Autori români

Născută într-o distinsă familie din Banat, frumoasă, elegantă, inteligentă, cultivată, Cornelia Brediceanu l-a cunoscut în 1916 pe Lucian Blaga, cu care s-a căsătorit patru ani mai târziu. Și-a susținut cu tact și discreție soțul în cariera diplomatică, la legațiile din Viena, Berna și Lisabona, și mai ales l-a ajutat să-ți împlinească destinul de poet și filozof. Stau mărturie a iubirii și devotamentului ei aceste pagini de jurnal, publicate într-o nouă ediție, revăzută și comentată de fiica autoarei, Dorli Blaga.
Blaga spunea că el și soția lui sunt o monadă. După apariția volumului Tatăl meu, Lucian Blaga, Dorli Blaga pare să-și fi propus, publicând Jurnalele mamei sale, să întregească monada.

Fotografia de pe copertă: autoarea cu fiica ei, la Estoril, Portugalia, 1938

Memorii în papuci, un titlu voit autoironic, este un prequel ce închide bucla confesiunilor cu iz documentar deschise în 2013 de fostul colonel din „Memorii în bocanci”. De data aceasta nu mai este vorba de priviri incomode în universul închis al armatei, ci de o neiertătoare anamneză nu numai printre iubiri, prietenii, întâmplări din copilărie, adolescența sau studenție, ci și în cautarea propriilor naivități, comodități, compromisuri, eșecuri și vanități. O destăinuire scrisă fără centură de siguranță despre sine și viața cotidiană din Bucureștiul anilor ’60-’80 din perspectiva unui tânăr candid și puțin cam prea naiv. Cu o patetică meticulozitate și pasiune pentru detaliile de atmosferă, fapte, nume și titluri, Călin Hentea evocă filmele, muzicile, cărțile, concertele, secvențele care i-au jalonat tinerețea. Rezultă astfel o inedită frescă a societății românești din „Epoca de Aur”.

„Un mare cărturar, un om ales. E necesară a doua precizare, întrucât nu totdeauna în lumea noastră înţesată de contradicţii cele două calităţi se conjugă. Am întâlnit erudiţi maceraţi de vanitate, cu ondulaţii ale caracterului în funcţie de interese variabile, complexaţi de propriul lor venin. Personalităţi reputate, care însă nu puteau să‑mi lase decât un gust amar... În măsura în care l‑am cunoscut, din scrierile sale mereu substanţiale şi atrăgătoare la lectură, dar şi în persoană, Petru Ursache nu înfăţişa niciun fir de impuritate. Astfel încât m‑a impresionat profund. Spunea ce avea de spus, cu o coerenţă a viziunii, cu o consecvenţă, cu o fermitate stilistică fără cusur, în relaţia cu semenii arătându‑se de o amabilitate de fel artificioasă, drept un reflex al bunei credinţe, al, pur şi simplu, bunătăţii. Era un veritabil om de dreapta. Eşantion întârziat al «lumii vechi», puse în zilele noastre la grea încercare.” (Gheorghe Grigurcu) „Dacă Antonio Udaina a fost ultimul vorbitor al limbii dalmate, Bătrânul Urs va rămâne în istoria mare, pe mal bahluvian, drept ultimul vorbitor al limbii universitare adevărate, al limbii universitare interbelice.” (Luca Piţu) „Pentru Petru Ursache, modernitatea nu este o sperietoare şi nici un travesti, ci un climat normal al faptei sale cărturăreşti, un sine qua non al demersului său hermeneutic. Încercând a‑l caracteriza, merită să adăugăm că ne aflăm astfel departe de cineva care, neputând ieşi din cofrajul limbajului academizant de lemn, credea, nu fără ifose, că‑l poate situa pe autorul Etnoesteticii prin formula «un tradiţionalist moderat». În contrareplică, aş propune o altă «definiţie»: «Petru Ursache este un modernizant cu măsură, dotat cu mult gust pentru spiritul străvechi, încă viu, al culturii populare, care, cu tot sincretismul ei, creşte pe acelaşi trunchi cu cea cultă, şi animat de un autentic spirit al sintezei satisfăcut de calea regală a interdisciplinarităţii şi a dialogului artelor».” (Ioan Constantinescu)

„Nu este un jurnal și nu va fi un roman autobiografic, pe care, oricum, viața mea nu le merită. Viața mea ar merita pusă pe hârtie prin legăturile cu oamenii și cu muzicile începuturilor. Așa că simt și nevoia să introduc câteva anexe între răspunsuri, poate că cineva le va citi. Asta dacă chiar va ieși ceva interesant din aceste mărturii despre «o viață de om obișnuit»...“ (Relu Gherghel)

„Dintre toate personajele emblematice ale muzicii rock din România, el a fost cel mai modest, și cel mai zgârcit în decantarea amintirilor. Sincer, așteptam un «roman-fluviu», plin de dezvăluiri incandescente, mai ales că, la un moment dat, chiar ne «amenințase» cu așa ceva, dar, după câteva serii de răspunsuri, am constatat că, deși am reușit «să-l bag în priză», rămâne la fel de criptic și de selectiv în răspunsuri – de altfel, extrem de interesante.“ (Nelu Stratone)

De ce rocker atipic? Pentru că, în copilărie și în adolescență, până să descopăr rock and roll-ul, am ascultat muzică ușoară și populară românească, laolaltă cu muzici din diverse țări precum Rusia, China, Armenia, Israel, Franța, Spania, Italia, Ungaria sau Grecia, astfel în‑ cât preferințele mele muzicale nu s-au limitat doar la muzica rock. Chiar și în prezent îmi face mare plăcere să caut pe YouTube muzică din diferite țări mai mult sau mai puțin exotice. În ciuda faptului că am cântat într-o trupă beat, nu am adoptat o ținută specifică rockerilor. De altfel, nici nu aveam banii necesari să mă îmbrac la... ultima modă. Primii mei blugi marca Wrangler, cumpărați pe banii din prima bursă, asortați cu o helancă portocalie, așa cum văzusem la formația Sincron, au fost tăiați sistematic şi făcuți franjuri, de către tatăl meu, care nu accepta, la el în casă, o ținută „malagambistă”. Un motiv suficient pentru a nu ne mai vorbi vreo șase ani, deși locuiam împreună. Pletele, ușor rebele, mi-au fost tăiate de Miliție, în gara Buzău, unde coborâsem să-mi cumpăr o sticlă cu bere.

Primul meu interviu cu Florian Lungu s-a consumat la sfârșitul anului 1994, în cămăruța sa de la capătul etajului IV din Radio, acolo unde cutiile cu benzile de magnetofon stăteau mai să cadă peste el, printre ness-uri și țigări. Ideea era să apară în revista „Panoramic Radio-TV” în jur de 5 ianuarie, când e născut. Și această carte trebuia să apară pe 5 ianuarie 2016, dar n-a fost să fie; însă mai bine mai târziu… În fine, au trecut peste 20 de ani, eu am avut privilegiul – ca redactor TVR – să-l intervievez încă de multe ori, să realizez chiar o emisiune la TVR Cultural, vreo doi ani, numită „Jazz Restitutio”, într-un studiou improvizat la Moșu acasă – el antama invitatul, îl aducea acolo, noi filmam dialogul dintre cei doi și adăugam imaginile de ilustrație, deopotrivă arhivă și evenimente recente.

Am trăit momente inedite alături de candidul și glumețul jazzman și jazzolog (deși de când se știe a luat această muzică în serios cât i-a stat lui în putință, ba și în exces, ceea ce i-a afectat sănătatea grav în mai multe rânduri). Nu se pot uita bancurile lui Moșu de la Gărâna, spuse pe marea scenă, ca și modul în care prezintă el sponsorii festivalului, martori sunt spectatorii (cu zecile de mii) de la fiecare ediție. În particular, eu păstrez mai multe amintiri: o tabără de jazz de la Jupânești, primul interviu filmat în care mi-a vorbit de Richard Oschanitzky, prima lui întâlnire cu Alexander Bălănescu (aranjată de noi la un hotel, atunci când muzicianul a lansat în concert discul „Maria T”), dialogul său cu Johnny Răducanu filmat în Club A pentru emisiunea „Remix”, ori acela cu marele pianist Jancy Korossy, acasă la Moșu, pentru „Jazz Restitutio”… (Doru Ionescu)

Volumul reunește interviuri din 1997 (Pana mea), 2008 (chat cu scriitori români – Observator cultural), 2010 (România literară), un chestionar, un dialog inedit (2016) și extrase din două din documentarele în care autoarea a fost prezentă (Aici Nora Iuga și Nino al meu).

În cazul Norei, cărțile nu sînt totul și, așa cum nu avem prea multe exemple literare actuale, omul încununează opera. De-aceea ne-am permis s-o comentăm împreună în dialoguri mai vechi sau mai noi, în filme documentare și-ntr-un blog audio, pentru a mai trage de timp cu Operele complete. (un cristian)

Aceasta carte de interviuri, pe care le-am realizat in timp, reprezinta, pentru mine, portrete scrise si vorbite ale unor scriitori de valoare cu care am avut sansa sa ma intilnesc. Dar ele nu au numai o valoare literara, ci si una afectiva.

Doina Ioanid s-a nascut la 24 decembrie 1968, in Bucuresti. A absolvit Facultatea de Litere a Universitatii Bucuresti in 1995 si cursurile de Master (Studii Culturale Franceze) la Facultatea de Limbi si Literaturi Straine a aceleiasi universitati, in 1998.

A fost asistent la catedra de Limbi straine, Facultatea de Litere, Unversitatea Transilvania Brasov – 1998-2005. A participat la cenaclul Litere, condus de Mircea Cartarescu. Debut in revista Cuvantul, in 1995. Volume publicate: Debut colectiv in 1998 in volumul Ferestre ’98, girat de Mircea Cartarescu, Editura Aristarc, Onesti, 1998, (impreuna cu Ioana Vlasin, Cecilia Stefanescu, Marius Ianus, Angelo Mitchievici, Iulian Baicus si Victor Nichifor). 40238 Tescani, Editura Image, Bucuresti, 2000 (alaturi Ioana Nicolaie, Marius Ianus, Domnica Drumea, Angelo Mitchievici, Mircea Cartarescu, Cecilia Stefanescu si Florin Iaru).

Debut individual cu volumul Duduca de martipan (Premiul de debut „Prima Verba”), Editura Univers, 2000, volum retiparit (2006, 500 ex.) in seria editii second hand a carnetelor editate gratuit de un cristian.

Alte volume: E vremea sa porti cercei, Editura Aula, 2001; Cartea burtilor si a singuratatii, Editura Pontica, 2003; Poeme de trecere, Editura Vinea, 2005; Audio-book Poeme de trecere, Editura Ninpress, 2009; Ritmuri de imblinzit aricioaica, Editura Cartea Romaneasca, 2010; Cusaturi, Editura Cartea Romaneasca, 2014.

„Calinescu si-a atras de la inceput atentia si pretuirea, intre altii a lui G. Ibraileanu, prin monografia Viata lui Mihai Eminescu (1932), biografie literara neromantata, in cadente de poem epic si portret intelectual saintebeuvian al geniului, scriere inimitabila, intemeiata pe documentul esential al operei poetului, careia i se consacra si un amplu studiu privind filosofia teoretica si practica, cadrul psihic, cadrul fizic, tehnica, locul in literatura romana si universala.“ - Alexandru Piru

„Experienta-limita traita de mine (cu citeva saptamini inainte de cutremurul din 4 martie 1977) a fost cea in care ma aflam intre viata si moarte, am fost gasita intimplator de cineva, pe ultima suta de metri, luata pe targa si dusa la Spitalul de Urgenta. Cind am ajuns acolo, nu mai aveam nici puls, nici tensiune. Intrebat la ce sectie trebuie sa fiu internata, doctorul de garda a spus «la reanimare», dar apoi s-a razgindit. Am fost intoarsa din drum si dusa direct in sala de operatie. Asistenta care trebuia sa faca denudarea pentru a-mi pune perfuzia era o fata frumoasa si cocheta. Medicii o grabeau, dar ea se chinuia sa-mi fixeze acul direct in vena si le spunea ca altfel imi ramine un semn. Convins ca nu-i aud ce vorbesc, unul dintre ei a spus: «Da, ii va ramine un semn pe mina si are sa se vada la morga». Nu stiu de ce, dar atunci nu m-am gindit nici o clipa ca as putea sa mor. Mai mult, acea experienta-limita nu a lasat urme prea adinci in poezia mea. Daca moartea a constituit o obsesie cind nu ma privea in mod direct, pe masura ce se apropie, parca as vrea s-o opresc din drum, vorbind din ce in ce mai rar despre ea.” (Ileana Malancioiu)

Tudor Greceanu (1917-1994) a fost unul dintre așii aviației române de vânătoare din cel de-al Doilea Război Mondial, având la activ peste 6.000 de ore de zbor pe timp de război, realizate în 1.000 de misiuni de luptă, atât în Est, cât și în Vest, și zeci de victorii aeriene pentru care a fost răsplătit cu numeroase ordine și decorații devenind și Cavaler al Ordinului „Mihai Viteazul” clasa a III-a. Arestat de comuniști, a reușit o spectaculoasă evadare de la Aiud. Volumul spune povestea unui pilot de vânătoare care și-a începutul ascensiunea puțin înainte de debutul conflagrației, a participat la nenumărate lupte aeriene dintre care cele mai dramatice episoade s-au petrecut în timpul bătăliei de la Stalingrad, apoi a trecut prin infernul închisorilor comuniste și prin amputarea picioarelor din cauza torturilor suferite acolo, lăsând în ultimii ani ai vieții prețioase amintiri despre toate acestea. O parte dintre capitole au fost scrise de Tudor Greceanu însuși, celelalte constituindu-se din interviuri acordate de autor.

"Aș mai face o mică remarcă, cunoscând insinuările viclene care circulau sub comuniști, cum că cei „de ori­gine socială nesănătoasă” erau niște profitori și niște „învârtiți”; m-a izbit printre camarazii și comandanții lui, citați de Tudor Greceanu, marele număr de nume tocmai dintre cei „de origine socială nesănătoasă”: Cantacuzino, Ghica, Miclescu, Greceanu (Ștefan, din Muntenia, pe lângă Tudor, din Moldova), Brătianu, Romanescu, Agarici, Polizu-Micșunești și alții… E drept că Aviația era un corp de elită, dar a fost cam același lucru la Cavalerie. E un amănunt, dar nu strică să se spună". Neagu Djuvara

"Fiecăruia îi este frică de ceva. Unii sunt victimele propriului refuz al fricii, al propriului curaj, care este o veșnică luptă psihologică între ceea ce suntem și ceea ce am putea deveni sub imboldul fricii. În luptele cu rușii, unde am fost mereu în inferioritate numerică, doi contra douăzeci, acționam mai puțin sub imboldul fricii, pentru că aveam superioritatea avionului, ceea ce nu s-a întâm­plat cu americanii, când superioritatea numerică era de 1 la 30-40 și nu mai aveam supe­ri­ori­ta­tea aparatelor. Atunci recunosc că de multe ori trebuia să ne învingem frica. Odată am fost doborât: la o altitudine de 11.000 de metri, un proiectil explo­ziv m-a lăsat fără instalația de oxigen. […] Mi-am pierdut cunoștința. Nu știu ce s-a întâmplat. Presupun că am avut un moment de revenire când m-am apropiat de sol. Avionul a fost găsit pus pe burtă, or, a pune un Messerschmitt pe burtă nu e o treabă ușoară". Tudor Greceanu

Popas în amintiri. România 1910-1974

Scrise cu vervă și cu un real talent, memoriile lui Petru Vignali, redactate în România în anii '60-'70, sunt literatură de sertar, în adevărata accepție a cuvântului.
Petru Vignali a fost unul dintre fiii lui Iginio Vignali, arhitect venit în România la începutul secolului XX și căsătorit cu o fată din familia Tuduri, boieri moldoveni înrudiți cu familiile Gane și Negruzzi. Numele arhitectului Iginio Vignali nu este necunoscut celor care iubesc Bucureștii. Antrepriza de construcții pe care Vignali a fondat-o împreună cu conaționalul său Enrico Gambara a ridicat multe clădiri în capitala României.
Urmașii arhitectului s-au risipit prin lume. Amintirile au rămas. Petru, dăruit cu harul scrisului, a lăsat posterității mărturia unui bucureștean de stirpe italiană, care a iubit patria tatălui său – unde și-a făcut o parte din studii, trăind un scurt timp alături de familia italiană – dar și mai mult a iubit țara în care s-a născut, România. Aici și-a petrecut copilăria și tinerețea, printre prieteni considerați a fi cele mai strălucite minți din vremea sa, pentru România a luptat ca aviator în război, aici a rămas, îndurând pierderi, umilințe și lipsuri.
O carte care ne lasă impresia unei picturi pline de viață, înfățișând o Românie altfel decât ne-o închipuiam,cu bunele și relele ei.

"… clasa întâia am făcut-o la o școală de fete. Dimineața, împreună cu mama, luam din Piața Victoriei tramvaiul cu cai care, prin Banu Manta și Gara de Nord, ne ducea până în fața școlii. Cred că în primul an nu am strălucit, fetele erau mai istețe decât mine, apoi erau și mai mari, fiindcă pe atunci școlarizarea începea la șapte ani iar eu aveam șase; fusesem primit cu dispensă de vârstă pe motivul că eram băiat deștept, că mama era institutoare și că Ela Negruzzi, vară cu mama, se avea bine cu ministrul învățământului. De altfel Ela Negruzzi, care arăta ca un jandarm călare, se avea bine cu mai toți miniștrii, când aceștia erau conservatori, fiindcă miniștrii din acele vremuri erau boieri, iar boierii moldoveni erau toți mai mult sau mai puțin rude între ei, de unde a rămas și vorba „cousins de Iassy”. Petru Vignali

"Domnul Goga a vrut să cunoască această generație scriitoare, gânditoare și mistică. Și în acest scop a dat o masă la restaurantul Enescu, în separeu. Am avut astfel plăcerea să am sub ochi, simetric așezat pe două rânduri, aproape tot ceea ce-i mai reprezentativ în noua generație (bucureșteană), adică pe toți cei despre care se presupune că sunt meniți să devină cineva și, într-un viitor nu prea îndepărtat, să se suduie reciproc de pe băncile parlamentare sau din vârful peniței. Dl. Goga a prezidat masa între două antiteze spirituale: între Sandu Tudor și Stelian Mateescu, adică între duh și creier. Figurau mai departe: Mircea Manolescu, președintele studenților în drept; C. Enescu, viitor mare economist; Cotaru, monografist, monografist, și încă o dată monografist; Mircea Vulcănescu, despre care se spune că e un mistic și o sclipitoare inteligență; Mișu Polihroniade, minte subțire care vrea să ajungă... S-au discutat câte în lună și în soare și s-au pus în evidență numai doi tineri: Mircea Vulcănescu și Octavian Goga". Petru Vignali

"La Pavia erau foarte respectate tradițiile universitare. Una din acestea era giorno della matricola, cum s-ar zice ziua înmatriculării, care cădea prin noiembrie, după sfârșitul examenelor. În acea zi cursurile erau suspendate, studenții erau stăpânii universității și ai orașului, făceau ce voiau, beau, cântau și petreceau și aveau dreptul să-i tutuiască pe profesori. Ei căpătau o diplomă – care se cumpăra la librărie – care, într-o latinească hazlie zisă macaronica, atesta că studentul cutărică a fost promovat de la starea de puzzolente fagiolo (fasole puturoasă) la gradul dematricola și ca atare beneficiază de prerogativele studențești, ceea ce însemnează că este autorizat să bea, să facă l'amore și, eventual, să învețe". Petru Vignali

Două continente, opt țări, paisprezece zboruri, peste 1000 de km parcurși pe jos, 30.000 de km - din vestul Europei până în estul Asiei și înapoi. Cu barca, avionul, trenul, bicicleta, rișca, motocicleta sau pe jos. Mâncare delicioasă, teamă, entuziasm, durere, peisaje minunate, peripeții, mizerie, vise, nopți fără odihnă, petreceri, dans, joacă. După temperatură, am trait trei veri și două toamne în trei luni ale aceluiași an: o vara pe El Camino în august, toamna în Siberia în septembrie, apoi iar vară în India în octombrie, toamnă românească după, la  final de octombrie si înca o vara la început de noiembrie, în Spania, pe  finalul călătoriei. Zeci de prieteni noi, mii de emoții și experiențe minunate, totul în 88 de zile de călătorie.

„...20 de ani în Siberia – o aşez printre cele mai fantastice cărţi care s-au scris în ţara noastră. În faţa ei multe cărţi, mulţi scriitori şi mulţi eroi literari pălesc. După primul şoc şi cea dintâi nedumerire a cititorului, chiar şi a unui erudit academician, poate după un număr de ani în care uimirea se va fi aşezat, deodată cineva va pricepe şi va ridica această carte – a Aniţei cu trei clase primare şi suflet cât o istorie naţională, de o autenticitate «stilistică» genială – şi le va aşeza, fiinţa şi cartea, la umărul marilor noştri mărturisitori ai sufletului românesc.“ (Ştefan J. Fay)

  Lucrarea elaborata de Alexandru Vakulovski constituie un dosar memorialistico-documentar despre razboi, care tinteste razboiul, il distruge, il umanizeaza, fiind un semnal al unor voci intruse, insa actori in marile evenimente globale si care de curand si-au anuntat intrarea in marea istorie. (Ion Xenofontov)

Cinci poveşti de dragoste la prima vedere. În prima veţi simţi parfum de crini regali. În cea de-a doua un puternic miros de terebentină. A treia aduce cu sine adieri de aripi nevăzute. A patra ceva "ascuns, cum numai marea" poate să nască. A cincea poveste aduce o mare de acoperişuri şi o miză.

ARHITECTURA – PROFESIA MEA este un eseu închinat acestei splendide meserii, acestei uriaşe activităţi creatoare de case, palate, catedrale, monumente şi oraşe, pe care arhitecţii şi constructorii au conceput-o şi au lăsat-o moştenire pretutindeni pe întinsul pământului.

Cartea se adresează în primul rând arhitecţilor de orice vârstă, formaţie şi experienţă, studenţilor de la Arhitectură, elevilor de liceu, talentaţi la desen şi matematică, precum şi marelui public interesat să cunoască tainele arhitecturii.

În cele 24 de capitole, autorul a consemnat cum a învăţat să proiecteze case, cum a respectat şi apărat patrimoniul lăsat nouă de înaintaşi şi cum a descoperit, prin călătorii, atracţiile turistice ale arhitecturii lumii.

Cartea cuprinde secvenţe variate şi caracteristice ale profesiei, pe care arhitectul Gheorghe Leahu o practică de multă vreme, cu pasiune şi demnitate.

„...în 2015, există încă destui studenţi români sărăcuţi, care sunt obligaţi să-şi rotunjească meschinele venituri bursiere prin stagii la McDonald’s şi tot soiul de shitty part-time jobs, aşa cum există (deja) fii de bogătaşi care pleacă la studii pe bani, cu bani, pentru a face bani sau măcar pentru a toca, la revenire (şi după ce babacii se duc) averile – în general ilicite – pe care le-au moştenit. Nu vreau să spun că n-or fi şi printre aceşti privilegiaţi copii buni, serioşi, deştepţi, educaţi într-o etică a efortului meritoriu. Dar cel mai savuros, înţelept şi convingător martor al „integării” noastre culturale tot studentul mai modest rămâne: acela care a mâncat de la Lidl, s-a umplut cu conserve de ton, a reîncălzit la reşou paste, a halit tone de cartofi prăjiţi de la cantinele universitare şi a făcut autostopul. Codruţ Constantinescu aparţine acestei din urmă categorii. Şi tocmai de aceea scrisorile sale către „cei de acasă” palpită de autenticitate simpatică, domesticită prin auto-ironie şi juvenil optimism recuperator. În Occident, studenţii români devin un pic mai naţionalişti (le trece rapid, la întoarcere) şi au mici ispite stângiste, pentru a nu se deprima la vederea zilnică a unor bogăţii pe cât de palpabile, pe atât de inaccesibile lor." Teodor Baconschi  

Codruţ Constantinescu este istoric şi scriitor. A publicat volumele Hai-hui prin Occident (Editura Premier, Ploieşti, 2004), Studii irlandeze (Editura Institutului European, Iaşi, 2006), Enervări sau despre bucuria de a trăi în România (Editura Polirom, Iaşi, 2007 în colaborare cu Mirel Bănică), A trăi pentru a citi (Editura Karta-graphic, Ploieşti, 2008) şi În labirint sunt umbre şi lumini (Editura Vremea, Bucureşti 2011), Mirajul utopiei. Călătoriile în Occident: control şi propagandă (Editura Vremea, Bucureşti 2013). A publicat articole în numeroase publicaţii din România.

La împlinirea vârstei de 16 ani, pe când se pregătea să intre în armată, Guvernul, prin Ministerul Aerului, cunoscând pasiunea pentru mecanică a Principelui, a hotărât să-i dăruiască un automobil de marcă.

Născută Crassan, fiică a unui mare moşier câmpulungean, avocat, deputat, senator şi prefect al judeţului Muscel, Anella Robănescu întruchipează perfect tipul caracteristic de femeie din burghezia românească a primei jumătăţi a secolului XX. Amintirile şi Jurnalul din Primul Război Mondial, singurele ei scrieri, zugrăvesc portretul unei femei delicate, o persoană cultivată, devotată familiei şi plină de bunătate.

Lunile octombrie şi noiembrie 1956 au însemnat momente de răscruce pentru români şi pentru est-europeni în general, zguduiţi cu toţii de izbucnirea anti-comunistă a populaţiei din Ungaria, începută cu o demonstraţie a studenţilor din Budapesta.  S-a născut şi la noi, mai ales în rândul tinerilor, un val uriaş de simpatie faţă de revoluţionarii maghiari: adversităţile trecutului fuseseră date uitării, căci în acei ani aveam un duşman comun − pe sovietici şi comunismul lor imperialist. Pentru mulţi români atmosfera de solidaritate a acelor momente este probabil greu de înţeles astăzi, când politicile extremiste au creat din nou o stare de tensiune între cele două naţiuni.

Ascultam înfriguraţi la radio ştirile despre evenimentele din ţara vecină – pe unde scurte, în toate limbile... În Piaţa N. Bălcescu (astăzi "Universităţii"), o mare mulţime de oameni le smulgea din mână vânzătorilor de ziare Informaţia Bucureştiului, cu ultimele ştiri de la Budapesta. La cei 18 ani ai mei trăiam cu încordare emoţia enormă a unui uragan istoric, a solidarităţii populare, stăpânit de speranţa că lucrurile nu se pot opri aici, că până la urmă dictaturile întunecate din ţările noastre se vor prăbuşi. Am sperat într-o minune încă două zile, m-am dus la manifestaţia studenţească ce nu s-a mai putut desfăşura, am scris împreună cu trei colegi manifeste care nu s-au mai putut răspândi, iar pe 6 noiembrie a urmat duşul rece al arestării, cizma aplicată brutal pe grumaz de haidamacii lui Alexandru Drăghici, ministrul Securităţii.

Radu Surdulescu este profesor dr. consultant la Universitatea din Bucureşti, Departamentul de Engleză. A publicat, în volum sau reviste de specialitate, numeroase lucrări în domeniile studiilor literare şi culturale, manuale, recenzii, traduceri literare din şi în limba engleză.

„În volumul de faţă, deşi nu explică şi nu epuizează nici el tainele unui atât de puternic personaj, ne aflăm totuşi mai aproape ca oricând de intimitatea profundă a lui Nae Ionescu, fiind vorba de corespondenţa cu Elena-Margareta Fotino şi apoi Ionescu, cea alături de care va trăi vreme de patru ani un fel de prietenie amoroasă, care îi va deveni, în 1915, soţie, cu care va avea trei băieţi, şi din viaţa căreia va pleca în 1930, fără a se despărţi vreodată, în ciuda legăturilor ulterioare, aparent mult mai puternice, în tot cazul mult mai spectaculare. Iar asta fiindcă în această relaţie şi această corespondenţă, personalitatea lui se oglindeşte şi se revelează, atât cât e omeneşte posibil, în toate valenţele sale umane, completând, în chip oportun, Jurnalul soţiei sale, apărut foarte recent tot la Editura Vremea.” Doina Jela

„Atunci, ce s‑a schimbat? „Amorurile” noastre? Prostii toate. Nu mai putem avea. E un capitol închis. Să nu ne mai facem nici sânge‑rău, nici iluzii. Tot noi suntem, cei de acu’ cincisprezece ani. Tot noi doi. Nu a pătruns nimeni între noi. Timpul, da, a curs, dar a curs asupra noastră a amândurora.” Nae Ionescu, 19 iunie 1925, Paris

„Că tu şi eu rămânem tot noi e fatal; dar nu fiindcă fiecare din noi nu am mai putea iubi, ci fiindcă am iubit complet; fiindcă, cu sau fără voia noastră, cu toate neînţelegerile noastre, noi ne‑am completat şi ne‑am unit indisolubil.” Elena-Margareta Ionescu, 25 iunie 1925, Bucureşt

Se cunosc online, fiecare in spatele unui ecran. Ea in Italia, el in Romania. Ceea ce parea initial un amuzament se transforma intr-o iubire virtuala. Se indragosteste inainte de a-l vedea. Ii cucereste inima, sufletul si trupul. Ce se intampla insa atunci cand relatia virtuala se transforma in una reala, iar pentru dragoste ramane sa lupte doar unul dintre ei?

Un roman ce prezinta etapele din viata unei femei, povestite prin prisma a trei generatii pe care le uneste arta de a fi femeie - de a fi si a iubi. O lectura ce se transforma intr-un bilet de calatorie in timp. O poveste sincera despre iubire, speranta si cautarea de sine. 

Despre autoare. Maria Cristiana Tudose este o tanara autoare nascuta la Ploiesti, stabilita in Italia. A inceput sa scrie din dorinta de a-si vindeca sufletul, ocupatie ce a devenit pasiune si remediu. Dupa sase ani, pagina sa „Eu sunt femeie” a reusit sa ajunga la inimile a sute de mii de femei din intreaga lume.

Editura Leda vă invită la o călătorie...virtuală! Se va întâmpla cu ajutorul jurnalului de călătorie Și eu am descoperit America scris de Marina Almășan pentru adulții împătimiți ai călătoriilor, a umorului și a hamburgerilor savuroși.

Pentru noi, românii, America pare a fi deja un „loc comun”. Îi ştim istoria, îi mestecăm hamburgerii, îi butonăm iPhone-urile, îi călărim computerele, stăm la o cafea imaginară cu eroii filmelor americane, îi fredonăm hiturile, iar mulţi dintre români tot mai speră încă „să vină americanii”... Americanii, într-un fel sau altul, sunt demult aici. Pentru NOI e mai greu să ajungem la ei. Chestiune de bani, vize, motive, concedii, frici, „cu cine lăsăm copiii” etc.

De aceea, o călătorie virtuală, văzută prin ochii unui om de televiziune care pretinde că nu-i scapă niciodată nimic şi care e gata să vă împărtăşească toate emoţiile sale, fie ele pozitive, sau ...pozitive!, pare a fi soluţia cea mai comodă! Nu trebuie să adunaţi bani tot anul, nu trebuie să aplicaţi pentru viză şi să vă frământaţi dacă vi se va acorda sau nu, nu trebuie să vă opintiţi cu geamantane de-o tonă, să vă chinuiţi să dormiţi, chirciţi, prin avioane. Şi nu trebuie să vă temeţi că vreun dement al Planetei va detona o idee proastă taman când vă veţi afla acolo: luaţi această carte şi citiţi-o pe nerăsuflate. Iar apoi... aplicaţi pentru viză! America merită să fie văzută! -  Marina Almășan

“Reversul Medaliei” este o carte extrem de emotionanta despre sportul de mare performanta, despre o sportiva care a gasit resursele necesare pentru a merge mai departe dupa nedreptatea de la Sydney. O carte care ne obliga sa reflectam la propriul nostru destin, la nedreptatile si durerile pe care le-am avut noi insine de infruntat. 

Andreea Raducan, campioana olimpica si multipla campioana mondiala la gimnastica, isi povesteste viata pornind de la primii pasi pe barna pana la momentul nefericit in care i s-a confiscat medalia de aur din pricina unei pastile de raceala si gripa. 

“Pentru noi, Andreea ramane campioana olimpica de la Sydney si credem ca, dincolo de amanuntele pe care le veti descoperi in aceasta carte legate de cele intamplate la Sydney ramane evident spiritul de invingator al Andreei. Exemplul ei de perseverenta, determinare si curaj. Speranta ca in timp, candva, i se va face dreptate ii da puterea sa mearga mai departe si sa-i priveasca pe cei din jur cu incredere”, au declarat antrenorii Andreei, Mariana Bitang si Octavian Bellu, in prefata cartii "Reversul Medaliei".

Andreea dedica aceasta carte tatalui ei, cel care i-a insuflat dorinta de a face sport, devenind astfel sportiva de mare performanta si unul dintre cele mai importante nume din istoria gimasticii romanesti. 

„ A Ş A   E S T E   V I A Ţ A :
N U   E   I M P O R T A N T   C Â T   D E   M U L T   A   Ţ I N U T ,
C I   C Â T   D E   F R U M O S   A   F O S T . “
SENECA

„Ce mândru am fost când am împlinit zece ani şi am învăţat cuvântul deceniu! Când l-a pronunţat maică-mea („Astăzi, Dănuţ, ai împlinit un deceniu“) m-am simţit ca vechii cavaleri înnobilaţi de spada regală. Mi-am supt burtica, mi-am îndreptat spinarea, ochii mi s-au aprins presimţind viitoare, măreţe fapte de arme, iar fiorii luptei mi-au dat sfântul imbold de a goli instantaneu două sau trei cutii de bomboane. Tot aşa, la cincizeci de ani, pândeam cu nesaţ evenimentul negru sau auriu de la 52. De ce 52?“ - DAN C. MIHĂILESCU

„Îmbătrânirea este vremea dilemelor mature, a interogațiilor coapte, pe calea spre bătrânețe. Prefigurând-o.“- MARINA DUMITRESCU

M E T A M O R F O Z A   V Â R S T E L O R

„Cifrul îmbătrânirii există în noi de când venim pe lume. Cu toate acestea, un anumit stadiu existențial ne revelează, fiecăruia altfel, realitatea acestui alambicat proces. Depinde și de noi modul cum îmbă­trâ­nim sau suntem prizonierii fata­lității? Vârsta de mijloc e probabil cea mai indicată să aducă lămuriri.“ - MARINA DUMITRESCU

Jurnalul inedit al unei doamne de onoare a Reginei Maria 

Fiica generalului Anton Berindei si a Mariei Brailoiu, Irina si-a dorit de mica sa aiba o viata extraordinara. Iar dorinta i s-a implinit: a trait evenimente istorice cruciale, a cunoscut figuri marcante ale culturii si politicii romanesti si a fost doamna de onoare a Reginei Maria. Viata cotidiana si lumea de la curte, saloanele literare si artistice ale timpului, personalitati culturale si prietenele din inalta societate ale autoarei se regasesc in acest jurnal scris intr-un ritm alert, asemenea unui scenariu de film. 

„Prin imbinarea de inocenta si subiectivism, adesea involuntar, patima si indiferenta, judecati de valoare proprii ori asumate de la altii, jurnalele ofera panorama unui rastimp istoric intr-o forma colorata, atragatoare si in acelasi timp cu o virtute mereu prezenta in plan secund: aceea de a indrepta cititorul curios spre alte productii asemanatoare pentru confruntari, coroborari sau precizarea unei sumedenii de fapte. Paginile de jurnal ramase de la Irina Procopiu implinesc asemenea deziderat si parcurgerea lor ofera o privire lucida peste vremuri cu lumini si umbre din istoria Romaniei: la belle epoque, anii interbelici, al Doilea Razboi Mondial, cu dramatice rasturnari sociale ce aveau sa provoace disparitia unor categorii sociale, ca si inmugurirea unei societati noi, in raspar cu traditia promovata zeci de ani de reprezentantii clasei careia i-a apartinut autoarea.” (Georgeta Filitti)

"Aceasta carte aniversara condenseaza viata si opera lui Neagu Djuvara în 444 de fragmente memorabile extrase din scrierile si spusele autorului. Fragmentele cuprind momentele-cheie ale biografiei istoricului, precum si ideile, opiniile, obsesiile sale privind trecutul, actualitatea, lucrurile cu adevarat importante în viata

„La 73 de ani, când Îngerul compasiunii l-a readus în tara, Neagu Djuvara era perfect fertil si alegru, pregatit pentru o noua tinerete, pe care a trait-o alaturi de noi cu o intensitate, o pasiune intelectuala si o distinctie a civilizatiei admirabile. Cine a avut ochi de vazut a putut vedea. Cine a avut urechi de auzit a putut auzi. Mai mult decât a facut Neagu Djuvara pentru noi nici pietrele nu pot striga. Îngerul compasiunii pentru suferintele irosite în istorie ni l-a adus, iar el si-a facut cu asupra de masura datoria de a ne arata, în carne si oase, noua, celor care am uitat, ce înseamna sa fii civilizat si european într-o maniera curat româneasca."" (Horia-Roman Patapievici)

„Dupa decenii întregi în care istoria a trebuit sa se strecoare, ca disciplina, printre nenumarate clisee ideologice, sa navigheze printre adevaruri camuflate, desfigurate sau ocolite, sa accepte o îndelungata asceza, care risca sa produca standardizarea ireparabila a discursului istoric, Neagu Djuvara a readus la rampa istoria vie, istoria ca istorisire, istoria colocviala, prietenoasa, seducatoare, libera de staif catedratic si de exigente conjuncturale. Lucrarile sale au, de aceea, un efect terapeutic, purificator: ele curata, fara dureri, plamânii neoxigenati ai cititorului autohton si convertesc normativitatea solemna a istoriei de cabinet în pofta vitala de cunoastere, în obiect al curiozitatii tineresti si al bucuriei."(Andrei Plesu)

„Locul pe care-l ocupa domnul Djuvara în viata publica româneasca nu l-a luat de la nimeni si nu va fi niciodata luat de altcineva. Ca l-am cunoscut si ca o personalitate atât de originala sta cu noi de un sfert de veac este o aruncare a zarurilor sortii la fel de norocoasa pentru noi ca acelea care i-au determinat acestui om cotiturile unei vieti într-adevar exceptionale. Numai în societatea noastra, în care el, Neagu Djuvara, este supravietuitorul unei civilizatii morale moarte, poate sa fie cineva un fenomen cultural de unul singur." (Andrei Pippidi)

„Mai întâi m-a cucerit personajul Neagu Djuvara. Un ADN cu blazon de boierie sadea pe linie materna si ighemonikon diplomaticesc dinspre tata, plus fibra armâneasca la care balcanismul aburos cataonic din vinele mele a percutat euforic fara ezitare. Diplome sorbonarde în Istorie si Drept. Patriotic-romantice înrolari ofiteresti pecetluite cu subtile misiuni politice de anvergura nationala (si consecinte continentale) la nici treizeci de ani. Studii caftanite de Raymond Aron. Un exil împanat institutional cu mult disputatele conturi prevazator alimentate de «bietul» Ica Antonescu, dar si cu Cioran, Eliade, Visoianu, Brutus Coste, Ionesco & Co. Abordari ale istoriei la nivel de Toynbee, dublate de misiuni secrete si comandouri parasutate, ambiguu pastorite de spionajul francez si american...“ (Dan C. Mihailescu)

Cu o prefata de Gabriel Liiceanu: Cele trei vieti ale lui Neagu Djuvara Cuvinte de apreciere semnate de Georgeta Filitti, Dan C Mihailescu, Radu Oltean, Andrei Plesu, Sandra Ecobescu, Andrei Pippidi, Mihai Dim. Sturdza, Horia-Roman Patapievici"