Autori români

1913, ultimul an inainte ca secolul s-o ia razna

1913 e anul in care Henry Ford introduce in fabrica sa o linie de asamblare automata, iar Louis Armstrong pune pentru prima oara mina pe o trompeta – si nu oriunde si oricum, ci intr-o scoala de corectie, unde fusese inchis. Charlie Chaplin semneaza contractul pentru cel dintii film al sau, Proust isi incepe marele ciclu dedicat timpului, Stravinski are premiera la originalul si scandalosul balet Sarbatoarea primaverii, iar prima expozitie Armory Show din New York face cunoscute lumea lui Picasso si universul artei abstracte. E inventat drogul ecstasy, e performat primul looping. Discipolul Carl Gustav Jung se desparte de maestrul sau, Sigmund Freud. Tabloul furat al Mona Lisei este gasit si se dovedeste ca a trecut printr-o adevarata aventura de la furt pina la iesirea la lumina. Robert Musil isi incepe Omul fara insusiri cu o informatie gresita, itele pasiunii dintre Alma Mahler si Oskar Kokoschka duc pina aproape de casatorie, Rainer Maria Rilke sufera si le scrie iubitelor sale. Toate aceste personaje si evenimente le regasim in cartea lui Florian Illies, alaturi de ceilalti eroi (sau monstri): Thomas Mann, Hesse, Rodin, Gottfried Benn, Matisse, dar si Hitler, Stalin si Tito.

„Aceasta este luna in care Hitler si Stalin se intilnesc intimplator la o plimbare in parcul Castelului Schonbrunn, Thomas Mann e aproape demascat, iar Franz Kafka mai ca isi pierde mintile din dragoste. O pisica se aciueaza pe canapeaua lui Sigmund Freud. E foarte frig, zapada scrisneste sub picioare... Ernst Ludwig Kirchner deseneaza cocotele din Piata Potsdam. Are loc primul looping. Dar ce folos. Oswald Spengler lucreaza deja la Declinul Occidentului.” (Florian Illies)

„Illies este un cercetator minutios, dar si un bun observator al spiritului unui inceput de secol. 1913: Vara secolului iti da senzatia ca citesti o poveste rupta din realismul magic.” (The Guardian)

„Cartea lui Illies este ideala pentru oricine e interesat de arta, muzica si literatura secolului XX… o lectura irezistibila.” (The Washington Post)

„Priviţi cu atenţie mai întâi harta prietenoasă a acestei călătorii. Abia apoi parcurgeţi, împreună cu autoarea, o experienţă pe cât de palpitantă, pe atât de excitantă pentru minte şi pentru nepreţuita endorfină a libertăţii. Trei fire sunt de urmărit şi, la nevoie, puteţi alege între ele. Unul e cel al notelor de călătorie la cald şi la persoana întâi acut, ca să zic aşa. Sunt marcate în italice. Să nu rataţi zigzagul fin al neliniştilor Sabinei Fati, lăsat la vedere cu parcimonie. Al doilea este şirul de excursuri istorice despre fiecare dintre cele zece ţări, care, nu vă temeţi, revine întotdeauna la zi, exact în punctul de intersecţie cu prezentul. Al treilea înşiră pe aţă vreo sută de «personaje» episodice, oameni cu care Sabina Fati a stat, într-un fel sau altul, faţă în faţă. O să vă urmărească în grup, ca o armată de teracotă care s-ar fi decis brusc s-o ia înapoi, tăcut, către Apus. Adică spre noi.“ (Tania RADU)

„La început am crezut că sunt singură cu muntele, dar l-am zărit imediat pe soldatul tadjic, paznicul barierei din faţa mea. Un uriaş încremenit, îmbrăcat în manta lungă de postav şi purtând căciulă tradiţională rusească revărsată peste urechi. Se uită la mine ca la ceva bizar. Îi întind paşaportul, dar omul nu schiţează nici un gest, se uită de departe şi pe urmă îmi întoarce spatele. E 1 iunie 2014 şi sunt plecată de 45 de zile în căutarea mea şi a Noilor Drumuri ale Mătăsii. Cele cinci sau zece minute petrecute în faţa barierei mi s-au părut ore şi mi-am dat brusc seama că sunt în faţa unei garnizoane de militari sălbăticiţi de şederea în Pamir. Am văzut că în jurul meu se strâng toţi băieţii din garnizoană. Îmbrăcaţi lejer şi ieşiţi din cealaltă baracă, bine încălzită, poartă şlapi, pantaloni de trening cu genunchi lăbărţaţi şi bluze groase de bumbac. Se uită la mine ca la ceva bun de mâncat şi am senzaţia că rânjesc unul la altul. Începe să-mi fie frică. Ce pot face singură împotriva acestor zdrahoni? N-am nici o şansă, îmi zic, şi le zâmbesc ca unor oameni care m-ar putea ajuta.“ (Sabina FATI)

Cronica zilnică a vieții unui intelectual român trăitor în SUA, un jurnal „altfel”, în transparența căruia se desenează o Americă altfel decât cea pe care ne-o închipuim în mod tradițional. Balansând continuu între micul univers intim și vastul peisaj al lumii în care trăim, un text sensibil și complex, care lasă cititorului spațiu de reflecție și îl îndeamnă la verificarea și reconsiderarea unor opinii preconcepute. O carte care trebuie citită de toți cei care visează nebulos la țara tuturor posibilităților. Editura Vremea

11 aprilie O scenă nebunească la Washington, în faţa clădirii Congresului. Un tip cu două geamantane stă pe trotuar şi aşteaptă. Dintr-o dată, vreo patru militari mascaţi îl lovesc în spinare, îl trântesc cu faţa de ciment, după care îl târăsc spre o maşină. Bagajele sunt examinate cu raze X, după care sunt distruse cu explozibil. Înăuntru, nişte pantofi vechi, lenjerie, obiecte de uz personal. Cel arestat astfel e un chinez abia sosit în America. Toată desfăşurarea de forţă a pornit de la ideea că omul ar fi avut intenţia să arunce în aer clădirea parlamentului, iar în cele două geamantane s-ar fi aflat o bombă. Două bombe. Sigur, te poţi întreba cum poţi arunca în aer o instituţie ca aceea cu două geamantane de explozibil – admiţând că erau – de pe trotuar, la baza unor trepte aflate la vreo 50 m. de clădire. Chinezul, care nu prea ştie englezeşte, urmează să fie acuzat că nu a cooperat cu poliţia. Asta to add insult to injury. Teama de terorişti şi de bombe ajunge la Washington să capete forme paranoice. Toată comoţia a durat trei ceasuri. Preşedintele, ni se spune, nu a fost niciun moment în primejdie. Casa Albă e la vreo trei kilometri distanţă, iar Bush era în Texas, unde se întâlnea cu Sharon. Ne bucurăm să ştim că pantofii chinezului nu au atentat la viaţa preşedintelui nostru. Constantin Eretescu

 

Trei săptămâni în Himalaya. Povestea seducătoare a unui drum spre „streaşina lumii“, o călătorie şi o carte care te eliberează de tot ce-ţi prisoseşte înăuntru. Urci muntele coborând în tine.

Am fost prieten apropiat cu Vintila Horia. M-a impresionat faptul că, deşi avea un nume cu rezonanţe balcanice, de fapt un nume aromân turcit, Caftangioglu, din considerente patriotice îşi luase ca pseudonim numele unui revoluţionar ardelean. Mi-a dat ca exemplu pe romancierul francez Stendhal, născut Henri Beyle care, într-un voiaj prin Germania, vizitase orăşelul cu acest nume. Acolo a ascultat o minunată muzică romantică luându-şi ca nom de plume numele acestuia, pe care apoi l-a consacrat. L-am întrebat odată pe Vintilă Horia dacă nu cumva suntem rude, dat fiind că bunica lui Trandafir Djuvara fusese născută Caftangioglu, dar n-am primit răspuns, deşi consider lucrul acesta mai mult decât probabil. Gasesc extraordinară descoperirea manuscrisului inedit al Memoriilor unui fost Săgetător şi publicarea lor sub îngrijirea prodigiosului Cristian Bădiliţă. De ce „fost Săgetător”? Pentru că, pe stil vechi, el se născuse în 18 decembrie 1915, aşadar în zodia Săgetătorului, iar pe stil nou a devenit Capricorn (31 decembrie). În cazul meu, născut în 18 August 1916 (Leu), am devenit prin trecerea la stilul nou , respectiv 31 August... Fecioară! Vintilă Horia era doar cu 8 luni mai vârstnic decâ mine. Ce spuneţi? Neagu Djuvara

 

Am avut visul următor: mă aflam în cerdacul casei de la Bălţaţi, într-un sfârşit de noapte, într-un început de zi, întins pe un pat cu mai mulţi din familie. Vedeam foarte bine grădina din faţă aşa cum fusese în realitate, aşa cum o contemplasem adesea, în zorii zilei, vara când mă sculam devreme ca să mergem la vânătoare sau ca să sar în livadă şi să culeg struguri şi piersici încă ude şi reci de rouă, când dintr-odată, înconjurată de o lumină mare, a apărut, pe bradul de sub cerdac, Sfânta Clara din Assisi. Imaginea era atât de limpede şi de convingătoare, încât părea reală, n-aveam deloc senzaţia că visez, am căzut în genunchi, cutremurat, sfânta poate că mi-a spus ceva, apoi a dispărut în aceeaşi corolă strălucitoare, m-am trezit emoţionat, absolut sigur că totul fusese nu un vis ci o apariţie adevărată. Aproape că tremuram, nu atât de emoţie cât de entuziasm, pentru că eram sigur că de atunci înainte trebuia să-mi schimb felul de a trăi, că aveam de urmat altă cale. Într-un cuvânt, că destinul meu fusese însemnat de o poruncă venită de dincolo şi că, în mine, nu mai era loc pentru niciun fel de îndoială. Am rămas în pat câtva timp, copleşit de visul care mă locuia ca o posesiune binecuvântată, aveam încă foarte clară în minte viziunea, atât de limpede şi de puternic desenată pe amintire încât şi acuma o pot reconstitui fără greutate. O voce însoţea viziunea. Din aerul înconjurător, dintr-o fiinţă invizibilă, cineva rostise: – Sancta Clara! În latineşte, ca totul să fie mai clar. Vintilă Horia

Într-o posibilă Istorie a dansului românesc, Dan Viorel Năstase va figura, cu certitudine, drept un nume de referinţă, fiind unul dintre cei mai respectaţi şi apreciaţi formatori în acest domeniu; un om care a lăsat în urma sa o veritabilă „şcoală” de dans şi un palmares redutabil.

Remarcabilă împletire de artă şi măiestrie tehnică, dansul este una dintre cele mai tulburătoare expresii ale creativităţii şi sensibilităţii umane. Această artă şi-a găsit în Dan Viorel Năstase un Maestru.

Cartea aceasta, „Un dans, o clipă, un vis şi alte povestiri”,  vorbeşte despre o vocaţie autentică, îmbrăţişată cu o admirabilă pasiune. În acelaşi timp ne vorbeşte despre bucurii şi tristeţi, deveniri, confruntări, provocări şi triumfuri. Este confesiunea unui om îndrăgostit de lumea dansului, rostită cu luciditate, cu umor, dar mai ales cu o rafinată melancolie.  Călin Vlasie

Dau dependență. Și sunt dependentă de clientul meu. Sunt o prostituată. De lux. Prețul e mare. Și mi-l plătesc de fiecare dată. Pentru că am ales să mă vând mie. Sunt propria-mi curvă. Mă iubesc și mă vreau. Mă chem. Și intru în mine cu o forță tumultuoasă. Ea urlă, sfâșiată. Dar se predă, firavă. E în brațele mele, alintată, sărutată, mângâiată. Sunt în siguranță. Cu mine. În mine.

„Ce se află dincolo de măștile pe care ne-am obișnuit să le purtăm zi de zi prin lume, dincolo de coaja opacă – și uneori înșelătoare – care pare să ne protejeze o vreme de privirile oamenilor? Durere. Și iubire. Și moarte. Și tentative de suicid. Și supraviețuire. Și sex fără amor. Și amor cu mult sex. Și traume. Nevroze. Părinți. Și vină. Și iertare. Niciodată pentru mine. Și instincte. Multe instincte. Miros. Piele. Foame. Sete. Dor. Deziluzii. Visuri. Speranță. Tot sufletul meu. Mai presus de orice, frumusețe și curaj. Frumusețea de a fi exact așa cum ești, până la capăt, și curajul de a accepta și iubi asta. Așa e Ioana. Primiți-o cât mai aproape de inimă, în locul acela doar al vostru, unde nu există ipocrizie sau prejudecăți. O să vă mângâie. O să vă trezească. O să vă schimbe.„ (Cristina Nemerovschi)

Personaj prezent intr-o bogata bibliografie, Gavril Vatamaniuc (supranumit de unii „ultimul partizan”) este un luptator de natura aparte, facand parte din a doua generatie a rezistentei bucovinene.

Cunoscut ca fost consilier al lui Emil Constantinescu, deși ar trebui cunoscut mai degrabă ca un scriitor talentat și plin de farmec, Dan Căpățînă ne recucerește cu noua sa carte de memorii, "Amintiri răzlețe". Este o plăcere să citești această carte.

Spre deosebire de alți autori care devin gravi și solemni când își povestesc viața, încercând să-și fardeze autoportretul, Dan Căpățînă se amuză pe seama propriilor lui peripeții existențiale. Și când ia parte la un banchet cu persoane simandicoase, și când practică fără vocație diferite sporturi, și când se străduiește în zadar să se facă auzit de șeful statului, și când trebuie să asculte discursul plicticos al unui înalt prelat etc., etc., el se prezintă pe sine cu umor.

Senzaționale sunt și evocările din cea mai îndepărtată copilărie, cu amintiri de război care par secvențe dintr-un film de desene animate. Om cultivat, de o inteligență strălucită, știind că biografia sa nu este decât un episod din vasta comedie umană, autorul relansează literatura memorialistică, care devenise în ultima vreme la noi act pur (de fapt, impur) de narcisism. Mi-ar plăcea să fiu președintele României numai și numai ca să îl am și eu consilier pe Dan Căpățînă. Alex. Ștefănescu



Îl cunosc pe Dan Căpățînă din școala primară. Apoi, cum se spune, ne-am pierdut din vedere. La vârsta primei tinereți, l-am întâlnit pe neașteptate într-o casă cu trei fete de pe strada Frumoasă. Eu o curtam timid pe fata cea mare, Anca L., și, cu încuviințarea mamei sale, o însoțeam la diverse reuniuni dansante. Am fost surprins să recunosc în curtezanul surorii celei mici pe vechiul meu coleg de bancă. Și această întâlnire a fost efemeră, așa cum s-au dovedit și pretențiile noastre donjuanești. Un șir întreg de „pierderi din vedere” se înșiruie după 1990. Aveam să aflu ulterior că Dan, atras de continentul american, stătea mult timp la fiica sa, doctor la Yale University. Următoarea întâlnire – cea decisivă – a fost prima sa carte de amintiri (2002) și surpriza că Dan e un umorist autentic. Acum, în această a doua carte, mă bucur să constat că Dan Căpățînă își continuă periplul său de picaro modern, povestindu-și avatarurile cu vervă și degajare cuceritoare. Fraze incisive ori melancolice deconstruiesc dinlăuntru o întreagă lume, îi ridiculizează beteșugurile și-i feștelesc ambițiile statuare. A găsi punctul din care privind, împăratul se arată gol – iată secretul și arta autorului. Constantin Abăluță



M-am născut acum 70 de ani şi ceva. Mă pricep să calculez tot felul de construcţii. Am fost pe rând cercetător, profesor, proiectant, informatician. Chiar şi doctor (în ştiinţe). După '89, am intrat pentru un timp în politică. Apoi am ieşit şi mi-am văzut de treabă. Acum sunt manager. Păi cum!

P.S. După unii, sunt şi scriitor. Citiţi şi veţi vedea! Dan Căpăţînă

Cuvânt înainte de Nicolae Iliescu

Publicistul Ion Jianu reunește în acest volum patru interviuri luate Ilenei Vulpescu în 1982, 2012, 2013 și 2015 și un amplu interviu luat lui Romulus Vulpescu în 1983, publicat acum cu adnotările soției acestuia. „Fără nicio îndoială, Ileana şi Romulus Vulpescu alcătuiesc unul dintre cele mai simpatice şi mai originale cupluri scriitoriceşti din istoria noastră literară. Fini franţuziţi, scriitori subţiri şi de subţire, şcoliţi perfect, talentaţi ca nu foarte mulţi, cei doi sunt deseori trimişi cam pe la colţul paginii. Motive? O anumită nonşalanţă strigătoare la cer, ironii muşcătoare, purtarea unui chimonou apretat când altă lume şade cu mâinile în şold, libertate de cuget, neacceptarea imposturii şi a lui î din a. La care se adaugă funcţiile publice ale lui nea Romică – senator şi membru, odinioară, în CNA, demnităţi neiertate la români, unde fiecare nutreşte iluzia tembelă că lui i se cuvine mai mult decât aproapelui său – plus semnătura găsibilă în coloanele revistei România Mare. Ei şi?” (Nicolae ILIESCU)

Ileana Vulpescu (n. 1932), licenţiată în litere a Universității din București, scriitoare, traducătoare, membră a Uniunii Scriitorilor. A lucrat la Institutul de Lingvistică al Academiei și a semnat traduceri din limbile engleză, franceză, spaniolă. Este autoarea a numeroase romane, proză scurtă, piese de teatru, repovestiri ale unor texte destinate publicului tânăr. Opera prin care și-a câștigat publicul cititor esteArta conversației, roman publicat în 1980, care s-a bucurat de ediții multiple.

Romulus Vulpescu (1933-2012), licenţiat în litere al Universității din București, poet, prozator, dramaturg, traducător, publicist, membru al Uniunii Scriitorilor, redactor, editor, secretar literar, muzeograf, director al Teatrului „Mic”, senator,  membru în Consiliul Naţional al Audio-vizualului. Premiat de Uniunea Scriitorilor în 1975 și în 1983 și de Academia Română în 2003. Romulus Vulpescu a rămas în inimile iubitorilor poeziei prin traducerea operei lui François Villon și a numeroși alți poeți francezi.

Publicistul Ion Jianu, născut în Caransebeş (judeţul Caraş-Severin), absolvent al Facultăţii de Construcţii Timişoara, s-a stabilit în Craiova în anul 1973. Din 1991 lucrează ca ziarist la „Cuvântul Libertăţii” (Craiova), iar din 1995 şi până în prezent la „Gazeta de Sud” (Craiova), cel mai citit cotidian regional din România. Colaborator al revistelor de cultură „Orizont”, „Ramuri” şi „Scrisul Românesc”. Membru al Uniunii Ziariştilor Profesionişti şi al Asociaţiei Presei Sportive din România. Este autorul a 12 cărţi. În 2002 debutează la Editura Scrisul Românesc cu volumul "Interviuri pentru eternitate", prefaţat de Fănuş Neagu. Este autorul unor remarcabile convorbiri cu personalităţi culturale, sportive şi politice, cărţi publicate la edituri precum Curtea Veche, Eikon, Scrisul Românesc, Ramuri, Editura de Sud Craiova, volume prefaţate de Fănuş Neagu, Eugen Simion, Adrian Cioroianu, Vladimir Tismăneanu, Traian Ungureanu, Tudor Gheorghe, Cristian Ţopescu. Printre altele, a publicat şase cărţi despre legendara echipă de fotbal Universitatea Craiova. În 2005, preşedintele Asociaţiei Internaţionale a Presei Sportive, Gianni Merlo, i-a acordat lui Ion Jianu Diploma pentru contribuţia adusă la dezvoltarea presei sportive naţionale şi internaţionale.

 

 

Prinşi în vârtejul cotidian, uităm adesea să mai privim în preajma noastră, să înregistrăm chipurile care ne populează lumea şi anomaliile vieţii pe care o trăim. Sau, dacă o facem, o facem fără detaşare, sub imperiul furiei iscate de vreo poticnire neaşteptată, în judecăţi pătimaşe din care moderaţia este total absentă. Tocmai această cotidiană nepăsare, răscumpărată de sporadice încrâncenări, îşi propune s-o depăşească volumul de faţă — rod al unui dialog cumpănit, dar deloc lipsit de umor, purtat de doi intelectuali umanişti constant preocupaţi de fizionomia prezentului. Despărţiţi de o generaţie aproape, cei doi interlocutori, Dan-Liviu Boeriu şi Teodor Baconschi, au purces, aşadar, la un incitant schimb de idei, menit să ne poarte prin meandrele postcomunismului românesc, să stârnească perplexităţi şi să propună diagnostice pertinente, nu rareori surprinzătoare. Rezultatul demersului lor va fi cu siguranţă acela că, ridicând ochii de pe carte, cititorul va privi altfel lumea care-l înconjoară: ca pe o lume în care este adânc implicat şi pentru care este la urma urmelor, măcar în parte, şi el răspunzător.

Jurnalul lui Vasile Cancicov este cea mai preţioasă şi consistentă mărturie din Bucureştiul sub ocupaţie. Volumul întâi, cuprinzând însemnările din august 1916 până în august 1917, a apărut la Editura Humanitas în 2015.

În ajunul intrării României în Marele Război, conștient că este martor al unor momente istorice, Vasile Th. Cancicov își începea seria impresiilor zilnice, care se vor întinde pe durata a 28 de luni. Pe lângă consemnarea suferințelor personale (mai mult sau mai puțin imaginare), jurnalul fostului deputat surprinde speranța, deznădejdea și ușurarea generației care a năzuit la România Mare. Rămas în teritoriul ocupat, privat de libertate şi deținut politic, Vasile Cancicov radiografiază experiențele pe care războiul le-a impus populației civile. Este cronica mai puțin glorioasă a celor care „au viețuit, fără demnitate“, alături de inamic, frământați de incertitudini și intrigi politicianiste. La un moment dat, deznădăjduit de soarta crudă a unei Românii înfrânte și cucerite, Vasile Cancicov renunțã, pentru 37 de zile, sã mai scrie în jurnal.
Când, în noaptea de 12 august 1918, am încheiat impresiunile mele, eram convins că am intrat într-o epocă banală ce nu mai putea inspira nici un interes de a mai fi notată. Mai contribuise la această încetare o oboseală ce-mi pricinuia nenorocita mea sănătate. Simt azi că am făcut o greşală, că nu a fost momentul de a încheia povestea, deoarece noi şi mari evenimente stau să se desfăşoare până să se lase cortina «Tragediei româneşti» şi nu voi să lipsesc de la aceasta.“
Nu ne rămâne decât să-i fim recunoscãtori lui Vasile Th. Cancicov pentru îndârjirea de a zugrăvi, într-o bogăție de tonuri, miracolul înfãptuit la sfârșitul anului 1918. (Daniel CAIN)

Azi se împlinesc doi ani de când am început a scrie notele acestea, iar mâine doi ani de la declararea războiului României. Când am început a le scrie, în odaia de la hotel Caraiman, la 13 august 1916, eram plin de entuziasm. După doi ani de teribile frământări şi decepţii, ne găsim zdrobiţi şi umiliţi ca ţară, fără mari speranţe de mai bine. România liberă şi cu imens prestigiu de la 13 august 1916 e o Românie îngenuncheată şi fără independenţă. Deşi am sacrificat o parte din teritoriul ţării prin Pacea de la Bucureşti, ţara e încă sub călcâiul inamicului şi ocupată milităreşte. Guvernul ce ne guvernează – în derâdere – în numele Regelui Ferdinand, deşi compus din români, îndeplineşte ordinele şi poruncile ocupantului duşman, neputând face nimic în interesul României. Neputând lucra pentru ţară, îşi trece vremea răzbunând uri personale, lucru pe care inamicul îl sprijină cu răutate: aşa că, în momentul ce las condeiul, guvernul ce a visat unitatea noastră naţională şi a încercat să o realizeze merge la judecată, nu a inamicului învingător în contra căruia ne-am ridicat să ne dezrobim, ci a propriilor noştri concetăţeni, ce spre ruşinea neamului nostru se cheamă români. Ce va aduce ziua de mâine e un mister pe care nimeni nu poate prevedea.

Fotografia de pe copertă: 1 dec. 1918 (18 nov. stil vechi), Calea Victoriei: intrarea regelui Ferdinand în București, alături de regina Maria, de generalul Berthelot și de principele Nicolae. În fundal, unul dintre arcurile de triumf ridicate în Capitală cu acest prilej.

„Mă apucă ameţeala… ori de câte ori pătrund în haosul pe care am reuşit să-l clădesc din hârtie, în imediata mea apropiere. Dosare dolofane, pline de mărunţişurile cărora le-am acordat importanţă în diverse momente ale vieţii, se învecinează cu maldăre de ziare vechi, pline şi ele de nisipul mărunt al unor evenimente cândva epocale. Cum să alegi din noianul acesta de hârtie înnegrită lucrurile care pot rezista timpului…? Ce formă să dai vraiştei adunate în urma ta? — La aceste întrebări, şi la multe altele, am căutat să răspund transcriind şi comentând paginile şi rândurile care mi s-au părut demne de a fi salvate din pletorica mea «arhivă personală»… În toate aceste hârtii se ascunde un personaj care-mi poartă numele, dar care mă intrigă în multe privinţe. Nu voi încerca să fiu clement sau complezent cu el. Je est un autre, spunea Rimbaud, şi, dându-i perfectă dreptate, pun sub semnul acestui adevăr paginile care urmează.“ (Petre SOLOMON)

„În genere, trăiesc după principiul (sănătos, în fond) one day at a time. Fiecare zi e (sau nu e) una din ultimele, dar asta nu se simte direct. O trăiesc, voit, ca pe o zi oarecare.
Timpul este o explozie de timpuri mari, de timpuri mijlocii, de timpuri mici şi infinitezimale, şi de goluri de timp absorbante, amestecate esenţial haotic şi la care trebuie adăugate marile, mijlociile, micile false eternităţi ale extazului sau ale durerii. Timpul viu e o explozie, o cosmică, incomprehensibilă explozie.
Îmi dau seama că pentru a trăi ai nevoie de energia inconştientă de a aştepta ceva, oricât de nedefinit. Când viitorul încetează să existe propriu-zis (de fapt, el nu există niciodată, fiind doar presupus), trebuie să reuşeşti să-ţi creezi microaşteptări. Microaşteptări cu aparenţe vag plauzibile, complet ireale.
E greu, din ce în ce mai greu, din ce în ce mai singuratec, din ce în ce mai apăsător.“ (Matei CĂLINESCU)

„Acest portret biografic al fiului meu, care s-a născut la 24 august 1977, în Bloomington, Indiana, Statele Unite ale Americii, şi a decedat, înainte de a fi împlinit 26 de ani, la 1 martie 2003, în oraşul natal, a fost scris în patruzeci de zile după moartea lui, în acele patruzeci de zile simbolice de după moartea oricui. În acele zile n-am putut face nimic altceva decât să mă gândesc la el scriind, transcriind fragmente despre el din vechile mele jurnale intermitente, încercând să desluşesc adevărul fragil al unor amintiri care m-au cutreierat în tot acest timp şi care, ştiam, urmau să se risipească inevitabil în târziul ceţos al memoriei. N-am numărat zilele, dar întâmplarea a făcut ca în cea de-a patruzecea să mă simt împăcat cu durerea mea, înseninat în tristeţe. A rămas această meditaţie despre viaţa lui, dar şi despre acea parte din viaţa mea în care m-am străduit să înţeleg enigma întrupată de el. Enigma n-am înţeles-o, dar am înţeles altceva: că el a fost, aşa cum a fost şi cum continuă să fie pentru mine, un dar.“ (Matei CĂLINESCU)

Încă o strălucitoare, bine provocatoare şi miezoasă „carte-maslu“, aşa cum nimerit li s-a spus volumelor colective de la Humanitas care povestesc feeric lumi de altădată, cu (stră)bunici fabuloşi, muzici adolescentine, reverii gastronomice, cărţi formatoare, jubilaţii senzoriale, caznele milităriei, mizeriile ceauşismului şi „casele vieţilor noastre“.
De această dată, Bucureştii salvaţi în 19 suflete. Oraş livrat cu dulce indolenţă tuturor contrastelor şi capriciilor edilitare, oraş al grădinilor, birturilor şi bisericilor, al huzurului, cutremurelor, incendiilor şi răzmeriţelor, oraş al noroaielor, crivăţului şi vipiei, halucinant amestec de etnii şi religii, balcanism belaliu veşnic în plin delir arhitectonic, pe scurt: oraşul ideal pentru o „cură de nepăsare“, cum îl califica Paul Morand în 1935.
Recapitulat cu fervoare de bucureşteni, dar şi adoptat cu vădită empatie de autori născuţi la Oradea, Târgovişte, Timişoara, Braşov sau Sângeorz, oraşul îşi dezvăluie aici cu lentori de odaliscă fermecele, fie-n Cotroceni, pe Lipscani, Ştirbei-Vodă, la Ateneu, în Cişmigiu, Obor sau Piaţa Romană, fie către Bellu, Lacul Tei, pe Mântuleasa, la Universitate ori spre uriaşul cavou care a înghiţit zona Uranus.
Iubit sau detestat, condamnat, cauţionat sau graţiat cu aceeaşi sfântă exasperare.

Eugen Istodor: Care-s tabieturile ultimei veri petrecute acolo?
Cristian Pepino: Cele impuse de mândra mea: pe la 7, baie în mare contra mahmurelii. Între 10 şi 1, citit, scris sau desenat în curte, la umbră. Pe la 1 gătit prânz, în general cartofi prăjiţi cu ochiuri. Plajă și baie în mare după-amiaza, de la 4 până la apus. Grătar seara, în curte, șpriţuri și taclale cu prietenii până spre dimineaţă. Uneori o baie în mare noaptea dacă eram destul de matoli. Uneori noctiluca — adică alge fosforescente — sau perseide — stele căzătoare. Nimic deosebit. — Interviu în Caţavencii, iulie 2015

Succesul primei "Cărţi de la Vama Veche", ca și reacțiile publicului — criticile mai mult sau mai puțin subiective ale prietenilor, aprecierile unor personalități cu renume sau ale unor cititori complet necunoscuți — l-au obligat, practic, pe Cristian Pepino să scrie o continuare. În "A doua carte de la Vama Veche", vă veți întâlni cu o parte din personajele pe care deja le cunoașteți: Silviu Purcărete, Alexandru Tocilescu, Nuni Anestin, François Pamfil, Mircea Florian, Dadu Bucur, Decebal Scriba, Dimi Simon, chiar și Edmondo…, dar și cu fata lui Pacepa, Adrian Păunescu, Paul Everac, prietenii prietenilor familiei Medrea sau misteriosul Dodo. Veți revizita, firește, locurile mitice — Doimai, Mamaia-sat, Vama Veche. Veți auzi, în plus, „Poveștile de seară“ de la Vama, unele extraodinare. Și se prea poate ca noua carte a lui Cristi Pepino să vă amuze, să vă încânte, să vă farmece încă mai mult decât prima.

Cu Despărţirea de Bucureşti, cunoscutul istoric de artă Victor Ieronim Stoichiţă îşi face debutul strălucit în proza literară, evocând, într-o „povestire“ scrisă la persoana întâi, viaţa din România deceniilor şase şi şapte ale secolului trecut, lumea în care generaţia naratorului anonim şi-a petrecut copilăria şi tinereţea. Este o lume alcătuită din amintirile celor mari şi din descoperirile celor mici, o lume bântuită de spaime şi vorbind în şoaptă, care şi-a pierdut rosturile dinainte şi încearcă să supravieţuiască pustiului „vremurilor noi“ de după război. O galerie de personaje memorabile, puse în situaţii care mai de care mai grăitoare, trimite totuşi cu gândul la subtilul cititor de tablouri care este autorul. Mai presus de toate însă, ritmate de evenimentele epocii, crâmpeie din viaţa cotidiană a unei familii prinse sub tăvălugul istoriei sau din frământările tinerilor ce-şi caută un drum în viaţă în acele vremi se perindă prin faţa cititorului de azi, amintindu-i felul în care un timp necruţător a ştiut să frângă atâtea şi atâtea destine.

Cartea a primit în 2015 Premiul pentru răspândirea limbii şi literelor franceze decernat de Academia Franceză.

Iată-i. Sunt toţi aici. Sărbătoream ceva, dar nu mai ştiu ce anume. Stalin murise de trei ani. Bunicul, profesor universitar, fusese eliberat din închisoare, ca şi unchiul meu, inginer şi prinţ. Poate că nu sărbătoream de fapt nimic, numai dorinţa de a trăi şi o anumită întoarcere la realitate, care putea să însemne: „N-o să mai fie niciodată ca «înainte», dar…“
În august 1964, oraşul s-a umplut de fantome. Erau, în majoritatea lor, bărbaţi de o anumită vârstă, uneori şi femei, cu toţii foarte palizi, contrastând, în acel sfârşit de vară, cu oamenii care se întorceau din vacanţă. Erau tăcuţi, aveau privirea rătăcită. Îi recunoşteai după hainele din alte timpuri, precum şi – aşa mi se părea – după un oarecare miros de mucegai. Erau cei care scăpaseră din puşcării, ultimii deţinuţi politici, eliberaţi prin decret ministerial, despre care se vorbea în şoaptă de o vreme. Mulţi aveau în spate cinci, zece, chiar cincisprezece ani de închisoare. Unii nu mai ştiau încotro s-o apuce, neavând habar dacă membrii familiei lor mai trăiau sau dacă reuşiseră între timp să plece din ţară.

„Amintirile lui Radu Rosetti se citesc ca un roman, dar un roman adevărat.“ (Neagu DJUVARA)

„Cea mai preţioasă memorialistică din literatura română.“ (E. LOVINESCU)

În copilăria şi tinereţa mea fostu-mi-a dat să fiu încunjurat de părinţi, rude, oameni de casă, ţarani şi slugi cari trăise viaţa celor dintăi şăsăzeci de ani ai veacului şi cari, de la bătrânii lor, auzise multe despre o viaţă şi obiceiuri şi mai îndepărtate în negura timpurilor. Mulţi din ei, în primul rând tata şi mama, erau nişte povestitori neîntrecuţi: cu dor îmi aduc aminte de lungile lor povestiri în lungile sări de iarnă, la ţară. Partea ce mi-a rămas în minte din multele lor povestiri spus-o-am şi eu treptat copiilor şi cunoştinţilor mele. Cu toţii m-au îndemnat să pun aceste amănunte ale vieţii noastre de altădată pe hârtie, ca să nu dispară fără urmă, odată cu mine. (Radu ROSETTI)

De la ultimii martori ai vremurilor fanariote, ai ocupaţiilor şi războaielor ruseşti şi turceşti, de la oamenii care au trăit zorii schimbărilor şi ai ideii naţionale, de la cei care au făcut Unirea Principatelor şi ne-au aşezat între naţiunile Europei sub domniile lui Cuza şi Carol I, Radu Rosetti a adunat chipuri şi întâmplări alcătuind o lume care nu vrea să treacă în uitare. Sub pana sa, ştiinţa istoricului cercetător al arhivelor se împleteşte cum nu se poate mai fericit cu harul de povestitor moştenit de la părinţi şi bunici. Amintirile sale alcătuiesc opera ultimului mare cronicar moldovean.

„In acest Jumal, la inceput a fost entuziasmul: Cum de s-a putut asa ceva? Cum de s-a prabusit in doar cateva zile un regim blindat cu toate certitudinile si cu toate instrumentele terorii? Uite ca s-a putut! Dovada: odata cu ultimele zile ale anului 1989, am inceput sa scriu tot ce voiam; odata cu primele zile ale anului 1990, insemnarile apar fara nici o dificultate in «Romania literara», adica in revista unde, pana atunci, mi se puricase fiecare fraza, iar uneori fusese nevoie sa-l vizitez pe George Ivascu pentru a face sa apara un biet articol pe teme culturale obsolete. Prin urmare, cenzura disparuse: iata cea mai importanta si mai evidenta certitudine!” 

 [..]personajul calatoriilor lui Virgil Nemoianu (adica el insusi, descris si caracterizat cu o constanta obiectivitate) ramane interesant. E o figura acest carturar care isi redacteaza notitele in baia de hotel, iar in avion citeste eseul despre rugaciune al lui Urs von Balthasar ori Geniul crestinatatii al lui Chateaubriand. Seara, inainte de culcare, dupa whisky-ul burghez de rigoare, merg de minune cuvintele incrucisate si lecturile din Chamfort. Are oroare de moda punk, de actele "cvasidemonice" ale hippiotilor, de graffiti, si este incantat de lumea engleza, unde ordinea si libertatea, bunele maniere si bunul simt se completeaza intr-un echilibru perfect, intr-o rationalitate calma si zambitoare. Vazand in Germania cum copiii si tinerii poarta tricouri cu logo-ul Esprit, se bucura nespus. Vede in aceasta o dovada a crestinismului "Imbibant" al Europei contemporane. Cand sotia ii atrage atentia ca e o marca americana, teoria slabeste, dar nu se preda. Abia mai tarziu, intr-una din acele paranteze ulterioare frecvent intercalate, autorul admite cu obida: "Ce imbecilitate din partea mea!"...  -Daniel Cristea Enache

Începuturile mele stau sub semnul unei fabuloase absenţe a cuvântului. Urmele acelei tăceri iniţiale le caut însă în zadar în amintire.
N-am putut niciodată să-mi lămuresc, suficient de convingător pentru mine însumi, strania mea detaşare de logos în cei dintâi patru ani ai copilăriei. Cu atât mai puţin acel sentiment de ruşinare ce m-a copleşit, când, constrâns de împrejurări şi de stăruinţele ce nu mă cruţau ale Mamei, am ridicat mâna peste ochi, ca să-mi iau în folosinţă cuvintele. Cuvintele îmi erau ştiute toate, dar în mijlocul lor eram încercat de sfieli, ca şi cum m-aş fi împotrivit să iau în primire chiar păcatul originar al neamului omenesc.

„Cartea aceasta reprezintă o confesiune sinceră despre trăirile, sentimentele și învățămintele și convingerile mele. Am depănat aici amintiri din întreaga mea viață, cu bune și cu mai puțin bune, cu frumoase și mai puțin frumoase. 

Dragostea, acest sentiment minunat, este cea care mi-a ghidat destinul, începând cu dragostea pentru părinți, apoi cu cea pentru alesul inimii, continuând cu dragostea pentru copii, pentru familia toată, pentru oameni în general și, alături de toate acestea, dragostea pentru cântec.“

„Confesiunea maestrului penduleaza intre amintiri de la filmari, unde a cunoscut celebritati ale vremii, si aceasta mare intilnire care i-a schimbat viata. Daca ne gindim bine, nu i-a schimbat atit viata, cit sufletul. Impresionanta in relatia celor doi – dar mai ales in felul in care a trait Ion Dichiseanu aceasta relatie – este nevoia lui de a o privi pe Sara nu ca pe un star, ci pur si simplu ca pe un om care, un timp, i-a fost alaturi. Iata de ce povestea lor nu poate fi comparata nici cu noptile nebune de amor petrecute de celebra cintareata cu Ernest Hemingway, nici cu relatia cu «rebelul fara cauza» James Dean, nici cu povestea ei cu Severo Ochoa, omul de stiinta spaniol de reputatie internationala, detinatorul Premiului Nobel, sau cu actorul italian Giancarlo del Duca-Viola. Cartea lui Ion Dichiseanu este de fapt o scrisoare de dragoste. Nu un e-mail. Nu un SMS. E scrisa de mina, pusa intr-un plic cu timbru si expediata in tolba postasului.” (Laurentiu Damian)

„Povestirea calatoriei lui Dimitrie Ghika in Africa Orientala nu depaseste intru nimic dimensiunile sau rezultatele unei reusite expeditii de vinatoare si de observatii etnologice din acea vreme, dar exprima un potential si o disponibilitate remarcabile pentru o tara mica si o cultura inca tinara; si, desigur, o calitate deosebita, intelectuala si morala, a unei familii care a dat vietii noastre culturale si politice mai multi descendenti de valoare.” (Mircea Anghelescu)

O mărturie lucidă și nepărtinitoare despre deceniile în care filozofia a fost, în România comunistă, o adevărată ancilla ideologiae: o insulă scufundată, pentru totdeauna parcă, sub avalanșa limbii de lemn a anilor ҆50. Și totodată o autobiografie profesională care atestă că supraviețuirea schimbului liber de idei a fost totuși posibilă atunci, ca printr-un miracol.

„Nu mi-am putut închipui, nici la încheierea studiilor şi nici mai târziu, că o să am o carieră filozofică, şi încă una atât de îndelungată, presărată cu atât de multe episoade. Când mă gândesc azi că am avut norocul să-mi pot continua atâta timp căutările, să parcurg un drum atât de lung, sentimentul dominant este unul de satisfacţie şi bucurie. Căci ceea ce mi s-a năzărit în acei ani în care mi s-a trezit interesul pentru filozofie nu a fost, până la urmă, o fantezie irealizabilă, o himeră.“ (Mircea FLONTA)

Când Gabriel Liiceanu, Adriana Bittel, Ana Blandiana, Nicolae Manolescu şi Ioana Pârvulescu sunt autorii poveştilor, nu-i exclus să faceţi un coup de foudre pentru carte. Bucuraţi-vă în tihnă de ea. Face parte dintre acele lucruri rare, care dacă n-ar exista ar trebui inventate.

Cel mai intens și mai amuzant jurnal de călătorie citit anul acesta.

Eliberează un copywriter și lasă-l să ajungă până la capătul lumii (literalmente) și vei obține în schimb un turbion de imagini, experiențe și metafore. Raluca Feher bifează conștiincios toate obiectivele turistice, pe care le privește însă printr-o lentiă îngăduitor-ironică, atentă să găsească mereu unghiurile neconvenționale care să-i particularizeze povestea și personajele și care s-o facă de neuitat. Vlad Petreanu

Dacă această carte ar fi apărut cu câteva luni în urmă, s-ar fi putut numi „O poveste neterminată“. E vorba de povestea vieţii şi creaţiei unuia dintre cei mai însemnaţi oameni de ştiinţă români ai secolu­lui XX, pierdut din memoria noastră, a tuturor, după emigrarea sa în Franţa, în anii 1940. Membru al unei ilustre familii basarabene, Nicolae Donici a rămas celebru prin numărul impresionant de eclipse solare pe care le-a observat, din SUA până în Cambodgia, din Portugalia până în Crimeea. Acest adevărat recordman al observării eclipselor nu ştia că el însuşi avea să se afle, timp îndelungat, în marea eclipsă pe care a cunoscuto istoria noastră: decenii întregi, nimeni de pe pământ românesc nu a mai auzit de el. Traiectoria lui Donici a urmat-o pe cea a majorităţii românilor de peste Prut: a părăsit Sankt-Petersburgul în teribilul an 1917, Odesa în 1920, după invazia bolşevicilor, Basarabia în 1940, după cea mai frumoasă perioadă a vieţii şi carierei sale, şi România după 1944. Deşi septuagenar, se bucura de un renume care i-a făcut pe francezi să-i ofere contracte de cercetare până în ultima clipă a vieţii. Despre ce s-a întâmplat dincolo de Cortina de Fier, despre cum am găsit-o pe nepoata soţiei lui, despre unde şi cum şi-a dat ultima suflare Nicolae Donici, am aflat abia foarte recent, descifrând, fără să mai fi sperat vreodată, enigmele acestei vieţi.

Dacă nu mă-nșel, Emil Hurezeanu n-a ieșit niciodată pe primul loc în vreun top al jurnaliștilor autohtoni. Din punctul meu de vedere e singurul care ar fi meritat-o. Înainte de toate, vorbește foarte bine limba română. Nu doar corect, ci nuanțat, precis, expresiv. În al doilea rând, e un om cultivat. În mod evident, lectura nu e, pentru el, nici destindere duminicală, nici hobby cochet, nici corvoadă. E deprindere organică, nevoie reală și constantă. În al treilea rând, e cineva care gândește: se informează, evaluează atent, construiește ipoteze, caută explicații și sensuri. În al patrulea rând, e un domn bine-crescut. Știe să fie ferm fără să ofenseze, știe să fie îngăduitor cu opinia celuilalt fără să fie flasc. În al cincilea rând, are umor: surâde convingător, are aplomb, are replică. În al șaselea rând, are virtutea rară de a asculta cu amenitate ce spune interlocutorul. Spun bine: „virtutea de a asculta“. Majoritatea colegilor săi se prefac doar că ascultă, căutând, în gând, argumente învingătoare pentru intervenția următoare. În al șaptelea rând, Emil Hurezeanu e cineva care, dincolo de faptul că știe o mulțime de lucruri, are – și se vede – o compactă experiență de viață, ceea ce îl ferește de superficialitatea agresivă a numeroșilor scribi juvenili, netrăiți, care înțeleg gazetăria ca pe un fel de a distribui dosuri de palmă în dreapta și-n stânga, în numele a nimic.

Cu asemenea calități, Emil Hurezeanu ar trebui să fie, pentru cei care vor să se ilustreze în meseria de gazetar, un model. Nu e.
Sunt preferați tot soiul de histrioni de mâna a doua, ajunși brusc, prin frecvența apariției lor pe ecran, în postura de diriginți ai neamului. Succesul se face pe bază de clămpăneală ostilă și tupeu. Au audiență, sau cel puțin așa ni se spune, cei care vorbesc bolovănos, dau cu bâta, fac bășcălie, se indignează ­populist, țin cu „ai noștri“ și mor de gât cu „ai lor“. Dacă ești gazetar, trebuie să fii rău, sastisit, nemilos, nebărbierit. Trebuie să ai o competență multiplă, să ai întotdeauna dreptate și să te indignezi profesionist, la comandă. Să te superi, la o adică, pe toată lumea. Nu pe greșelile lui Băsescu, ci pe Băsescu. Nu pe parlamentarii nuli, ci pe parlament, nu pe rebuturile românești, ci pe România. (Asta, recunosc, mi se întâmplă și mie, deși nu sunt un gazetar adevărat…)
Am auzit spunându-se că Emil Hurezeanu abuzează de echidistanță. Că o întoarce în așa fel, încât să nu se strice cu nimeni, că e un subtil oportunist. O fi. Dar eu m-am săturat de gazetarii partizani și previzibili în partizanatul lor, de cei care vor mereu ori să se strice, ori să se împace cu cineva și de cei care au oportunismul rating-ului. În definitiv, eu nu vreau să fiu manipulat de retorica gazetarului, să preiau opțiunile, hachițele, idiosincraziile lui. Eu trebuie să decid, por­nind de la informația și analiza lui, cu cine votez. Eu trebuie să evit echidistanța sterilă și oportunismul perdant. Gazetarul trebuie să-mi dea ceea ce-mi dă Emil Hurezeanu: elementele necesare unei opțiuni temeinice și, eventual, o opinie inteligentă. (Andrei Pleșu)

Emil Hurezeanu iubește România ca pe o iubită, nu ca pe o mamă, cum recomanda Caragiale. E capabil să-i vorbească cu glas catifelat, ironic, devastator, spunându-i lucruri care ar putea s-o împingă la sinucidere, apoi poate să-i șteargă lacrimile strângând-o la piept.
Trecutul ei, depărtat sau apropiat, uneori deocheat, i-l poate aminti cu sarcasm, cu umor, cu dizolvantă nostalgie, ca într-o discuție de toamnă târzie între vechi amanți.
După ce Emil Hurezeanu a părăsit-o pentru Europa Liberă, România l-a așteptat să se întoarcă, pentru că e printre foarte puținii care știu să spună, nouă și lumii, povestea acestei țări. (Cristian Tudor Popescu)