Autori români

„În ciuda titlului, Şapte ani în Provence nu este doar o «carte de călătorii». Noul volum al lui Ioan T. Morar povesteşte, înainte de orice, o experienţă de viaţă: cum e să alegi să trăieşti departe de ţară, asumîndu-ţi, la propriu, o nouă existenţă. Scriitorul ne invită să-i fim alături în căutările, neliniştile, bucuriile, speranţele, uimirile, perplexităţile, descoperirile sale. Aventurile acestui «om vechi într-o lume nouă» sînt cuceritoare naraţiuni îmbibate în exotic, ce se constituie în veritabile confruntări de mentalităţi, culturi, sensibilităţi şi tradiţii. Pagină după pagină, o Provenţă miraculoasă, mitică şi ultramodernă în acelaşi timp, te subjugă, asemenea unui miraj încărcat de promisiuni. Aventura alături de Ioan T. Morar este şi un ghid preţios prin oraşele, cetăţile, podgoriile, mănăstirile provensale, potenţată de contactul cu grupuri şi societăţi inaccesibile (ca să nu spunem secrete). Iar lectura – irezistibilă şi fascinantă – devine încă de la prima pagină o extensie a visului şi a dorinţei de a călca pe urmele autorului care te-a pus în contact cu atîtea frumuseţi şi mistere.” (Mircea Mihăieş) 

„Aici, în Provence, dai peste fire care spun poveşti şi te duc la alte fire, la alte poveşti, la alţi oameni, la alte obiecte şi locuri, sub acelaşi cer de un albastru ireal care a atras atîţia pictori. Dacă îţi pui imaginaţia la treabă, poţi să-ţi închipui că această dimineaţă la un castel din Provence e o tapiserie colorată în care se împletesc fire venind din Roma, pete de culoare povestind despre Picasso, măslini aliniaţi pe coline, mistreţi atacînd viile, încăperi luxoase pentru viitorii miri, chiar imagini de pe Valea Oltului, nuanţe de prietenie adevărată şi sentimentul că, din cînd în cînd, ni se dă şansa de a vedea, în lumina unei clipe, imaginea Paradisului proiectată pe pămînt. Din cînd în cînd doar, şi din loc în loc. O tapiserie pe care v-o ofer cu drag.” (Ioan T. Morar)

Ediţie îngrijită de Iulia Vladimirov şi Viorica Milicescu

Miră-te! Cine vei fi, care mă vei citi vreodată, deși nu pentru altul am scris, ci pentru mine, astăzi, sculat de pe boală, slăbit ca un mort și scârbit de ce îndurăm de atâta vreme, simţind adânc tot ce ne doare și, durându-ne deodată în atâtea locuri, împunși și de aia, și de aia, și de aia, de nemâncare de luni de zile, de lipsă de confort, de serviciu, de murdărie, de mizerie, de descurajare faţă de nenorocirea soartei ce am avut și faţă de evenimentele nenorocoase ce ne tot vin, și cu perspectiva de a ne veni din ce în ce mai rele... e posibil să nu te doară toate veștile triste care-ţi vin peste suferinţa fizică?

Jurnalul inedit al doctorului Raul Dona, care începe la 29 ianuarie 1917, cu prilejul aniversării fiicei sale în vârstă de trei luni, și se încheie la 12 noiembrie 1918, într-un București devastat de război, dar totodată martor al retragerii grăbite și violente a germanilor, ne poartă, alături de autor, în vremea pribegiei din Moldova. Graţie acestor pagini, ajungem să-i cunoaștem pe membrii familiei sale, pe prieteni și apropiaţi sau pe cei care-i erau potrivnici, zugrăviţi în luminile și umbrele inerente unui demers atât de personal, pe fondul desfășurării celor mai dramatice momente pe care le-a traversat România în timpul Marelui Război. Însemnările lui Raul Dona sunt un veritabil tablou de epocă, în care viaţa personală absoarbe ecourile conflagraţiei ce cuprinsese lumea.

Ilustraţia copertei: Un tunar îşi repară rufele, acuarelă de Niculina Delavrancea-Dona

Suntem Ana şi Ionuţ, un cuplu de arhitecţi. Din iunie 2011 până în august 2012 am făcut turul Africii cu motocicleta. În această călătorie de 14 luni şi 55 000 de kilometri am lucrat ca voluntari în pădurea ecuatorială în Nigeria, am traversat Sahara în călduri de peste 54 de grade, am urcat muntele Camerun, am explorat delta Okavango şi bazinul Congo, am locuit într-un cătun camerunez fără bani şi fără telefon, am tractat motorul defect 350 de kilometri, am făcut malarie, am parcurs 3 000 de kilometri de off-road extrem în R.D. Congo, am trecut de sute de controale armate şi hăţişuri birocratice şi am cumpărat un pahar de ceai în Egipt. Acesta este jurnalul aventurilor noastre.

„Din doi «oameni albi» și o «Africă neagră» a ieșit o combinație foarte colorată.“ (SEGA, autorul romanelor Namaste)

„Ana și Ionuț sunt dream team-ul alături de care aș merge până la capătul lumii și înapoi. Oyibo e un imbold pentru a-ți urma visul. Care are toate șansele să se împlinească dacă îți iei inima-n dinți, te deconectezi de la «virtual» și faci pasul către «real». O poveste pe care mi-ar plăcea s-o fi trăit eu.“ (Alex GĂVAN, alpinist)

„Oyibo nu te va lăsa indiferent, să știi. S-ar putea să-ți vină să-ți dai demisia, să pleci în lume, s-ar putea chiar să vrei să faci asta cu o motocicletă. S-ar putea să vrei să fii viu.“ (Mihai Barbu, fotograf, autorul cărții Vând kilometri)

Lovitura a fost prea neașteptată, prea brutală, prea puternică. Iar eu nu mai sunt tânără, lumea este un cazan care fierbe îngrozitor, va mai fi ceva de genul „anul viitor”? Acum ușa este deschisă, totul se află în fața mea, cele mai binecuvântate două luni din an: am reușit să birui iarna. Nu mai sunt tânără, am văzut atâta disperare până acum, va mai fi oare un alt an, o altă primăvară, un alt anotimp? Regina Maria, Însemnare din 20 aprilie 1937

Viața își continuă cursul ei calm, dar cu acel curent subteran de emoție din cauza agitației care a cuprins lumea. Sandy pare mulțumită, îi place frumusețea locului și, la fel ca și mine, se bucură de splendoarea pomilor înfloriți. [...] Altă încântare sunt nuanțele diferite de verde delicat pe care le capătă copacii care își întind ramurile încărcate cu frunze, una câte una, acoperind fundalul munților cu umbre. [...] Aceste nuanțe atât de diferite sunt o sursă de neîncetată bucurie, aș vrea să le absorb în ființa mea, să devină o parte din mine. Regina Maria, Însemnare din 9 aprilie 1938

Acest volum îngrijit de Sorin Cristescu reproduce pentru prima oară în traducere românească ultima parte din jurnalul Reginei Maria, de la 4 martie 1937 până la ultima însemnare din 11 iulie 1938. Fiecare pagină este o mărturie a seninătății cu care regina și-a acceptat suferința, a răbdării cu care s-a spus investigațiilor și tratamentelor, unele de-a dreptul chinuitoare, a felului demn în care și-a purtat infirmitatea, ea, care fusese plină de energie și capabilă să reziste la cele mai solicitante eforturi. Impresionant este modul în care a refuzat să vadă evidența, să accepte faptul că sfârșitul este din ce în ce mai aproape.

Editura Corint si colectia Istorie cu blazon va prezinta un album-eveniment, care recreeaza lumea elegantei si a subtilitatii de la curtea Palatului Peles din vremea Regelui Carol I si a Reginei Elisabeta: Povestile Pelesului de Carmen Sylva

"Indeosebi Povestile Pelesului reprezinta din punct de vedere literar atat o simbioza reusita intre motivele germane si romanesti din basmele populare, cat si un succes sub aspectul medierii culturale si al promovarii turismului. De numele paraului de munte, necunoscut pana atunci, Regina reuseste sa lege povesti si legende, dandu-i o valoare simbolica asemanatoare Rinului din tara ei natala. De asemenea, intentia Reginei este de a ridica numele de Peles la nivelul unui simbol al noii dinastii a Romaniei si de a-l face cunoscut prin intermediul literaturii." Silvia Irina Zimmermann

Istoria familiilor este povestea suferintelor, istoria popoarelor este povestea luptelor! [...] Singurul lucru pe care ni l-au lasat popoarele sunt cantecele lor si acestea sunt vrednice sa traiasca, caci altfel n-ar trai nici popoarele, deoarece chiar si pietrele, ce par a fi durate pentru vesnicie, dispar. Carmen Sylva

Abia dupa ce m-am asternut sa scriu cartea aceasta, am descoperit ca, fara sa vreau, obsesia literaturii realist-socialiste, unde pivotul e eroul tipic, e indeplinita aici, cum veti vedea, cu varf si indesat: antecedentele profesionale meseriei de realizator, prezenta sau absenta scrupulelor in transformarea numelui in renume, nevroza − ca boala profesionala a teleastului −, avatarurile cenzurii si ale autocenzurii etc., sunt aglutinate profilului vedetei; pardon, al teleastului! Chiar si priceperea − ilicita atunci − de agonisire de fonduri sau de sponsori pentru finantarea deplasarilor in strainatate nu i-a fost straina lui Aristide Buhoiu. De fapt, ce este istoria unui om daca nu activitatea de realizare a scopurilor sale? In cazul unui teleast, singura obsesie era sa fie pe micul ecran cu emisiuni care sa placa; teleastul si telespectatorii. Dar fluxul acesta trebuia, musai, sa treaca de bariera vizei de difuzare. Cu tabuurile sale − din ce in ce mai numeroase, odata cu conditionarea geopolitica a dictaturii − si cu cliseele ideologice absolut obligatorii; schimbatoare si ele. (Vartan Arachelian)

In volumul „Carte de identitate”, autoarea le dezvaluie celor care au urmarit-o ca, fara sa stie, au fost martori la framantari si anxietati pe care, adesea, reporterul din fata camerei le-a tinut cu mare greutate sub control.

Momente cu relevanta internationala traite la fata locului de autoare, precum moartea Papei Ioan Paul al II-lea, Vladimir Putin la Bucuresti, alegerea ca presedinte al SUA a lui Barack Obama, #Colectiv, atacurile teroriste din Paris din noiembrie 2015, referendumul pentru iesirea Marii Britanii din UE sunt descrise prin suprapunere cu drame personale care se intalnesc si se confunda uneori cu cele relatate.

„La 27 de ani fumam mult, dormeam putin, mancam rar si foarte prost, eram exaltata, foarte sociabila, infernal de sociabila, voiam ca toata lumea sa ma placa si consumam enorm de multa energie pentru asta. Azi am foarte putina simpatie pentru cea care eram atunci. Plimbam de colo-colo, prin lume, rani si anxietati pentru care nu cautam leac, ci doar maniera cea mai extravaganta de-a ma preface ca nu exista. Cand ajungeam acasa, intre doua evenimente mari, cand nu mi se intampla nimic iesit din comun, doar viata perfect normala, ieseau la iveala furii si stari de vinovatie care se catarau pe mine, sufocandu-ma.”

Sanda Nicola s-a nascut la Deva pe 6 februarie 1978 si este unul dintre cei mai cunoscuti jurnalisti romani de televiziune. Timp de peste douazeci de ani, Sanda a prezentat stiri, reportaje, a moderat emisiuni de dezbatere si a fost martor la evenimente de importanta mondiala pe care le-a relatat in direct. Printre televiziunile la care a lucrat se numara Digi 24, Realitatea TV, Antena 1, TVR, B1 TV, Pro TV Deva, Aljazeera English si France 24.

A urmat cursuri de storytelling in Chicago, s-a specializat in productie de televiziune la Londra, este absolventa a BBC School si licentiata in stiinte sociale si stiinte politice la Open University, Marea Britanie.

Autoarea arata cum lipsa asumarii propriei identitati si nerecunoasterea traumelor ne impiedica sa ne atingem potentialul individual, comunitar si national. Cartea este o colectie de relatari despre fricile si complexele unei tinere femei care isi depaseste conditia, dar nu e pregatita emotional sa faca fata succesului.

Aflata intr-o permanenta cautare a echilibrului, ajunge la concluzia ca singura modalitate prin care poate prelua controlul asupra propriei vieti este sa inteleaga trecutul familiei din care provine, sa-si cunoasca si sa-si accepte propria identitate si sa invete sa ierte.

Cu fotografii din arhiva autorului

„Eram în ultimul an de facultate, când m-a chemat la partid Iorgu Stoian, profesor de epigrafie, având pe atunci și mai ştiu eu ce funcţie în biroul de partid. Mi-a spus că e cazul să-mi fac autocritica. Eram foarte slab, aproape nul, la autocritică. Ce noimă are să spui că nu eşti de acord cu tine însuţi? Critica şi autocritica ţineau însă de ritualul de partid şi alcătuiau împreună o strategie bine gândită şi eficientă de devalorizare a individului, supus tirului celorlalţi şi obligat – culmea! – să-şi dea el însuşi lovitura de graţie, după modelul proceselor staliniste. 
Ce era să răspund? I-am zis că, sigur, îmi voi face autocritica. Şi mi-am făcut-o în felul meu… spre supărarea lui Iorgu Stoian, care a ţinut să-mi spună că nu aşa ne-a fost vorba. Totuşi, în ciuda insuficienţelor mele, partidul mă dorea! Şedinţa organizaţiei de partid la care s-a votat primirea mea s-a transformat într-un exerciţiu de acuzaţii de o neînchipuită duritate, de parcă s-ar fi urmărit nu primirea, ci excluderea, chiar înainte de a fi primit.
Voiam să am o carieră universitară, care depindea în bună măsură de atitudinea mea politică. În realitate, totul avea să fie infinit mai complicat. Ca să mă împlinesc, trebuia să cadă mai întâi comunismul, şi asta nu ţinea deloc de mine, ci de jocurile imprevizibile ale istoriei.“ (Lucian Boia)

În 4/5 februarie 1990 apărea la Bucureşti săptămînalul incomod Caţavencu, fondat, scris şi distribuit de studenţi de la Politehnică şi Litere. Devenit copilul teribil, adulat şi fanatizat al generaţiei Revoluţiei din 1989 şi a Pieţei Universităţii 1990. Pentru mai bine de 15 ani, Caţavencu a fost liderul absolut al umorului în România. Caţavencu lua în balon lumea politică, avea reguli interne draconice de iniţiere în ale scrisului şi satirei şi avea un trib care îl susţinea. Eugen Istodor, el însuşi caţavenc, încearcă să descifreze, în demersul de faţă, ascensiunea şi decăderea veselului său trib, umorişti şi fani. Instrumente îi sînt o metodă sociologică de analiză a umorului şi interviurile cu propriii colegi, foştii preşedinţi ai României, patronii săptămînalului. Caţavencii şi tribul lor te provoacă astfel să înţelegi aventura unui trib, a umorului însuşi.

Viaţa de zi cu zi din comunism, reconstituită de 95 de autori: scriitori, medici, actori, profesori, ingineri, muncitori etc. Peste 360 de mici povestiri al căror fir roşu e absurdul, iar aici culoarea firului e chiar justificată. Fapte diverse de acasă, de la serviciu, din vacanţe, de la şcoală şi facultate, de la muncă patriotică, din călătorii. Probleme administrative, dragoste şi tot ce mai ţine de viaţa însăşi.
Cartea nu conţine ideologie şi nu porneşte de la premise politice. Dacă din ea rezultă o concluzie politică sau o voluptate estetică, aceasta e problema intimă a cititorului.
Se poate parcurge ca un roman (fragmentele ei se leagă într-o poveste dramatică), se poate urmări ca un film plin de situaţii nebuneşti, imposibile, tip Good bye, Lenin!, sau, pentru cei care suferă de nerăbdare, se poate zapa.
Te face să plângi, să râzi, să gândeşti. Întăreşte memoria şi se recomandă în special uitucilor.

Capitolele vieţii noastre de zi cu zi din comunism:
Nicăieri nu-i mai bine ca acasă; Oraşul nostru iubit; La serviciu; La muncă voluntară şi patriotică; Timp liber; Sărbători noi şi vechi; În călătorie; Oficiale; Scăpate de sub control; Cozile; Administrative, instituţionale; Şcoală; Facultate; La munci agricole; În vacanţă, în concediu; Medicale; Dar cu dragostea cum staţi?; Mâncare şi băutură; Haina face pe om; Diverse.

”Jurnalul meu este pielea mea de rezervă. E un înveliș magic, scriptural. Din când în când pielea adevărată mă apasă ca un costum greoi de scafandru. Atunci mi-o scot și îmbrac acest tatuaj de cuvinte. În el respir liber, în el pot atinge, în fine, cerul cu palma.”

„N-am căutat nici să mitizez nişte figuri deja legendare (în anumite cazuri), nici să le supun unei brutale demitizări (de tip senzaţionalist). Am preferat să amestec tonul memorialistic şi expozitiv cu prezentarea realistă, confirmabilă din alte surse. Pe unii dintre marii oameni cuprinşi în antologia mea i-am cunoscut îndeaproape, locuind chiar în intimitatea lor sufletească, pe mulţi alţii i-am întîlnit o zi sau doar o oră, fără să le pot scotoci sertarele secrete. E o diferenţă inevitabilă între relaţiile de prietenie şi conlucrare îndelungată şi contactele «oficiale», pe fondul cărora orice demnitar îşi pune masca prestabilită şi recurge la propriul stoc de anecdote sau la atitudini modelate prin rutină. Evident, orice mare om e înainte de toate (şi la urma urmei) o simplă fiinţă umană, cu defectele, limitele, viciile şi iluziile sale cu tot. Nu mi-au ieşit nicicînd din memorie spusele lui Montaigne, care observa atît de judicios că sur le plus haut trône du monde on n’est jamais assis que sur son cul (Essais III, 13). Ca să salvezi ideea de «mare om», eşti nevoit să citeşti harta unei personalităţi în pofida accidentelor de relief constatate cu ochiul liber. Dincolo de «steaua» care ţi-a călăuzit drumul, ieşi din mulţime nu prin viciile comune pe care le împarţi cu restul muritorilor, cît prin acele virtuţi care te deosebesc de el. Un om nu capătă grandoare întrucît şi-a învins toate patimile (situaţie în care părăseşte galeria eroilor şi se înscrie în aceea a sfinţilor), ci pentru că a reuşit să le contrapună însuşiri şi realizări notabile, capabile să influenţeze favorabil mediul său social, naţiunea sau (mult mai rar) destinul însuşi al umanităţii.” (Teodor Baconschi)

Începuturile mele stau sub semnul unei fabuloase absenţe a cuvântului. Urmele acelei tăceri iniţiale le caut însă în zadar în amintire.
N-am putut niciodată să-mi lămuresc, suficient de convingător pentru mine însumi, strania mea detaşare de logos în cei dintâi patru ani ai copilăriei. Cu atât mai puţin acel sentiment de ruşinare ce m-a copleşit, când, constrâns de împrejurări şi de stăruinţele ce nu mă cruţau ale Mamei, am ridicat mâna peste ochi, ca să-mi iau în folosinţă cuvintele. Cuvintele îmi erau ştiute toate, dar în mijlocul lor eram încercat de sfieli, ca şi cum m-aş fi împotrivit să iau în primire chiar păcatul originar al neamului omenesc.

„Biografia nu lucrează cu mituri, ci mai degrabă le chestionează și le deconstruiește. Cartea de faţă își propune să vorbească despre autorul Întâmplărilor în irealitatea imediată sub pretextul unei biografii critice, informată cu toate precauţiile și anxietăţile acumulate în domeniu în ultimii 50 de ani. Este prima biografie dedicată lui Blecher, contribuind astfel, inevitabil, la canonizarea galopantă de care acest autor se bucură în ultimele decenii.
Chiar dacă narațiunea este instrumentul by default al biografului, ea nu țintește coerența romanescă. Am urmărit contrastele între «chipurile» scriitorului, așa cum apar ele în documente personale, în amintirile martorilor sau în lecturile altor biografi, cu delimitarea faptelor nude faţă de construcția imaginară și imagologică. Am subliniat, de fiecare dată când am avut ocazia, relația ambivalentă dintre ce trăiește Blecher și ce scrie el, de exemplu reflexiile unei povești de dragoste în poemele dedicate iubitei. Am urmărit etapele formării intelectuale, ale limpezirii lecturilor și ale adeziunilor ideologice ale scriitorului, fără a căuta să introduc certitudini acolo unde nu e loc decât pentru supoziție, dar totodată fără să ignor detaliul sugestiv.
Citind astfel parcursul scriitoricesc al lui Blecher, putem vedea în opera blecheriană un mod de a învinge, nu pentru că autorul și-a uitat astfel suferinţele concrete atâta timp cât a scris-o, ci pentru că a căutat să depășească aceste suferinţe, supunându-le unei «lecturi» creatoare, dătătoare de sens.“ (Doris Mironescu)

„În vârstă de 24 ani.
Trăiește.
Trăiește lângă mare, la soare, se preumblă prin nostalgicele curți ale oamenilor și pe trotuarele linse curat de praf. Zărește o fată, un câine sau o scoică: privește; nu știe; nu înțelege; conturul visului îi alunecă direct prin mâini, în plină și absurdă realitate.
Vârtejurile lui nu pot fi închise într-un saltar iar corăbiile lui pornesc fără să se adune.
În vidul celor patru albi pereți își sculptează corpul divers. Halucinant de exact, există. Viața lui e precisă pentru că se petrece așa.
Scrie întâi sub piele apoi transcrie pe hârtie.“ (M. Blecher, 1934)

„Cred că trecerea lui M. Blecher prin viaţă are o semnificaţie deosebită în ordinea morală a lumii. În existenţa lui, care e un sfâșietor act de martiraj, cred că stă închisă una dintre cele mai patetice şi mai zguduitoare biografii ale timpului. O biografie cu elemente universale, valabilă pentru orice om, din orice parte a lumii.“ (Geo Bogza, 1938)

Ilustraţia copertei: Egon Schiele, Selbstbildnis mit Lampionfrüchten (Autoportret cu Physalis), 1912 (detaliu)

Subiectul acestui volum este, intr-adevar, iubirea atotbiruitoare dintre un barbat si o femeie greu incercati de vremuri. Barbatul este Dinu Pillat (1921-1975), fiul poetului Ion Pillat, "cap de lot", alaturi de Constantin Noica, in sinistrul proces inscenat de Securitate, la sfarsitul anilor '50, unui grup de intelectuali socotiti vinovati de "uneltire contra ordinii sociale"; iar dincolo de acest dureros episod biografic, un remarcabil romancier, critic si istoric literar. Femeia este Nelli (Cornelia) Filipescu, viitoarea cercetatoare si memorialista, colega de facultate la Litere si Filozofie cu Dinu Pillat si, din 1944, sotia lui. 
Dupa moartea lui Nelli in 2005, Monica Pillat-Saulescu, ea insasi scriitoare, a reconstituit dialogul epistolar al parintilor sai, completandu-l cu pagini de corespondenta adiacente, fotografii si facsimile. Scrisorile, pastrate cu sfintenie in familie, au fost grupate de editoare, dupa datele lor, in patru etape definitorii pentru biografia cuplului Pillat: idealurile si iluziile de tinerete ale celor doi corespondenti (1942-1946), naufragiul produs in viata lor de regimul comunist (1947-1962), intoarcerea din inchisoare a lui Dinu Pillat si viata familiei pana la moartea acestuia (1964-1975), dainuirea iubirii dincolo de moarte (1976-2001). In ultima etapa, Nelli Pillat corespondeaza cu fiica sau cumnata sa, dar Dinu Pillat e prezent in fiecare rand pe care-l scrie; iar spre capatul vietii, iubirea pentru el devine sursa de iluminare spirituala, ca pentru a confirma ce ii scrisese Dinu in 1946: Intre noi doi, un sfarsit nu va putea aduce nici macar moartea cea adevarata, fiindca dincolo de viata de aci ne asteapta alta viata.

Ediţie îngrijită, studiu introductiv și note de Daniel Cain

„În anii 1917–1918, statalitatea României atârnă de un fir de păr. În plan militar, țara, atât cât a mai rămas din ea, este amenințată cu anihilarea în fața Puterilor Centrale. În plan social, bolșevismul adus de aliații ruși amenință să cuprindă o populație exasperată de lipsuri și să destrame ființa națiunii. În aceste momente cruciale, parlamentul rămâne un stâlp al statalității României. Dar cu ce preț? Aflăm din paginile lăsate de Grigore Procopiu, senator și avocat, liberal de modă veche, numărându-se printre cei care votează, în vara anului 1917, pentru reformă agrară și vot universal. La începutul anului 1918, în urma evacuării pe teritoriul unei Rusii în plină fierbere revoluționară, este arestat de către bolșevici la Odessa, împreună cu alte câteva zeci de parlamentari români, într-un context politic care avea să prevestească Teroarea Roșie, apoi lunga noapte totalitară.
Marele merit al memoriilor lui Grigore Procopiu este că aduc lumină asupra unui episod prea puțin cunoscut, scoțând totodată la iveală detalii prețioase despre atmosfera politică a vremii și personajele-cheie care au scris istoria României din noiembrie 1916 până spre finalul anului 1918.“ (Daniel Cain)

Pe copertă: Joseph W. Boyle (în mijloc, în uniformă de colonel) alături de demnitarii români ținuți ostatici de bolșevici, la Feodosia, în martie 1918. Printre cei arestați se află și Grigore Procopiu.

La aproape trei decenii de la expediţia organizată de Muzeul Naţional de Istorie Naturală în Indonezia, Alexandru Marinescu, unul dintre participanţi, rememorează perioada petrecută în lumea tropicală. Bazîndu-se pe jurnalul ţinut în cele patru luni de expediţie, naturalistul îşi reconstruieşte întreaga călătorie, cu bune şi cu rele. De la Jakarta la celebra Grădină Botanică din Bogor, pe insulele Bunaken, cu vedere spre vulcanul Manado Tua, Sulawesi sau Bali, a bătut în lung şi-n lat minunatul şi misteriosul arhipelag. Temerarul aventurier a avut în faţa ochilor letala coroană-de-spini, a capturat un piton, a pornit în căutarea păsărilor maleo şi a înfricoşătorilor varani din insula Komodo, iar unele dintre aceste întîlniri au avut urmări dureroase. Toate amintirile trec prin filtrul cercetătorului matur, care le descrie cu mult umor, cu pasiune, dar şi cu o notă de nostalgie.

Ştiu, poate, mai multe acum despre vegetaţia junglelor tropicale şi despre fauna lor, despre lumea recifelor de corali şi chiar despre straniile ritualuri funerare din Tana Toraja, dar universul indonezian rămîne prea complex şi misterios pentru un european. Ceea ce am văzut şi am trăit în insule mă bîntuie încă şi cred în adevărul unui vechi proverb chinez care spune că este mai bine să vezi o dată decît să citeşti de o sută de ori. Alexandru Marinescu

La aniversarea publică a lui Ivan Patzaichin cu ocazia împlinirii vîrstei de 65 de ani, o persoană din public mărturisea: Nu ştiu cum să spun, are ceva de... de suveran, asta a fost impresia mea de prima dată cînd l-am văzut! Unul dintre cei mai mari campioni din istoria sportului românesc, Ivan Patzaichin a rămas şi unul dintre cei mai modeşti si, în acelaşi timp, mai implicaţi civic sportivi din România. Cunoscut pentru performanţele sale, Patzaichin este mai puţin cunoscut ca om şi cu atît mai puţin ca model moral. „Toată lumea mă ştie de cînd eram acolo, sus, pe podium, dar nimeni nu ştie că am pornit totdeauna cu stângul!” – mărturiseşte Ivan Patzaichin în privat.

Concepută ca documentar antropologic, Ascultîndu-l pe Ivan îl are autor de text pe antropologul român Vintilă Mihăilescu. Acesta l-a urmat pe Ivan Patzaichin timp de câteva luni în activităţile sale actuale şi, cu bine-cunoscutu-i condei, pune în cuvinte povestea personalităţii lui Ivan.

Ascultîndu-l pe Ivan nu îşi propune doar să amintească tinerelor generaţii performanţele unui mare sportiv, ci mai ales să prezinte tuturor această voinţă suverană de a duce la bun sfîrţit tot ceea ce a „început su stângul”.

Portertul campionului Ivan Patzaichin va fi realizat, aşadar, nu ca retrospectivă a unei cariere augurale, ci ca viaţă privită dinspre prezentul activ, dedicat unui beneficiu social de perspectivă: transformarea Deltei Dunării în regina ecoturismului european, cum îi place lui însuşi să îşi numească, simplu, motivul pentru care se dedică antreprenoriatului social.

Cartea este o lectie de viata,o invitatie la reflectie asupra uneia dintre cele mai profunde experiente umane. Lumina pe care o raspandeste este intensa,iar puterea ei vine tocmai din simplitatea prezentarii unor evenimente. A aduce marturie,a reactualiza un moment dureros din viata unui om care "a vazut Raiul",dar nu moartea,ne poate ajuta sa alungam angoase si sa ne intarim credinta in Hristos cel rastignit si inviat.
Pr. Prof.dr. Emanoil

Cuprins
Prefata
Mai fericit este a da decat a lua
Inceput de poveste
Familia ca zestre
. O scoala recunoscuta in lume
Sfarsitul singuratatii
Tanar medic generalist la Gaesti
Moderna si lucitoare
Accidentul
Dumnezeu lucreaza prin oameni
Caci in RAI multe lacasuri sunt
Intoarcerea
Un an de sport de performanta
in doua dimensiuni
Casa Umbrelor si cucuveaua din pervaz
Revenirea din Franta
Refacerea sufleteasca
Langa parintele meu,Adrian
Fundatia crestina Antim Ivireanul
Credinta superficiala si superstitii
Floarea prieteniei
Tortul de pe 4 martie
„Samarineanul milostiv”
Ganduri razlete
De ce iubesc atat de mult primavara
Nota editorului

Adevărul este că m-am născut de două ori, o dată în 1946, a doua oară în decembrie 1989. Iar memoriile mele din aceste pagini încep cu ziua cea mai scurtă dintre acestea două. 21 decembrie: e una dintre zilele în care, îmi amintesc foarte bine, încetasem să fiu doar al meu şi totuşi mă luam în stăpânire mai mult ca niciodată. (…) Desigur, povestirea vorbeşte despre mine. Ce am făcut sau n-am făcut şi de ce. (…)

Scopul nu este să aduc opiniei publice o versiune a mea, un fel de autojustificare. O asemenea încercare, chiar bine scrisă, nu m-a interesat şi prin urmare nu putea să mă motiveze. Interesant mi s-a părut să fiu nepărtinitor şi, deşi pasionat, să povestesc veridic. Recunosc, o grea misiune, autoasumată. Neadevăruri spuse cu intenţie vă asigur că nu veţi găsi. Interpretări din perspectiva timpului, fireşte că da. în fond, doresc ca oamenii să afle ce a fost şi să înţeleagă mai bine. Să mă judece, dar mai aproape de realitate, de fapte şi de idei reale. Vor fi totuşi cititori care să conteste povestea mea (lucru de care n-am cum să mă îndoiesc). îmi rămâne răspunderea pentru ce am scris şi deschiderea pentru un dialog nealterat ab initio de prejudecăţi. Scrierea mea adevereşte că e un timp pentru orice lucru şi pentru orice lucrare.

PETRE ROMAN

Namaste este jurnalul a două călătorii simultane – una în India şi alta în sine însuşi –, pe care un tânăr le iniţiază într-un moment de cotitură a vieţii, când, după căutări febrile, dar sterile ale adevărului personal, îşi îndeasă toate întrebările într-un rucsac şi porneşte să le găsească răspunsuri pe alte meleaguri. Drumul până în inima Indiei aşterne dinaintea călătorului Sega peisaje naturale de un farmec luxuriant şi peisaje umane pitoreşti până la bizarerie şi se opreşte în ashramul lui Osho din Pune – o oază de calm, cel puţin în aparenţă, în mijlocul unei lumi dezlănţuite. Aici, între două sesiuni de meditaţie pe muzică asurzitoare ori în întuneric ca smoala, Sega are parte de fapt de adevărata aventură indiană: descoperă un caleidoscop întreg de personaje exotice şi poveştile lor de viaţă, delicioasele mâncăruri locale cu nume imposibil de pronunţat, aroma inconfundabilă a ceaiului masala, farmecul femeii asiatice şi forţa regeneratoare a chatarsisului. Dar, dincolo de toate acestea, sarea şi piperul cărţii o reprezintă şirul întâmplărilor mărunte, surprinse cu un ochi de cineast plin de vervă, de umor şi dotat cu remarcabila intuiţie a dozării suspansului, care te acaparează până la ultimul rând al poveştii.

SEGA – Octavian Segărceanu pe numele lui adevărat – s-a născut în 1971, la Braşov. Deşi scrisul îl atrage din copilărie, ajunge să publice abia după 1990 mici crochiuri în Gazeta de Transilvania.

Cartea Elenei Bogdan despre tatăl ei, profesorul Petru Bogdan, scrisă între 1972 și 1974, a rămas în manuscris, aidoma multor pagini diaristice. Cunoaște acum această întîrziată apariție postumă, la peste patru decenii de la redactarea ei și la aproape două decenii de la stingerea din viață a autoarei.

„Această carte prezintă povestea adevărată a unui mare profesor universitar, a unui mare om de știință, a unui mare patriot, în sensul cel mai profund posibil al noțiunii de patriotism. Toate acestea au definit personalitatea lui Petru Bogdan, profesor la Universitatea din Iași în perioada 1902-1940. Doctor în Filozofie, specialitatea Științe Fizico-Chimice, al Universității din Berlin, în 1901, cu o pregătire teoretică, dar și experimentală, strălucite, Bogdan lucrase cu somități științifice ale vremii, între care în mod direct cu doi laureați Nobel pentru chimie, J.H. van’t Hoff și Wilhelm Ostwald, fondatori ai chimiei fizice. În România, istoria chimiei fizice începe odată cu publicarea de către Petru Bogdan a lucrărilor sale științifice de-a dreptul în mari jurnale internaționale, în jurul anului 1900. În 1915, la Facultatea de Științe din Iași ia ființă prima Catedră de Chimie fizică din România. Rezultatele cercetărilor lui Bogdan și ale elevilor săi, printre care s-au aflat, de exemplu, viitorii academicieni Horia Hulubei, Raluca Ripan, Theodor V. Ionescu, Radu Cernătescu, Alexandru Cișman, rezultate obținute în laboratoarele modeste de care dispunea catedra, au fost recunoscute internațional și confirmate, în decursul deceniilor următoare, de evoluția disciplinei chimiei fizice.” (Gelu Bourceanu)

„Profesorul Petru Bogdan a adus faimă științei românești și foarte numeroase cadre universitare – atît de chimie fizică, cît și de fizică – din țara noastră au crescut la lumina îndrumării sale, susținute fiind în promovarea lor cu o mare principialitate și cu căldura unui suflet de o excepțională distincție.” (Horia Hulubei)

„Pătruns de simpatie umană și de sentimentul solidarității sociale, Petru Bogdan a avut bucuria unui constructor de oameni, devenind un mare și fidel slujitor al instituției regale care i se încredințase în 1941: Fundația «Regele Ferdinand I». A murit pe cîmpul de onoare, în prima zi de refugiu, la 28 martie 1944, pornit din Iași pe drumul pribegiei, pentru a pune la adăpost instituția creată de Regele Ferdinand, Întregitorul națiunii române.” (Dimitrie Gusti) 

Ce au în comun Anne şi Mary Boleyn cu două prinţese indiene din epoca de glorie a Imperiului Mogul? Cu siguranţă, dorinţa de putere – atît de puternică, încît le face să nu mai ţină cont de nimic, nici măcar de legăturile de sînge. Sînt surori rivale. În Anglia, Anne a făcut tot ce a putut ca să devină soţia regelui Henric al VIII-lea, fără să ţină cont că acesta era amantul surorii ei Mary. În India, Roshanara şi-a sprijinit fratele mai mic să ajungă pe tron şi a uneltit ca s-o îndepărteze de la putere pe sora lor, Jahanara. Interesată de relaţia dintre surori în general şi cu precădere de cea dintre prinţesele indiene, Aurora Liiceanu face o incursiune în istoria Imperiului Mogul, în care conducători luminaţi, prinţi însetaţi de faimă şi femei seducătoare sînt protagoniştii unor fascinante poveşti de iubire şi ură, loialitate şi trădare.

Jahanara şi Roshanara: surori duşmance • Povestea lui Akbar • Prinţesa cu trup de trandafir: Gulbadan • Anarkali: o iubită care poate a existat, poate nu • Marele jaf al averii mogule şi aventura unui diamant • Iubire nepermisă şi sînge amestecat • O prinţesă şterge praful istoriei

Aurora Liiceanu, doctor în psihologie, a lucrat în cercetare şi a predat psihologie la diferite universităţi din Bucureşti, dar şi la UQAM (Canada) sau EHESS (Franţa). În prezent, este cercetător senior la Institutul de Filosofie şi Psihologie „Constantin Rădulescu-Motru” din cadrul Academiei Române. De aceeaşi autoare, la Editura Polirom au mai apărut: Rănile memoriei. Nucşoara şi rezistenţa din munţi (2003, 2012), Prin perdea (2009, 2012), Rendez-vous cu lumea (2010, 2012), Patru femei, patru poveşti (2010, 2011), La taifas (2010, 2012, 2016), Viaţa nu-i croită după calapod (2011), Cuvinte încrucişate (2012, 2017), Supuse sau rebele. Două versiuni ale feminităţii (2013), Legături de sînge. Povestea Ioanei (2013), Soacre şi nurori. La cine este cheia? (2014), Valurile, smintelile, păcatele. Psihologiile românilor (2015), Nici alb, nici negru. Radiografia unui sat românesc (1948-1998) (2015), Dragostea cea veche îţi şopteşte la ureche. Primele iubiri (2015, 2016), Ea şi El. Biografia unei relaţii (2016) şi Madlena (2017).

Subiectul ales de preotul Constantin Tudosă nu a fost unul facil. O monografie despre Patriarhul Justinian Marina este de mult așteptată de istoriografia noastră, fiind vorba despre un personaj care aparține nu numai Bisericii Ortodoxe Române, ci și istoriei noastre contemporane. Cel care a condus timp de trei decenii soarta bisericii naționale (1948 – 1977), supranumit de unii Patriarhul roșu, adulat și contestat deopotrivă, și-a pus amprenta pe viața spirituală a țării și merita o lucrare care să-i prezinte complexa activitate.
Prof. univ. dr. Gheorghe Onișoru

Unii au avut privilegiul unic de a-l cunoaște personal: îndrumători, colaboratori, împreună-slujitori, ucenici. Cei mai mulți, și în special elevii și studenții teologi, l-au cunoscut prin intermediul cărților de istorie bisericească. Cei care însă au fost rânduiți de Dumnezeu să fie membrii ai universului secolului XX poartă bucuria mărturisirii faptului că sunt contemporanii unui mare conducător, luptător și apărător al Bisericii, care a marcat jertfelnic istoria timpului său. Acest mare om a fost părintele patriarh Justinian Marina (botezat Ioan) care în îndelungata sa activitate de 29 de ani (1948-1977) a condus Biserica Ortodoxă Română.
În ciuda dificultăților care au apărut odată cu instaurarea sistemului comunist, în toți acești ani de cârmuire a Bisericii, au avut loc o seamă de evenimente și schimbări majore care au ridicat prestigiul Ortodoxiei românești în lumea creștină, patriarhul ajungând astfel o figură reprezentativă a întregii Ortodoxii.
Pr. dr. Constantin Tudosă

Mulțumim părintelui Constantin Tudosă pentru acest prețios dar pe care-l oferă spre citire tuturor celor care iubesc și cinstesc pe mai marii lor, slujitori ai Sfintelor Altare ale Bisericii. Este un studiu alcătuit cu pricepere și multă dăruire preoțească.
Rog pe Bunul Dumnezeu să-l binecuvinteze pe autor cu bucuria mântuirii și cu frumoase înfăptuiri în slujirea de preot paroh.
ÎPS Pimen, Arhiepiscop al Sucevei și Rădăuților

Grigore Gafencu (n. 30 ian. 1892, București – 30 ian. 1957, Paris). A fost una din marile personalităţi ale diplomaţiei româneşti. Ministru de externe între 1938 şi vara lui 1940.

• A terminat facultatea de drept la Geneva și a obținut doctoratul la Paris (1914).


• Se întoarce în țară și urmează cursurile școlii de observatori aerieni din cadrul Aeronauticii militare. Ia parte la războiul de întregire națională, ca locotenent aviator în escadrila de observație din Grupul 1 aeronautic.


• 1921 – înființează ”Revista vremii”; 1923 – conduce cotidianul Argus; 1937 – fondează cotidianul Timpul;  – a fost fruntaș al Partidului Național-Țărănesc, din 1928 – senator; 1928 – este numit secretar general al Ministerului Afacerilor Străine;  14 nov. 1929 – 7 iunie 1930 – Subsecr. St. Min. Lucr. Publ. Comunic. ; 13 iunie – 8 oct. 1930, Subsecr. St. Președinte Cons. Min.; 9 iun. – 10 aug. 1932, Subsecr. St. Min. Af. Str.; 11 aug. – 17 oct. 1932, Subsecr. St. Min. Af. Str. ; 14 iun. – 9 nov. 1933, Subsecr. St. Min. Ind. Comerț.


• Este desemnat Ministru al Afacerilor Străine (21 dec. 1938 – 1 feb. 1939; 1 feb. – 28 sept., 1939; 28 sept. – 23 nov. 1939; 24 nov. 1939 – 11 mai 1940; 11 mai – 1 iun. 1940); totodată, face parte din Directoratul Frontului Renașterii Naționale. Este acreditat Trimis extern și Ministru plenipotențiar la Moscova (10 aug. 1940 – 22 iun. 1941). Este scos din cadrele Ministerului Afacerilor Străine la 4 aug. 1941. În noiembrie 1941 pleacă în Elveția. Desfășoară o activitate intensă pentru desprinderea României de statele Axei.


• În 1944 este publicată, în limba franceză, cartea Préliminaires de la guerre à l’est/Preliminariile războiului din răsărit, una din cele mai bune analize ale relaţiilor sovieto-germane dinaintea izbucnirii războiului.


• După război, militează împotriva sovietizării României și este implicat în procesul conducătorilor PNȚ (1947), fiind condamnat (în contumacie) la 20 de ani de muncă silnică.


• Gafencu s-a stabilit la Geneva. Considerat unul dintre cei mai buni analişti politici ai epocii, a ţinut, în timpul războiului, numeroase conferinţe publice la Londra, Paris, Strasbourg, FLorenţa, Zurich, Geneva, pledând întotdeauna cauza şi interesele României.


• În calitate de reprezentant al grupului diplomaţilor aflaţi în exil, a depus pe masa Conferinţei de Pace din 1947 două memorandumuri în care își prezenta opiniile, corecte, documentate, față de tratamentul nedrept aplicat patriei sale. Acţiunile sale şi poziţia proaliată a lui Gafencu aveau să-l transforme în persona non grata în faţa regimului comunist de la Bucureşti. El a fost condamnat în contumacie în noiembrie 1947, împreună cu lotul Maniu-Mihalache.


• La 20 februarie 1948 i se retrage cetățenia română. Rămas în străinătate, se impune ca lider al emigrației românești anticomuniste.


• Grigore Gafencu a încetat din viață la 30 ianuarie 1957, având și astăzi mormântul în străinătate.

Grigore Gafencu (n. 30 ian. 1892, București – 30 ian. 1957, Paris). A fost una din marile personalităţi ale diplomaţiei româneşti. Ministru de externe între 1938 şi vara lui 1940.

• A terminat facultatea de drept la Geneva și a obținut doctoratul la Paris (1914).


• Se întoarce în țară și urmează cursurile școlii de observatori aerieni din cadrul Aeronauticii militare. Ia parte la războiul de întregire națională, ca locotenent aviator în escadrila de observație din Grupul 1 aeronautic.


• 1921 – înființează ”Revista vremii”; 1923 – conduce cotidianul Argus; 1937 – fondează cotidianul Timpul;  – a fost fruntaș al Partidului Național-Țărănesc, din 1928 – senator; 1928 – este numit secretar general al Ministerului Afacerilor Străine;  14 nov. 1929 – 7 iunie 1930 – Subsecr. St. Min. Lucr. Publ. Comunic. ; 13 iunie – 8 oct. 1930, Subsecr. St. Președinte Cons. Min.; 9 iun. – 10 aug. 1932, Subsecr. St. Min. Af. Str.; 11 aug. – 17 oct. 1932, Subsecr. St. Min. Af. Str. ; 14 iun. – 9 nov. 1933, Subsecr. St. Min. Ind. Comerț.


• Este desemnat Ministru al Afacerilor Străine (21 dec. 1938 – 1 feb. 1939; 1 feb. – 28 sept., 1939; 28 sept. – 23 nov. 1939; 24 nov. 1939 – 11 mai 1940; 11 mai – 1 iun. 1940); totodată, face parte din Directoratul Frontului Renașterii Naționale. Este acreditat Trimis extern și Ministru plenipotențiar la Moscova (10 aug. 1940 – 22 iun. 1941). Este scos din cadrele Ministerului Afacerilor Străine la 4 aug. 1941. În noiembrie 1941 pleacă în Elveția. Desfășoară o activitate intensă pentru desprinderea României de statele Axei.


• În 1944 este publicată, în limba franceză, cartea Préliminaires de la guerre à l’est/Preliminariile războiului din răsărit, una din cele mai bune analize ale relaţiilor sovieto-germane dinaintea izbucnirii războiului.


• După război, militează împotriva sovietizării României și este implicat în procesul conducătorilor PNȚ (1947), fiind condamnat (în contumacie) la 20 de ani de muncă silnică.


• Gafencu s-a stabilit la Geneva. Considerat unul dintre cei mai buni analişti politici ai epocii, a ţinut, în timpul războiului, numeroase conferinţe publice la Londra, Paris, Strasbourg, FLorenţa, Zurich, Geneva, pledând întotdeauna cauza şi interesele României.


• În calitate de reprezentant al grupului diplomaţilor aflaţi în exil, a depus pe masa Conferinţei de Pace din 1947 două memorandumuri în care își prezenta opiniile, corecte, documentate, față de tratamentul nedrept aplicat patriei sale. Acţiunile sale şi poziţia proaliată a lui Gafencu aveau să-l transforme în persona non grataîn faţa regimului comunist de la Bucureşti. El a fost condamnat în contumacie în noiembrie 1947, împreună cu lotul Maniu-Mihalache.


• La 20 februarie 1948 i se retrage cetățenia română. Rămas în străinătate, se impune ca lider al emigrației românești anticomuniste.


• Grigore Gafencu a încetat din viață la 30 ianuarie 1957, având și astăzi mormântul în străinătate.