Autori români

La mai bine de 20 de ani de la debut, autorul poate spune liniștit și senin că a pus pe roate un  "Institut de poezie legală": 
„Ca printr-un ochean, prin fundul paharului 
lumea-mi apare mai aproape, mai mare. 
Îmi port nemurirea la cingătoare. 
În raniță – bastonul de mareșal. 

Sunt cel mai bun poet din acest spital.”

Vom descoperi împreună, deopotrivă de fascinați, fără îndoială, că avem în față nu doar un poet, dar şi un povestitor, nu doar un profesionist al scrisului, dar şi un amator al micilor bucurii ale vieții. Poetul fără majuscule, adică acel rob al poeziei din tot şi din toate. Un supraviețuitor al scrisului din spitalul național fără pereche numit România. (un cristian)

 Trei femei, trei generatii - bunica, mama si fiica. Ele isi spun pe rand povestea, lectia de viata, fiecare dintre ele purtand pe umeri povara trecutului celei dinainte. Destinul lor acopera perioada postbelica si de instaurare a comunismului, pana dupa revolutia din 1989 si anii recenti.

„Despre curajul de a ne lasa vazuti” este o provocare de a descoperi cine este si ce gandeste Dragos Bucurenci, cel din spatele imaginii publice pe care si-a creat-o cu proiectele, aparitiile media si cursurile pe care le tine. Multe dintre textele cuprinse in carte s-au nascut in paginile Elle, Esquire, The One sau pe scena conferintelor TEDx, dar cartea este rezultatul unui proces de distilare care a durat aproape un an. Autorul a facut o selectie atenta, a rescris si a dezvoltat textele vechi si a adaugat altele noi. Rezultatul este o pledoarie pentru vulnerabilitate, exemplificata prin mai multe exercitii de auto-dezvaluire.

 „Textul amintirilor este o marturie, frapanta prin detalii, despre inceputurile spartane ale regimului kemalist, in peisajul primitiv al Anatoliei centrale. Autoarea este o romanca, Anisoara, o iubire necunoscuta pana acum a lui Atatfirk. La un capat al acestei istorii este Mustafa Kemal care «la o masuta de meze (...) punea la cale soarta Turciei» si care-i incredinta Anisoarei, atunci cand lipsea din Ankara, valiza in care-si pastra «toata averea lui» pentru a o adaposti sub patul ei. La celalalt capat este parintele natiunii, cu autoritatea sa necontestata, observat in decorul oficial al palatului Dolmabahce, in ambianta cluburilor selecte din Istanbul sau pe puntea iahtului, in plim-arile sale estivale pe apele Bosforului:' FLORIN TURCANU 

Volumul conține 19 interviuri despre demolările din anii ’70-’80,interviuri din Arhiva de Istorie Orală a CISAC, precum și transcrierea mesei rotunde cu tema „Dărâmarea Spitalului Brâncovenesc” organizată de Centrul Internațional de Studii asupra Comunismului la 28 martie 2004.

Mărturiile prezintă, pe de o parte, perspectiva specialiștilor (arhitecți, istorici, istorici ai artei), martori ai unor transformări brutale și ireparabile, și, pe de altă parte, perspectiva unor locuitori ai Bucureștiului, care și-au văzut întregul trecut – străzi, case, biserici, cimitire – dinamitat, sfărâmat și anihilat de lama buldozerului.

Autorii mărturiilor, în ordinea din volum, sunt: Aurelian Trișcu, Peter Derer, Alexandru Beldiman, Cornelia Pillat, Cezara Mucenic, Antoinette Marie-Jeanne Bătăturescu, Dan Mohanu, Radu Ștefănescu, Constanța Costea, Dan Ionescu, Aurelian Stroe, Theodor Ionescu, Ileana Voicescu, Mușata Mucenic, Dinu C. Giurescu, Tudor Marinescu, Davida Neli, Paul Marinescu, Constantin Hariton, Nicolae Noica, Constantin Bălăceanu-Stolnici, Dinu Antonescu, Mariana Florian.

"Reușita acestei cărți va fi o realitate dacă voi putea să intru în rezonanță cu cititorii. Îmi doresc ca în parcurgerea paginilor ei, după anumite fraze sau fragmente, cititorul să se oprească din preluarea gândurilor mele și să-și folosească imaginația și experiențele personale pentru a veni cu noi contribuții. În aceste condiții va lua naștere o nouă carte, cu fiecare cititor." Dan Donescu

Una dintre cele mai recente revelatii literare nu vine din partea vreunui scriitor, ci a unui celebru bucatar. Cartea sa, in parte o autobiografie, in parte un manifest pentru bucate bune si oameni dintr-o bucata, raspunde multor intrebari pe care si le pun admiratorii lui Adi Hadean, chef, om de radio, prezentator de televiziune. Cum a inceput – spaland, si de zece ori pe zi, podelele bucatariei din casa bunicilor –, cum a aflat secretele organizarii si ale falimentarii unui restaurant – intr-o incaierare de pomina –, cum se alcatuieste meniul unui Irish pub – creand cateva sandviciuri delicioase cu nume voit idiot si la fel de voit stalcit irlandez („O’Ceapa“, „O’Felie“, „O’Tona“ si „O’Bama“) –, cum e din interior un show de televiziune – muncind de la sapte dimineata si incheind seara tarziu cu un pahar de prosecco, fara sa fie nevoie sa arunci cu farfurii in concurenti s.a.m.d. Un sir de lectii – de gatit si de viata. „Daca pui o bucata de unt proaspat intro tigaie si lasi tigaia o vreme la marginea unei plite nu foarte incinse, untul se va topi si se va separa, iar apa se va evapora. Daca lasi untul topit intr-un vas, componentele sale se vor aseza in functie de densitate. La suprafata vor aparea resturi usor de luat cu o spumiera, un strat gros de grasime va ocupa partea din mijloc a vasului, iar partile solide vor ocupa fundul vasului. Untul pregatit astfel se arde mai greu si e suportat si de catre oamenii cu intoleranta la lactoza. Intrucat sunt un adept al limpezimii, ma straduiesc sa limpezesc lucrurile de cate ori e nevoie, pe de o parte pentru ca situatiile limpezite se transforma in relatii durabile (adica ard mai greu), pe de alta parte pentru ca, odata limpezite, sunt digerate mai usor de catre cei cu diverse intolerante, unele provenite din educatie, altele din lipsa ei, dar fara legatura cu fiziologia.“ Adi Hadean Motorul care l-a propulsat pe Adi Hadean in viata si in cariera este tenacitatea cu care si-a urmarit visul de a deveni bucatar, trecand peste multe dificultati. In atentia publicului de radio si mai ales de televiziune si a cititorilor de bloguri a fost propulsat de franchetea sa si de placerea de a le fi de folos celorlalti. Motorul care il va propulsa in atentia iubitorilor de literatura este stilul alert, sustinut de imensul talent cu care impartaseste experiente de viata, trecandu-le prin filtre etice – educatia de acasa – si literare – cartile citite cu aceeasi pasiune cu care gateste. Adi Hadean s-a facut cunoscut in lumea exigenta a gastronomiei ca urmare a pasiunii, dedicarii si maiestriei sale culinare, calitati care i-au adus numerosi fani inca de la inceputurile aparitiilor sale publice. Debutul in bucataria profesionista si l-a facut in 1998, iar de atunci a gazduit mai multe emisiuni TV, a publicat carti purtand semnatura sa ori a contribuit la publicarea altor carti, imbogatind terminologia gastronomica, si sa implicat in numeroase proiecte sociale. Pasiunea care l-a determinat sa faca din gatit o profesie o impleteste, dand dovada de aceeasi maiestrie, cu celelalte preocupari ale sale, fotografia si scrisul. De la data lansarii pana in prezent, blogul sau culinar a fost citit de peste 27 de milioane de vizitatori, cu o medie de 20 000 de vizitatori unici pe zi. Astfel, Adi Hadean este si unul dintre cei mai apreciati bloggeri culinari din Romania.

Sentimente este o privire intima si foarte emotionanta in familia si copilaria artistei cu cea mai spectaculoasa cariera in muzica romaneasca, Loredana. La 30 de ani de la castigarea marelui trofeu la Festivalul de la Mamaia, familia si prietenii apropiati ai Loredanei povestesc in premiera absoluta cum se vedeau din perspectiva lor intamplarile prin care trecea, pe atunci, cea mai tanara castigatoare la marile concursuri de talente din muzica romaneasca.

Sentimente isi va surprinde cititorii nu doar cu detalii din familia Loredanei (tatal a plecat in Libia ca sa castige mai multi bani pentru familie, discutiile in contradictoriu ale Loredanei cu mama ei pentru o meserie in lumea artistica), ci si cu o radiografie indirecta a industriei entertainmentului din anii 80 (cu cenzura, deplasarile in strainatate la festivalurile tarilor tovarase si prietene, stadioane intregi de spectatori).

Pentru un cititor de 40+ ani, Sentimente este si o incursiune inedita in propria copilarie (practica scolara, jocurile pe scara blocului, excursiile cu ONT-ul ), iar pentru ”millennials” este o poveste reala despre cum poti deveni unul dintre cei mai mari artisti ai Romaniei, despre efortul din spatele celebritatii si despre cat de multa putere iti trebuie sa infrunti etichetele pe care ti le pun oamenii cand tu iti doresti din tot sufletul sa fii diferit. ”E ca un sport de performanta, trebuie sa te antrenezi zi de zi”, spune Loredana - astazi nu doar un artist complet (cantareata, actrita, compozitoare) ci si jurat al celei mai importante emisiuni de talente muzicale, Vocea Romaniei - cand vorbeste despre cariera ei care se intinde pe mai bine de 30 ani, cu sute de mii de difuzari la radio, mii de concerte, sute de ore de emisiuni tv, zeci de filme, albume vandute in milioane de exemplare si unele dintre cele mai mari hituri din muzica romaneasca.

Cartea este un jurnal literar, cu nuante autobiografice, in care autorul isi prezinta copilaria, locurile unde a trait, precum si debuturile lui ca grafician in tara, apoi in Statele Unite.

In timpul operatiei, neurochirurgul se simte foarte singur...

Acesta este motivul pentru care, inainte de operatie si in timpul operatiei, ma rog lui Dumnezeu. 

Transmit astfel pacientului incredere si sanatate, iar la iesirea din sala ma inchin din nou. 

Eu cred ca Dumnezeu este in creierul omului. Sau exista o legatura spirituala intre creier si Divinitate. 

Iar pentru a interveni cu succes pe creier, nu ma pot ruga altcuiva decat lui Dumnezeu.

Despre mine: Sunt sotie, mama, colega, voluntara si, mai nou, scriitoare. Fiecare in parte ma implineste si toate, luate impreuna, definesc persoana care sunt astazi. Daca prin povestile si trairile mele, prin opiniile constructive sau parerile mai putin pertinente pe care le transmit reusesc sa va ofer un scurt ragaz intr-o zi nebuna, un moment de destindere sau poate de amuzament, atunci voi fi mai mult decat fericita ca aceasta carte si-a indeplinit menirea. 
„Corporatiile reprezinta o lume aparte, de care te poti lasa indoctrinat si la care iti poti recunoaste apartenenta sau, din contra, o lume cu care realizezi ca nu ai nimic de a face si preferi sa-ti urmezi drumul pe cont propriu. Si ca in orice lume, si aici putem vorbi despre traditii si obiceiuri, moda si cultura lingvistica. (...) Exista reguli la orice pas si orice deraiere poate fi taxata, mergandu-se pe principiul ca nimeni nu este de neinlocuit, iar la usa mai asteapta trei care sa-ti ia locul, dornici sa se afirme si sa urce celebra scara ierarhica." — IRINA DOLTU 

Intr-o lume plina de seminarii motivationale, citate inspirationale, teorii si carti despre succes, cartea "Totul pe o ciocolata cu rom" se remarca prin autenticitate. Departe de a fi un jurnal de antreprenor, dar cu o incarcatura emotionala extrem de intensa, cartea surprinde momente din viata unui antreprenor pe care teoriile actuale despre succes nu reusesc sa le transmita. Mai mult decat atat, in contradictie cu toate vocile care spun ca antreprenoriatul este secretul fericirii absolute, autorul reuseste sa transmita mesajul real cum ca succesul are in spate multe nopti nedormite, multe riscuri asumate, compromisuri si sacrificii. Despre alegeri potrivite sau gresite, despre momente de cumpana, despre viata, intr-o lectura alerta, sincera, care va trezi ceva in mintea si in sufletul cititorului. - Wall-Street.ro

Vorbeste fara emfaza si fara partinire despre lucruri greu de vorbit, vorbeste despre cum poti sau despre cum trebuie sa dormi noaptea cu deciziile sau cu dulaii tai, despre nopti nedormite, dezamagiri, raceli nesfarsite, bolile antreprenorilor. Construieste povestea plecand de la minusurile aduse de incapatanarea de a face si a reusi in ce iti propui ca antreprenor. Ajunge sa-si valideze visul si alegerile lasand in urma toate acestea. Reducand la tacere toate neajunsurile pentru a flutura steagul reusitei. Infige acest stindard pe muntele investitiilor lui emotionale si sentimentale. Pe dezamagirile si victoriile de etapa. Peste viata care a trecut in paralel pe langa el in timp ce se concentra pe visul lui... - Nicolae Cirstea, Fondator UNIVERSUL JURIDIC

Cel putin o data in viata, macar in vise sau visuri, mirajul antreprenoriatului, al lipsei sefului, al construirii propriei afaceri trebuie sa ne fi gadilat simturile asa cum apropierea antilopei trezeste instinctele oricarei feline. Puternic, aproape inexplicabil, incontrolabil adesea. Cel putin o data, in acele zile in care ne trezim cu greu pentru ca se clatina motivatia aia de a sari in picioare, ne-am surprins imaginandu-ne ce-ar fi daca scopul pentru care am imbratisa o noua zi ar fi business-ul personal, in care sa credem enorm si pentru care sa urnim muntii din loc doar ca sa vedem ideea crescand sub mainile si ochii nostri.

Cand ajungi sa iti iei viata in maini insa, lucrurile capata cu totul alte dimensiuni. Caruselul prin care treci in fiecare zi, sperantele care uneori se prabusesc cand te astepti mai putin, oameni care pleaca atunci cand ti-e nevoia mai mare sau vin de unde nici nu credeai, planurile care se rescriu in fiecare zi cateodata, tumultul, frumusetea, pasiunea, nebunia si toate senzatiile alea pe care nici nu stiai ca le poti trai, devin dintr-o data "rutina" zilnica. Ajungi sa iti doresti sa te lasi de asta de la fel de multe ori cat iti doresti sa si continui. Asa ca o faci. Un pas. Si inca unul.

Despre oamenii care trec prin asta se spune ca risca sa se dezumanizeze, sa se intareasca prea tare, sa se desensibilizeze, sa gandeasca in cifre, pierderi si profit. Si nu mai seamana decat cu portretele de succes din ziare, nu cu imaginea lor autentica de pe vremuri. Din fericire insa, exista si exceptii. Exista personaje care isi asuma experientele, cu bune si rele, isi asuma dependentele, metehnele si vulnerabilitatile si poate tocmai asta ii face "superoameni". 

Totul pe o ciocolata cu rom" este, in final, o poveste despre bine, greu, urat si frumos deopotriva, alaturi de Alin Popescu, OMUL din spatele uneia dintre cele mai de succes produse din online-ul autohton. - Raluca Mateiu, CEO INTERNET CORP

„Cartea asta e inteligentă. Și amuzantă. Nu, n-am dreptate. E genială și demențială. Dar aveți grijă: tocmai când o să vă prăpădiți de râs, uluiți și îngroziți de sinceritatea dezarmantă a lui Alex, va schimba brusc tonul într-unul tandru și plin de compasiune.“ - Lawrence Cohen, PhD, autorul cărților Rețete de jocuri, Arta hârjonelii, Rețete împotriva îngrijorării (ed. Trei)

Alex Zamfir s-a născut pe 4 ianuarie 1978. A locuit toată viața sa în București, cu excepția primilor ani din viață, când a locuit la Ambasadele României din Finlanda, Australia și Thailanda, tatăl său fiind diplomat de carieră.

În copilărie a jucat baschet timp de 13 ani, devenind campion național la mai multe categorii de juniori și fiind component al echipei naționale U18 a României. În 2002 a înființat Funvertising alături de trei prieteni, agenție de publicitate și organizare de evenimente, al cărei partener este și azi. În 2006 s-a căsătorit cu Iulia și din 2011 este tatăl lui Mark. La 36 de ani a început să-și povestească aventurile de tată pe blogul celmaibuntata.ro.

„Călătorim şi pentru a fi singuri, chiar dacă asta înseamnă singuri cu propria noastră lume. Planeta se învârte mai repede şi a devenit mai aglomerată, prin urmare mai familiară şi mai la îndemână decât oricând. Dar dacă-ţi doreşti cu adevărat, dacă eşti suficient de curios şi dispus să pleci pe bune, îmbrăţişând ocolurile şi nefamiliarul, vei descoperi că lumea are încă întinderi prea puţin bătute cu piciorul, colţuri ascunse, savori negustate, populaţii care vorbesc alte cuvinte şi care trăiesc într-un alt ritm, un alt timp, un alt fel de viaţă. E nevoie de un singur pas ca să pleci de undeva înspre altundeva. Uneori foarte departe.“

„„Aveam în cap de multã vreme America de Sud și Peru, iar câteva nopţi de surfing pe Internet m-au ajutat să mă decid asupra unor obiective interesante şi, pe cât posibil, mai puţin turistice. În primul rând Machu Picchu, pentru care însă am ales cel mai lung şi mai dificil traseu: Choquequirao, despre care toată lumea spunea că e neatractiv pentru turismul de masă. În al doilea rând, dar, poate, cel mai important: Nevado Mismi (5597 m), muntele unde se află izvorul Amazonului.
Oamenii au călătorit şi au făcut marile descoperiri înainte de epoca digitală, folosind busole, hărţi incomplete şi propriile simţuri. Şi ce plăcere să foloseşti o hartă de hârtie! Fragilitatea ei, gestul amplu al desfăşurării, punerea degetului pe un punct minuscul şi exerciţiul imaginaţiei de a estima distanţele, de a completa tot ce nu se vede, de a „întrevedea" geografia reală, apoi momentul în care, ajuns în cele din urmă la destinaţie, locul căutat îşi etalează dimensiunile, întotdeauna surprinzătoare, sub privirea ta entuziastă! Ca să pleci la drum nu ai nevoie de aplicaţii, ai nevoie de aplecare."“ (Marius CHIVU)

„În 2016, în jurul Mării Negre am văzut aproape peste tot militari, iar în spatele atmosferei relaxate, pe care o întâlneşti în general în porturi, am simţit precipitare şi nelinişte, de parcă zilele bune se apropie de sfârşit, dacă nu cumva s-au terminat deja.
Această mare capricioasă, aflată între lumi, parcă mereu nervoasă şi greu de stăpânit, este un loc al nesfârşitelor dispute, al nemulţumirilor ascunse şi al strategiilor războinice. Perioadele de aparentă linişte n-au fost lipsite de bătălii, iar peisajul întregii regiuni a suferit permanent fragmentări, comasări, rupturi, dislocări, anexări.
Țările din jurul Mării Negre n-au fost niciodată prietene, poate şi fiindcă oamenii nu sunt interesaţi să se cunoască între ei, nu sunt curioşi să știe nici cum trăiesc vecinii şi nici ce-ar putea cumpăra de la ei. Mirarea şi dorinţa de cunoaştere a grecilor antici, care au înfiinţat fiecare port cu tradiţie de la Pontul Euxin, au fost înlocuite la început de lăcomie şi apoi de orgoliul dominaţiei întregii mări.
Sferele de influenţă abandonate şi reconstruite după 2014, când pentru prima dată în Europa postbelică un stat a luat cu japca un teritoriu vecin, au transformat iarăşi Marea Neagră într-un loc al confruntărilor. Aici, totul se întâmplă încet-încet, iavaş-iavaş, ciut-ciut, în aşteptarea «celui de-al nouălea val», care ar putea fi devastator.“ (Sabina FATI)

„Fac parte din categoria «conservatorilor» care mai cred încă în diferenţa dintre sexe. Aşa încât, în 2015, am spus despre Sabina Fati că, pentru călătoria de 15 000 de kilometri pe care a făcut-o singură, vreme de 80 de zile, pe Drumul Mătăsii, ar fi meritat premiul «femeia anului».
Şi totuşi nu despre o simplă performanţă cu iz de eroism este vorba în cazul Sabinei Fati. Dacă şi-a pus viaţa în joc, cum, iată, după doi ani, o face din nou, să nu uităm că isprava ei se soldează cu un câştig enorm pentru noi toţi: din călătoria în jurul Mării Negre prin Ucraina, Rusia, Crimeea, Abhazia, Georgia, Turcia, Bulgaria şi România a rezultat o carte care ne ajută să ne limpezim istoria, geopolitica şi cultura lumii în care suntem aşezaţi. Să ne bucurăm de drumul pe care l-a bătut, ca să fim mai puţin ignoranţi.“ (Gabriel LIICEANU)

O viață împlinită, rememorată într-o carte sinceră, tonică, inspiratoare

Îl chema ca pe ţară – Israel. M-a invitat la dans şi nu a mai dansat cu altcineva. Nu mai întâlnisem nici la dansatorii profesionişti o astfel de dăruire a corpului în dans, o astfel de senzualitate a mişcărilor şi a ritmului. O asemenea bucurie. Tăceam şi dansam. Trăiam prin dans. Ne simţeam unul pe celălalt. Aerul ne primea ori de câte ori picioarele părăseau pământul. Ştiam deja, nu aveam nici o îndoială, că e numai un început, că vom fi împreună, că ne vom continua dansul, că vom locui împreună, că vom râde împreună.

Niciodată n-am vrut să fiu mai tânără. Mă simt tânără pe dinăuntru, arăt mai tânără decât sunt, mă plac şi plac încă. Plac aşa cum sunt, cu ridurile mele, cu ceea ce exprimă fața mea – o mărturie că am trăit şi am plâns şi am râs şi am iubit.

Şi mâine este o zi. Important este că sunt o Scarlett de 80 de ani şi spun fără teamă acest lucru senzual: mâine. Important este şi că în acest an, când mi s-au întâmplat atât de multe lucruri neobişnuite, mi-am dat seama că vârsta biologică nu-mi poate opri dansul sau o nouă pornire la drum, sau muzica interioară, sau acea expresie stimulatoare a modestului meu eu: „Ce proastă sunt! Ce proastă am fost!" (Riri Sylvia MANOR)

Riri Sylvia Manor (n. Aberfeld, în 1935, la București) este poetă și medic oftalmolog, laureată a numeroase premii deopotrivă literare și științifice. Deși suferă de pe urma legilor antisemite din România anilor 1940‒1941, familia Aberfeld are șansa de a scăpa de deportare și de alte asemenea orori. Nu va scăpa însă de dictatura comunistă a lui Gheorghiu-Dej. În 1960 lui Riri i se permite să plece în Israel, unde urcă treptele unei cariere impresionante în domeniul neuro-oftalmologiei, devenind profesor universitar. De asemenea, publică volume de poezie în ebraică și în românește.

Fotografia de pe copertă © Katya Schwartzman

„Buimăcitoarele evocări şi confesiuni ale Arianei Rosser Macarie (debut la 72 de ani !) sunt scrise percutant şi copleşitor, cu mână de profesionist al labirintului narativ. Nesaţ evocativ şi jubilaţie descriptivă. Ironie flegmatic-abrazivă, pitoresc psihologic şi precizie casantă. Sensibilitate, sagacitate şi cinism. Curaj dezarmant în etalarea cearcănelor propriului destin («steluţa mea, o clonă născută din haos, după un calapod schilod»). O autenticitate bine provocatoare, doldora de sincerităţi inconfortabile pentru toată lumea, nu fără autopersiflări caustic-orgolioase şi înţelepciuni tardive. «Goană şi risipă bezmetică prin paradisul iluziilor».
Falsa resemnare a ridurilor care se contemplă sfidător, de nu chiar triumfător în oglindă («vitalitate tumultoasă») fie că-i vorba de fetiţa băieţoasă (poreclită Caţaveica, Zurla, Colţoasa) cu tată sinucigaş, de fiica imprevizibil-nărăvaşă, sora dominatoare, eleva ca o «sălbăticiune nedomesticită», studenta căministă şi traumele maternităţii, fie că trecem prin iubiri ratate, umilinţele soţiei cu două divorţuri, spectrul otrăvit al soacrei, culisele televiziunii române în epoca Octavian Paler-Tudor Vornicu, căsătoria cu un englez năucitor şi sfertul de veac petrecut cu picantă nonşalanţă într-o Anglie privită mucalit, tandru cârcotaş, cu ghiduşie valahă şi mizantropie subtilă.
Iar de-a lungul textuării (tricotării) frizând picarescul (Ariana adoră Spania), sumedenie de oameni, stări, peisaje şi fapte. Gara, livada, internatul, case de ţară şi oraş, bunici fabuloşi, operaţii, Ţăndărei, Aluniş, Techirghiol, strada Berzei şi Banu Manta, colegi, vedete sau protectori din radio şi eleviziune, plus inevitabila vizită a ofiţerului recrutor de la Securitate.
În fine, marea slăbiciune de cititor a autoarei : "Mândrie şi prejudecată".
De acum, citiţi dumneavoastră. (Dan C. MIHĂILESCU)

„Pe Jan Cornelius îl ştiam ca pe unul dintre cei mai înzestraţi traducători de literatură. Când i-am citit cartea, am descoperit cu plăcere un autor melancolic şi totodată plin de umor, care se apleacă asupra peisajului românesc cu atenţie şi tandreţe, dar şi cu luciditatea şi spiritul critic ale unui adevărat scriitor.“ Andrei PLEȘU)

Recompunând traseul biografic al autorului într-o suită de 51 de anecdote, cartea are în centru spectacolul lumii — hilar, plin de surprize, adesea absurd. După ce îşi petrece copilăria şi o bună parte a tinereţii în Banatul natal, Jan Cornelius fuge în 1977 în Germania. Viaţa cotidiană în comunismul românesc, în capitalismul occidental şi apoi în societatea globală de azi ne este prezentată prin filtrul unui narator ale cărui vervă satirică şi haz burlesc înseninează chiar şi momentele de tristeţe. Primită călduros de critică la apariţia ediţiei germane din 2013, cartea poate fi citită ca autobiografie ficţionalizată, ca roman picaresc modern sau ca istorisire umoristică a vremurilor recente.

„Cornelius este un elev al lui Eugen Ionescu şi Hrabal, ba mai mult de-atât: al lui Hašek. După cum se ştie, acesta din urmă a fost părintele bravului soldat Švejk. Se vorbeşte în carte şi despre lucruri amare: psihiatrie, Securitate… În cele din urmă, reţeta lui Cornelius împotriva fundăturilor şi a dictatorilor este călăritul fără cal. Clovnescul. Asta ajută, atât în Est, cât şi în Vest.“ (Berliner Zeitung)

O carte cu două personaje: un cunoscut şi un necunoscut, care se întâlnesc şi se înfruntă.
Cunoscutul e Gabriel Liiceanu, în ipostaza lui de persoană publică. Necunoscutul e Gabriel Liiceanu, în ipostaza lui de om pur şi simplu. El e personajul principal al cărţii: omul cu tainele şi spaimele lui, acela pe care orice scriitor adevărat caută să-l descopere odată cu fiecare nouă pagină. Cine sunt eu? Aceasta e întrebarea. Răspunsul e de căutat în însemnările care, deşi par legate de o zi sau de alta, au crescut, de fapt, dintr-o viaţă întreagă.
Din întâlnirea celor două personaje cu cititorul — şi el un necunoscut — ia naştere imprevizibilul acestor pagini. Din forţa lor confesivă — tensiunea lor.
Dacă aţi apucat cândva să deschideţi „uşa interzisă“, urmarea este că aveţi acum, iată, o „întâlnire cu un necunoscut“.

„Să călătoreşti încontinuu, fără intenţia de a ajunge undeva. Ca stil de viaţă. Să nu te opreşti nicăieri mai mult de o zi, să saluţi lumea din mers în timp ce-ţi iei rămas-bun, niciodată la revedere... Să fii curios şi să te miri neîncetat ştiind că, dacă nu te miri, te rătăceşti! Să cauţi, să afli o poveste, să spui una, să mănânci aici, să dormi dincolo, mereu dinspre ceva înspre altceva, şi drumul să fie însăşi destinaţia în schimbare. La sfârşit, relativa glorie de a urca pe Himalaya rămâne doar o chestiune neînsemnată. Pentru ca încercarea de a străbate acei munţi foarte înalţi înseamna să cobori la fel de mult în tine. Orice călătorie are destinaţii ascunse de care la început nu eşti pe deplin conştient. "Trei săptămâni în Himalaya" este şi despre aceste mici revelaţii.“ (Marius CHIVU)

„A scrie în şoaptă". Eu scriu aceste pagini cum ai vorbi în şoaptă. Aici, în România, fac eforturi să vorbesc numai în şoaptă (o şoaptă a sensului). Tocmai pentru că aici trebuie să te răsteşti, să te răţoieşti pentru a fi ascultat. În româneşte, scriu în şoaptă.“ (Matei CĂLINESCU)

„Citind aceste pagini, mi-am dat seama că am tăcut bine atâţia ani de zile. Neputinţa de a mă exprima m-a făcut, desigur, nefericit, dar ceea ce până acum m-a împiedicat să vorbesc liber a fost tocmai «sentimentul conştient al insuficienţei personale».
Veninul strâns în mine nu atinsese concentraţia necesară pentru a deveni leac. Eram pur şi simplu necopt. A trebuit să cunosc spaima cărnii şi lehamitea ultimă a sufletului, să mă desprind de oameni care plecând au luat părţi din mine, să-mi îngrop prieteni, să trăiesc o revoluţie şi să am şocul întâlnirii cu poporul meu, să mă destram, să mă detest, să mă înec în regrete şi remuşcări şi să mai vreau, totuşi, să mă adun din nou. Fără toate astea, orice pagină scrisă în nume propriu nu este decât o enormă pălăvrăgeală.“ (Gabriel LIICEANU)

„Încă o dată îmi dau seama că rămânerea mea aici m-a ferit de-o aproape certă sinucidere intelectuală şi psihologică, dacă nu chiar fizică. Dar, «rămânând», n-am optat pentru un alt fel de sinucidere?“ (Matei CĂLINESCU)

„Un fel de jurnal" acoperă răstimpul unei adânci prefaceri sufleteşti: perioada adoptării exilului şi cea a adaptării la el. Matei care intră în acest jurnal este diferit de Matei care iese. Nu doar cetăţenia americană, stabilitatea profesională şi crescânda recunoaştere academică îi separă pe cei doi Matei. Modificarea e mai adâncă şi, din acest motiv, ea poate furniza percepţiei noastre amorţite de conformism un foarte fin instrument de evaluare a lumilor pe care cele două voci (identități) le articulează şi din care se hrănesc.
Cele două identităţi, adaugă autorul jurnalului, sunt separate şi de spaţiu, şi de istorie, şi de cronologie: prima este cea pe care o ignoră americanii, a doua este cea pe care o ignoră românii. Iar între ele stă «neclintita limbă» a exilului, care pentru Matei Călinescu a fost jupuire de viu.“ (Horia-Roman PATAPIEVICI)

„Am (sper!) luciditate, încerc să am bun-simţ şi onestitate. Am pragmatism. Calculez, în termenii realităţii, ce se poate, ce nu se poate. Eu i-am judecat pe toţi — în mod special pe politicieni — prin propria mea grilă. Am propria mea grilă din 1990 încoace. Asta am făcut mereu când am scris despre politică şi asta fac şi acum: pun totul în grilă. Mi se pare cel mai onest aşa. Şi nu judec oameni, ci fapte şi vorbe în funcţie de acele repere ale grilei. Nu am sentimente, nu am duşmani, nu am prieteni. Nu e loc de prietenii acolo unde nu sunt senti¬mente. Or eu nu am sentimente pentru politicieni, pentru politică.“ (Tia ȘERBĂNESCU)

„Tia Şerbănescu este un fel de «crucişător moral al presei româneşti». Dacă presa poate învăţa pe cineva să gândească, după ce va fi dat deoparte grâul (puţin) de neghină (multă), atunci Tia este unul dintre cei mai buni şi mai eficienţi însoţitori în această privinţă. Prin ce spune, prin cum spune, prin consecvenţa cu care spune ceea ce spune, prin eleganţă şi stil. Tia este, şi în presă, o prezenţă cu adevărat luminoasă — şi o iubesc şi pentru asta.“ (Cristian PĂTRĂȘCONIU)

"Am două reguli pe care le-am respectat cât am putut. Prima e să nu spui sau să nu scrii despre nimeni ceva ce n-ai putea să-i spui în faţă… A doua regulă e să nu te iscăleşti mai mult de două ori în aceeaşi zi".

„Bântuiam ca o stafie melancolică locuri pe care le cunoscusem îndeaproape într-o viaţă anterioară şi mă simţeam esenţial vulnerabil, deşi mă ştiam protejat, dacă nu de acea invizibilitate sau transparenţă pe care şi-o pot alege spectrele, de faptul că devenisem irecognoscibil. După două decenii de absenţă eram într-un fel deghizat în propriul meu trup, în propria mea vârstă.
Revenisem în România pentru câteva zile, dar adevărata întoarcere, mi-am dat seama, avusese loc pe alt plan, acela al scrisului, mai demult.
Cartea noastră era nu numai, cum credeam, un nostos imaginar; era chiar întoarcerea în Itaca.ׅ“ (Matei CĂLINESCU)

„Fusesem eu, fuseserăm noi doi, care ne întorceam în ţară după un lung sau mai puţin lung exil, aidoma unor Ulise, Telemah?
Pentru a fi pe deplin înţeleşi ar trebui, înainte de «post-Odiseea» care se desfăşoară chiar în timp ce scriem aceste rânduri, să pomenim şi să încercăm să înţelegem întâmplările circumnavigaţiei noastre, înainte de prima sosire la Itaca şi, mai ales, jalea care ne-a cuprins atunci când, odată depăşită prima euforie a libertăţii, am înţeles că s-ar putea să nu mai revedem niciodată insula copilăriei.“ (Ion VIANU)

Editura Corint vă invită din nou în lumea plină de dileme, semne de întrebare și răspunsuri simpatice ale realizatoarei de televiziune Marina Almășan. Vă stă alături volumul "Nici eu nu mai știu cine sunt…"

„Mă simt mamă atunci când mă frământă furtunile copiilor mei, dar mă mut imediat în pielea de „fiică" atunci când, aflându-mă în vizită la părinții mei, aceștia mă cocoloșesc și muștruluiesc non-stop, uitând că sunt, de câteva decenii, om mare! Mă simt elegantă și uneori chiar sexy atunci când merg la câte un eveniment monden sau prezint un program de Sărbători, dar imediat oglinda de acasă îmi dezvăluie profilul gospodinei perfecte, mirosind a ceapă prăjită și făcând slalom între cuptor, aspirator și mașina de spălat. Mă credeam inclusiv soție perfectă. Asta până într-o iarnă, în care mi s-a dat viața peste cap și am citit prin ziare că, de fapt, sunt o amantă (probabil imperfectă, dată fiind lipsa mea de experiență). Mă simt bine ca iubită a unui om minunat și mă întreb dacă mai vreau să mai fiu soție și să stric bunătate de relație! Prin urmare, nici eu nu mai știu cine sunt...”  MARINA ALMĂȘAN

Ionut Tanase, castigatorul sezonului 12 al concursului „Dansez pentru tine”, isi spune povestea vietii in cartea Portretul vietii unui orfan. Aflam despre copilaria chinuita, petrecuta intr-o familie cu parinti ca si inexistenti, dezinteresati total de cei cinci copii ai lor, despre perioada nesigura petrecuta pe strazi, traind din bani putini, obtinuti prin munca cinstita, aflam despre preadolescenta si adolescenta petrecute in casele de copii, despre infometare, frig, batai, tradari, lipsuri, suferinte. Si atunci cand toate aceste greutati l-ar fi infrant pana si pe cel mai rezistent barbat, acest copil plapand se ridica in picioare si lupta pentru visul lui: sa se realizeze prin dans si sa le ofere un camin fratilor lui.

Sunt multe lucruri emotionante in autobiografia lui Ionut Tanase, insa ceea ce impresioneaza cel mai mult este faptul ca, in ciuda tuturor vicisitudinilor vietii sale, Ionut isi pastreaza curatenia sufleteasca: nu povesteste cu rautate, nu pastreaza ranchiuna, nu improasca in stanga si in dreapta cu noroi, desi ar fi avut mii de motive, iarta si trece mai departe cu seninatate. Desi toate traumele prin care a trecut ar fi putut lasa urme adanci in sufletul si pe chipul lui, Ionut reuseste sa isi pastreze bunatatea, inocenta si optimismul, fiind unul dintre putinii oameni care demonstreaza ceea ce spune acel dicton celebru: cand viata ii ofera lamai, Ionut Tanase le ia si face din ele limonada.

Din toate acestea si nu numai, "Portretul vietii unui orfan" este, cu siguranta, autobiografia unui invingator.

Editie ingrijita de Carmen Musat si Oana Craciun. Prefata de Carmen Musat 

Seria de autor dedicata scriitorului Gheorghe Craciun reuneste atit lucrari de proza, eseistica, publicistica, teorie si critica literara deja consacrate, cit si volume inedite, ramase in manuscris in arhiva sa. Seria este deschisa de romanul de debut, "Acte originale/Copii legalizate" (variatiuni pe o tema in contralumina), urmat de volumul de proza si eseuri "Mecanica fluidului", romanul "Compunere cu paralele inegale" si o editie revizuita a volumelor de publicistica "Cu garda deschisa" si "Reducerea la scara" sub titlul "Scriitorul si Puterea sau despre puterea scriitorului". Acestora li se vor adauga romanele "Frumoasa fara corp" si "Pupa russa", cartile de eseuri "In cautarea referintei", "Teatru de operatiuni", dar si citeva lucrari nepublicate pina acum ("Lentila sferica", "Operatii pe carti deschise", "Mono-stereo"). Seria va fi completata de volumul "Aisbergul poeziei moderne", „una dintre cele mai solide si innoitoare carti scrise la noi in ultimele decenii”, in opinia criticului si teoreticianului literar Mircea Martin, "Trupul stie mai mult. Fals jurnal la Pupa russa" (1993-2000), de volume de poezie si proza inedite, precum si de corespondenta si interviurile lui Gheorghe Craciun. 

„Marturisesc aici ca multa vreme n-am inteles de ce ma atragea Radu Petrescu, prozatorul si omul, cu care nu simteam sa am vreo afinitate deosebita, de ce accepta el cu atita aparenta nepasare sa-si piarda vremea in nesfirsite dezbateri, clarificari si polemici cu mine si prietenii mei (Gheorghe Iova, Mircea Nedelciu si Ion Dumitriu), impreuna cu care il vizitam uneori. Imi amintesc, de asemenea, ultima noastra intrevedere, o seara din decembrie 1981, cind am ajuns in apartamentul de pe strada Pitar Mos mult peste ora convenita, stind apoi ca pe ace si uitindu-ma mereu la ceas, caci facusem rost de bilete la "Calauza" lui Tarkovski si n-as fi vrut in ruptul capului sa pierd un film ca acesta. Nu-mi pot ierta nici acum nerabdarea si neatentia cu care participam la discutie. Dar cine ar fi putut banui ca aceasta aflare impreuna va fi si ultima si ca la inceputul lui februarie 1982, intr-o zi extraordinar de luminoasa, cu multa zapada, imi voi gasi si eu un loc in cortegiul de pe aleea manastirii Cernica, urmind faptura neinsufletita a marelui prozator pe ultimul sau drum?” (Gheorghe Craciun)

„Mircea Nedelciu a fost un om fascinant si cred ca prietenia mea cu el a fost, inainte de toate, o forma de fascinatie. L-am cunoscut in urma cu mai bine de treizeci de ani la filologia bucuresteana si de atunci am ramas toata viata prieteni. Am avut acest privilegiu. Si toti cei care l-am cunoscut pe Mircea Nedelciu si ne-am aflat in apropierea lui nu putem sa nu recunoastem ca acesta a fost un mare dar pe care ni l-a facut soarta. Il revad si acum in memorie, cu bustul gol, cu parul batut de vint, intr-o pereche de blugi spalaciti, descult, cu tigara in coltul gurii. Pictorul Ion Dumitriu isi fixa sevaletul in fata vreunei suri parasite, eu bateam dealurile Poienii Marului in mina cu aparatul de fotografiat, Mircea raminea singur si scria de parca totul ar fi fost o joaca solitara.” (Gheorghe Craciun)

Simona Preda (n. 1978, Piatra-Neamt) este istoric, eseist, publicist, membru al Centrului de Studii Memoriale si Identitare. Licenta in filozofie (Universitatea din Bucuresti, 2003) si in istorie (Universitatea din Bucuresti, 2007), masterat in istoria ideilor si a mentalitatilor (Universitatea din Bucuresti, 2006), doctorat in istorie (Scoala doctorala a Universitatii din Bucuresti, 2011). Ultimul sau volum de autor este Patrie romana, tara de eroi (cu o prefata de Vladimir Tismaneanu), Curtea Veche Publishing, Bucuresti, 2014.

Valeriu Antonovici (n. 1983, Pelinia, Republica Moldova) este antropolog si realizator de filme documentare. Vicepresedinte al Centrului de Studii Memoriale si Identitare. Cadru didactic asociat la SNSPA. Licentiat in sociologie (SNSPA, 2006), masterat in antropologie (SNSPA, 2008), doctor in stiinte politice (Scoala doctorala a SNSPA, 2011). A realizat o serie de filme documentare pe teme de istorie recenta: Povestiri din Baragan. Amintiri din Siberia romaneasca (2013, corealizator), Locuri memoriale din Romania. Piata Universitatii (2009, corealizator), Nu putem vorbi despre comunism la colt de strada (2007) s.a. A fost jurnalist la RFI si la TVRM. Volum de autor: Munca patriotica. Radiografia unui ideal falsificat, Eikon/Scoala Ardeleana, Bucuresti/Cluj-Napoca, 2015; coeditor, impreuna cu Claudia-Florentina Dobre, al volumului Prezentul comunismului: memorie culturala si abordari istoriografice, Editura Ratio et Revelatio, Oradea, 2016. – Simona Preda

Dificultatea maxima atunci cand rogi pe cineva sa iti vorbeasca despre propria sa copilarie rezida in primul rand in capcana de a-ti interpreta lucrurile si trairile din trecut printr-o grila de analiza, de decriptare pe care a dobandit-o mai tarziu. – Valeriu Antonovici

Interviurile care se regasesc in aceasta carte nu sunt doar pentru generatiile care au invatat sa citeasca la lumina unui cuptor, in momentul in care se lua curentul, ci si pentru generatiile care vor fi curioase sa afle cum au trait parintii si bunicii lor.

Partea goala a paharului este aceea ca am apucat sa traim agonia totalitarismului, ca am apucat sa vedem la ce duce partidul unic si dihotomia dintre ceea ce vorbesti acasa si ceea ce spui la scoala. Iar partea plina este aceea ca, tocmai din acest motiv, am prins apoi un moment unic, efectiv istoric. Am fost o generatie infinit mai norocoasa decat cea a parintilor nostri, care se nasteau in anii ultimului razboi (plus sau minus) si care chiar au trait comunismul din plin, cu dealurile si vaile sale. Noi am avut imensa sansa de a fi contemporani, in plina tinerete, cu prabusirea acelei utopii. Drept care, intr‑un fel, noi am trait comunismul ca pe o boala a copilariei — de genul celor total neplacute pe moment, cu febra, usturimi si mancarimi uneori, care‑ti mai lasa eventual si ceva semne, dar care finalmente nu te omoara si te imunizeaza pentru mai tarziu. – Adrian Cioroianu

Interviuri cu: Doina Jela • Razvan Mazilu • Alina Pavelescu • Gabriel Badea-Paun • Cristian Pepino • Odilia Rosianu • Theodor Paleologu • Doina Rusti • Alice Nastase‑Buciuta • Daniel Sandru • Cezar Paul-Badescu • Cristina Hermeziu • Mirel Banica • Codrut Constantinescu • T.O. Bobe • Ana Barton • Andreea Rasuceanu • Florin Toma • Tiberiu Soare • Sandra Ecobescu • Pavel Susara • Dan C. Mihailescu.