Autori români

Lumea ma stie drept alergator de anduranta. Ce nu stie, insa, e povestea vietilor mele paralele. Am fost pe rand: sluga la ciobani pe Bargaie, porcar in armata romana, azilant politic in Berlin, pizzar intr-un restaurant italian, bodyguard la un interlop sarb, martor intr-o galerie de alba-neagra in Gran Canaria si autor de jafuri armate. Am evadat din doua inchisori europene, dar nu si din a treia.

Vanat prin Interpol, am devenit client al unei puscarii de maxima securitate. Drept urmare, timp de aproape 10 ani am lipsit la apel din propria tinerete, inchis complet singur intre 4 ziduri albe, foarte groase.

Cei care au auzit de mine dupa ce am castigat 6633 Arctic Ultra vor descoperi in aceasta carte povestea mea asa cum n-o stie si n-a auzit-o nimeni, niciodata. La fel si cei care, fara sa fi intrebat inainte, m-au ales ca subiect al examenului de capacitate la limba romana.

"cursa asta nebuna care am crezut ca nu se mai termina"- Tibi Useriu

Bistriteanul Tiberiu Useriu a reusit sa repete victoria de anul trecut si sa treaca primul linia de finis in Ultramaratonul Arctic.
Cu toate ca aceasta cursa a implicat indurarea gerului, halucinatii, dormit in aer liber si degeraturi, ce au dus la recomandarea medicilor si a organizatorilor ca Tiberiu Useriu sa renunte la maraton, acesta a mers mai departe, spre succes.
Alte 17 tari, au fost reprezentate pe langa Romania, printre care Japonia, Canada, Scotia si Australia.

Tibi Useriu a reusit nu doar sa castige 6633 Arctic Ultra, ce se desfasoara pe o distanta de 566 km, in apropierea Cercului Polar, ci sa-si doboare propriul record, reusind sa termine cursa de 566 Km, la o temperatura de -36 grade Celsius, in doar 159 ore, fata de 173, cu doar un an in urma., dar si sa scrie istorie, fiind primul primul care castiga de doua ori la rand cel mai greu ultramaraton din lume.

Cartea te invita sa descoperi omul din spatele performatei. O poveste care va surprinde si poate soca, multi cititori, promitand sa fie autentica, dar si brutala.

"Am fost pe rand: sluga la ciobani pe Bargaie, porcar in armata romana, azilant politic in Berlin, pizzar intr-un restaurant italian, bodyguard la un interlop sarb, martor intr-o galerie de alba-neagra in Gran Canaria si autor de jafuri armate. Am evadat din doua inchisori europene, dar nu si din a treia“.- Tibi Useriu

Pentru unii dintre noi, trecutul este un tinut strain. Pentru altii, e mereu aproape – un cuvint, un gest, o imagine pot reinvia, asemenea Madlenei lui Proust, intimplari sau senzatii de demult. O carte o face pe Aurora Liiceanu sa-si aminteasca minunatele veri petrecute la Vama Veche impreuna cu prietena ei Pusi Cocea. Ele sint complet diferite: una provine dintr-o familie aristocratica, cu o istorie tumultuoasa, din care fac parte personalitati ca Petru Comarnescu sau N.D. Cocea, cealalta este fiica unui apreciat profesor de matematica; una are ochi albastri si o silueta voluptuoasa, cealalta e micuta si delicata; una isi creste cu detasare cei trei copii mulatri, cealalta e mereu ingrijorata pentru baietelul ei blond. Le leaga insa o profunda afectiune, care ii va uni peste ani si pe copiii lor. Despre verile fericite, despre un tablou care schimba vieti, despre destine zbuciumate, dar si despre o minunata prietenie povesteste Aurora Liiceanu, completata de Nayla, fiica lui Pusi. 

Din cuprins: 
Margele si madlene • La piaza rea, Stoiana • In alta lume sint alte reguli • Sase intr-o camera • Vorbe razlete din amintirile mele si ale altora

„Viata mea este o carte de o mare densitate epica, evocind si totodata analizind evenimente-cheie din existenta marelui romancier. Prezenta autobiografie este organizata tematic, criteriul cronologic nefiind incapator: copilaria, adolescenta, descoperirea primelor pulsiuni creative, prietenia, viata literara, cariera, aventura politica, femeia, exilul, tatal fac materia unor capitole separate. Totul este insa subjugat de exorbitanta vointa de a crea – care da coerenta si sens existentei lui Nicolae Breban. De aceea, Viata mea nu este doar reconstituirea unei biografii exceptionale, ci si verificarea unei structuri, a unei «trairi-tip care revine mereu», formula prin care Nietzsche, invocat adesea de scriitor, definea caracterul. Mai mult ca niciodata, Nicolae Breban este dispus sa mearga pina la capat, scormonind in trecut cu luciditate si spirit critic, dar si cu nostalgie si patetism; martor al epocii pe care a traversat-o si al propriei existente, el este insa si un personaj viu, fabulos, extravagant, imprevizibil, capabil de uluitoare contradictii, din seria memorabilelor personaje proiectate fictional in atitea romane. Viata lui Nicolae Breban se confunda, in mai mare masura decit a oricarui alt scriitor roman, cu monumentala sa opera.” (Bogdan Cretu)

Un baiat din Bugeac, crescut si educat de o familie exemplara de sectanti, descopera o lume cu totul diferita de orice vazuse pina atunci: alta etica, alte valori si alte reguli. Iar oamenii ei arata, se imbraca, vorbesc, gindesc, actioneaza si cinta altfel. Aceasta e „imparatia hotilor” – oameni tatuati straniu, care au ales sa-si construiasca o societate proprie, nesupusa institutiilor oficiale, si pentru care normalitatea e strict interzisa. Chiar si sectantii ii considera „ingeri cazuti”. Iar daca nu pot fi salvati, sint aruncati in puscarii, unde ar trebui sa fie reeducati. Insa pentru ei inchisoarea inseamna „acasa”, ba chiar este necesara daca vrei sa devii bandit. Tinarul din Bugeac e atras de acesti marginali dupa ce, intimplator, se imprieteneste cu un hot faimos, cu rang inalt, din Odessa, iar acesta devine un adevarat maestru pentru el. Astfel patrunde intr-o lume necunoscuta si inaccesibila si descopera tainele unei comunitati pline de contrabandisti si tilhari, hoti de buzunare si prostituate, asasini si cersetori, ce isi pun totusi gaj viata pentru respectarea unui cod al onoarei. Banditiidezvaluie „in negativ” fata ascunsa, fascinanta a proscrisilor si felul in care e vazut raiul de catre cei ce traiesc in infern.

Volumul reprezinta o ”fotografie” dinamica a artistului Razvan Mazilu, dansator, coregraf, regizor. Nu este nici un bilant de cariera, nici o monografie sau lucrare academica, ci o perspectiva caleidoscopica, construita din observatiile si retrospectivele Sandei Visan, din dialogurile vii cu Razvan Mazilu, din fragmente de cronici si interviuri, fotografii din spectacole, dar si din marturiile altor artisti si personalitati culturale, precum: Maia Morgenstern, Marina Constantinescu, Rodica Mandache, Dragos Galgotiu si multi altii.

Totul, pentru a surprinde cat mai autentic, personalitatea unui artist polimorf: expresiv dansator , inspirat creator de costume, exigent coregraf si original creator de spectacol. Un deschizator de drum, candva pentru teatrul-dans, acum pentru musical, o formula de spectacol complexa, mult prea putin prezenta in spatiul teatral romanesc. Dar, pentru un creator plin de inspiratie, care surprinde cu fiecare noua aparitie scenica, se poate spune ca acest portret nu putea fi si nu s-a dorit decat o fotografie de parcurs, a unui artist aflat in plina forta creatoare.

„Corpul lui Razvan Mazilu asa e facut de la Dumnezeu, iar marele lui noroc este ca acum asa se scrie, cum e construit corpul lui.“ - Ioan Tugearu

„Probabil ca mereu, in mijlocul exercitiului regizoral, Razvan Mazilu va visa ceea ce simte intens, ceea ce il defineste, va imagina dansul.“ - Dragos Galgotiu

„Lumea de fantasme ce salasluiesc in fiinta lui Razvan Mazilu este atat de bogata, incat poate da nastere oricand celor mai neasteptate fantezii, scenice sau nu. Personalitatea lui polimorfa se manifesta cel mai bine in fictiune, dar chiar si contactul cu realitatea inconjuratoare este intotdeauna unul mediat prin filtrul lui artistic.“ - Sanda Visan

Atras inca din adolescenta de mare, Jacques-Yves Cousteau s-a inscris la Academia Navala din Brest. Asa incepe povestea celui care avea sa devina unul dintre cei mai mari oceanologi ai lumii. Dupa ce l-a intilnit pe Philippe Tailliez, Cousteau a facut primele scufundari si drumul i s-a deschis larg spre realizarea celui mai mare vis al sau: sa cutreiere si sa exploreze oceanele lumii. Visul i s-a implinit cind a ajuns la comanda navei Calypso, la bordul careia, vreme de patru decenii, a strabatut imensul continent albastru. A simtit tot timpul nevoia sa afle mai mult, sa imbunatateasca metode si tehnici si sa le impartaseasca, iar din expeditiile sale au rezultat mii de ore de filmari in adincuri. Din gheturile Antarcticii pina in Marea Rosie, Marea Caraibilor si Marea Mediterana, Odiseea capitanului Cousteau ne poarta intr-o calatorie fascinanta pe urmele celebrului explorator, mereu dornic sa se avinte in necunoscut. 

Din cuprins: 
Jacques-Yves Cousteau semneaza actul de nastere al scafandrului autonom • Misterele fintinii din Vaucluse • O nava numita Calypso • Filmul subacvatic si vedetele sale • Calatorie la capatul lumii • Explorarea marilor fluvii • Alcyone, fiica vintului • Sfirsitul unei nave legendare • Povara mostenirii

„De când sunt «Omul care aduce cartea», am fost întrebat, în repetate rânduri şi în cele mai variate contexte, «care sunt cărţile de căpătâi ale unui om adevărat», ba chiar somat să dau zece, douăzeci de titluri de lecturi formatoare.
Ce-ar fi, mi-am zis, să adunăm zece, douăzeci de personalităţi culturale din România de azi – fiecare fiind, în domeniul său, o energie benefic-iradiantă, de mult recunoscută public – care să-şi mărturisească revelaţiile citirii fermecător-terapeutice?
Îmi îngădui să cred că, în funcţie de simpatia pentru unul sau altul dintre autorii cuprinşi în sfera nostalgică a evocărilor de faţă, cititorii-părinţi (şi mai ales bunici) îşi vor îndemna fiii şi nepoţii cu mai multă hotărâre şi seninătate către un titlu sau altul, odată ce ele, titlurile, i-au făcut oameni pe Ana Blandiana, Lucian Boia, Mircea Cărtărescu, Ştefan Câlţia, Livius Ciocârlie, Andrei Cornea, Neagu Djuvara, Gabriel Liiceanu, Mihai Măniuţiu, Dan C. Mihăilescu, Horia-Roman Patapievici, Ioana Pârvulescu, Irina Petrescu, Andrei Pleşu, Victor Rebengiuc, Valeriu Stoica, Ion Vianu…“ (Dan C. MIHĂILESCU)

„Strabunica mea, Olga Gigurtu, Amama, cum ii spuneam eu, locuia la fiica ei, Valerie Chiru, bunica mea, in casa din Calea  Dorobantilor 21 (daramata in 1968, pentru a lasa loc noii aripi a A.S.E.-ului). Am cunoscut-o putin, aveam 4 ani cand a plecat in lumea celor drepti. Dar stiu ca era mandra de mica stranepoata si ma punea sa dansez in fata invitatilor ei. Avea jour fixe de doua ori pe saptamana.

De la bunica mea stiu ca Olga Gigurtu era amorezata jusqu’au bout des ongles de sotul ei, Generalul Petre Gigurtu, pe care il insotea in deplasarile militare, fara sa se teama de lipsa confortului si de oboseala.

Era, se pare, extrem de sociabila, generoasa, inteleapta si ingaduitoare cu oamenii, calitati preluate de fiica ei, Valerie. Olga a fost o femeie frumoasa, eleganta, foarte cultivata, romantica, picta, canta la pian, era prietena cu Emil Garleanu. Era extrem de cocheta si se pare ca, desi implinise 75 de ani, un domn ar fi glumit: «daca Doamna General o cere, merg cu ea pana la capatul lumii!».

Am citit amintirile strabunicii inca din copilarie, eram fascinata de ele si imi doream nespus sa-i seman. Ma bucur astazi ca aceasta carte atat de draga mie prinde din nou viata.“ - Alexandra Vallimarescu, stranepoata autoarei

„Amintirile si-au pastrat intreaga prospetime si putere de evocare. Cititorul de azi are in fata, vie si expresiva, o lume bogata, mandra, care a stiut sa-si traiasca viata din plin. Cei care au sansa sa viziteze urmasi ai boierilor de odinioara mai pot admira resturi ale stralucirii din trecut: un serviciu Limoges, o cupa Fabergé, o statueta de Romanelli, un covor caramanliu... Chiar proza isi pastreaza interesul, ca mostra a lecturilor rastimpului spre care ne indreptam tot mai des si cu nostalgie gandurile – La belle époque.“ - Gorgeta Filitti

Eugen Mihaescu este un observator acerb al lumii, "acasa" si aiurea. Un "inspector" cu pedanterie de entomolog. Membru de onoare al Academiei romane. Pictor, grafician, jurnalist, profesor la Pratt Institute - New York, ambasador al Romaniei la UNESCO, senator, vicepresedinte al Comisiei pentru Politica externa in perioada 2004-2008 si-a lasat pretutindeni amprenta personalitatii sale. Prin miile de desene publicate in The New York Times si prin copertele saptamanalului Time a schimbat directia artei grafice editoriale americane de la caricatura la metafora politica. Este autorul a peste saptezeci de coperte ale revistei The New Yoker. Intre linii este o incercare sincera de a descrie, de a incondeia in cuvinte Romania anilor 1986-2004.

Dacă parcurgînd cartea de faţă cititorii vor înţelege mai limpede cum au funcţionat mecanismele represive ale sistemului comunist (Securitate, Procuratură, Justiție, Propagandă, regim penitenciar etc.), atunci ea îşi va fi atins menirea. Confuziile recurente întreţinute de o mentalitate reeducată în deceniile comuniste, un discernămînt precar pe toate palierele vieţii sociale, politice şi culturale, reaua credinţă şi lipsa unui curriculum naţional articulat pe necesitatea stimulării apetenţei pentru istorie, în general, şi a dezvoltării competenţelor în domeniul istoriei recente, în special, fac din spaţiul românesc actual o junglă mentală și spirituală. (Flori Bălănescu)

Un tată îi scrie, înaintea unei operații dificile, fiului său. Expeditorul e în America, iar destinatarul, în Japonia. După operație, scrisorile continuă să se înlănțuie. Se agață mai întâi „ca iedera" de orice le iese în cale, apoi, după întoarcerea acasă a tatălui, devin confesiuni pe cele mai delicate subiecte: cum e cu „celălalt sex", ce căutăm într-o lume în care nu părem destinați fericirii?
Protagonista scrisorilor este însă inima, în toate ipostazele ei: inima de tată, inima de îndrăgostit, inima de discipol, cea de fiu, cea de om obișnuit, plin de griji, și chiar inima-inimă, personajul-vedetă al anatomiei noastre, care se poate îmbolnăvi.
O întreagă geografie afectivă, creată după capriciile memoriei, se ascunde în plicul încăpător al acestei cărți: scene americane, scene din Heidelberg, un dans cu urmări nebănuite, scene din casa copilăriei, adresa mitică „Dr. Lister 69", flash-uri din anii '50 și fleacurile vieții de zi cu zi. Dar și gândurile abstracte, sistematizate, care se datorează „riscului de a avea un tată filozof".
Din cele șaisprezece scrisori se conturează o viață și un cod. Sub protecția distanței și-a convenției epistolare, Gabriel Liiceanu găsește prilejul să fie sincer, vulnerabil de sincer uneori, să-și amintească, să povestească, să cadă pe gânduri, să se lase întrebat și să ne răspundă. Pentru că, acceptând pactul propus de autor, fiecare cititor se transformă în „fiul" din titlu.

„Ce-ar fi, ne-am zis, ca într-o lume în care totul e sufocat de o pasageră «actualitate», în care totul e agitaţie cotidiană şi surescitare de tip breaking news, să vorbim despre «inactualităţile» durabile ale vieţii, singurele care contează cu adevărat?
Vrând să înţelegem ce se întâmplă cu noi când spunem că «trăim», am căutat să facem un pictorial al vieţii, să surprindem existenţa din diferite unghiuri şi în diferite poziţii. Am vrut să descâlcim nodurile existenţei, am vrut s-o obligăm să iasă din subînţelesurile ei şi s-o facem să se exprime pe înţelesul tuturor. Am vrut s-o recuperăm din teritoriul penumbrei, pentru a risipi, măcar o vreme, confuzia în care ne complacem trăind.“ (Autorii)

„Aş spune că frumuseţea prieteniei noastre vine din faptul că de-o viaţă avem bombăneli reciproce. Ne contrazicem, dar nu putem unul fără altul, şi cred că ăsta e şi sensul dialogurilor pe care le-am încercat şi care acum, când sunt sub ochii noştri şi se transformă în carte, mi se par mai bune decât noi.“ (Andrei PLEȘU)

— Andrei, ne apropiem cu adevărat de sfârşitul dialogului nostru de azi, dar şi de sfârşitul celor optsprezece dialoguri pe care le-am avut împreună. Pe mine, am mai spus, discuţiile cu tine m-au făcut să înţeleg mai bine lumea.
— Avem câteva cearcăne în plus…
— Dar ne-am înţelepţit, şi poate şi alţii odată cu noi.

Autor si regizor de teatru, distins cu diferite premii si titluri, Virgil Tanase traieste din 1977 la Paris unde s-a stabilit cand, dupa ce publicase acolo un roman interzis in Romania, i s-a cerut sa paraseasca tara. Devenit scriitor francez, a publicat peste treizeci de volume, traduse pe mai multe continente. A tradus in franceza si a pus in scena la Paris cateva dintre piesele lui Cehov. Rescrise in romana, cartile sale au aparut si in Romania dupa 1989.
***
Cehovul lui Virgil Tanase e un manunchi incantator de portrete, anecdote, franturi de corespondente, scene traite aievea. Ai sentimentul ca scriitorul de origine romana a deschis usa tuturor locuintelor lui Cehov, ca a privit aceleasi peisaje, ca a trait in tovarasia acelorasi pictori, editori, scriitori. Pe deasupra, ca si Cehov, Tanase are acelasi fel de umor. Una peste alta, cititorulare senzatia ca Cehov traieste sub ochii nostri. - Odile Quirot – Le Nouvel Observateur
***
O extraordinara galerie de personaje carora, in eseul sau biografic, Virgil Tanase le da viata, asa cum da realitate locurilor, de la Taganrog, neinsemnatul port de la marea de Azov, unde s-a nascut Cehov, la Badenwiller, statiunea termala din Germania unde a murit. Brigitte Salino – Le Monde
***
In viziunea lui Virgil Tanase, Anton Pavlovici Cehov este o persoana si nu un scriitor, fapt pentru care
rasufli usurat. Cartea sa despre Cehov nu este a analistului literar sau a regizorului, cum te-ai fi asteptat, ci a romancierului. Nu este o detestabila monografie de tip traditional, ci mai curand un
roman despre Cehov sau chiar romanul lui Cehov. E un fel de renuntare la sine pentru ca Virgil Tanase nu isi propune sa descopere dramaturgul genial intors pe toate fetele si stors ca o lamaie in comentarii critice si in sute de versiuni scenice ci sa reveleze omul. - Mircea Ghitulescu – Ramuri
***

Aceste insemnari sunt amintirile mele, ale unei sotii si ale unei mame, totodata. Sunt prin excelenta subiective, dar drepte, fara sa fie insemnarile unui istoric. Daca voi fi gresit cu ceva, cu vreun detaliu, de exemplu, nu fiti, totusi, aspri, nu a fost nicio clipa din rea intentie. Cu timpul, amintitile fiecaruia dintre noi se transforma in esente care nu mai retin detaliile. Mai am atatea de povestit, insa, si voi avea si mai mult loc pentru detalii. - Mioara Roman 

Mama, vino, ca e tata la televizor
- Termina cu prostiile! 
- Mama, iti spun ca e tata la televizor! 
Am venit, l-am vazut si... 
- Nu se poate sa-mi faci asa ceva! 

- Ce ramane din istorie dupa ce ai trait-o, doamna Mioara Roman? 
- As minti daca as spune ca istoria nu este ispititoare cand o traiesti. Aventura mea a fost, insa, mai degraba cea a sotiei si mamei. Iar cand aventura ta personala se conjuga la timpul istoriei, ea poate deveni opresiva. Dupa 1989, mai multe evenimente, istorice - se pare-, mi-au invadat viata si mi-au ingradit libertatea personala prin poveri adeseori greu de purtat. A fost adeseori la fel de greu ca o privare de libertate. Trebuia sa-mi recastig libertatea necontenit, cu ziua si cu ora - cum spuneam uneori. Era altfel decat inainte de '89. 
Am platit un pret al libertatii pe care inca imi este greu sa-l masor. - Mioara Roman 

Fragment din carte:

"Nici macar oamenii maturi, din functii de raspundere, cum se zice, nu stiau ce au de facut. Unii dintre ei, in zilele si anii care au urmat, ma intrebau pe mine: „Cum credeti dumneavoastra ca trebuie facut?" Ce sa le raspund? Nu am avut niciodata obiceiul acela prost de a ma baga in meseria altuia. „Nu stiu ce sa va spun, eu sunt doar profesor. De limba si civilizatia araba, daca asta va ajuta la ceva." Iar cand, mai tarziu, rareori mi-am spus parerea, in circumstante informale, cu toate rezervele necesare, am devenit obiectiv de campanie negativa. 
Ce aveau oamenii acestia cu mine? Ce eram eu, in afara de o sotie si de o mama care incepea sa simta gustul panicii? 
De ce ma intrebau? Ce voiau? Mi-am dat seama, inca o data, cat de iresponsabili sunt acesti oameni care ar fi trebuit sa stie exact ce s-a intamplat cu tara si cu societatea romaneasca. Oamenii care ar fi trebuit sa actioneze nu aveau habar de nimic. 
Si s-a vazut mai departe, si se vede si azi, cum oameni iresponsabili se implica fara sa aiba habar, nu traiesc in realitate, indiferent ca sunt, asa-zis, de dreapta sau de stanga. Sau poate ca traiesc exclusiv in realitatea propriilor interese marunte. 
Nu arata nimeni ca l-ar fi cunoscut pe Petre Roman. Sora mea, Rodica Georgescu, a povestit cum au sculat-o noaptea, in China, ca au vazut stirea ca un Petre Roman a ajuns prim-ministrul Romaniei. „Ia te uite — a zis, ce coincidenta! Si pe cumnatu-meu il cheama Petre Roman." Si s-a culcat la loc. Rodica era in China si a venit ambasadorul Angelo Miculescu, socrul lui Adrian Nastase, a sculat-o din nou si i-a spus: „Acel Petre Roman prim-ministru este profesor universitar. Nu-l cunoasteti?" „Ba da." „El este." Si atunci Rodica a reactionat ca la o ciudatenie: „Cumnatul meu — prim ministru!" Altfel spus, ce are de-a face Petre Roman cu politica? 
„Cine? Petre Roman?! Prim-ministru? Asta de unde a aparut?!" Asta era si atitudinea unor sefi ai armatei, care asteptau tot timpul ordine de la Victor Stanculescu, ca daca nu mai era seful mare... Si nu numai a liderilor militari. Toti cei implicati in supravietuirea nenaturala a vechiului regim functionau mai departe pe principiul vaselor comunicante. Mai mult decat atat, istoria a demonstrat, ulterior, ca si partidele istorice si ce s-a mai creat atunci, ONG-uri si altele, au fost, de la inceput, infiltrate cu oamenii vechiului sistem. Am convingerea ca si acum se considera ca, daca ai undeva o legatura in sistem, e foarte bine. 
Nimeni nu isi imagina ca Petre Roman era in afara sistemului. Mai mult decat atat, ideea ca taica-sau facea parte din vechea nomenclatura este disproportionata fata de realitate. Si este cu totul eronata ideea ca pozitia pe care a avut-o Valter Roman l-ar fi ajutat pe Petre incepand din decembrie '89. L-am intrebat pe Octavian Paler: „Domnule, nu era iubit Valter Roman de tovarasi?" „Aaa, nu!il detestau de moarte", mi-a spus. "

”În 1972 am plecat din România pentru totdeauna, luând sub braț cele patru blazoane, cel al familiei Budișteanu, cel al familiei Vignali, cel al familiei Skeletti și cel al familiei Mavrocordat, fotografii și o valiză cu strictul necesar, în cap mai mult amintirile unei vieți de 42 de ani, educația (cei șapte ani de-acasă, puținul care a mai fost de la școală, resturi îngurgitate de prin cărți), pățanii multe (și ele mai mult negative), o înfățișare plăcută – nici frumoasă cum era Mama, dar nici urâtă (cam mică, dar făcusem față până atunci bine așa cum eram, în primul rând sănătoasă, plină de forță, cu un curaj de care se mira lumea) –, cultura, principiile, valorile, memoria și experiențele, în general proaste. Nu, blazoanele nu le-am putut lua cu mine (afirmația de mai sus a fost o figură de stil!), pentru că nu aveam voie să luăm nicio hârtie, nicio fotografie, ce să mai vorbim de document, dar am trimis prin poștă, oficial, în plicuri mici, încetul cu încetul, tot felul de amintiri scrise soțului meu, care părăsise țara cu doi ani înaintea noastră. Așa am putut să expediez și bruma de hârtii și fotografii de familie care rezistaseră războiului, bombardamentului, refugierilor, lipsei unui acoperiș stabil, și mai ales durabil, și pe care le târâsem cu mine de-a lungul anilor de colo, colo, în diferite genți sport pe care mi le trânteam pe un umăr și plecam cu ele dintr-o așezare provizorie într-alta. Așa se face că astăzi, când scriu, mă pot baza pe câte ceva. Mi-am făcut de-a lungul timpului și note pe carnete și carnețele, pe colțuri de hârtie, pe unde nimeream și în inimă și în creier, repetându-mi-le din când în când, ca să nu le uit și să le pot duce totuși cu mine și reda mai târziu. Sunt mai mult de 40 de ani de când suntem departe de țară. Văd acum că m-a ajutat și memoria din care izbucnesc imaginile, dând peste mine oricând, oriunde, așa deodată și, „înghiontindu-mă”, mă îndeamnă să scriu și să nu le iau cu mine pe lumea cealaltă, ci să le las cititorilor pentru mai târziu. M-am înfiorat când am realizat ce mulți sunt străbunii boieri rămași în urma mea și care cu toții ar mai avea ceva de spus... Pentru că nu știam dacă voi reuși prin scrisul meu, cât de cât, să-i mulțumesc în ce privește efectul pe care ceea ce voi scrie îl va avea asupra urmașilor noștri. Azi sunt încă (mirare!) aici pentru voi, cititorii mei, și scriu nu numai pentru descendenții mei, ci pentru toți cunoscuții și necunoscuții, pentru toți care au trăit în România, trăiesc acolo sau sunt numai interesați de România epocii 1930-1972, așa cum am cunoscut-o eu. Sufletul meu a fost oglinda acelei epoci în România, reflectând mai apoi între străinii între care mă aflu, numai umbrele și luminile vieții mele dinainte de a ajunge printre ei, pe care le-am considerat a fi pe înțelesul acestei lumi noi. Cei din generația mea și cei care ne-au urmat imediat am fost sortiți să trăim în timpuri tulburi, de răsturnare și tranzit, timpuri urâte, dar am supraviețuit, iar eu mai sper, cu ajutorul lui Dumnezeu și drept mulțumire că am ajuns ziua de azi, să reușesc să afirm și în scris ceea ce am în suflet și în minte.” (Despina Skeletti-Budișteanu)

Reconstituire fictionala cu incursiuni in intimitatea ”cosmopolita” a familiilor nobiliare si in dedesubturile marilor combinatii politice din ”Evropa” vremii, pictura de medii si moravuri... dar si meditatie asupra istoriei. (...) Desfasurata tacticos, pe multiple paliere, naratiunea are si relief, nu doar carnasie epica. (Paul Cernat)

     Fragment din volum:

Cele douăsprezece convorbiri care compun această carte se înscriau în efortul de a-l scoate pe Brâncuşi din clişeele legen-dare şi propagandistice, de a-l întoarce în rândul oamenilor reali şi fireşti. Portretul realizat este, sper, unul credibil şi lipsit de prejudecăţi, îmbrăcat în roua inocenţei, dar purtând în acelaşi timp „o aureolă nevă-zută”, cum spune unul dintre conlocutori. Luăm cunoștință de un om conştient de valoarea sa dar fără să fie îngâmfat, plin de umor dar şi de susceptibilitate, fermecător dar şi puţin sucit, cu o personalitate puter-nică dar păstrând luminişuri şi chiar naivi-tăţi, care ne amintesc de butada sa „Când încetăm să mai fim copii, suntem deja morţi.” Geniul redevine o persoană vie ca oricare alta, dar care ne convinge tocmai prin naturaleţea sa de genialitatea operelor.
(…) Odată cu Brâncuşi, sunt celebrați și aceşti prieteni ai lui, cărora le este dedicată noua ediţie a cărţii, pe care azi o văd eu în-sumi cu alţi ochi decât atunci. Romulus Rusan, octombrie 2016

Prigonitori şi călăi, vă ascultăm fără să vă urâm cum ne acoperiţi cu invective şi insulte după ce ne-aţi trecut prin flăcările iadului. Vă ascultăm minciunile, calomniile, dispreţul, dezonoarea „emanate” de răutatea voastră, fără să osteniţi. Vă iertăm şi uneori, în clipe de graţie, ne rugăm pentru voi. Eu nu vă pot contempla ca pe oricare dintre fraţii mei deoarece voi înjosiţi în mine condiţia de om şi-mi ofensaţi iubirea. Mi-e milă de voi pentru că nu vă gândiţi că este un timp pentru orice. Este un timp pentru viaţă şi este un timp pentru moarte. Este un timp pentru faptă şi este un timp pentru răsplată. Mi-a trebuit mult timp să vă pot ierta. M-am rugat şi am postit ca să nu vă urăsc. Vă iert din toată inima pentru ce ne-aţi făcut şi mă rog să nu vă ardă adevărurile ce le-aţi ascuns şi nu le-aţi recunoscut şi lacrimile ce nu le-aţi plâns, dar trebuia să le plângeţi. 

Cartea conţine 33 de mărturii legate de Sărbătoarea Nașterii Domnului în temniţe, lagăre, în deportare, domiciliu obligatoriu, dar şi după eliberare. Alcătuită şi îngrijită de Cezarina Condurache, cartea este prefaţată de Pr. Prof. Constantin Necula.

 Prin cartea “Martirii sunt printre noi”, Parintele Marius Visovan le propune cititorilor, potentiali sau reali, un nou exercitiu de retrezire, de reactivare a memoriei anticomuniste. O intreprindere menita sa infranga atitudinea amnezica pe care, din pacate, multi dintre noi o manifestam fata de o sectiune importanta din istoria noastra moderna, interbelica si postbelica.

Primeasca Dumnezeu si suferinta mea, spre binele, spre inflorirea Neamului nostru. Durere langa durere, chin langa chin, suferinta langa suferinta, rana langa rana, pe trupuri si in suflet, mormant langa mormant, asa vom învinge... - Corneliu Zelea Codreanu

  Fragment din volum:

Personal ajunsesem la stadiul in care suferinta o transformasem in bucurie, e drept bucuria suferintei. In aceasta consta forta mea aici: orice suferinta, indiferent de intensitatea ei, nu ma mai putea abate din drum. Eram constient si stiam pentru ce. Eram gata oricand pentru jertfa suprema, considerata ca o binefacere, si la gandul careia simteam o multumire fara margini. Toate presiunile, de toate nuantele, morale sau fizice, de toate intensitatile, nu mai aveau nici o putere asupra mea. Ajunsesem sa sfidez moartea. - Ioan Teodorescu
 

  Fragment din volum:

„O mamă îi scrie aproape zilnic fiicei sale, pe care nu ştie dacă o va mai întâlni vreodată. Suntem în România, în deceniul cel mai cumplit al comunismului, în anii ’50 ai secolului trecut. Asistăm la stricarea din temelii a vechii lumi, la teroare, mizerie, umilire. Scrisorile îi sunt adresate Monicăi Lovinescu, la Paris.
Ce sunt, în fond, aceste pagini? 
Răspunsul îl dă chiar expeditoarea, Ecaterina Bălăcioiu-Lovinescu. 
Sunt formele variate «pe care le poate îmbrăca suferinţa» şi strigătul dragostei materne exasperate. 
Sunt «o rugăciune», «o poruncă» şi «un efort de supremă voinţă» pentru ca destinul fiicei să învingă istoria ostilă. 
Sunt o încercare blândă de a apropia două fotolii şi de a crede că ea, mama, şi fata ei sunt «iarăşi alături, iarăşi una lângă alta».
Dragostea maternă dă un lirism concentrat unora dintre fraze, iar primejdia le dă dramatismul. Sfârşitul mamei (în închisoare, aruncată la groapa comună), presimţit printre rânduri, le dă tragismul. Până la urmă, expeditoarea şi fiica ei devin asemenea eroinelor de tragedie greacă. 
Şi totuşi, o rază de speranţă: fiica depărtată, Monica, îşi trăieşte marea dragoste. Scrisorile mamei îl acceptă pe noul fiu, care va veghea în locul ei: Virgil Ierunca. 
Splendid traduse din franceză de Gabriela Creţia, selectate, explicate şi editate impecabil de Astrid Cambose, scrisorile din acest volum sunt în acelaşi timp un document istoric şi un document uman.“ (Ioana PÂRVULESCU)

„Aşternute pe hârtie, ori pe cărţi poştale, zilnic şi în diferite momente ale zilei, marcate prin ore, scrisorile pot fi considerate jurnalul epistolar al unei teribile traume psihice, întâmplată la despărţirea dramatică de Monica, despărţire presimţită a fi definitivă. E o formă personală de jale în subtextul fiecărei fraze. Cuvântul jale e uitat astăzi, dar starea există, pentru că e dată omului care trăieşte profund îndurerat, dar, în acest caz, trăieşte parcă numai pentru a-şi scrie drama.“ (Elvira SOROHAN)

Fotografia de pe copertă: Ecaterina Bălăcioiu-Lovinescu și Monica Lovinescu pe Calea Victoriei, în 1947, înaintea despărțirii (fotografie din arhiva familiei Lovinescu aflată în custodia Fundației Humanitas Aqua Forte)

Cum am putea sa definim mai exact conceptul de „taran de la Dunare”? Le Petit Larousse propune explicatia urmatoare: „barbat cu o infatisare grosolana si de o sinceritate brutala”. […] Infatisarea este putin importanta pentru mine si pentru cititorul meu. Termenul grosolan cam scartaie in tentativa asta de sinteza topo-fizionomica. „Sinceritate”, da; „brutala” e in plus, orice sinceritate deranjand liniile conventionale ale artei si puterii de a trai. „Infatisarea grosolana” descinde fara indoiala din arborele stiintelor umane, atat de orgolios si de vid, al secolului al XVIII-lea si el priveste pe orice taran ca pe un necioplit si un inapoiat, incremenit in prejudecatile lui religioase si in filosofia lui primara, ramasa departe de binefacerile si luminile progresului. […] Fiintele umane apartinand civilizatiilor traditionale, cum se spune, se afla situate deodata pe o linie antiprogresista, fara indoiala, dar foarte evoluata cat priveste ordinea interioara pe care-o poseda si care, desi le obliga sa respinga religiile materialiste, le fac sa participe la o bogatie spirituala care-i lipseste in aceeasi masura cetateanului-frigider ca si tovarasului-sputnik. Este vorba aici de o rasa spirituala, daca pot spune asa, care accepta in aparenta ordinea asfaltica a ideologiilor, dar continua sa-si practice filosofia si religia, de altfel strans inrudite. - Vintila Horia
 
Se poate afirma ca Jung a facut mult pentru a trezi spiritele. Dar si cercetarile in domeniul fizicii, arheologiei, oceanografiei si al istoriei religiilor. Locuim intr-un timp al profunzimilor, zenit si nadir, un timp al sufletului pus pe cruce, in sensul care ii convine cel mai mult, iar asta este fericirea, vreau sa spun bucuria de a cunoaste adevarul, o suferinta subtila care atinge constiinta eternitatii. - Vintila Horia
 
Exilul imi aparea ca o problema care-l privea pe Ovidiu, sau pe Chateaubriand, dar in fond nu faceam decat sa ma integrez lui, intr-un fel un pic diferit, comparat cu tehnica pasiva a predecesorilor mei, caci eu l-am luat cu asalt, in loc sa ma las eu insumi asediat, transformandu-l intr-un castel fortificat, al carui senior absolut sunt eu insumi. - Vintila Horia

In camera cu ferestre captusite parca, pe dinafara cu frunze de platani, aurite de soare, mobilata cu piese mici, gratioase, in care s‑a acumulat lumina altor anotimpuri, duse demult, stau asezate pe rafturi, pe masute, de jur imprejur, rame delicate, imbratisand ca niste palme pioase, fotografii de familie, unele aproape sterse de trecerea vremii. Din ele ne cerceteaza ochii melancolici ai parintilor, ai bunicilor, ai strabunicilor, iar razele privirilor li se intalnesc in punctul unde urmasa lor, fetita Tania de odinioara, sta dinaintea unui mic birou…Victoria Dragu Dimitriu, „Povestile unei doamne din Bucuresti. - Tatiana Margescu”
 
Cred ca nu exista femeie pe lume, trecuta de tinerete, care sa nu-si aduca aminte de vechile dantele aflate in casa parintilor sau bunicilor ei – fie sub forma unui guler, a unei rochii purtate in copilarie sau a unui voal de mireasa, la manecile unei bluze elegante sau la poalele unei rochii „de ocazie”, inguste sau late, confectionate la masina, dar mai ales lucrate cu acul sau cu iglita. Nu putem uita dantelele facute „la metru” de catre bunicile noastre, pentru a impodobi fetele de perna albe sau bordurile unor cearceafuri de olanda sau in, lucrate „cu acul” sau cu croseta. - Tatiana Margescu
 
Cred ca nu aveam mai mult de 3-4 ani cand, insotita de mama si de bunica materna, ma deplasam spre atelierul unei cunoscute croitorese care lucra pentru copii, situat in centrul vechi al Capitalei. Daca nu ma insala memoria, imobilul in care functiona atelierul era situat intr-o curte mare, unde se afla amplasata si Biserica Bulgareasca. Hainutele pentru copii, de regula, costau mai mult decat hainele pentru adulti, fie ca erau achizitionate dintr-un magazin, fie ca erau facute pe comanda. Cu cat copilul este mai mic, cu atat lucrul este mai migalos, in special la fetite: broderii, pliseuri, gulerase de dantela, la care se adauga si costul materialelor de calitate: stofe moi, catifea. - Tatiana Margescu
 
Bunica mea a urmat si o scoala particulara (pension), dar la instruirea ei temeinica au contribuit si cunostintele transmise de catre guvernanta ei, mai ales in ceea ce priveste stapanirea perfecta a limbilor engleza si franceza, la care se adaugau cunostinte vaste in domeniul literar, artistic si mai ales in cel muzical (canta foarte bine la pian). Nu pot sa nu ma gandesc ca, in urma cu peste o suta de ani, putine tinere urmau studii superioare, educatia primita in familie, respectiv scoala, avand drept scop sa contracteze o casatorie „buna” si sa devina sotii si mame bune pentru odraslele familiei. Pentru a fi guvernanta, trebuia ca la randul tau sa fi beneficiat de o educatie foarte buna. De aceea, multe dintre ele erau recrutate din acele familii devenite „peste noapte” paupere – familii care nu mai puteau asigura din punct de vedere material nici studii superioare fiicelor sau fiilor lor si nici casatorii „fara zestre”. Daca fetele deveneau guvernante, baietii acestor familii scapatate deveneau perceptori la copiii familiilor bogate. - Tatiana Margescu

Comunismul a murit in Europa de Est, dar sta inca in picioare, pe fragile, dar vizibile picioare, in cea occidentala. Constatarile, dar si atacurile impotriva mea sunt deci inca valabile. Tehnica folosita pentru a fi eliminat in 1960 din literatura poate fi utila inca celor care urmaresc, ca si atunci, acelasi scop: distrugerea legaturii dintre om si Creator, deci distrugerea omului.
Desi drepturile omului sunt pe toate buzele, nimeni nu tine seama nici de drepturile popoarelor, nici de omul ca fiinta teologala, cum il numeste N. Steinhardt in Jurnalul Fericirii. Atat lupta mea, cat si opera mea raman inca tinte mortale pentru cei ce, in cadrul celei mai teribile degradari a omului, lasa asupra noastra riscul de a pieri si asupra lor riscul de a distruge. - Vintila Horia,Villalba, 3 August 1991
 
Ultimul cadru al filmului a fost montat, s-au pus genericele, muzica… Momentul care de obicei ma elibereaza si ma bucura este inlocuit de o cu totul alta stare. Am terminat si mi-e teama. Mi-e teama ca am terminat. Timp de opt ani am cautat secvente de viata, de biografie literara, documente, sentimente si emotii care au alcatuit omul si scriitorul Vintila Horia. M-a condus prin viata lui, prin orasele exilului sau, prin tarile bucuriilor si durerilor lui. Am visat impreuna cu el intoarcerea in Romania si, intr-o clipa, tulburata de intensitatea si profunzimea framantarilor lui sufletesti, fara sa stiu ce fac, i-am promis-o. M-am trezit asumandu-mi o putere pe care n-o aveam si pe care nici o alta instanta nu si-a asumat-o. - Marilena Rotaru
 
…Gasisem un drum pe care-l cautasem, fara sa-l gasesc, toata viata. Celelalte forme nedefinite care ma inconjurau inaintau impreuna cu mine… Deodata o umbra se profila in departare, in fiinta mea… Era ca si cum cineva se gasea deasupra si umbra corpului sau, proiectata de soare sau de lumina acestui spatiu necunoscut, se cufunda in unde pastrandu-si conturul… Aceasta lumina concentrata isi faurea sie insasi trupul. Imi spuneam: „Iata-ma. Iata-ma in sfarsit. Am ajuns la capatul lungii mele calatorii…Barca mea a atins tarmul. - Vintila Horia

Scriitor de forta, dar si celebritate a muzicii, Leonard Cohen a stirnit mereu controverse, de la primele versuri, considerate a fi la limita pornografiei, pina la retragerea sa, la sfirsitul secolului trecut, intr-o minastire budista (autoizolare intrerupta brusc pentru a reveni spectaculos, la inceput de mileniu, in lumea muzicii cu un nou album). Apreciat mai intii ca scriitor si abia spre batrinete recunoscut ca un muzician de prim rang, Cohen s-a dovedit original si in felul in care a decis sa-si traiasca viata. Toate acestea, dar si multe alte aspecte inedite ale vietii si carierei lui Leonard Cohen sint surprinse de Mircea Mihaies in cartea dedicata marelui artist.

 
„Lumina se schimba, pagina se intoarce, mingiierea se fringe, gheata se topeste, umbra se stinge, sticla se sparge, vestea soseste – iar lumea nu va mai arata ca inainte, lumea nu va mai fi ce-a fost, ca atunci cind vorbeai sau scriai sau cintai cuvintele sortite s-o cuprinda si sa-i hotarasca intelesul o data pentru totdeauna.” (Leon Wieseltier)

La doi ani după susţinerea tezei sale de doctorat cu o temă îndrăzneaţă, Un scriitor din exil şi tema exilului: Vintilă Horia, Mădălina-Violeta Dîrmină se hotărăşte să publice rezultatele cercetării sale laborioase într-un volum, clarificând multe dintre penumbrele vieţii şi operei unui scriitor de excepţie din diaspora, în tentativa de reintegrare definitivă a acestuia în circuitul valorilor naţionale. Dintre recuperările postrevoluţionare, prozatorul Vintilă Horia (1915 – 1992) reprezintă un caz singular, întrucât consacrarea sa europeană datează din 1960, când i se atribuie Premiul Goncourt pentru romanul Dieu est né en exil de la Editura Fayard. Controversele iscate, la vremea respectivă, în legătură cu trecutul său legionar, n-au avut darul să anuleze opţiunea Academiei Goncourt. Istoria decernării premiilor menţionează, totuşi, în dreptul anului 1960: attribué mais non decerné. Este surprinzător sau, mai degrabă, simptomatic cât de puţine informaţii ne parvin pe filiera istorico-literară despre emigrantul în Argentina din 1948, după ce puterea comunistă îl condamnase pe Vintilă Horia, în contumacie, la 25 de ani de muncă silnică pentru inventate “crime de război.” (Prof. univ. dr. Nicolae Oprea)