Autori români

64 de pagini de emoție

Maestrul Horațiu Mălăele își îndeamnă cititorii să umble desculți prin aburul acestei povestiri din vremea copilăriei sale miraculoase.

Întâmplările încep să curgă din februarie 1957. Un caz grav de tuberculoză, o carantină impusă și o motocicletă rusească Ij 49, gălăgioasă și obosită, au făcut posibilă retragerea lui Horațiu în plin an școlar. Avea doisprezece ani și era în clasa a 6-a la Școala Generală Numărul 3 din Târgu-Jiu. Colegul lui de bancă tocmai murise fulgerător de tuberculoză, iar direcția școlii și reprezentanții spitalului nu puteau să își asume alte riscuri. Soluția: trei luni de izolare. La asta se adaugă și prudența părinților, care s-au gândit la siguranța lor și a fratelui surghiunitului. Așa s-a decis ca locul de carantină să fie Tehomir, la casa bunicilor.

Satul se află pe la jumătatea drumului dintre Târgu Jiu și Turnu Severin, îngropat între dealuri, la unsprezece kilometri de Motru. Tehomir înseamnă în slavonă liniște și pace. Provine de la marele voievod Tihomir Tih, stăpân al pământurilor dintre Jiu și Olt și tatăl lui Basarab I, întemeietorul Țării Românești. Dar „liniște” și „pace” nu sunt cuvintele care ar putea descrie cel mai bine lunile care urmează. Orânduirea comunistă schimbă fața locurilor copilăriei și cultivă durere în viețile oamenilor. Tot acum, Horațiu se îndrăgostește pentru prima dată.

Povestea se compune din imagini puternice, cu accente sumbre, aleargă într-un stil neașteptat și se refugiază pe alocuri în fantastic. Palatul regal trece în zbor pe deasupra satului. Omul cu două capete care se ceartă permanent între ele este una dintre atracțiile circului ambulant. O ploaie înghețată preface animalele din bătătură în statui din gheață, pe care copiii le sparg apoi cu topoare și cu ciocane.

„Când apusul îi face umbra tot mai lungă și viața începe să aparțină imprevizibilului, omul se apucă, din tainice motive, să lase, cui va dori, mărturii ale trecerii lui. Oaie temătoare, aparținătoare turmei, fac și eu același lucru, smulgând din temnițele ucigașe ale memoriei această poveste din vremea unei copilării miraculoase, trăită în mocirla unei lumi aflate la răscruce. Nu vă îndoiți, tot ceea ce veți citi s-a întâmplat aievea!” – Horațiu Mălăele

Maria Tănase creează şi pune în valoare melodia poporană autentică şi cu deosebire cântecul autentic, terenuri încă necunoscute, neînţelese sau degradate de obişnuiţii noştri dizeuri.

“Niciodată n-am cântat altceva decât cântece populare româneşti. Veniţi de prin împrejurimi şi din îndepărtări la oraş, ţăranii aciuiţi prin mahalaua noastră, după ce-şi lăsau lucrul, cu voci când înflăcărate, când domoale, cântau cântecele de acasă. De la ei ştiu cânta, de la ei, de la taica şi de la mama. Multă vreme mi-au rămas în suflet cântecele acelea triste, tărăganate, cu alean, de blestem, de răzbunare, de revoltă, bocete, cântece de leagăn, cântece de nuntă.”

«Je n’ai jamais joué autre que des chansons folkloriques roumaines. Venus des alentours et de loin à la ville, se mettant «à l’abri» dans nos bidonvilles, ces paysans <rurauxurbains>, après avoir quitté leur lieu de travail, avec des voix tantôt passionnées, tantôt douces, chantaient les chansons de leur lieu de naissance. Ce sont eux qui m’ont appris à chanter, eux, aussi mon père et ma mère. Pendant longtemps sont restées dans mon coeur ces chansons tristes, interminables et pleines de chagrin, ces chansons de malédiction, de vengeance et de révolte, ces lamentations (chants funèbres), ces berceuses et chants de mariage».

Maria Tănase

Doina Berchină istorisește, în acest volum, biografia „Privighetoarei cântecului popular românesc”, Maria Tănase –,  o prezență unică în istoria muzicii tradiționale, o personalitate efervescentă  care și-a dăruit viața cântecului.

 „Sunt voci care nu exprimă numai frumosul muzical, minunea veche şi cu toate astea mereu nouă a cântecului, ci ceva mai mult, exprimă sufletul unui loc şi al unui timp. Aşa a fost vocea Mariei. Când cânta ea, […] parcă plângea un violoncel cu strunele de mătase”.

 Constantin Nottara

Despre debutul Mariei la radio,revista Radio-Adevărul scria: „Tânăra cântăreaţă care e una din cele mai izbutite talente ale promoţiilor mai noi aduce pe lângă apreciate însuşiri vocale şi o preocupare de noutate întru totul lăudabilă: studiul temelor folclorice, valorificarea melodiilor populare pe care nu le disează ci le cântă, păstrându-le nealterată frumuseţea originală. Solista creează astfel şi pune în valoare melodia poporană autentică şi cu deosebire cântecul autentic, terenuri încă necunoscute, neînţelese sau degradate de obişnuiţii noştri diseuri”.

 (Radio România Cultural)

„Niciodată n-am cântat altceva decât cântece populare româneşti. Veniţi de prin împrejurimi şi din îndepărtări la oraş, ţăranii aciuiţi prin mahalaua noastră, după ce-şi lăsau lucrul, cu voci când înflăcărate, când domoale, cântau cântecele de acasă. De la ei ştiu cânta, de la ei, de la taica şi de la mama. Multă vreme mi-au rămas în suflet cântecele acelea triste, tărăganate, cu alean, de blestem, de răzbunare, de revoltă, bocete, cântece de leagăn, cântece de nuntă.”

Maria Tănase

„Boemă, citadină, mondenă, nonconformistă, Maria şi-a pus la încercare talentul nu doar prin cânt. A jucat la revistă, în film şi în teatru. A cântat printre mese şi pe stadion, la Radio în direct sau la Târgul Moşilor din Obor, în mijlocul oamenilor. A cunoscut multe dintre marile personalităţi ale vieţii culturale interbelice de la noi, care au preţuit-o şi admirat-o. A fost profesoară, dar, mai ales, mentor, multora. A transformat cum s-a spus, modul de înţelegere şi de percepere a foclorului, a muzicii populare în sens larg. Cânta pătimaş, cu ardoare. Interpreta dând sens şi emoţie fiecărui cuvânt. Înţelegea bine cine e şi de ce se află pe scenă. Dar, mai ales, a ştiut că va rămâne în memoria concetăţenilor săi şi nu i-a fost de loc indiferent cum”.

Doina Berchină

Tudor Arghezi i-a scris pe o carte „celei care a creat folclorul românesc din nou”. Și în notele sale: „Ea știe să calce cuvântul și silaba și să dea, fără greș, ghirlanda în relief a unui suflet de opincă”.

„Anemari-Helen Necsulescu este mama si asta nu ii ocupa tot timpul. Ea are vreme sa observe, sa inteleaga, sa simta, sa analizeze si sa noteze emotii, stari si revelatii. Sunt sigura ca in povestea ei se vor regasi multi parinti. Si cred ca toti parintii merita sa citeasca povestire cu poves­tire ca sa inteleaga mai bine aceasta lume aparte – cea a oamenilor care cresc oameni.

Anemari are toate fricile parintilor care vor sa creasca spirite libere. Si mai are si felurile ei, originale, de-a rezolva situatii…

“Jurnalul unei mame” este povestea oricarui parinte. O carte care n-ar trebui sa lipseasca de pe noptiera celor care cauta o incurajare, o bruma de intelegere sau un gram de inspiratie.“ (Mirela Retegan – Antrenorul Parintilor, fondatoarea Gastii Zurli)

„Betele in care Anemari-Helen Necsulescu si-a infipt nenumaratele farfurii pline ochi cu obligatii, cu bucurii, cu sacrificii, cu enervari, cu renuntari si cu noi inceputuri sunt cioplite din fibra durabila si flexibila a copacului dragostei fara seaman pe lume. E atata dragoste de mama in cartea asta, atata tenacitate de femeie care jongleaza iscusit cu toate rolurile ei istovitoare si inaltatoare, atata har de scriitoare ce gireaza paginile de literatura cu propria-i viata, incat va avertizez ca spectacolul lecturii va va face sa aplaudati, sa lacrimati, sa radeti in hohote si, paradoxal, sa va treziti in fata unor intelesuri esentiale pentru voi insiva, cititorii norocosi ai unor file de jurnal al carui adevar aluneca in bucurie, al carui haz se lumineaza in viata, a carui nebunie se preschimba, uneori la propriu, ritmat si neasteptat, in poezie.“ (Alice Nastase Buciuta – mama (fara jurnal) si scriitoare)

Anemari-Helen Necsulescu este licentiata in filologie si doctor in stiinte politice, cu o preocupare pentru dialogul dintre societatea civila si actorii politici. Mama a doi copii adoptati, Anemari-Helen Necsulescu este o activista care a crescut in cartierul bucurestean Rahova si pentru care singura sansa la o viata mai buna a fost educatia. Educatia este raspunsul pe care ea il ofera problemelor cu care se confrunta profesional si personal. Rolurile asumate de o femeie in societatea romaneasca actuala, dar si presiunea sociala asupra femeii de a performa in toate aceste roluri, la pachet cu propriile frici si angoase, cu o amprenta semnificativa a modelului parental mostenit, sunt teme care o preocupa pe Anemari si pe care ea le aduce, in mod frecvent, in spatiul public, iar, prin acest demers, in pagini de carte. De-a lungul anilor, Anemari si‑a exersat condeiul scriind pe blog‑uri, mai apoi in pagini de revista, pregatindu-se astfel pentru debutul sau literar.

Cartea de față, scrisă cu toată ardoarea proprie unui temperament pasional, se prezintă ca un dublu portret: al personalității polivalente a lui Mihail Manoilescu și al soției care i-a stat nedezmințit alături în toate avatarurile unei vieți marcate de momente de apogeu, dar și de prăbușiri tragice. Autoarea nu și-a propus să scrie o biografie romanțată și, cu atât mai puțin, o cronică obiectivă a societății românești din prima jumătate a secolului XX. Multe dintre figurile politice pe care le evocă apar într-o lumină diferită de aceea în care avea să le rețină istoriografia de mai târziu. Probabil că tocmai în această perspectivă inedită rezidă interesul major al mărturiei sale. O carte care, reînviind o lume complexă, nici paradisiacă, nici infernală, sau poate și una și alta, dezminte deopotrivă opiniile zelatorilor și ale detractorilor actuali ai perioadei.

Mihai Dinu

Texte colective • Interviuri • Corespondență

Volum îngrijit de Simona Popescu, Sebastian Reichmann şi Dan Stanciu

Prefaţă de Simona Popescu

„În acest volum final al Operelor se desfășoară în fața noastră un întreg parcurs literar și de viață: un tînăr poet suprarealist într-un grup de poeți suprarealiști, prin anii ’40, apoi un «individualist feroce», cineva pentru care suprarealismul nu (mai) e legat de un timp anume, ci destin. Și-l «vedem» scriindu-le Lygiei, jumătatea lui, și prietenilor, îl «auzim» răspunzînd unor întrebări, el însuși fiind propriul său «întrebător», stînd de vorbă cu alții sau cu el însuși prin alții, cum spunea uneori. Așadar, texte scrise de Gellu Naum în colaborare cu prietenii săi, adresate lor, interviuri, scrisori, discursuri. Cu o sintagmă care-i aparține, tot ce s-a strîns aici se adaugă la «completarea labirintului».” (Simona Popescu)

„Să privesc cerul, inacceptabil încă și sărac în fulgere, care acoperă sumbra condiție umană? Groapa care separă visul de acțiune nu rămîne mai puțin deschisă și trebuie recunoscut că puțina parte de poezie admisă (cer să nu fie luat prea cu ușurință acest cuvînt) se prăbușește în fața unor calcule a căror simplitate nu e întrecută decît de ferocitatea lor... Vorbesc despre poet, despre imensa lui responsabilitate în complicatul joc de izbucniri și de sugrumări care nu a început și nu se va termina cu el, în măsura în care viața lui nu începe în zori și nu se termină seara; vorbesc despre poet, despre acela care în strălucitorul lui gest oglindește gestul uman în întreaga lui obiectivitate, despre influența lui necesară, profundă și vivifiantă, depășind cu mult primul pretext ocazional care îl face vizibil, afirmînd și impunînd conștiința necesității.” (Gellu Naum)

O carte de „mărturii care relatează momente trăite în atelierul lui Brâncuși – loc de viață și de creație – chiar dacă uneori contradictorii, aduc informații prețioase asupra evoluției operelor și mai ales asupra punctului de vedere al artistului, asupra viziunii sale despre artă și despre mediul artistic în care a evoluat, și, nu în ultimul rând, despre personalitatea sa. Pudic și discret, Brâncuși nu-și dezvăluia complet gândurile și trăirile în diferitele conversații, chiar dacă părea a fi sincer: măsurându-și mereu cuvintele, el transmitea gândurile sale sub forma unor fraze scurte, îndelung gândite, devenite adevărate aforisme care au fost adesea reluate și uneori adaptate.”                                                                - Doina Lemny

Doina Lemny a asamblat mai multe texte – interviuri cu persoane care l-au întâlnit pe Brâncuși și mărturii despre el, publicate în reviste sau în cărți de memorii – pentru a completa cu elemente noi imaginea marelui artist.

Efectul Echinox este, în primul rînd, o reverie eseistică şi memorialistică.
În al doilea rînd, este reconstituirea genezei unui fenomen literar, o geneză aproape voalată în oglinzile deformante ale criticii şi istoriografiei prezentului.
Scriu, aşadar, despre naşterea revistei Echinox, despre primii redactori şi, mai ales, despre uimirile, admiraţiile şi bucuriile mele legate de toate acestea. (Petru Poantă)

* * *

Petru Poantă – (7 aprilie 1947, Cerișor/Hunedoara – 7 septembrie 2013, Cluj-Napoca). Critic literar, eseist. Facultatea de Filologie a UBB, Cluj-Napoca (1970). Echinoxist din prima generație. Debut absolut în Echinox, 1968. Căsătorit cu Irina Petraș și tatăl Laurei Poantă. Volume: Modalități lirice contemporane, 1973; Poezia lui George Coșbuc, 1976; Radiografii I, 1978; Radiografii II, 1983; Scriitori contemporani, 1994; Cercul literar de la Sibiu, 1997; 2006; Dicționar de poeți, 1999, 2000; Efectul Echinox sau despre echilibru, 2003; Opera lui George Coșbuc, 2004; Clujul meu. Oameni și locuri, 2006; Clujul meu. Anii șaptezeci, 2007; Clujul meu. Radiografii, 2011; Clujul interbelic. Anatomia unui miracol, 2013; Memoriale, 2014; Clujul meu. Ediţie integrală, 2016. A semnat prefața la antologia Miniaturas de tiempos venideros. Poesia rumana contemporanea, Editura Vaso Roto, Madrid, 2013. Ediție de Cătălina Iliescu Gheorghiu. Dintre clujeni, sunt incluși în volum: Ion Pop, Dinu Flămând, Adrian Popescu, Ion Mureșan și Marta Petreu. Ediții din G. Coșbuc, Ion Negoițescu, Radu Stanca. Coautor la Scriitori Români, 1978; Dicționarul Scriitorilor Români, 4 vol., 1995-2001; Dicționarul General al Literaturii Române, 2004-2005. Premiul Uniunii Scriitorilor, 2003.
Au scris despre cărțile sale: Nicolae Manolescu, Laurențiu Ulici, Al. Dobrescu, Radu G. Țeposu, Mircea Iorgulescu, Mircea Zaciu, Dan C. Mihăilescu, Mircea Tomuș, Gheorghe Grigurcu, Florin Mugur, Tania Radu, Radu Săplăcan, Valentin Tașcu, Ion Vlad, Doina Curticăpeanu, Mircea Muthu, Daniel Cristea Enache, Irina Petraș, Dumitru Micu, Ioan Pavel Azap, Marta Petreu, Nicolae Oprea, Diana Adamek, Aurel Sasu, Al. Cistelecan, Marian Popa, Ion Pop, Adrian Popescu, N. Prelipceanu etc.

„Rareș Bogdan e un nebun după Cluj, un împătimit de Cluj, un fan al Clujului. Și e atât de convingător în ceea ce scrie sub puterea acestei stări că, după apariţia cărţii, există riscul ca mulţi cititori să se mute la Cluj!” (Ion Cristoiu)

* * *

Rareş Bogdan s-a născut pe 17 septembrie 1974 în Ocna Mureș. A absolvit Liceul Teoretic „Petru Maior” din Ocna Mureș şi este licenţiat al Universităţii „Babeş-Bolyai” din Cluj-Napoca, Facultatea de Ştiinţe Politice şi Administrative. Tot la Universitatea „Babeş-Bolyai” a urmat un masterat în ştiinţe politice.
A activat mulți ani în presa clujeană, printre altele punând bazele cotidianului ZIUA de CLUJ.
Din ianuarie 2013 este realizator al programului „Jocuri de Putere”, principala emisiune de dezbatere de la Realitatea TV.
Nebun după Cluj. O pledoarie sinceră pentru Transilvania mea reprezintă debutul în volum al autorului.

Gheorghe Boboș a fost una dintre personalităţile de mare anvergură ale dreptului românesc: teoretician, cu vaste perspective culturale, al statului și al dreptului, figură luminoasă de profesor universitar pentru multe generaţii de studenţi care îi păstrează memoria și stâlp solid al osaturii instituţionale a facultăţilor clujene de drept. Știa să dea eleganţă ritualurilor sociale pe care le oficia și conducea. Avea prezenţă și prestanţă deplină atât în contextele formale, cât și în cele informale, cu o constanţă a caracterului pe care mulţi alţii, prea flexibili și temători, nu o pot atinge niciodată. Avea umorul superior al oamenilor care nu se pierd cu firea în niciuna dintre situaţiile vieţii, fie complexe, fie complicate. Proiectul său a fost de a conferi valoare dreptului, dar a știut totodată și mereu să facă dreptate valorilor și persoanelor. A fost, cu siguranţă, printre reprezentanţii dreptului românesc, un aristocrat.
Cartea de faţă este mărturia autentică a unei vieţi și a vremurilor și faptelor cu care s-a intersectat. (Aurel Codoban)

* * *

În paginile acestei cărți cititorul este invitat să descopere nu doar momente din viața autorului, ci și frânturi de trecut a căror rezonanță poate atinge cititori din orice generație. Reflecțiile sale asupra perioadelor istorice, asupra locurilor, oamenilor și obiceiurilor izvorăsc dintr-o conștiință ce pendulează domol între vârsta trăirilor și vârsta evocărilor. Înzestrat cu un mare talent de povestitor și sprijinit de o memorie extraordinară, Gheorghe Boboș relatează și comentează situațiile sau scenele societale într-un mod viu, sincer, înduioșător, fără a lăsa deoparte umorul pentru care era atât de îndrăgit. Multe dintre întâmplările descrise în volum vor putea fi recunoscute de cei ce s-au aflat în preajma profesorului și care odinioară savurau spumoasele sale incursiuni în trecut. Există însă și trăiri mărturisite pentru prima dată, pornite din conștiința încheierii parcursului vieții. Într-o construcție circulară, existența autorului începe și se sfârșește cu gândul la Stana, localitate de care a rămas atașat mereu cu întreaga sa ființă – „Stana noastră”, cum o numește Onisifor Ghibu cu atâta căldură în memoriile sale, evocate aici în semn de pios omagiu. La umbra stejarilor de la Stana, care l-au adăpostit încă din tinerețe, profesorul Boboș și-a așternut pe hârtie amintirile.
Schițele ce se regăsesc în a doua parte a volumului au fost descoperite de fiica autorului abia după trecerea acestuia și a soției sale în eternitate. Mare pasionat de literatură, el nu și-a mărturisit niciodată propria pornire creatoare, din al cărei imbold au luat naștere aceste rânduri. De la simple însemnări la scurte povestiri schițate parcă pentru propriul suflet, aceste pagini de manuscris desăvârșesc portretul personalității profesorului Gheorghe Boboș. Gravitând mereu în jurul vieții universitare, ele se armonizează cu relatarea autobiografică într-un tot care reflectă imaginea lumii cernute și recompuse de mintea autorului. (Elena-Mihaela Fodor, Gabriela-Aura Fodor, Georgiana Fodor)

* * *

GHEORGHE BOBOȘ a fost profesor la Facultatea de Drept a Universității Babeș-Bolyai din Cluj-Napoca și decan al acesteia în perioada 1981-1989, membru în Consiliul de conducere al Ministerului Justiției, în Consiliul general al Institutului Român pentru Drepturile Omului (IRDO), membru de onoare al Institutului de Cercetări Juridice al Academiei Române. A susținut în principal cursuri de „Teoria generală a statului și dreptului” și „Istoria statului și dreptului”, în aceste domenii situându-se și principalele sale publicații științifice în calitate de autor sau coautor. Cele mai cunoscute sunt volumele Teoria generală a statului și dreptului (1971, 1984, 2002, 2008), Istoria generală a statului și dreptului (1971), Teoria generală a dreptului (1994, 1999), Răspundere, responsabilitate și constrângere în domeniul dreptului (1996). Pentru volumul Statul și dreptul în civilizația și cultura universală (2006) a fost premiat de Uniunea Juriștilor din România. A fost fondator și primul decan (1991-2010) al Facultății de Drept a Universității Creștine „Dimitrie Cantemir” din Cluj-Napoca. Gheorghe Boboș a rămas în amintirea celor care l-au cunoscut ca un intelectual cu spirit pătrunzător, cu un suflet generos și apropiat de oameni și, nu în ultimul rând, ca un talentat povestitor.

Ediție critică și comentată, note și traducere din germană de Silvia Irina Zimmermann și Romanița Constantinescu

Transcrierea după manuscrisul în limba germană, stabilirea textului, studiu introductiv şi indice de Silvia Irina Zimmermann

Ediţia de faţă, critică şi comentată, ne oferă, pentru prima dată în traducere din limba germană, schimbul de scrisori dintre regele independenţei României, Carol I, şi regina-poetă Elisabeta (Carmen Sylva). Dialogul epistolar oferă o privire amănunţită asupra căsniciei regale pe aproape întreaga perioadă a vieţii celor doi pe tronul României.

Acest prim volum – din cele două în care e concepută ediția – acoperă perioada de până în 1888: logodna, scurta viață a singurului copil al cuplului, perioada dobândirii independenței și a proclamării Regatului. Pe lângă chestiunile de zi cu zi și de familie, corespondența princiară/regală este presărată cu detalii despre viața înaltei societăți europene și românești, despre oamenii de vază ai țării – și despre doamnele din cercurile înalte –, despre intrigile politice și despre eforturile de modernizare a țării.

Pe copertă: Doamna Elisabeta și domnitorul Carol I în tinerețe

”Sunt un copil al Războiului Rece. Cortina de Fier mi-a ecranat existența. A pus ștampila «Strict interzis» în dreptul fiecărei decizii pe care am luat-o. Istoria nu reține asemenea amănunte. Ea spune doar că fiecare a trăit încercând să supraviețuiască răului. După Ialta și Potsdam, mai multe generații au fost irosite. La final, unii s-au mântuit pe baricadele Revoluției, alții nu.

Cum au petrecut pandemia de COVID-19 unii dintre cei mai apreciați scriitori, jurnaliști culturali, oameni de litere din România?

De la Ana Barton până la Radu Vancu, de la Dan-Liviu Boeriu până la Ciprian Măceșaru sau Mircea Pricăjan – nume cunoscute, alături de copiii lor, și-au așternut în această carte fâșii de trăire, de viață în izolare, de povești inventate, de jocuri, de observații, de frumusețe, de iubire multă.

Cartea este îngrijită de Simona Preda, iar în cuprinsul ei semnează:

• Ana Barton și Rada Maria • Dan Liviu Boeriu • Doru Căstăian și Alex • Simona Chițan și Ares Guerra • Codruț Constantinescu • Bogdan Crețu și Ștefan • Alina Gherasim • Adrian Lesenciuc și Diana • Ciprian Măceșaru și Matei • Alice Năstase Buciuta • Xenia Negrea • Constantin Piștea • Mircea Pricăjan • Ovidiu Alexandru Raețchi • Irina Stahl si Ana • Arthur Suciu și Eva • Robert Șerban • Andra Tischer • Radu Vancu

A treia și ultima parte a dialogurilor cu Acad. Zoe Dumitrescu-Bușulenga, despre Mănăstirea Văratec. După evocarea personalităților politice și culturale care au trecut pragul acestei mănăstiri, a venit rândul marilor figuri monahale - Zoe Dumitrescu-Bușulenga ne dezvăluie detalii minunate din viața unor slujitori ai Domnului ce au marcat existența cunoscutei mănăstiri.

Un nou volum de povestioare pline de farmecul Bucureștiului de altădată, scrise de Tatiana Mărgescu în stilul caracteristic. Oameni cu destine mari, amintiri de toate vârstele, maniere și hobby-uri dispărute așteaptă să capete suflu prin ochii cititorilor.

„Există o teorie că Ciobănașul din Miorița o fi fost jertfit, pentru a obține pacea între cei trei ciobănași, care veșnic luptau între ei. Pacea s-a făcut, dar în adâncuri luptele continuau și mai aprig. Ciobănașul, din păcate, s-a născut poet, iar poetul totdeauna va pierde. Unul din istoricii contemporani ai României, Lucian Boia, scrie că Moldova, pe valul unei viziuni poetice a lumii, și-a pus destinul pe masă și a pierdut partida. Oricum, specialiști în arheologie susțin că Ciobănașul din Miorița a fost ultima jertfă rituală în Balcani. Prin urmare, să nu ne mire plăcuțele din Tărtăria.” (Ion Druță) 

„Aveți în față o carte alertă despre practici și reprezentări din primul veac de turism pe calea ferată. Merită să vă lăsați purtați în cadența ei, chiar dacă nu veți întîlni situații complicate, precum cele imaginate de Agatha Christie pe vremea cînd Rebreanu admira din cupeu frumusețile Italiei. Radu Mârza are darul de a vă captiva cu istorisirea sa, ca unul care gustă din plin ideea de a călători cu gîndul în anii de glorie ai Orient-Expressului.“ (Ovidiu Ghitta)

„Căutînd referințe despre modul în care călătorul cu trenul vede peisajul, am descoperit că «drumul de fier» este o prezentă nu foarte constantă în scrierile călătorilor, dar vie. În spatele unei simple relatări a unei călătorii cu trenul este o lume întreagă, formată din puțin peisaj și din mulți oameni, prinși într-o rețea complicată – și fascinantă – de relații sociale și culturale. Așa se văd lucrurile din tren și în tren. Astfel, șantierul inițial al cercetării s-a lărgit și, mergînd pe urmele surselor, a primit noi întrebări de lucru: Ce vede călătorul de la fereastra trenului? Ce vede călătorul în tren și pe peronul gării? Ce face în tren, cum se simte, la ce se gîndește, ce observă și ce nu bagă în seamă?“ (Radu Mârza)

La 15 august 1897, corabia Belgica a pornit spre Antarctica, într-o expediție științifică finanțată de guvernul belgian, dar cu echipaj internațional. Pentru importanta misiune de biolog a fost ales tână¬rul oceanograf român Emil Racoviță, proaspăt doctor la Sorbona. După mai bine de o sută de ani, o echipă românească îi aduce un omagiu marelui savant și explorator, refăcându-i traseul.  Reportajul lui Cristian Lascu și Helmut Ignat ne poartă în lumea lui Emil Racoviță și a pionierilor de pe Belgica, dar și în Antarctica secolului XXI – o destinație apărută recent pe hărțile turistice. În cartea lor, fiecare pagină este o călătorie în sine.

„Răsfoind filele acestui volum veți vedea imagini strălucitoare, cu zăpezi imaculate și ghețuri de cristal, alături de fotografii în care personajul principal este întunericul ce învăluie fantomele minerale ale lumii subterane. Orizontul antarctic nemărginit alternează cu cotloanele cioplite de ape în calcar. Între aceste coordonate s-a împlinit destinul lui Emil Racoviță.“ — CRISTIAN LASCU

Niciodată, desigur, o Regină n-a impus mai mult în afară de rangul ei suprem. Regalitatea vitejiei și milei de oameni o face să poarte totdeauna o coroană nevăzută, care e mai scumpă decât toate juvaierele lumii.
NICOLAE IORGA

Este un sentiment măreț acela de a fi copleșitor de viu și de a fi purtat mai departe pe aripile entuziasmului tău, iar ceilalți
să fie trași după tine.
REGINA MARIA A ROMÂNIEI

Prefaţă de Emil Hurezeanu

Cu 16 fotografii din Coreea de Nord

„Adelin Petrişor încearcă să schimbe registrul şi să transforme documentarul filmat în carte scrisă. Veţi constata singuri dacă a reuşit. Oricum, notez cu plăcere că teleagitaţia lui contagioasă intră într-un foarte nimerit contrapunct cu statica sumbră a celui mai interzis stat al planetei. Coreea de Nord este un fel de distopie înfometată a absurdului ideologic cu bombă nucleară, aşa cum, odinioară, un fost preşedinte francez numea Uniunea Sovietică o Voltă Superioară cu armă atomică. Cine ajunge azi în Coreea de Nord? Cîteva zeci de ziarişti aleşi pe sprînceană. Adelin Petrişor, după cum povesteşte, s-a ales aproape singur. El surprinde inefabilul morbid al acestui topos carceral cu umor, bunăvoinţă şi reflex critic. Trăsături indispensabile exploratorului de profesie fără poliţe de asigurare pentru întîlnirea cu monştrii nonsacri.” (Emil Hurezeanu)

La 15 august 1897, corabia Belgica a pornit spre Antarctica, într-o expediție științifică finanțată de guvernul belgian, dar cu echipaj internațional. Pentru importanta misiune de biolog a fost ales tână¬rul oceanograf român Emil Racoviță, proaspăt doctor la Sorbona. După mai bine de o sută de ani, o echipă românească îi aduce un omagiu marelui savant și explorator, refăcându-i traseul.  Reportajul lui Cristian Lascu și Helmut Ignat ne poartă în lumea lui Emil Racoviță și a pionierilor de pe Belgica, dar și în Antarctica secolului XXI – o destinație apărută recent pe hărțile turistice. În cartea lor, fiecare pagină este o călătorie în sine.

„Răsfoind filele acestui volum veți vedea imagini strălucitoare, cu zăpezi imaculate și ghețuri de cristal, alături de fotografii în care personajul principal este întunericul ce învăluie fantomele minerale ale lumii subterane. Orizontul antarctic nemărginit alternează cu cotloanele cioplite de ape în calcar. Între aceste coordonate s-a împlinit destinul lui Emil Racoviță.“ — CRISTIAN LASCU

Cu ilustrații de Dan Perjovschi

În iulie-august 2019, autorul străbate România timp de 45 de zile la volanul mașinii sale, convins că prea puțini dintre noi își cunosc țara cu adevărat și că pentru a întîlni ineditul, diferitul, alteritatea nu este obligatoriu să călătorim spre îndepărtate destinații exotice. Îl animă, de asemenea, o dorință firească pentru cineva care a cunoscut anii 1980 și excursiile cu familia „în circuit” prin țară: aceea de a redescoperi România la 30 de ani după căderea regimului comunist. Ce a mai rămas din „ctitoriile” acestuia după prăbușirea lui? Ce a apărut nou?

România pe care o descriu Carnetele de drum este cea a capitalelor de județ, dar și a unor orașe mai mici, cu parcurile, piețele, muzeele și monumentele lor mai bine sau mai prost întreținute ori renovate, a stațiunilor turistice vechi și noi unde conservarea își dă mîna cu inovația și kitsch-ul, dar și a parcărilor de pe autostradă sau a cîrciumilor și magazinelor sătești de pe marginea șoselelor. O particularitate a acestor note de călătorie, care constituie de altfel și farmecul lor, este că observațiile precise sînt deseori colorate de memoria afectivă, iar metoda obiectivă a cercetătorului se îmbină cu subiectivitatea asumată a călătorului și scriitorului.

Drama pandemiei care a invadat vietile noastre in primavara acestui an, 2020, aduce in prim-plan importanta aliantei dintre medic si pacient in fata bolii, indiferent de natura ei. Intelege medicul trairile unui om aflat uneori la ultimul hotar? Intelege pacientul puterea limitata a medicului si rolul propriu in vindecare? Cum se vindeca oare cei care vindeca? In microeseurile sale, chirurgul Costin Dutu incearca sa sutureze aceste ganduri intr-o carte pe care v-o recomandam nu numai astazi, cand a sta acasa si a citi poate fi cel mai bun lucru pe care il putem face pentru sanatatea noastra, ci oricand vrem sa ne privim sufletul zambind, fugind de cotidianul tot mai abracadabrant ce ne inconjoara.

„Arlette era o prezență foarte discretă, înaltă, cu o parte a părului împletit deasupra capului. O țin minte povestind romane, iar eu, de câte ori văd filmul Jane Eyre, invariabil îmi amintesc de ea. Era foarte tristă, pe fața ei se vedeau anii grei de pușcărie, îi murise o soră, soțul îi era închis.” Niculina Moica

„O luptătoare, o frumusețe de femeie, care a îndurat cu mult curaj rigorile temnițelor comuniste.” Acad. Gabriel Țepelea

„Arlette nu vorbea mult, dar avea un fel de-a prezenta lucrurile... Nu știu cum să vă spun... Nimeni nu mi-a vorbit despre Basarabia așa de frumos cum o făcea ea! Și vorbea cea mai frumoasă limbă românească! Învățată la școală. Impecabilă. Fără niciun accent, fără niciun regionalism. Limba literară, curată.” Flavia Coposu-Bălescu

„Andreea Mâniceanu realizeaza, în acest volum, biografia lui Arlette Coposu, sotia lui Corneliu Coposu, care a patimit în penitenciarele comuniste timp de 14 ani, trecând prin calvarul anchetei si suferind condiiile foarte grele din spatiile carcerale în care a fost închisa. [...] Demersul autoarei este laudabil, prin încercarea de a recrea biografia lui Arlette Coposu pe baza marturiilor celor care au cunoscut-o, dar si pe baza dosarului de la Securitate, fiind prima persoana care l-a descoperit într-un alt dosar, acela întocmit membrilor Legatiei Franceze. Lucrarea este scrisa cu multa emotie, îmbinând metodologia istoricului cu talentul literatului.” Matei Gheboianu

„Autoarea ne ofera, întâi de toate, o privire generala asupra epocii si, mai ales, asupra istoriei pucariilor politice comuniste, inclusiv invocând si alte nume ale unor sotii de oameni politici care au avut de suferit crunt ca urmare a activitaii partenerilor de viata – mai exact, ca urmare a urii comuniste fata de tot ceea ce nu era comunist.” Tudor Călin Zarojanu

La ora 23.00, silueta firavă a Mariei Tănase își făcea apariția pe ușa din fundul sălii, îmbrăcată într-o rochie înflorată, având prinse la piept, în deschizătura sânilor, câteva garoafe albe. Pe neașteptate, rumoarea se sfârșea, atmosfera devenind o liniște de catedrală. Clienții lăsau jenați tacâmurile deoparte, pe lângă farfurii, iar chelnerii rămâneau nemișcați, rânduiți lângă perete, cu gura căscată. Așa era de fiecare dată. Din respect și admirație, chiar și într-un restaurant nimeni nu îndrăznea să vorbească peste vocea ei, cum se întâmpla de obicei când cântau alți artiști. Iar dacă acest lucru totuși se petrecea, Maria se uita semeață la cei neaveniți, luând o poziție gravă și intuindu-i cu ochii ei verzi, până când se așternea tăcerea. Abia atunci își îndrepta privirea către orchestră, căreia îi schița un semn discret. Închizând ochii și strângând microfonul în brațe, începea să cânte legănându-se ușor.

„S-a scris mult despre Maria Tănase, needificator. Melodrama, sentimentalismul, senzaționalismul ieftin au făcut neclară imaginea unui personaj intrat oricum în legendă. Stejărel Olaru ne oferă o cu totul altfel de carte, remarcabilă prin valoarea ei documentară și cuceritoare prin talentul literar cu care a fost scrisă. Știam că Stejărel Olaru este un istoric eminent, nu știam că este și un scriitor de elită. Am aflat acum. Este una dintre cele mai bune cărți apărute după 1989.” Alex. Ștefănescu

„Stejărel Olaru, cu mult talent scriitoricesc, cu înclinație de «detective psihosocial», cu aplecare maniacală asupra detaliilor, este ca o umbră care în această carte a însoțit destinul cântăreței. Maria Tănase trebuie căutată în simbioza între ea, ca om și artist, și vremea ei. Că era slobodă la gură, dar și în comportament, cuceritoare ca prezență scenic și ca voce, cu un autentic chef de a trăi prin cântec, nativ charismatică, generoasă și iubitoare de oameni, dar și trădată de ei, opusul parvenitismului, de o simplitate uluitoare, este adevărat. Că și-a dorit cu ardoare să cânte ca o pasăre liberă, știind că mereu se va întoarce în colivia de unde a plecat și unde s-a născut, că această libertate i-a fost luată, veți afla din această carte, pentru că, da, Maria Tănase este o legendă.” Aurora Liiceanu

Cu siguranță că mulți vor găsi prilej de zâmbet în paginile acestei cărți. Nu poți să nu râzi de aventurile pline de haz ale unui cuplu de români, în același timp inventivi și neajutorați, care înfruntă pentru prima oară primejdiile și splendorile unei călătorii în străinătate, plecând din România mizeră a anilor '80. Locuri, personaje, întâmplări zugrăvesc un portret caleidoscopic al acelor vremuri, în care cei care le-au trăit se vor regăsi, amuzându-se și poate întristându-se puțin.

„Fie că și-a propus, fie că nu, Ioan T. Morar ne oferă o savuroasă contra-istorie a comunismului românesc. Sub forma unor secvențe adeseori burlești, scriitorul livrează imaginea unei lumi în care absurdul era regula, nu excepția. Deși scrise sub ghilotina cenzurii, ele sînt complet dezinhibate, cu o libertate a gîndului și a expresiei ce le dădea, în epocă, un aer de neverosimil. Și totuși, textele au apărut în presa ultimelor două decenii comuniste, pe sub nasul activiștilor de partid și al vămuitorilor ideologici. Cum a fost posibil acest lucru? Uneori, prin jocul hazardului, pe care autorul îl explică în palpitante capitole de memorialistică. Adeseori, prin partide de șah încrîncenate în care inteligența s-a dovedit superioară obtuzității și prostiei. Cartea lui Ioan T. Morar este, pe lîngă certele virtuți literare, conectate la o nesecată mină de umor și inteligență, un sclipitor document de epocă. Sîntem invitați cordial să urmărim felul în care o Românie alternativă – plină de umor, cu un accentuat simț al grotescului, inventivă, colorată, ironică – dă cu tifla cenușiului murdar al ideologiei comuniste.” (Mircea Mihăieș)

Cel mai tânăr rege al României urcă pe tron într-o vreme în care țărilor din răsăritul Europei li se rezervă „rolul de cobai într-un experiment de un cinism care întrece închipuirea omenească“, cum va spune chiar el. În zilele noastre, mărturia lui despre abdicare e pusă la îndoială de unii, preferându-i-se documente anonime ale regimului comunist instalat la putere prin fraudă, minciună și manipulare.

Este Mihai I un învins? Dacă împlinirea unui destin se măsoară în succese aclamate public și compromisuri de anvergură, atunci acest rege nu e un model de urmat. Dar, dacă statornicia, răbdarea și modestia definesc viața adevărată, atunci ultimul rege al românilor rămâne pentru generațiile viitoare un reper de înțelepciune într-o lume răscolită de fantasmele puterii.

„La ora 9, sună telefonul din birou. Mihai e anunțat să se prezinte în sala tronului, pentru depunerea jurământului. Vocea care-i vorbește i se adresează cu «Majestate». Buimac, are sentimentul că retrăiește o dimineață din copilărie când bona îi spune că e rege, iar el o întreabă dacă, în cazul ăsta, mai are voie să se joace. E un coșmar? E realitate? E copil? A crescut? Iar e rege? Iar e singur? Durează mult? Se îmbracă în grabă încercând să-și ascundă emoțiile și să-și compună, ca de atâtea ori până atunci, în situațiile dificile, o față impenetrabilă. Collect yourself, i-ar șopti Sitta dacă ar fi cu el.“

Fotografia de pe copertã: Regele Mihai în castelul de la Sinaia, 1 aprilie 1946

Volumul Izgoniții este al treilea din Mica trilogie a marginalilor, din care mai fac parte Sectanții și Bandiții.

Sectanții a fost distins cu Premiul „Matei Brâncoveanu” pentru Literatură în 2015.

Bandiții a fost distins cu Premiul Observator cultural pentru Eseistică/Publicistică în 2017.

Biblia ne povestește despre Iacov și Esau, fiii gemeni ai patriarhului Isaac. Esau, care, potrivit legii, trebuie să fie moștenitorul, pierde totul în fața lui Iacov. Acesta, cu ajutorul mamei sale, fură binecuvîntarea tatălui, iar cu un blid de mîncare îi „cumpără drepturile” flămîndului Esau. Urmarea acestui „furt” este primul război civil din istorie. Izgoniții repovestește acest mit fondator prin istoria unei familii de evrei din Chișinău de la începutul secolului XX. Este istoria a doi frați: Sara și Aaron. Viața și aventurile lor se desfășoară în imperiul țarist între 1903 – cînd la Chișinău are loc primul pogrom cu rezonanță globală – și 1917 – anul Revoluției ruse. Este și istoria unui război civil modern, în condiții total diferite, laice și radicale. Este povestea frămîntărilor celor doi și a felului în care reacționează cînd au de-a face cu violența și cînd li se fură drepturile sociale, politice sau economice. Aaron și Sara dau răspunsuri radical diferite la aceleași probleme într-un debut de secol nebun.

Cred ca cel mai nimerit cuvant care il poate caracteriza pe Birlic este geniu. Omul asta a avut geniu. Incontestabil. Carmen Stanescu

Lasand talentul de o parte, Birlic avea si o energie creatoare cum eu, in atatia zeci de ani de meserie, rar am vazut. Daca am vazut. Draga Olteanu Matei