Autori români

Ada d’Albon, actrita romanca de teatru cu o cariera promitatoare intre anii 1960 si 1970, nepoata a lui Mihail Sadoveanu, s-a exilat la Paris la inceputul anilor 1980. Acolo, impreuna cu sotul sau, regizorul Laurentiu Azimioara, a infiintat Theatre de l’Orme in 2002.
Povestea ei se infiripa intre casa anilor fericiti, cu cascadele de flori, din fostul cartier Uranus si balconul cat o ghereta din Paris, ingropat si el in flori, unde, sub o tufa de crizanteme galbene, asteapta urnele cu cenusa fara tara a parintilor; intre pasiunea devoratoare pentru teatru, cu sensul deplin pe care i-l ofera scena si fracturile destinului caznit al unor artisti romani exilati in Franta; intre Parisul had, cu o fereastra de la care nu se vede nimic si Saint-Pierre-Quiberon, unde oceanul ii imbratiseaza mereu insingurarile si unde un anume domn Herve, gingasa epava umana, ii serveste cafeaua dis-de-dimineata, cu eleganta unui mare senior.
Amintiri de toate culorile napadesc inima si picteaza, in nuante de umor tandru-amarui si durere ascutita, lumea exilului: duioasa, grotesca, dezvrajita. Dar cand toate drumurile par infundate, o usa blindata se deschide, totusi, spre vis. Chiar asa... cine si-ar fi inchipuit?!

Un veritabil jurnal intim in care Cella Serghi ne ofera o fascinanta cronica a vietii literare din perioada interbelica si unde se regasesc atit personalitatile ce i-au marcat viata si cariera - Liviu Rebreanu, Hortensia Papadat-Bengescu, Eugen Lovinescu, Mihail Sadoveanu, Curzio Malaparte -, cat si iubirea sa neimplinita pentru Camil Petrescu sau strinsa prietenie cu Mihail Sebastian.

"As vrea sa nu fi trecut degeaba prin viata. Ploaia care cade acum pe streasina, pe geam si pe asfalt si care miroase si rasuna a vara as vrea s-o fixez, sa ramina aici pe foaia asta ca o pinza din cele facute sa nu piara, ca sa traiesc si eu cu ea, mereu in fiecare din picaturile ei, si ea prin mine, sa trecem impreuna prin toate vietile care vor urma si sa raminem vii ca acum, cind ii ascult rostogolirea." (Cella Serghi)

 

George Banu isi abandoneaza statutul de spectator pentru a traversa frontiera ce-l separa de scena si a propune texte fragmentare, texte pentru un teatru-marturie: Uitarea, Odihna. Lor li se adauga Monologurile neimplinirii, unde autorul isi evoca esecurile personale ce i-au permis sa se recunoasca pe sine si sa admita „neimplinirea” ca destin al teatrului. 

George Banu se converteste in ghid ce-si conduce prietenii in locurile secrete ale unui Paris personal sau se retrage in apartamentul lui pentru a se consola in initimitatea Iisusilor sai, figuri ale unei arte sacre pentru care-si exprima atractia. 
Marturii entre-deux, intre arta si existenta, la George Banu niciodata definitiv disociate.

Ediție îngrijită, studiu introductiv, cronologie și note de Virginia Barbu

„Însemnările lui Costin Petrescu, excelent portretist, inovator al frescei românești interbelice, constituie o mărturie importantă din timpul primei conflagrații mondiale, un document tragic, dar totodată plin de spirit și de farmec, remarcabil prin acuratețea percepțiilor și a informațiilor înregistrate. Ele reflectă exercițiul atent al vizualității și practica variatelor meșteșuguri stăpânite de autor, precum și convingerea sa morală că «faptele trebuiesc bine amintite, ca nu cumva să se uite vreodată».
Peste un timp care s-a rotunjit, ni se oferă astăzi prilejul acelui «mai târziu, târziu de tot» pe care pictorul Costin Petrescu îl anticipa pentru momentul în care vor ieși la lumină însemnările sale din vremea pribegiei.“ – Virginia Barbu

Pe copertă: Costin Petrescu, Autoportret [1916–1917], ulei pe pânză, nesemnat, nedatat. Colecția Dan Costin Petrescu.

„Dumnezeu mi-e martor pentru cât de mult îmi doresc să vă devină simpatic, în cele din urmă, personajul închegat de textele cuprinse în această carte!
Recitind amintirile adunate aici, am înțeles cât de mult m-am amăgit cu înțelepțirea, mai precis cu asumarea stoicismului împletit cu învățăturile din Paterice, Filocalie și biblioteca moralismului asiat-european. În fond, Andrei Pleșu are dreptate: e ușor să faci apologia îmbătrânirii, în linia Noica–Paleologu, atunci când nu te doare nimic. Mi-a fost dat să înțeleg întristător și de fapt inutil de târziu verdictul lui Aristotel cum că fericirea nu constă în prezența plăcerii, ci în absența suferinței.“ – Dan C. Mihăilescu

Născută în 1900 la Gotha, Principesa Maria a României (Mignon) a avut o viață minată de dificultăți și încercări, pe care le-a înfruntat cu un curaj și o determinare princiare. Mignon. Principesa României, Regina Iugoslaviei spune povestea acestei Principese, ilustrând-o adeseori cu imagini inedite sau foarte rare, care ne-o înfățișează pe Mignon de la vârsta primei copilării până la perioada exilului în Anglia. Dincolo de informațiile despre viața publică a Principesei, devenită Regină a Iugoslaviei, cartea ne oferă o serie întreagă de detalii interesante despre rolul ei pe front, ca soră medicală, în timpul Primului Război Mondial, apoi despre viața ei de elevă în Anglia sau despre căsătoria ei fericită cu Regele Alexandru al Iugoslaviei.

Scrise în perioada 2013-2018 şi publicate în Weekend Adevărul, textele Laviniei Bălulescu din prima parte a cărţii sînt crîmpeie de viaţă în care se poate regăsi oricine dintre noi. Reunite, formează un jurnal personal, cu amintiri mai vechi sau mai noi pe care autoarea a decis să ni le împărtăşească. În centru se află chiar Terasa Fericirii, locul de întîlnire al oamenilor simpli din cartier, unde, mereu cu un pahar în mînă, se dezbat cele mai presante probleme ale zilei, de la politică la evenimente sportive. Nu lipsesc nici poveşti din copilărie şi experienţe ale Laviniei în calitate de călătoare profesionistă cu tramvaiul 36, cu taxiurile bucureştene sau cu trenurile CFR. În a doua parte sînt surprinse momente şi dialoguri fulgerătoare de pe terasă, din mijloacele de transport sau de pe stradă, multe aflate la limita dintre tragedie şi umor spumos involuntar. Terasa Fericirii, o carte a devenirii, spune povestea unei fete din Drobeta-Turnu Severin care a reuşit să înţeleagă Bucureştiul şi să-şi creeze o relaţie de acceptare reciprocă cu el.

În calitate de secretar de stat la Ministerul Afacerilor Externe și, mai apoi, deputat european, Cristian Preda a ajuns, pentru întîlniri oficiale sau ca membru al unor echipe de observatori electorali, în țări dintre cele mai exotice. În prima parte a volumului, el relatează experiențele sale din state aflate în plin proces de democratizare, precum Bhutan, Kîrgîzstan, Madagascar, Nepal, Gabon, Coasta de Fildeș, Bolivia, Mauritania sau Guatemala. Autorul descrie procese electorale și aspecte ale vieții politice prea puțin cunoscute europenilor, schițînd portretele unor politicieni specializați în lovituri de stat, schimbări de constituții sau manevre care au aruncat țări întregi în haos. A doua parte reunește două extrase din jurnalul lui Cristian Preda, din 2007 și 2012, cînd au avut loc cele două suspendări ale lui Traian Băsescu, o perioadă de mari frămîntări și incertitudini politice. Împreună, cele două secțiuni ale cărții ne arată – cu exemple concrete – cît de greu se construiește o democrație și, odată obținută, cît de ușor poate fi pusă în pericol.

„Regina poporului baoulé a tăcut, fiind preocupată de o scobitoare pe care a ţinut-o permanent în gură în timpul audienţei. După care s-a ridicat şi mi-a întins mîna stîngă.”

„EBA îmi spune că ieri, cînd Curtea a luat decizia referitoare la a doua suspendare a preşedintelui, acesta a stat toată ziua în casă şi s-a uitat la filme cu Batman...”

„Am discutat cu premierul kîrgîz şi cu şefa Comisiei Electorale Centrale şi i-am întrebat cît costă un vot. Între 15 şi 85 de dolari, mi-au spus ei.”

„În Bangladesh, toţi oamenii politici cu care te întîlneşti îţi prezintă filme cu atrocităţile comise de adversarii lor. Te aşezi la masă, ţi se oferă un ceai, după care vine inevitabil întrebarea: «Aveţi timp pentru un film, nu?».”

„Preşedinta Camerei din Bolivia: de ce ar vrea nişte europeni care ajung în La Paz să viziteze o închisoare? Cînd călătoresc în Europa, mă duc la Luvru sau la Colosseum, în niciun caz la vreo puşcărie.”

„Am pus-o pe una dintre colaboratoarele mele să caute teza de doctorat a lui Ponta şi să verifice dacă nu cumva a comis vreun plagiat. Flerul de profesor îmi spune că e vorba despre unul dintre cei care ar face aşa ceva.”

„Choummaly Sayasone, preşedintele Laosului, mi-a zis că sînt al doilea român pe care-l întîlneşte, primul fiind Ceauşescu. Ah, ce onoare!”

Ediţie îngrijită şi prefaţă de Mircea Anghelescu

„Antologia îşi propune să prezinte cititorului călătoriile pe care românii le-au făcut, în ţara lor şi în lume, începînd cu primii ani ai secolului al XIX-lea. N-am recurs la o încercare de ierarhizare a însemnătăţii sau valorii (istorice, literare, ştiinţifice) a acestor texte, ci le-am căutat şi ales pe cele pe care le-am crezut capabile să reprezinte marea varietate a oamenilor care au călătorit şi au crezut că e bine să le spună şi altora ce experienţe au încercat. Veţi găsi deci între textele selectate şi cîteva ale unor autori de care probabil n-aţi mai auzit, iar alte cîteva, deşi ale unor autori cunoscuţi sau celebri, sunt texte pregătitoare, schiţe sau părţi necunoscute ale unor opere în curs de elaborare, care nu circulă în general în această formă. Cartea vrea să-i arate cititorului că literatura noastră de călătorie, cu care începe de fapt literatura română modernă, este ceva mai mult decît pare să fie: oglindă subiectivă asupra lumii văzute prin ochii unor călători, aceste note construiesc treptat o punte între noi şi cei pe care predecesorii noştri i-au luat ca model şi partener de drum.” (Mircea Anghelescu)

Ediție îngrijită, traducere din franceză, studiu introductiv și note de Florin Țurcanu

„Volumul de față reunește o corespondență inedită al cărei destinatar, Arsène Henry – ministrul Franței la București între anii 1897 şi 1904, a numărat printre prietenii săi români membri ai mai multor familii de vază din prima jumătate a secolului trecut. Relațiile lor s-au prelungit mulți ani după încheierea misiunii diplomatului francez în capitala României și, așa cum o atestă corespondența publicată aici, personalitățile feminine ale vremii – Sabina Cantacuzino, Maria Pillat sau Anna Kretzulescu-Lahovary – au fost cele care au perpetuat și nuanțat o prietenie înfiripată odată cu secolul XX și încheiată în 1931, la moartea lui Arsène Henry. Scrisorile primite de fostul ministru de la corespondentele sale dezvăluie o subtilă înlănțuire de gânduri și sentimente conturate pe fundalul marilor evenimente și transformări prin care au trecut România și Europa după Primul Război Mondial. Importante momente și personalități politice, figuri intelectuale și artistice, amintiri, dar și speranțele născute odată cu formarea României Mari se estompează treptat, în pas cu trecerea timpului. Numele Clarei Haskil, a cărei prezență artistică o caută spre sfârșitul vieții bătrânul diplomat pasionat de muzică, se alătură în această corespondență prietenelor fidele din elita românească.“ – Florin ŢURCANU

„Amintirile pe care le evocaţi au trezit în mine imaginile unei vieți iremediabil trecute. Nu doar din cauza celor dispăruţi, pe care îi iubeam, și a tinereții noastre, care înfrumuseța orice lucru, ci și din cauza îmbătătoarei atmosfere care precedă toate catastrofele. Întorcându-ne cu gândul atunci, nu vi se pare, oare, că era cu adevărat o altă lume, iar noi eram alții? Căci o lume s-a sfârșit, fără îndoială, și o alta a început: toate împărțirile convenționale făcute de oameni – secolele, anii – nu înseamnă nimic și degeaba schimbăm data la 1 ianuarie, căci nimic nu justifică importanța plină de prejudecăți care se dă acestei schimbări, în timp ce, în Europa cel puțin, o eră istorică e definitiv încheiată și o nouă eră se deschide.“ – Sabina CANTACUZINO, scrisoare din 2 iunie 1922

Pe copertă: colaj de ilustraţii din revista Wiener Chic (cca 1900)

„Pentru unii, Maria Popescu reprezenta imaginea femeii fatale, deosebit de perversă și periculoasă, în timp ce, pentru alții, reprezenta imaginea unei tinere strivite de un aparat judiciar fără milă, victimă a unei erori judiciare monstruoase.

Dar pentru mine a fost și rămâne Mama.

Anii copilăriei sale, așa cum îi făcea plăcere să-mi spună, au fost fermentul care i-a permis să rămână dreaptă și demnă. Îmi amintea adesea asta. Am cunoscut, am visat, cu ajutorul acestor povești țesute în jurul albumului de familie, o lume a bucuriei, a hohotelor de râs, a prostiilor copilărești, o Românie din alte vremuri, trecute, acea Românie Mare dintre cele două războaie.”  Gilbert Monney-Câmpeanu, fiul Mariei Popescu

MARIA POPESCU s-a născut pe 4 septembrie 1919, la București, fiica lui Toma Câmpeanu, moșier, și a Elenei Cernescu, provenind dintr-o străveche familie boierească. A avut un frate mai mic, Nicolae. A crescut într-o casă boierească de pe Strada Sfântul Constantin, lângă Parcul Cișmigiu. A studiat Artele Frumoase. S-a căsătorit în 1941, în ciuda tatălui său, cu fiul unuia dintre cei mai mari dușmani ai acestuia, fost de ministru de justiție, directorul ziarului Universul, Stelian Popescu. După căsătorie, a plecat împreună cu soțul ei în Elveția în 1942, fugind din calea războiului. În 1945 este acuzată de uciderea soacrei și a servitoarei acesteia, fiind condamnată pe nedrept pentru crimă în 1946. După ani lungi de suferință în închisoare, este eliberată în 1957, când reușește să-și refacă viața. Moare în Elveția, în 2004.

Basmul fotbalului s-a născut la Istanbul, într-o discuţie cu Marius Mitran, mărturiseşte autorul, Marian Nazat, dorindu-se să fie un dialog cu poveşti despre fotbal şi nu numai. Din păcate, Marius Mitran a părăsit basmul înainte de finalizarea proiectului, iar cartea a fost scrisă şi condusă pe tot parcursul editorial de domnul Marian Nazat.
Aceasta conţine, pe lângă textele autorului, fragmente din articolele publicate de Marius Mitran de-a lungul timpului sau replici ale acestuia din lungile taifasuri despre fotbal.
„Rămas solitar în basm, l-am recroit. (...) Când am isprăvit lucrarea, i-am trimis-o lui Radu Cosaşu, rugându-l să o prefaţeze. « Prietene, s-a scuzat ultimul mohican al cronicii sportive de la noi, apar suficient de mult între copertele ei ca s-o mai şi prezint. Iar eu sufăr de un bun-simţ acut, ca să folosesc o replică dragă mie, dintr-un film. Mai e şi vorba aia deşteaptă a lui Talleyrand, cum că tot ce-i excesiv devine neimportant. Basmul este voinic acum, poate să stea pe picioarele lui. »
L-am ascultat pe scriitorul care mi-a marcat viaţa de microbist şi i-am dat drumul în lume cărţii fără recomandări, fără călăuze…" Marian Nazat

  La Institutul Naţional pentru Studiul Totalitarismului, aflat sub egida Academiei Române, a apărut cartea „Mărturii dedicate eroilor şi martirilor noştri – o sută de ani de frământări, 1918 – 2018”. Autor este profesorul Nicholas Dima, român stabilit în Statele Unite ale Americii din 1969, născut în 1936, în legendara comună Curcani, judeţul Ilfov, şi crescut în Bucureşti, deţinător al diplomei Master of Arts şi al unui doctorat despre problemele etnice şi demografice sovietice, la Columbia University din New York. Înainte să obţină diplomele americane, a fost exmatriculat de la Institutul Politehnic în 1956. Motivele? Desigur, politice, dictate de-un regim antinaţional ce-şi făcuse ţel din – şi a reuşit – schilodirea pe zeci de ani a României. Condamnat la închisoare şi regim forţat de muncă pentru încercarea de trecere a frontierei, Nicholas Dima se reînscrie la Facultatea de Geografie-Geologie, pe care o absolvă normal. Profită de scurta deschidere spre Vest a regimului Ceauşescu şi emigrează în SUA. Acolo parcurge treptele necesare şi exigente ale sistemului de învăţământ superior, specializându-se în studii geopolitice. Ajunge profesor în domeniu şi predă, între alte instituţii, la Şcoala de comandă a armatei americane, de la Fort Bragg, North Carolina. Nu mai înşir titlurile şi distincţiile, deloc onorifice, pe care Nicholas Dima le-a cules într-o viaţă de muncă sârguincioasă, al cărei ţel n-a fost parvenirea personală, ci binele ţării sale natale. Despre care scrie: „Cred că România, şi de altfel întreaga lume, poate fi salvată numai printr-un proces adânc de renaştere spirituală. Mai este oare posibil un asemenea proces? Nu ştiu! Până la acea renaştere, doresc să văd însă o Românie întregită, bine integrată internaţional, dar stăpână pe soarta ei; o ţară condusă de lideri integri şi competenţi; o ţară care să-şi respecte toţi cetăţenii şi care să trăiască în frăţietate cu vecinii. Le doresc totodată tinerilor să nu mai ia calea străinătăţii şi să rămână acasă, unde să aibă grijă de frumoasa grădină pe care ne-a lăsat-o Dumnezeu.”

         Emblematic pentru tânărul Dima, ca şi pentru mulţi dintre oamenii valoroşi născuţi pe aceste plaiuri, e momentul de la terminarea facultăţii. Atunci, absolvent fericit, deşi făcuse puşcărie politică: „Am prins chiar curaj şi m-am plâns unei profesoare, lectoriţa Prisnea, că am fost nedreptăţit ani de zile şi că tot timpul mi s-au dat note mai mici decât meritam. Aceasta m-a luat de o parte, pe un coridor al facultăţii, şi mi-a spus: «Dima, ai fost pe lista neagră. Zi mersi că ai terminat. Ia-ţi diploma şi pleacă!» Şi plecat am fost. După un an de zile, eram la Viena.” Şi dacă acum jumătate de veac părăseau România tineri, şi mai puţin tineri, ca să spun aşa – cu simţul capitalismului în ADN,  azi constatăm o hemoragie de creiere dictată de-o serie aberantă de guverne ce-au adus parcă mai multe prejudicii ţării decât vechiul regim comunist, din care, de altfel, toate au descins. 

         Fără îndoială, Nicholas Dima este un idealist de bună şi veche factură, crescut în cultul şi respectul muncii remunerate cinstit. Deşi ar dori ca România să fie o ţară la nivelul altora, mai bine gestionată şi cunoscută, multe iluzii nu-şi face. Anii de lucru ca reporter la Vocea Americii i-au oferit posibilitatea să observe destule momente dezamăgitoare, produse de actele diferiţilor guvernanţi români de toate culorile, de la comunişti la idolii tinereţilor sale, ţărăniştii. Repet: guvernanţi, nu popor de rând! Pentru că, ziarist şi român dornic să-şi ajute conaţionalii, Nicholas Dima a colindat ţara mai mult decât destui băştinaşi care proclamă un patriotism de paradă şi-o mândrie stupidă, însă nu întreprind nimic, ba se mai şi văicăresc de vitregia vremurilor şi de viclenia duşmanilor. Când nu era angajat la radio, Nicholas Dima se număra printre sutele de participanţi la manifestaţiile de protest contra comunismului, desfăşurate în diverse oraşe americane. Iar asta de la început, din anii 1970, când unii româno-americani, luând de bune promisiunile de la Bucureşti, încercau să „destindă” relaţiile interstatale în stilul „reciproc-avantajos”, cum suna sloganul propagandei valahe. Jurnalist apoi, cu standard deontologic ridicat, Nicholas Dima s-a străduit ca, pe lângă sarcinile de serviciu impecabil îndeplinite, să dea glas propriilor sentimente intens patriotice, lipsite de orice urmă revanşardă. Numai că patriotismul autentic devenise deja un fel de stigmat pentru noile „comandamente”, de factură corect politică sau cine ştie care alta.

         Aproape fiecare dintre textele cărţii de faţă, iniţial apărute în publicaţii cu difuzare naţională şi – mulţumită internetului – internaţională, conţine sâmburele unei dezamăgiri transparente. Cu valenţe testamentare, podoaba unei cariere de dat exemplu, cartea putea să fie chiar „acordul final” al unui om bolnav de românism. Fiindcă la puţine zile după apariţia ei, un accident vascular era să curme viaţa celui care nu cred că-şi dorea un asemenea prilej semnificativ-simbolic: în Parlamentul României, la sesiunea jubiliară dedicată Centenarului Unirii Basarabiei cu ţara.

         Dumnezeu i-a dat zile, poate chiar să trăiască re-Unirea!

Am citit excelentul jurnal american al lui Daniel D. Marin cu emoție și invidie, pentru că n-am fost, pentru că mi-aș dori. America văzută în 36 de zile e prezentată prin ochii unui egal care, deși ar putea fi impresionat, nu-și pierde concizia. Los Angelesul este cel mai mare sat vizitat, San Francisco – un oraș simpatic, iar New York, analizat și din cartiere, și de la înălțime, nu primește notă de trecere. Singurul lucru care amintește de casă este discuția cu un etiopian, angajat al aeroportului din Dallas, care știe totul despre Hagi. Jurnalul italian schimbă o insulă cu alta, numai că de data asta ceea ce părea să fie o călătorie devine o destinație, iar cețurile, geometria, asfaltul se transformă în oameni. Efectul Sardiniei este unul vital pentru călătorul-autor – acela de a-l face să fie tot mai mult el însuși, mai ales atunci când e prins în anxietatea depărtării. Lavinia Bălulescu

 

Se întâmplă des ca notaţiile de călătorie ale scriitorilor să fie hiperintelectualiste şi puţin snoabe. Daniel D. Marin scrie jurnal cam cum l-ar scrie Holden Caulfield, flegmatic şi constatativ, dar capabil să surprindă golul căscat brusc (adesea periculos) în asfaltul banalului. Fuga sa pe o insulă nu este nici ea obişnuită: scriitorul nu e niciodată singur, o viermuială umană pestriţă îl asumă şi îl mişcă, iar el trăieşte fiecare clipă a aventurii de două ori: o dată în afară, prin ceilalţi, care îl găsesc nonparticipativ, şi o dată în interior, prin scrisul instantaneu al lui aici şi acum. Mihaela Ursa

Maiestuoasă şi puternică, metropola te cucereşte treptat, ca o licoare misterioasă care, odată sorbită, chiar dacă nu-i percepi de îndată efectul, va sfârşi, inevitabil, prin a-ţi lua în stăpânire toate simţurile. E un farmec cu totul special, care nu te asaltează, nu vine spre tine, nu vrea cu tot dinadinsul să-ţi intre în graţii şi nu-ţi face vreodată cu ochiul. Londra te lasă să o descoperi. Şi o face firesc, de la înălţimea ei, fără aroganţă, dar şi fără a se apleca, ameţindu-te cu vreun parfum înşelător ori picurându-ţi în ureche şansonete şi promisiuni de amor. Bogdan Brătescu

Acoperind vreo patru decenii şi jumătate din ultimele două secole, Jurnal domestic. Însemnările unui in-formator amestecă viaţa intimă cu extimul ei, după cum este şi un jurnal de idei, partea care exprimă fiinţa mea reactivă faţă de un eon mental şi cultural. Frustrări existenţiale generate de utopia comunismului, profesor de filosofie în mediul liceal sau în cel academic, tribulaţiile contactului cu presa culturală, privilegiul întîlnirii unor personalităţi importante (C. Noica, M. Ivănescu, M. Sorescu, I.D. Sîrbu, A. Plămădeală, C. Mircea, D.C. Mihăilescu, S. Lavric ş.a.), scrierea unor cărţi, traducerea din Hannah Arendt, iubire la prima vedere – sunt doar unele dintre episoadele extrem de importante ale jurnalului.
Marcată de dictatura totalitară, perioada trăită în Craiova (un „Isarlîk fără sîc”) este cumva ruptă de viaţa petrecută apoi într-un Sibiu parţial occidentalizat, un burg care m-a înfiat şi sedus pentru totdeauna.  Şi pentru că trecutul pare să fie singurul lucru inevitabil din viaţă, despre trecutul cel mai aproape şi cel mai prezent vorbesc în „Zilele după Iov”, povestea scurtă şi incredibilă a morţii soţiei mele, Zgrăbunţă, dar şi o încercare de ispăşire a răului prin pătrunderea cu adevărat a sensului suferinţei. Ion Dur

M-am ghemuit din nou pe scândură; dârdâiam de frig în vestonul meu subţire. Încercam să mă rog. Dar în locul rugăciunilor obişnuite de seară, îmi veneau tot mereu în gând cuvintele Psalmului, cu care niciodată până atunci nu mă rugasem:
De profundis clamavi ad te Domine… Din străfundul abisului am strigat, Doamne, către tine… Nu ştiam, neştiutorul de mine, că eram încă departe de acele ultime profunzimi, de acel străfund al abisului, că abia căzusem într-o groapă nu prea adâncă şi că aveam să mă prăvălesc cu timpul pe povârnişuri tot mai abrupte, să mă prăbuşesc prin râpe din ce în ce mai prăpăstioase, nici nu bănuiam măcar cât de lungă era calea pe care o aveam de străbătut printr-un labirint tot mai întunecos până să dau de lumină.” Nicolae Balotă

Dacă Nicolae Balotă ar fi reuşit să finalizeze tetralogia memorialistică pe care o proiectase (I. Tinereţe fără bătrâneţe…; II. Caietul Albastru; III. Abisul luminat; IV. şi viaţă fără de moarte…) aceasta ar fi putut deveni „marea operă a începutului de mileniu în literatura română”, aşa cum îşi dorea autorul.
Abisul luminat, urmând Caietului Albastru (ediţia I, 1998), deşi neterminat, este o operă ce depăşeşte graniţele literaturii memorialistice, fiind o „operă de autoficţiune”, în viziunea autorului ei, ce cuprinde întreg universul recluziunii; o (re)construcţie a perioadei de detenţie (1956-1964).
Cele trei cărţi care o compun, Preludiu la o coborâre în infern, Interludiu tragicomic şi Destine deviate, se constituie într-un rechizitoriu al efectelor devastatoare pe care venirea comuniştilor la putere le-a avut asupra a tot ce însemna Cultură: „Revoluţia socialistă, în realitatea ei, trăda un nihilism cultural.”, spune Nicolae Balotă.
Abisul luminat este o lectură care te convinge că Iubirea poate converti întunericul ignoranţei, al urii şi al oricăror acţiuni opresive în lumina speranţei şi a frumosului artistic.
prof. dr. Carmen Elena Andrei

Scrisori din arhiva familiei Graziella şi Vasile Grigorcea
Ediție îngrijită, transcriere, note şi prefață de Christina Zarifopol-Illias

„Cititorul are șansa de a se întîlni cu niște documente care, pe lîngă inestimabila lor valoare de istorie literară, sînt și un extraordinar document uman. În felul acesta, se vor risipi, sînt convinsă, multe speculații privind atît superficialitatea Veronicăi, cît și lipsa de entuziasm, în destule împrejurări, a poetului. Se poate constata, din­colo de orice tăgadă, că marea poveste de iubire n-a fost o simplă mitizare a unor hagiografi mai mult sau mai puțin inocenți, ci o veritabilă comuniune sufletească.” (Christina Zarifopol-Illias)

„Cînd gîndesc la tine mi se umplu ochii de lacrimi și nu mai găsesc cuvinte să-ți spun ceea ce de-o mie de ori ți-am spus: că te iubesc...

Veronică dragă, au n-am fost noi prea fericiți într-o lume, în care fericirea nu poate exista? Este în lumea asta destul loc pentru atîta iubire cîtă o avem? Nu este amorul nostru o anomalie în ordinea lucrurilor lumii, o anomalie pentru care cată să fim pedepsiți? Se potrivește amorul și suferințele noastre cu o lume în care basseța, invidia, răutatea domnesc peste tot și pururea?”

Aceste interviuri trebuie intelese ca «interviuri de lucru», cu caracter istoriografic, nu ca interviuri de presa. Ele reflecta atat nivelul meu de cunoastere din anii 2003-2004 a evenimentelor din decembrie 1989, cat si perspectiva asupra evenimentelor pe care o avea gen. Iulian Vlad atunci. (…) Interviurile s-au desfasurat sporadic in anii 2003- 2008. In toata aceasta perioada si in anii urmatori, pana in pragul mortii, gen. Iulian Vlad mi-a cerut insistent sa nu le public. A argumentat ca asupra lui se fac presiuni, ca este amenintat cu reluarea condamnarii penale pe care o avea, iar alteori ca «nu este momentul». In luna septembrie 2017, aflat pe patul de spital, a declarat procurorului militar care il intervieva pentru «Dosarul revolutiei», in prezenta fiului sau, ca este de acord cu publicarea interviurilor luate de mine si cu folosirea afirmatiilor sale din interviuri in elucidarea «Dosarului revolutiei». Parchetul Militar mi-a comunicat, corect, aceasta situatie. - Alex Mihai Stoenescu

 Inainte de a incepe lungul drum al pustiului, Dumnezeu a indulcit apele amare, caci oamenilor le era tare sete. Apoi, le-a trimis prepelite, fiindca se-mputinau de foame. Cat au traversat desertul, israelitii au mancat mana. Le-a tinut si de foame, si de sete. Pe pamant cadea mana, din cer cadea, in fiecare dimineata. Oamenii o mancau si se salvau. Nu aveau voie sa o pastreze, asa era porunca. Totusi, unii, de frica foametei si din putinatatea credintei, au incercat sa tina un pic de azi pe maine, insa mana n-a mai fost buna de mancat. Dumnezeu promisese mana pentru fiecare zi a pribegiei si s-a tinut de cuvant. Poporul lui Israel a fost salvat si, dupa patruzeci de ani de pustiu si mana, a ajuns in Tara Promisa. Anca Mizumschi a scris aici o carte a pribegiei, o pribegie care i-a-nceput inainte de plecare, cu mult inainte. Si nu e doar pribegia ei, ci a fiecarui om care se naste in tara asta minunat de frumoasa, de care ti-e dor tot timpul pentru ca nu te simti aproape niciodata acasa. Anca a spus aici deopotriva adevar si poveste, adevarul povestii si povestea adevarului. Adevarul ei, povestea ei. Mana si desertul sunt insa ale noastre, ale tuturor. Cat timp va mai manca mana poporul tau, Doamne, si cat desert amar de necredinta in sine mai are el de trecut? (Ana Barton)

Nu am avut o relatie tocmai sanatoasa cu ai mei. Am acumulat pe parcursul vietii atat de multa manie, care uneori se transforma in ura. Erau trairi pe care nu stiam, nu reuseam sa le scot din mine, desi simteam ca imi mananca, literalmente, sufletul. Cartea asta a fost ca o descatusare, pentru mine. De cum am luat in mana un pix si o foaie, simteam cum ma inunda furia. In timp ce asterneam cuvintele pe hartie, insa, totul se transforma intr-o energie pozitiva. Aroma de august imi place sa cred are un vibe bun, care sper sa te cuprinda si pe TINE. Sper sa te faca sa cazi pe ganduri, sa privesti mai mult in sinea ta, sa reflectezi mai mult asupra unor lucruri aparent banale, dar care iti pot schimba pentru totdeauna viata. In bine. Bucati din tine despre care stii cumva in sinea TA, dar pe langa care treci, ca un strain, din cauza tumultului vietii cotidiene. Si uite asa, pe zi ce trece, te indepartezi tot mai tare de TINE.

Aroma de august a luat viata de la un suflet caruia eu i-am dat viata. Fetita mea, Cataleya. Este zestrea mea pentru ea. Vad zestrea asta. Usor prafuita, ingalbenita, acoperita de patina timpului, acolo, sus, in mansarda. O vad cum ea o deschide si cum le citeste in noptile ploioase copiilor, nepotilor, stranepotilor. Dar este si mostenirea mea pentru TINE, draga cititorule. TU, copil. TU, parinte. TU, suflet.

Multa lume m-a intrebat, tinand in mana manuscrisul, de ce am ales sa vorbesc despre un subiect delicat. Ei bine, puteam sa evit, mai ales in vremurile astea, sa povestesc ce inseamna sa traiesti cu un musulman, astazi. Dar nu am facut-o. Dimpotriva, mi s-a parut momentul ideal pentru asta. Imi place sa cred ca vorbele mele vor mai sterge putin din ura colectiva care ne atrage si ne prinde ca intr-un vartej pe din ce in ce mai multi dintre noi. Am uitat sa fim oameni. Am uitat sa ne ascultam sufletul. Am dat prea multa putere mintii, care, de cele mai multe ori, e inselatoare.

Vintilă Horia (1915-1992). Romancier, poet, eseist, profesor universitar şi diplomat român, exilat în timpul regimului comunist. Laureat al celebrului Premiu Goncourt, în 1960, pentru romanul, scris în franceză, Dieu est né en exil (Dumnezeu s-a născut în exil). Cea mai mare parte a exilului a petrecut-o în Spania, căpătând şi cetăţenia acestei ţări. Dintre capodoperele sale, în franceză şi spaniolă, amintim: Jurnalul unui „ţăran de la Dunăre” (jurnal, tradus la Editura Vremea); Cavalerul resemnării şi Prigoniți-l pe Boeţiu, care, împreună cu Dumnezeu s-a născut în exil, alcătuiesc „Trilogia Exilului” (traduse la Editura Vremea); Scrisoarea a șaptea; Un mormânt în cer (roman, tradus la Editura Vremea); Memoriile unui fost Săgetător (apărute la Editura Vremea); Călătorie la centrele pământului (convorbiri); Introducere la literatura secolului XX (eseu) etc.

Restabilind legătura monarhiei române în același timp cu ideile originare despre Regalitate și cu postmodernismul, Regele Mihai ar putea să fie văzut, în viitor, ca un „Monarh al Tuturor Vremurilor“.
Trebuie să sperăm că oamenii mai luminați din democrația tulbure a României vor ajunge să recunoască măcar acum rolul deosebit pe care Regele și descendenții lui l-au jucat în evoluția României și în restabilirea sentimentului său de mândrie și de aspirație națională.

—Roger Griffin

Textele sunt semnate de personalități ale vieții publice românești și străine, înalți prelați, jurnaliști, istorici sau oameni politici, diplomați, scriitori sau creatori de cultură, care aștern mărturii și amintiri inedite despre legătura lor cu Suveranul.

Majestatea Sa Margareta, Custodele Coroanei Române
Emil Hurezeanu
Constanța Iorga
† Daniel, P. B. O. R.
Roger Griffin
Jonathan Eyal
Andrei Muraru
Dan Grigore
Adrian-Silvan Ionescu
Keith Hitchins
Teodor Ilincăi
Petre Guran
Ion M. Ioniță
Ana Blandiana
Michael Shafir
Maria-Denise Theodoru
Remus Azoiței
Ștefan Câlția
Theodor Paleologu
Simona N. Vrăbiescu Kleckner
Liviu Bota
Nicolae Drăgușin
Mihai Ricci
Alexandru Muraru
Liviu Antonesei
Gabriel Badea-Păun
Flavius Boncea
Mircea Hortopan
Mihai Firică
Mihai Copăceanu

La Arcul de Triumf am avut cea mai glorioasă intrare posibilă. Oamenii au oprit convoiul, dar cu dragoste, cu euforie. Au dat lanțurile la o parte în ciuda polițiștilor pierduți cu firea, și au îndemnat mașina Regelui să treacă pe sub Arc, așa cum i se cuvine noului învingător, primul după exemplul bunicului Întregitor. În acel moment, un strigăt de satisfacție generală. Era ultima sau prima victorie regală după decenii de republică comunistă. Atunci de-abia și acolo.

—Emil Hurezeanu

Zoe Busulenga - un nume cu rezonanta in viata culturala a Romaniei. Fabian Anton a stat de vorba cu Zoe Busulenga, pe vremea cand aceasta era deja retrasa din lume, la Manastirea Varatec, sub numele de Maica Benedicta.

Iar dialogurile sunt extrem de sugestive pentru cei dornici sa patrunda in universul literar romanesc - Maica Benedicta evoca fascinant figuri celebre ale literaturii romane in trecere pe la Manastirea Varatec:Vasile Alecsandri, Dimitrie Bolintineanu, Gala Galaction, Steinhardt, Noica, Paleologu, George Toparceanu sau Mihail Sadoveanu. Este o carte pe care Maica Benedicta si-a dorit-o mult, din considerentul de a imortaliza marile personalitati ale aceste manastiri, pe duhovnicii, maicile, doctorii, pictorii, poetii si oamenii de seama ai Romaniei ce s-au oprit pentru oclipa sau mai mult la Minastirea Varatec.

Convorbirile au fost realizate intre anii 1999 si 2004 si sunt ilustrate cu portrete mai vechi si mai noi ale vietii monahale si nu numai ale acestei manastiri.

In the history of the Romanian Royal Family, 2017 and 2018 will remain years of particular significance. Within the space of just two years, and as part of a series of events that have been reshaping the modern face of the Royal Family, the Crown has celebrated the centenary of the Grand Union of Romania, lost both King Michael and Queen Anne, and entered a new era, presided over by Her Majesty Margareta, Custodian of the Romanian Crown.
This short book provides an overview of two years that have brought change, but which have also rested under the sign of tradition and continuity. 
The book aims to be a practical guide to the inner workings of the Royal Family. The reader will thereby be able to gain a better understanding of the latest events to capture the attention of Romanians and the world, the position of the Royal Family in the current political and legislative context, and its relevance in today’s world.
I want to mention the precious help that I received in writing this book from Ioan Luca Vlad, honorary private counsellor to Her Majesty, and from Alistair Blyth, a fine connoisseur of both Romanian and English languages. Working with both Maître Vlad and Mr Blyth is always a pleasure. - The Author

Sandra Gatejeanu–Gheorghe este directorul de protocol al Casei Regale a Romaniei. In ultimii zece ani, a coordonat vizitele oficiale ale Familiei Regale a Romaniei in strainatate si calatoriile regale efectuate in Romania de membrii Familiilor Regale straine. In aceasta perioada, a asigurat legatura cu Casele Regale ale lumii, a organizat evenimentele Familiei Regale si a gestionat relatiile cu misiunile diplomatice acreditate la Bucuresti si cu misiunile Romaniei din strainatate.

Sandra Gatejeanu–Gheorghe a absolvit cursurile Facultatii de Drept si ale Facultatii de Stiinte Politice din cadrul Universitatii din Bucuresti. Este avocat in Baroul Bucuresti, doctor in drept international privat, colaborator extern la Facultatea de Drept a Universitatii din Bucuresti si, incepand cu anul 2011, este lector la Institutul Diplomatic Roman,
unde sustine prelegeri despre Protocolul si Ceremonialul Regal. De asemenea, este membru al Asociatiei Romane de Protocol.

Aceasta carte-album infatiseaza in imagini destinul primei femei din istorie care conduce Casa Regala a Romaniei. Pornind de la amintirile Majestatii Sale, de la documente, fotografii, de la obiecte personale si de la cele care fac parte
din Colectia Regala, unele dintre ele prezentate pentru prima data in acest album, Sandra Gatejeanu–Gheorghe vorbeste despre copilaria si adolescenta Custodelui Coroanei, studiile si experienta comunitara, viata de familie, interesele si activitatile Majestatii Sale Margareta in folosul Romaniei.

Chemata a fi urmasa bunului Rege Mihai, care mi-a lasat ca sfanta mostenire iubi- rea si credinta fata de Romania, voi continua munca si voi respecta legamantul sau.

In eforturile pentru dezvoltarea si consolidarea tarii, voi avea ca model exemplul parintelui nostru si convingerea lui in destinul poporului roman.
Aduc adanca recunostinta celor patru generatii anterioare ale familiei mele, care au creat legatura intre tara si Casa Regala. O suta cincizeci de ani care au adus Romaniei institutii moderne, dezvoltare, consolidare si deschidere catre lume.
In lunga sa viata, al patrulea rege al Romaniei a gasit sprijin in credinta, in speranta si in rabdare. In toate imprejurarile, el a raspuns cu dreptate si, cand a fost posibil, cu iertare.
Sunt sigura ca, in viitor, romanii vor ramane iubitori de Coroana, uniti in constiinta si actiune, pentru propasirea nationala, in contextul Uniunii Europene si al Aliantei Nord-Atlantice.
Cu emotie si onoare, cu simt al datoriei, ca buna romanca si Custode al Coroanei, imi inchin viata si munca natiunii noastre si romanilor de pe tot Pamantul.“

„Povestea vieţii lui Neagu Djuvara are verva sălbatică a unui peisaj luxuriant. Nu e suficient să spui că a trecut prin multe. A trecut prin tot. Război şi Universitate, aventură şi savantlâc, exil şi repatriere, Europa şi Africa, diplomaţie, filozofia istoriei, spionaj, jurnalistică, Sorbona, Niamey şi Bucureşti, boierie şi sărăcie, profesorat, politică, explozie creatoare după vârsta de 80 de ani, anonimat şi glorie, acţiune, contemplativitate, radicalitate, cordialitate, hazard. Recunoaşte singur că a fost mereu însoţit, în momentele decisive, de un «noroc» salutar.
A prins ultimul tren spre Helsinki după marea revoluţie rusească din octombrie şi a fost trimis la Stockholm pe 23 august 1944, anume, parcă, pentru a supravieţui tăvălugului bolşevic. Trecut de 95 de ani, are încă mari proiecte, speră să-şi afle sfârşitul pe un vapor, e ubicuu, tonic, şarmant, distins, fără fasoane, bucuros de glumă şi de tacla. De câte ori îl văd, mă contaminez de buna lui dispoziţie, savurez bunele lui maniere şi admir curajul opiniilor sale, adeseori în afara convenţiilor curente.“ (Andrei PLEŞU)

Pe copertă: Neagu Djuvara la Paris, în 1936.

NEAGU M. DJUVARA s-a născut la Bucureşti în 1916, într-o familie de origine aromână aşezată în ţările române la sfârşitul secolului al XVIII-lea, care a dat ţării mai mulţi oameni politici, diplomaţi şi universitari. Licenţiat în litere la Sorbona (istorie, 1937) şi doctor în drept (Paris, 1940).

„În copilăria mea, eram cu aceia pe care îi iubeam și numai cu ei, mereu alături de ei. O dulce atmo-sferă impregnată de iubire, în care sufletul ce înmugurește la viață nu întâlnește decât blândețe, suflul rece al indiferenței străinilor nu îl atinge, inima se deschide ca o plantă sub razele soarelui și a ploii calde ce ajută ramurilor să se întindă și să înflorească.
Oamenii care s-au format așa, în mijlocul dragostei și bunătății, sunt cei pe care viața îi rănește cel mai mult, dar, chiar împovărați de suferințe, ei umblă prin lume răspândind acea formă și acea culoare ce și-au pus amprenta asupra lor. Necazurile care îi lovesc nu tulbură seninătatea ce le-a fost dată. Răniți, sufocați, rămân mereu agățați de acel fir, care e esența ființei lor.“

„Amintirile Annei Kretzulescu-Lahovary, reconstituie aici pentru prima dată din fragmentele păstrate la Arhivele Naționale, merită citită nu doar ca un document istoric, ci și ca o mărturie a unei umanități universale, la fel de familiară nouă pe cât o simțea, în veacul ei, autoarea însăși.“ (ALINA PAVELESCU)

ANNA KRETZULESCU-LAHOVARY (1865–1964) a fost fiica unică a doctorului şi politicianului Nicolae Kretzulescu şi a Sofiei Kretzulescu, născută Iacovenco. Și-a petrecut copilăria şi adolescenţa pe moşia tatălui său din Leurdeni (judeţul Argeş), alături de copiii familiilor Brătianu, Davila, Golescu, prieteni de joacă şi vecini de moşie.