Autori români

„Aceasta este o carte-eveniment. După ce ne-a încurajat și ajutat pe mulți dintre noi să plecăm în căutarea munților lumii, David Neacșu – unul dintre marii noștri exploratori – ne oferă, în sfârșit, poveștile expedițiilor sale, multe legendare, premiere românești absolute, începute în urmă cu trei decenii. Poveștile extraordinare, pățaniile și aventurile incredibile, prețioasele reflecții ale acestui om, pasionat ca nimeni altul de munți, pleacă acum în căutarea cititorilor care vor descoperi un adevărat personaj, născut și înzestrat să exploreze lumea la pas și s-o cunoască cu toate simțurile de-a lungul, de-a latul și de-a înaltul, în cele mai spectaculoase locuri ale ei. David Neacșu a căpătat alura unui adevărat cetățean al lumii, iar cartea lui se desfășoară ca o minunată declarație de dragoste pentru această planetă, pentru natura, culturile și oamenii ei.“ — MARIUS CHIVU

„David Neacșu este mai mult decât un explorator, este un părinte al alpinismului expediționar din România, iar expedițiile sale sunt o sursă de inspirație pentru toți pasionații de munte, și nu numai. La fel ca și viața sa, cartea de față este un efort demn de admirație, o călătorie-cadou pentru toți cei care vor să trăiască aventura, fie și cu ochii minții, la altitudini și intensități ce te lasă, chiar și călător inveterat fiind, cu gura căscată.“ — HORIA COLIBĂȘANU

„Am 63 de ani când spun povestea pe care o citiți în această carte și am participat la peste 50 de expediții prin toată lumea. Unele dintre ele în premieră pentru alpinismul românesc. Vă mărturisesc că toate au adus bogăție în viața mea. Fiecare în parte a fost o mare iubire. Chiar și munții pe care n‑aș vrea să mai merg niciodată. Fiecare mi‑a dat o enormă satisfacție. Toate mi s‑au așezat în minte, în suflet, fac parte din viața mea. Dacă închid ochii, fie că sunt pe un aeroport sau într‑o cafenea din București, în minte încep să mi se deruleze imagini, sunete, mirosuri din lumea întreagă. Amintirea unui moment, mai ales când îl trăiești în condiții extreme, pătrunde în celulele tale, devine parte din tine. Și te trezești, cu fiecare nouă experiență, un pic alt om. Principalul motiv pentru care cutreier munții și lumea este să pot cunoaște nemijlocit realitatea. Cu ochii mei, cu palmele mele, cu tălpile și cu nările mele vreau să ating aerul, pământul, apele și pădurile lumii. Ce‑mi pot dori mai mult de atât?“ — DAVID NEACȘU

„…O carte despre mine şi timpul pe care l-am străbătut: un timp în ebuliţie, bulversat de vântul bătând mereu din altă direcţie a istoriei, spulberând sensurile, dar nu şi încăpăţânarea mea de a le înţelege.

Nu am scris această carte pentru a transmite un adevăr pe care eu îl deţin, ci pentru a găsi un adevăr de care eu am nevoie. Sensul ei nu este să acopere, ci să descopere ceva.“ — ANA BLANDIANA

Tonul povestitorului penduleaza intre tandrete si sfichiure, intre melancolie si sarcasm, intre admiratie si revolta. Alin Savu nu e omul unei singure voci, fiindca viata la randul ei nu suna monocord, plicticos si rece. El are jovialitatea si gesticulatia unui om autentic, care nu se poarta frumos fiindca asa trebuie, ci fiindca alte atitudini ii sunt straine.

Radu Paraschivescu

Când mă gândesc la Sandu și Luiza, mi-i imaginez pe amândoi lucrând în tăcere, unul lângă altul, umăr la umăr, inimă în inimă, suflet în suflet, duh în Duh, „contemplând lumea văzută şi simţind adierea lină şi înmiresmată a celei nevăzute”, la poalele unei mânăstiri din lemn, într-o pădure din creierul munților românești, invadată de luminile contradictorii ale răsăritului și de umbrele generoase ale unor smochini uriași, ca cei din preajma Cetății Efesului sau a Grotei celor şapte adormiţi, sau ca cel în creștere, plantat de nea Georgică, vecinul Luizei, în curte.

Nimeni nu mai are încredere în nimeni, nimeni nu mai este alături de nimeni, o asociere este o utopie, un gest de sprijin al cuiva sau a ceva, aproape de neimaginat. Suntem singuri, cu desăvârșire singuri, nu doar în istorie, ca popor, ci și în eternitate, ca oameni. De aceea, în toată devenirea noastră am reușit numai lucrurile care puteau fi făcute de unul singur (poezia, de exemplu) și am fost jalnici sau pur și simplu inexistenți în domeniile în care ar fi fost nevoie de cea mai elementară asociere sau solidarizare.

Tot ce se întâmplă și felul incredibil, ușor suspect, în care se întâmplă par a spune că toată durerea, toată suferința unei jumătăți de secol a fost fără sens. Ceea ce nu pot accepta. Există în mine o convingere subterană, ascunsă, nemărturisită pentru că nu știu cum ar putea fi formulată inteligibil, care îmi spune că nici o suferință nu poate fi zadarnică și că țările care ies acum din întuneric și teroare nu pot, nu trebuie să-și dorească pur și simplu să devină asemenea celor ce nu au fost acolo, că societățile care se inventează acum trebuie să adauge libertății și bunăstării statelor apusene și picăturile de umanitate distilate din suferința pe care au îndurat-o.

Pentru că cel mai greu dintre toate enormele eforturi la care este supus spiritul creator, într-o lume și într-un timp ca acesta, este acela de a privi cu neînduplecare tot răul, toată urâțenia din jur, găsind în același timp puterea de a descoperi urmele de frumusețe și bine capabile să păstreze vie iubirea care mișcă soarele și celelalte cuvinte.

Cu o contribuţie de Antoaneta Taneva‑Nandriş Putem defini oare oamenii în funcție de o dorință dominantă care le ghidează viața? Aurora Liiceanu crede că da și, împreună cu prietena sa Antoaneta Taneva-Nandriș, identifică patru asemenea dorințe fundamentale: dorința de putere, dorința de iubire, dorința de bogăție și dorința de aventură. Găsește și patru femei care exemplifică aceste dorințe. Ele sunt Coco Chanel, cunoscuta creatoare de modă, Elisaveta Bagreana, poeta de trei ori nominalizată la Premiul Nobel, Cecilia Cuțescu-Storck, pictoriță, prima femeie profesor într-o academie națională de arte din Europa, și Lee Miller, fotomodelul devenit fotograf de război. Așadar o franțuzoaică, o bulgăroaică, o româncă și o americană – patru femei deschizătoare de drumuri, cu vieți excepționale și o faimă pe măsură.

Pentru a intelege amintirile jurnalistice ale lui Archibald (pseudonimul lui Gheorghe Radulescu) trebuie avute in vedere transformarile suferite de societatea romaneasca dupa Marea Unire. El ofera o imagine a Romaniei Mici, "guvernata in afara de principiile si de prescriptiunile con­stitutionale si abandonata unui regim de dictatura fara raspundere: dictatura primilor-ministri si a sefilor de partid", dupa expresia lui Constantin Argetoianu. Politicianul se referea la alternanta la putere a liberalilor - cei care voiau, chipurile, continuarea reformelor - si a conservatorilor - cei care spuneau ca Romania a avut parte de suficiente reforme si ca acum consolidarea statului este misiunea primordiala.

Noua editie integrala a Insemnarilor zilnice (1904-1951) ale regelui Carol al II-lea constituie un pretios izvor istoric privind viata celui mai controversat reprezentant al monarhiei romane. Volumul al saselea si ultimul al lucrarii Intre datorie si pasiune contine insemnarile zilnice ale regelui Carol al II-lea dintre 1 ianuarie 1949 si 13 aprilie 1951, ultima zi a acestui important jurnal, care se incheie brusc, printr-o fraza neterminata. Vara anului 1949 aducea, la 18 august, in viata cuplului Carol – Elena Lupescu, un eveniment important: cununia religioasa, ofi ciata de catre parintele arhimandrit dr. Martinian Ivanovici, preotul paroh al Bisericii cu hramul „Sfi ntii Voievozi” din Paris. Ultimii ani ai vietii lui Carol al II-lea au fost marcati insa si de incercari nereusite ale fostului rege de a prelua conducerea diasporei romane, cu speranta – desarta si de neinteles la un om de inteligenta lui – ca, intr-o zi, va ajunge din nou pe tronul Romaniei.

Cu fotografii din arhiva familiei

Petre a fost trimis mai aproape de front, la Odesa, și a rămas să ne trimită vorbă despre cei de acasă, când avea să afle. Eu și Liza am rămas la Focșani, așteptând. Se făcuseră caisele și, ca și cum am fi fost acasă, făceam dulcețuri. Nu știam unde ne va prinde iarna și nici unde ne va prinde luna viitoare, dar făcutul dulceții, spălatul fructelor și învârtitul copturii pe foc mă linișteau. Începuseră bombardamentele. Borcanele clănțăneau pe masă. Când începeau borcanele să tremure, lăsam totul și fugeam în pivniță. Între două bombe, ieșeam afară și mai învârteam la dulceață.

„Bunica se întindea pe fotoliul ei pat acoperit cu o cergă roșie, iar eu mă așezam la masa din sufragerie, lângă ea, îi puneam întrebări și scriam, înregistrând totul cu vocea ei și fără să-i schimb în vreun fel stilul. O vreme mi-am închipuit că am consemnat amintirile bunicii ca să-i dau ei sentimentul că nu și-a trăit viața degeaba, că interesează pe cineva, că viețile trăite nefericit, odată povestite, capătă, magic, un fel de sens… Mă gândeam că asta o va face să fie mai împăcată cu viața ei când va muri, să aibă mai pu?ine regrete, gândindu-se că mi-a lăsat ceva ce nu piere odată cu ea.

Încep însă să am sentimentul, astăzi, că nu atât pentru ea am hotărât să-i consemnez viața, nu doar ca să-i dau ei sentimentul că n-a trăit degeaba – căci nu știu dacă bunica era așa de obsedată de zădărnicie –, ci mai mult pentru mine, ca să pot eu accepta mai ușor zădărnicia vieții ei – și a vieții în general.”

„Operă de moralist? Literatură? Filozofie? Poate că cel mai corect ar fi să numim paginile „Caietelor” lui Cioran jurnalul condiţiei umane. Nimeni n-a vorbit cu atâta sinceritate, cu atâta vervă și har pentru fiecare dintre noi. Niciodată inteligenţa n-a fost mai destrăbălată ca în paginile acestui Cioran în pijama, decontractat, eliberat de rigorile și eleganţa «marelui stil» din cărţile sale antume. Niciodată un necunoscut, punând pe hârtie doar pentru el cele mai necenzurate gânduri care i-au trecut prin cap, n-a reuşit să-ţi devină cel mai apropiat prieten. Nu există o altă carte pe care s-o fi recitit de-atâtea ori. O țin pe noptiera mea. Pentru că sunt convins că nimeni, în spaţiul laic al existenţei noastre, nu ne-a fost atât de aproape și nu ne-a eliberat mai eficace, dinlăuntrul singurătăţilor și spaimelor lui, de singurătățile și spaimele noastre. Dacă ar fi ştiut – când îşi rumega în acest jurnal disperările, mefienţele, dezamăgirile, apetitul şi sila de glorie, tortura plictiselii, bucuria de a trăi şi scârba de semeni – ce mulţime nesfârşită de prieteni se aduna la porţile scrisului lui!“ (Gabriel LIICEANU)

„...O astfel de carte istoriseşte o fabulă care, cu sau fără noi, merita să fie inventată.“ (Constantin NOICA)

Mult iubite Domnule Noica, Ţin pe masa mea o poză pe care Andrei ne-a făcut-o la Păltiniş, în timp ce urcam pe poteca pietruită care duce spre cabana d-voastră. Poza este făcută din spate şi are în ea o elocvenţă a însoţirii care mă fascinează de câte ori o privesc. Poate pentru că astăzi este ajunul Crăciunului şi simt nevoia să mă deschid către obiectele iubirilor şi veneraţiilor mele, mă întorc către d-voastră, din depărtarea aceasta care apropie în chipul cel mai adânc, şi vă mulţumesc pentru drumul pe care, cu spatele întors către lume, m-aţi lăsat să îl facem împreună. De „despărţit“ poate fi vorba doar în sensul că drumul ce mi se deschide în faţă trebuie de-acum să-l străbat singur, vegheat doar de privirea d-voastră, pe care îmi place să o simt în urma mea ca pe o însoţire, ce îmi măsoară din depărtare poticnirile, şovăiala şi regăsirile. Aşa mă simt în clipa aceasta, altfel, dar la fel de tare, legat de d-voastră... Gabriel (Gabriel Liiceanu către Constantin Noica, 24 decembrie 1982)

„Peste 100 de ani nici eu nu voi mai fi cunoscut, nici Liiceanu. Dar raportul dintre noi va fi cunoscut. A face cultură e a sta într-un picior. În fotografie şi eu sunt într-un picior, şi el. Dar eu sunt pe piciorul drept, pe când el e pe cel stâng. Acesta e raportul.“ (Constantin NOICA, „Jurnal de idei”)

„Asist cu bucurie la «despărţirea» lui Gabriel de mine. O grăbesc chiar. Voi sfârşi în singurătate, aşa cum mi-am dorit. Sau poate legat numai de departele meu...“ (Constantin NOICA, „Jurnal de idei”)

„Am vrut să scriu despre India pe care o iubesc, menționând mai puțin bijuteriile sale arhitecturale sau destinațiile turistice promovate în pliante și concentrându‑mă pe perspectiva călătorului care nu‑și poate reține uimirea în timp ce descoperă această țară minunată.” Radu Polizu

Peregrin pe vasta intindere a operei si biografiei lui Valeriu (Bartolomeu) Anania ai permanenta senzatie a pelerinului modern, tributar unei alte paradigme culturale, chemat sa vibreze la o frumusete de altadata care are multe de transmis unei lumi parca mai grabite si mai departe de simplitate. O cercetare ampla care sa priveasca opera lui Valeriu Anania, nu doar din perspectiva scrierilor artistice nu s-a realizat. Probabil este inca devreme. Nenumarate texte ale autorului inca asteapta sa fie tiparite, cercetate si, intr-un context academic, sa fie scoase la lumina pentru cititorii care nu sunt putini. Pe de alta parte, orice analiza a unei opere nu ar putea fi completa fara o incercare de recuperare a biografiei. Ori a vorbi despre biografia lui Valeriu Anania in termeni definitivi este cel putin un demers iresponsabil. Nu doar din perspectiva personalitatii sale, ci, mai ales, din convingerea ca inca mai sunt multe documente de consultat si multe situatii de deslusit. Asadar, comparativ cu atentia de care au beneficiat alti scriitori, putini cercetatori s-au aventurat intr-o incursiune definitiva si holistica in opera lui Valeriu Anania. In plus, opera lui Valeriu Anania este diversa si complexa. La finalul drumului mi s-a parut ca personalitatea acestui om se aseamana cu cea a unei albine care, din toate unghiurile lumii, acolo unde a fost purtat de rosturile pe care le-a trait, a cules nectarul cultural specific fiecarei zone, asezandul cu grija in stupul propriei fiinte.

Omul rămâne totuși un animal plăpând, vulnerabil și însingurat. Fericit cel ce poate face film, fiindcă trăiește mai multe vieți, dar ar trebui să ştie de la început că va uita să-și trăiască propria viață. (...) El era Omuletul. [Gopo] s-a întâlnit cu Fellini, Wajda, Tarkovski, Antonioni, Disney, Wells şi, într-un târziu, a fost chemat de Dumnezeu pentru o ultimă întâlnire: moartea vieţii lui... un alt subiect fantastic.

MIRCEA BUNESCU

Ingeniozitatea dispozitivului inventat de Ioana Violet constă în faptul că propune încercări situaționale care trimit, într-un cadru nu numai fictiv și ludic, ci și mitic, la un întreg evantai al ipostazelor în confruntarea noastră cu cele mai primitive senzații.

Cartea contine o abordare interesanta a vietii si operei lui Ion Luca Caragiale. Pornind de la studii de referinta si analizand cu atentie opera scriitorului, autoarea explica un context istoric, politic si cultural care constituie sursa de inspiratie a lui Ion Luca Caragiale. Ilustratiile, fotografiile, cronologia, care surprind aparitia si evolutia miscarii teatrale din epoca in care a trait scriitorul, sunt prezentate intr-un mod atractiv, pentru a le facilita cititorilor apropierea de o epoca si pentru a-i determina sa-l citeasca, sa-l inteleaga si sa-i admire creatia lui I.L. Caragiale.

Corespondența Înaltpreasfințitului Justinian cu poetul Ioan Alexandru este un veritabil exemplu de restaurare în comuniunea dragostei. Această corespondență are în sine o relevanță deosebită pentru a sesiza geneza scriitorului, a poetului și geneza sau creșterea duhovnicească și culturală a ierarhului prin meandrele unor vremi ce presupuneau anumite sacrificii...

Volumul, semnat de istoricul de artă Maria Pașc, cuprinde convorbiri cu trei dintre cei mai apreciați sculptori contemporani, atât în țară, cât și peste hotare: Laurențiu Mogoșanu, Mircea Roman, Aurel Vlad. Pe parcursul celor trei capitole ale volumului, demersul istoricului de artă de a cartografia spațiile de creație în care au lucrat cei trei sculptori de-a lungul vremii devine pretextul pentru a sonda adâncurile celor trei puternice personalități. După cum mărturisește autoarea, „în atelier, vezi artistul, îi vezi lucrul, pictura ori sculptura. Dar vezi mai ales omul. Cum își gospodărește el locul. Cum își compune viața în jurul șelei ori al șevaletului”.

Lucrarea de față abordează un subiect de istoria diplomației românești în perioada delimitată de două evenimente majore din istoria sa politică. Pe de o parte obținerea independenței în urma Tratatului de pace de la Berlin semnat la 1 iulie 1878, care permitea exercitarea unei politici externe proprii și oferea posibilitatea dezvoltării sistemului instituțional, atât de necesar modernizării, iar pe de altă parte realizarea unirii tuturor provinciilor istorice românești, crearea României Mari, urmată de eforturile diplomației autohtone pentru recunoașterea și afirmarea internațională a noului stat, pentru conservarea noii sale identități politice, stabilită prin hotărârile Conferinței de pace de la Paris (1919-1920).

Este dificil, daca nu imposibil, sa definesti o viata de om cateva interviuri. Conceptul acestei colectii s-a nascut treptat. Initial am fost manat de curiozitatea de a citi cateva interviuri saptezeciste, mentionate in cronica muzicii rock romanesti a lui Nelu Stratone. Apoi mi-am amintit de existenta unor inregistrari pe banda din 1975 si 1990 si a unor taieturi din ziare in colectia unui bun prieten. Puse impreuna, ele schiteaza evolutia conceptiilor muzicale si de viata ale lui Nicu Covaci, impletite cu o buna bucata din istoria formatiei Phoenix.

Maria Tănase creează şi pune în valoare melodia poporană autentică şi cu deosebire cântecul autentic, terenuri încă necunoscute, neînţelese sau degradate de obişnuiţii noştri dizeuri.

Volumul al cincilea al lucrării „Între datorie și pasiune” conține însemnările zilnice ale regelui Carol al II-lea dintre 1 ianuarie 1946 și 31 decembrie 1948. La începutul acestei perioade, fostul suveran se afla încă în Brazilia, la Rio de Janeiro, consemnând în jurnalul cotidian eforturile depuse pentru a obține aprobările necesare în vederea întoarcerii în Europa. În Brazilia, la Rio de Janeiro, suveranul se va căsători cu Elena Lupescu, în 3 iulie 1947, eveniment comentat astfel: „De atunci s-a schimbat totul în viața noastră, a venit asupra mea o liniște și, ca să zic așa, o stabilitate binefăcătoare. Am ieșit din minciună și am arătat lumei întregi că Duduia – de care, de 23 de ani, mi-am legat viața – este demnă de a ocupa și un loc de cinste”. Deoarece din jurnal lipsește caietul nr. 111, pentru perioada cuprinsă între 11 decembrie 1946 și 4 decembrie 1947, este dificil de reconstituit modul în care exilații au reușit să ajungă în Portugalia, la Estoril. O notație din 5 octombrie 1948 – „Azi s-a împlinit anul de când, după atâta vreme, am sosit, din nou, pe scumpul nostru pământ al Europei” – aduce lămuriri asupra datei revenirii pe continentul european: 5 octombrie 1947.

Jurnalul vizitelor canonice ale mitropolitului Neofit Cretanul, o frescă a stării Bisericii și a Țării Românești din jumătatea secolului al XVIII-lea, dincolo de bogăția și ineditul informațiilor, dar și de dulceața exprimării literare, reprezintă un izvor de cunoaștere și o călătorie duhovnicească, fapt pentru care recomandăm cu căldură această lucrare ca pe o lectură agreabilă în care cititorul îl însoțește imaginar pe autor.

„Când Adrian Alui Gheorghe mi-a spus că va publica o carte de dialoguri cu fiul său, ideea m-a entuziasmat. Îmi imaginam un interesant dialog de genul părinți și copii desfășurat pe tema hiatusului dintre generații. A fost destul să citesc prima pagină ca să descopăr că am în față o carte infinit mai complexă, că cei doi protagoniști ai dialogului nu sunt atât un tată și un fiu, cât doi scriitori aparținând unor generații succesive, curiozitatea celui tânăr în legătură cu viața, opera și epoca înaintașului său desfășurându-se nu între granițele biologice sau sentimentale ale unei familii, ci pe câmpul de luptă fără frontiere al istoriei literare și chiar al Istoriei. Este vorba, de fapt, despre o exhaustivă și extrem de nuanțată monografie Adrian Alui Gheorghe (un dialog monografic spune subtitlul cărții!) care reușește să sugereze nu doar un portret al scriitorului, ci și un portret al epocii sale. În timp ce citeam interesantele întrebări, pline de curiozitate și empatie, prin care fiul construia portretul tatălui, mă întrebam ce ar fi dacă, în a doua jumătate a cărții, rolurile s-ar inversa și tatăl ar descoperi portretul și lumea fiului. Nu s-a întâmplat așa, dar s-ar putea întâmpla – sper – într-o carte viitoare.” Ana Blandiana

Volumul al IV-lea al jurnalului regelui Carol al II-lea cuprinde insemnarile din perioada 1 ianuarie 1943 - 31 decembrie 1945. Asadar, trei ani din viata monarhului exilat, dintre care primii doi au fost petrecuti in Mexic, iar ultimul, incepand cu decembrie 1944, in Brazilia. Cu o premonitie fantastica, suveranul a intuit viitorul Romaniei: „Grija mea merge, in primul rand, catre Tara mea; ea este mai primejduita decat celelalte, daca nu se da posibilitatea de a face ceva pentru ea. Intai, in situatia de azi, se gaseste in campul celor batuti; pe urma, inaintarea Armatei Rosii spre Europa, care se va face, daca nu intervine ceva urgent, prin Tara noastra; cu ajutorul numarului destul de mare de prizonieri din URSS se vor face toate eforturile

O perspectivă personală după 30 de ani de la Revoluție și de la căderea Cortinei de Fier:

Jumătate din viață am trăit-o dincoace de Cortina de Fier, cu toate privațiunile impuse de nedreapta divizare a Europei după al Doilea Război Mondial. Am început să simt frustrarea față de această stare de fapt încă din anii liceului, dar ea a devenit tot mai acută în perioada facultății și insuportabilă în ultimii ani ai comunismului. Am purtat cu mine în suflet această Cortină de Fier, pretutindeni, tot timpul cât a existat. Prăbușirea ei în 1989 nu a însemnat că pentru mine a dispărut atunci cu totul, pentru că rănile lăsate au fost prea adânci. Însă, așa cum încearcă să dovedească paginile acestei cărți, în România de zi cu zi, dincoace de Cortină, viața a continuat totuși să pulseze, încercând să mențină echilibrată veșnica balanță schimbătoare a Binelui și Răului. – ADRIAN SĂVOIU

„În 2016, în jurul Mării Negre am văzut aproape peste tot militari, iar în spatele atmosferei relaxate, pe care o întâlneşti în general în porturi, am simţit precipitare şi nelinişte, de parcă zilele bune se apropie de sfârşit, dacă nu cumva s-au terminat deja. Această mare capricioasă, aflată între lumi, parcă mereu nervoasă şi greu de stăpânit, este un loc al nesfârşitelor dispute, al nemulţumirilor ascunse şi al strategiilor războinice. Perioadele de aparentă linişte n-au fost lipsite de bătălii, iar peisajul întregii regiuni a suferit permanent fragmentări, comasări, rupturi, dislocări, anexări. Țările din jurul Mării Negre n-au fost niciodată prietene, poate şi fiindcă oamenii nu sunt interesaţi să se cunoască între ei, nu sunt curioşi să știe nici cum trăiesc vecinii şi nici ce-ar putea cumpăra de la ei. Mirarea şi dorinţa de cunoaştere a grecilor antici, care au înfiinţat fiecare port cu tradiţie de la Pontul Euxin, au fost înlocuite la început de lăcomie şi apoi de orgoliul dominaţiei întregii mări. Sferele de influenţă abandonate şi reconstruite după 2014, când pentru prima dată în Europa postbelică un stat a luat cu japca un teritoriu vecin, au transformat iarăşi Marea Neagră într-un loc al confruntărilor. Aici, totul se întâmplă încet-încet, iavaş-iavaş, ciut-ciut, în aşteptarea «celui de-al nouălea val», care ar putea fi devastator.“ (Sabina FATI)

„Ce vedem aici sunt doi oameni — unul e om al Bisericii, celălalt e un om din Biserică — stând de vorbă despre Naștere, Crăciun, Înviere, Paști, om, divinitate, lume, iubire și ștergerea tuturor lacrimilor, așa cum pe vremuri stăteau de vorbă, pe malul râului Ilisos, Socrate și Phaidros, discutând despre frumusețea sufletului în iubire și despre câmpia ființei, așa cum stătuseră de vorbă, la gura sobei, Karl Popper și Konrad Lorenz, vorbind despre oameni, obiceiurile animalelor, lume și etologie, și cum încă mai stau de vorbă, într-un apartament din Paris, Lev Șestov și Benjamin Fundoianu, într-o minunată eternitate a conversației neîntrerupte, care începe odată cu primul om și merge mai departe prin noi, cei care stăm azi de vorbă, până la ultimul om restaurat al mântuirii.” Horia-Roman Patapievici

Prin colecția Biografii, editura își propune să aducă în atenția cititorilor personalități ale culturii române. Scrise cu intenția de a contura un context istoric, politic și cultural, pe care cititorii să-l înțeleagă ușor, cărțile dezvăluie fapte, mentalități și idei în jurul cărora s-a construit o personalitate și fixează repere pentru înțelegerea operei, deschid un demers reflexiv, conturează valori și atitudini.