Autori români

Adulat de unii (un "Stalp al Cetatii") si detestat de altii (un "Frankenstein al democratiei"), Ion Iliescu este un personaj, cu origini culturale multietnice controversate, care a marcat in toate felurile istoria contemporana a Romaniei, de la executia lui Ceausescu si Mineriade trecand la Declaratia de la Snagov, prin care se initia parcursul spre Uniunea Europeana si NATO.

„Reconfirmându-și talentul de prozatoare și interesul pentru inovație, Paula Erizanu vine cu un surprinzător docu-fiction, un adevărat roman istoric, alcătuit dintr-un uriaș puzzle de mărturii. Vocile, fermecător de autentice, ale supraviețuitorilor unei lumi măturată de abuzuri, deportări, jafuri, prinsă între războaie (inclusiv cel din Ucraina) transmit un paradoxal și reconfortant sentiment al vieții care răzbește prin încercările istoriei, luând-o mereu de la capăt. Cu multă discreție, autoarea arată saltul cultural și civic făcut de copii crescuți în sărăcia și violența unei societăți tradiționale pe care o schimbă treptat.

„Aicea-i și raiul, și iadul” este o carte esențială pentru a înțelege nu doar ultima sută de ani de singurătate ai Republicii Moldova, aflată la confluența între culturi și etniii, ci și identitatea și deschiderea spre lume a moldovenilor, statornici și în același timp, migratori, cosmopoliți și legați de teritoriul lor.” (Gabriela Adameșteanu)

„„Aicea-i și raiul, și iadul” nu e doar un titlu de carte, ci adevărul in nuce cu privire la condiția umană. Ca o Șeherezadă contemporană, Paula Erizanu colecționează poveștile emoționante ale celor din jurul ei și le spune mai departe, pentru a le salva. Densă, articulată pe mai multe voci, care se împletesc într-o țesătură narativă de mare diversitate umană, această docudramă istorică și socială, încadrată într-o ramă autobiografică, impresionează prin autenticitate. Nu doar roman și nu doar confesiune autobiografică, ci și una, și alta, în proporții bine dozate, cartea Paulei Erizanu oferă o secțiune transversală prin întregul secol XX, răsfrânt în destinele unor oameni obișnuiți, condamnați să suporte Istoria ale cărei victime devin. Un caleidoscop tulburător al demnității și ticăloșiei umane, în care lumina și întunericul nu sunt niciodată absolute, ci desfăcute în nenumărate stadii intermediare.” (Carmen Mușat)

„Mărturiile culese de Paula Erizanu ne demonstrează încă o dată că moldovenii știu despre trecutul lor mai mult de la alții și mai puțin de la oamenii locului. Pentru prima dată vocile minorităților, ale marginalilor, ale refugiaților și ale emigranților se împletesc într-o poveste comună care vine să umple găurile albe ale unui secol basarabean. „O carte care crește”, spune Paula Erizanu, și chiar asta este, o carte care ne face mai conștienți.” (Tatiana Țîbuleac)

A testimonial of the life and deeds of Her Majesty Margareta, The Custodian of the Crown, during the 35 years that have passed sincer her arrival in Romania, presented in an elegant volume, with beautiful images.

O cronică a vieții și faptelor Majestății Sale Margareta din perioada celor 35 de ani petrecuți în România postcomunistă, într-un volum elegant, cu texte detaliate și imagini superbe.

Prefață de Gabriel Liiceanu

„În urmă cu câteva luni, am primit, pe computer, scrise cu un singur deget și fără diacritice, cele nouăsprezece povești adevărate care alcătuiesc volumul Vărul Alexandru. Autorul, care a împlinit 78 de ani, mă ruga să-i spun ce părere am. Primindu-le, am surâs. Nu i-am dat nici o șansă. Nici cea mai mică. Nimeni pe lume, mi-am spus, începând să scrie la o asemenea vârstă, nu a putut da ceva literar valabil. Cultura lui umanistă se reducea de altfel la istorici și politologi francezi. Cu literatura nu avusese niciodată o bună întâlnire. Afară de epistole ocazionale, scrise cu haz, nu știam să fi produs vreodată ceva. Știam că seara, târziu, îi plăcea să facă focul în căminul din living și să se uite la jocul flăcărilor, sorbind un Côtes du Rhône și trăgând dintr-o pipă. Dar nu știam că se apucase de scris. L-am întrebat de unde i se trage. Am scris pentru ca mi se părea că am ceva de spus. De unde a învățat să scrie, la peste 70 de ani? Cu această întrebare în minte, m-am grăbit să dau cartea la tipar. Ce carte superbă!“ — GABRIEL LIICEANU

„Am citit multe cărți de memorii foarte bine scrise și de-a dreptul emoționante. Una din ele a fost Vărul Alexandru, de Adrian Oprescu, care fusese arestat când avea 20 de ani și era student în anul întâi. Și-a scris memoriile după 60 de ani, deci la optzeci de ani, și le-a povestit cu o minunată prospețime. Eroii principali ai filmului meu, Poarta Albă, Adrian (Adrian Oprescu) și Ninel sunt preluați din această carte. Tot aici era relatată și scena cu copilul de trei ani care a adormit în baraca de scule. Am simțit că este un final bun de film!“ — NICOLAE MĂRGINEANU

„Avusesem, nu demult, 20 de ani. Ar fi trebuit să fiu la facultate, dar nu mai eram. Soarta decisese pentru mine să fiu unul dintre deținuții politici care trebuia să contribuie la construirea socialismului prin săparea Canalului.“ — ADRIAN OPRESCU

”Unde se ascunde adevăratul eu al ființei umane? E întrebarea pe care era simulacrelor o face și mai acută, și mai plină de temei. Scena vizibilă a vieții noastre pare să nu aibă culise, totul se vede pe social media. Dar cât adevăr e în expresiile vizibilului? Până unde trișăm pentru a arăta bine? Constantin Cheianu săvârșește un extraordinar act de curaj. Dincolo de imaginea de prozator confirmat, de jurnalist de temut, de publicist și dramaturg intrat deja în canon, dezvăluie eul său intim – vulnerabil, cuprins de temerea bolii și a morții, fragil, dar și nemaipomenit de puternic prin onestitatea și necruțarea cu care-și chestionează viața și-și confruntă propriile neputințe. Parcursul existențial al artistului și scriitorului într-un spațiu plin de impostură, încărcat de perfidie, cu o moștenire sovietică dezastruoasă,  nu poate fi unul ușor de înțeles, simplu de evaluat. Suntem cu toții suma traumelor noastre, suntem purtătorii ecourilor din vocile celor care ne-au însoțit și ghidat existența. Adevărul lui Constantin Cheianu este și adevărul nostru. În expunerea lui de o sinceritate șocantă, răscolitoare, ne simțim rușinați de propriile lașități, ne simțim atenționați asupra propriilor dependențe, ne întâlnim cu angoasele și poate marile noastre regrete. De aceea, lectura este incomodă, stânjenitoare, dar și terapeutică. Gustul amar pe care-l trezesc aceste confesiuni este însoțit de recunoștința și admirația pentru o lecție învățată despre demnitate și curaj.” (Nina Corcinschi)

La vârsta amintirilor, cunoscuta prozatoare Alexandra Târziu – autoare a numeroase volume, cel mai recent fiind „Despre nedumeriri”, publicat de editura Vremea în 2024 – se întoarce în această carte asupra perioadei pe care a trăit-o înaintea plecării în America din anii ’80, supunând unui tir necruțător și unei ironii fine multe dintre figurile scriitoricești legendare care au populat Casa Monteoru, sediul Uniunii Scriitorilor, în acea vreme.

Eugen Jebeleanu, Dan Deșliu, Geo Bogza, „serafica” Nina Cassian se perindă pe holurile stabilimentului din Calea Victoriei și prin paginile cărții, dar nu așa cum îi știm, ci înzestrați de Târziu cu o zdravănă doză de ficționalizare. Dincolo de sarcasmul specific, scriitoarea își dorește să înțeleagă, să afle ce i s-a întâmplat și ce (ni) s-a întâmplat, de ce ne bântuie în continuare aceste figuri tutelare ale comunismului (și comunismul însuși): „cine sunt beneficiarii revoluției, proprietarii acestui teritoriu, un pământ fără lanuri, fără oameni, gol?”, iar răspunsul autoarei, veți vedea, este tulburător. - Doinel Tronaru

Volum nominalizat la Premiile Observator cultural pentru Memorialistică/Eseu, ediția 2026

Premiul „Monica Lovinescu” acordat de Fundația Humanitas „Aqua Forte”, ediția 2025

Acest volum este un proiect de cercetare al Centrului de Studii în Istorie Contemporană

Cuvânt-înainte de Ruxandra Cesereanu

La vârsta adolescenței, când ar fi trebuit să se gândească la studiile viitoare și să cunoască primii fiori ai iubirii, Nina Moica devine deținut politic, închisă la Jilava, Botoșani, Arad și Oradea, pentru că a făcut parte dintr-o organizație anticomunistă. Victimă a unui regim care voia să instaureze teroarea și frica de aproapele în gândirea poporului, povestea Ninei Moica - prezentată de autori sub două forme: interviu și eseu - este un fel de istorie a formării, a suferinței și a supraviețuirii în condiții adverse, ca și un adevărat manual de rezistență în fața dictaturii și a detenției.

„Dialogul ne oferă o panoramă a vieții și a oamenilor din închisorile traversate, dar ne descoperă și persoana Ninei Moica. Un om direct, dar sensibil, corect și autonom, care nu înțelege să se supună unei societăți aberante, hotărâtă să distrugă programatic tot ceea ce îi precedase, ca un copil care își devorează părinții. Un om viu, autentic, cu dureri și regrete, înfruntând greutăți nu numai în lumea comunistă, ci și în propria familie, cu care este ușor să te identifici.” (Alin Mureșan, Clara Mareș)

 „Doamna Nina Moica este - un avantaj al cărții - o povestitoare dăruită și dăruitoare, care știe să narativizeze scenele din Gulag și să le descrie amănunțit. Hrănirea, spălarea, somnul, vestimentația, anchetele, prieteniile, coafura, sărbătorile religioase, bolile, nevoile fiziologice, tensiunile și înfruntările, discuțiile, crizele - toate acestea sunt relatate pas cu pas, ca într-un studiu microscopic de caz. Cine vrea să cunoască, zi de zi, viața unei deținute politice la tinerețe o poate face în mod real citind această carte plină de nuanțe și portrete, cu scene din detenție, care narează sub lupă viața în Gulagul românesc. Nu e doar viața Ninei Moica. La fel de importantă este și viața celorlalte femei întâlnite în închisori - fie ele prietene sau străine -, devenite surate în Gulag.” (Ruxandra Cesereanu)

”Labirintul și Venetica alcătuiesc un diptic care merită adus în atenție mai ales prin calitatea documentară a acestor autoficțiuni. Puține memorii ale unor actanți ai primilor ani de comunism au adus atâtea  detalii din viața literară aflată în plină transformare sub apăsarea politicului precum primul dintre ele. Ariadna Șalari e o scriitoare care trebuie redescoperită, mai ales prin ultimele ei cărți.” - Bogdan Crețu

Romanul Labirintul al Ariadnei Șalari apare acum pentru prima dată într-o ediție cu grafie latină reluând textul original publicat în alfabet chirilic în 1990. Proiectul editorial a fost inițiat de Asociația pentru Cultură și Arte Arbor și face parte dintr-un demers mai amplu de recuperare și valorizare a patrimoniului literar basarabean.

Pe lângă Labirintul, ediția de față include și romanul Venetica, precum și un calup epistolar inedit: câteva scrisori adresate Ariadnei Șalari de către poetul avangardist Sașa Pană în 1950 – primul an de la despărțirea lor. Aceste scrisori oferă o perspectivă personală și emoționanată asupra vieții autoarei și a mediului literar bucureștean în care a fost activă înainte să revină în Basarabia.

Reeditarea celor două romane, Labirintul și Venetica, a fost realizată sub egida Editurii Seneca, cu sprijinul Bibliotecii Naționale a Republicii Moldova și al Institutului de Matematică și Informatică ”Vladimir Andrunachievici” din Chișinău, instituții care au contribuit la procesul de digitalizare și transliterare a textelor originale.

Cartea „Simona Halep: Eroul. Mitul. Omul” are la baza teza de doctorat a autorului, aducand o contributie semnificativa in peisajul istoriografic romanesc. Aceasta lucrare originala si inovatoare exploreaza modul in care este construit eroul sportiv in societatea romana contemporana, folosind ca studiu de caz figura jucatoarei de tenis Simona Halep, unul dintre cele mai mediatizate nume din viata publica.

Prin abordarea sa interdisciplinara, care imbina elemente din sociologie, antropologie, comunicare si studii media, studii culturale si de gen, volumul raspunde exigentelor unui public divers si ofera cititorilor o oportunitate de a-si extinde orizonturile.

Cartea ridica o problematica noua despre complexitatea sportului si a eroilor sai, demonstrand ca aceste teme sunt mult mai nuantate decat ar parea la prima vedere.

Teodor Burnar examineaza in detaliu modul in care imaginea eroului si a celebritatii este construita si deconstruita in contextul contemporan, cum se desfasoara instrumentalizarea lor economica, politico-religioasa si mediatica, precum si impactul social media asupra acestui proces.

O lucrare fascinanta, ce ofera o radiografie a unui fenomen sportiv romanesc supus eroizarii: Simona Halep.

Un jurnal de calatorie nu este deloc o întreprindere facila atunci când consemnezi nu ca un turist, ci ca un calator care privește lumea cu inima.

Caci cartea de fața nu ofera doar informații precise despre istoria, civilizația, cultura, tradițiile, gastronomia unei țari, ci și descrieri expresive, adesea poetice și chiar elegiace, ale celor mai insolite și fascinante obiective din lista autorului.

Perfect distincte din punct de vedere cultural și emblematice pe harta lumii, țarile despre care aflam grație generozitații autorului nu doar ca ne invita într-o provocatoare calatorie cu ochii minții, ci și ne ofera prilejul perfect de reflecție la frumusețea oferita noua lumii, cu firesc, seninatate și o noblețe fara egal.

Nu doar acribia cartografierii acestor fermecatoare teritorii recomanda acest nou volum din seria Pierdut în lume, ci și impresionantele resurse de ordin afectiv grație carora înțelegem și simțim, macar parțial, tot ceea ține de grandoarea lumii.

„Aflată, în decembrie 2024, într-un tren Cluj-Timișoara, Ruxandra Cesereanu își dă seama că «de patruzeci de ani țin în mine o autobiografie pe care nu o lăsasem să iasă și care dădea pe dinafară, nu mai voia să rămână nescrisă. Se copsese atât de tare încât năvălise peste mine ca taifunul, tornada și uraganul». În această stare de efervescență, scrie cartea de față în șase săptămâni. Nu este primul ei proiect autobiografic, dar este cel mai complex, care aduce la suprafață decenii de viață prin stări, trăiri, întâmplări considerate emblematice pentru întregul parcurs existențial. De-a lungul lui, alături se găsește constant romanul lui Mihail Bulgakov, Maestrul și Margareta, o carte în multe feluri întremătoare și limpezitoare. Sau, cum scrie memorabil Ruxandra Cesereanu: «Respiram viață vie cu ajutorul unei singure cărți»”. (Sanda Cordoș)

„Bunul meu prieten George Bezviconi, de care mă leagă 30 de ani și mai bine de strânsă amiciție și colaborare, cunoscut și familiei mele – nu mai este! Uimirea mea – trebuie să repet – este mare și încă nu-mi vine să cred de cele ce îmi scrieți. Într-adevăr cu stingerea sa atât de timpurie din viață, știința istorică românească pierde un mare animator, un adevărat pioner sârguitor, dotat de o rară modestie, de o erudiție și competență mare ! Dar așa se întâmplă cu noi toți ce trăim pe acest pământ. Fiecare se va duce pe neașteptate – la urma urmei noi toți nu suntem decât niște simpli muritori. Cunosc bine activitatea lui George, pe care am apreciat-o și am prețuit-o totdeauna. Tot ceea ce a scris dânsul va prezenta un monument ce va dăinui perpetuu, neputând fi distrus niciodată de nimeni. Aceasta îi va fi, așa cred, răsplata cea mai bună a zecilor săi de ani de muncă dezinteresată, împletiți cu multe necazuri și puține bucurii.” (Dimitrie N. Mincev, istoric bulgar) „Istoria nouă este scrisă de oameni noi şi din ea nu va lipsi numele acestui mare romantic al istoriei basarabene – Gheorghe Bezviconi. Iar el a fost nu doar un mare istoric, ci și un aristocrat al Istoriei.” (Iurie Colesnic)

„Mi-e foarte dificil să scriu pe cartea în care personaj principal e o doamnă de care sunt îndrăgostit de zeci de ani, cum, cred, îndrăgostiți de ea sunt toți cei care au cunoscut-o. Nora, prin prezența-i plină de energie, farmec, șarm și inteligență, devine nu doar memorabilă și adorabilă, dar își potențează și poezia, încât atunci când citesc versurile ei, mai vechi ori mai noi, albe sau rimate, mi-e imposibil să n-o văd, să n-o aud în ele și să nu-mi placă și mai mult. Volumul pe care Angela Baciu ni-l propune și în care Nora Iuga îi răspunde la multe și ațâțătoare întrebări conturează și mai bine portretul acestei scriitoare și femei formidabile, care, de fapt, iese din orice ramă. Inclusiv din rama meșteșugită și prietenoasă a grozavei cărți pe care o țineți în mână.” (Robert Șerban)

Între a doua jumătate a lui octombrie 1941 și începutul primăverii lui 1942, populația evreiască a Odessei este exterminată de forțele armate române. Printre puținii supraviețuitori se numără Sprința și Valentina Berman, mamă și fiică. Trimise în Transnistria alături de alte zeci de mii de evrei, ele reușesc aproape miraculos să scape cu viață din iadul deportării și să revină în România în 1944. Între timp însă, soțul Sprinței și tatăl Valentinei, deportat și el, a fost împușcat undeva pe malul Bugului, pe marginea unei gropi comune. Din 1958 până în 1963, Valentina va sta la închisoare, condamnată pentru că dactilografiase poeme ostile noului regim ale lui Ion Caraion, iubitul ei, care îi va deveni soț. În 1986, la cinci ani după ce au primit azil politic în Elveția, scriitorul se stinge din viață, iar Valentina, la cererea lui Ion Solacolu, jurnalist al exilului românesc, începe să-și povestească existența. Într-un moment în care umbra războiului se întinde iar peste Europa, cartea Martei Caraion – nimeni alta decât fiica Valentinei și nepoata Sprinței – prezintă și analizează cu minuție și luciditate faptele cuprinse în această mărturie tulburătoare: „Am depliat o povestire din secolul XX, i-am desfăcut fiecare pliu de la est la vest: în momentul în care Ucraina explodează, redeschizând larg rănile vechi, și când locurile unor tragedii redevin incandescente, mi s-a părut necesar să fac asta”.

„Mărturie prețioasă, în consecință, a unui episod precis al Holocaustului: despre acel marș, care pornește de la Odessa la sfârșitul lui octombrie 1941 și îi poartă pe cei 30.000 de evrei spre o groapă comună de pe malul Bugului, pe o distanță de 200 de kilometri, într-o toamnă foarte rece, nu există relatări, deoarece n-au existat supraviețuitori, iar martorii și jandarmii însărcinați cu deportările n-au prea fost dispuși să facă destăinuiri. Nenumărate relatări ale unor marșuri similare se contopesc în tabloul imaginar și nediferențiat al marelui convoi al evreilor din război. A ne concentra asupra acestui marș și asupra acestei relatări, adică asupra experienței particulare a unui individ, la scara a ceea ce vede și știe el, ținând cont de limitările sale și de puterea sa de a surprinde fragmente de realitate vie, înseamnă a recunoaște locurilor, situațiilor, grupurilor, persoanelor, obiectelor existența proprie, comparabilă cu celelalte și totodată distinctă de ele.”

Hagi e ca vinul vechi: cu cat "se invecheste", cu atat devine mai valoros. Ii creste legenda. La statuia sa lucreaza nu doar trecerea timpului si amintirea unui fotbalist de geniu, ci si pustiul care i-a urmat. Cu Hagi in teren, Romania insemna ceva pe Planeta Fotbal. In absenta performantelor actuale, ne lasam mangaiati de amintirile lasate mostenire de Generatia de Aur. Erau vremuri frumoase, cand calificarile la Campionatele Mondiale sau Europene nici macar nu mai erau considerate performante.

In ce greutate ma aflu eu acum, incercand sa-mi descurc amintirile minunatei mele tinereti. Minunata, fiindca asa mi s-a infatisat de cate ori ma intorceau gandurile spre dansa; dar iata ca de-abia a inceput condeiul sa-mi alerge pe hartie si imi dau seama ca minunea era mai mult in mine, si ca in afara de mine lucrurile nu se aratau in realitatea lor decat foarte rar sub stralucitele culori cu care le imbracase imaginatia mea, biciuita atat prin noutatea senzatiei cat si prin influente speciale de ordin estetic sau literar, de care nici un incepator nu se poate libera in momentele formarii sale intelectuale.

Aceste insemnari cuprind date si evenimente al caror martor ocular a fost si sunt desprinse din cotidian si puse direct pe hartie. Atunci cand o informatie se dovedeste a fi gresita, pe parcurs autorul o corecteaza. Din stiri, mai mult sau mai putin comentate, din conversatii, audiente, vizite se incheaga imaginea vietii politice din perioada 1935-1944.

Deportata din Anatolia, la inceputul secolului trecut, Nectar Margosian a traversat mai multe spatii geografice si perioade istorice. A trait in civilizatii urbanizate, mereu fiind in mod brutal obligata sa iasa din ritmul normal al vietii si sa aiba o relatie speciala cu timpul. A fost insa printre cei alesi si putini pentru a crea dupa pofta inimii, in umilinta si tacere. Dezradacinarea, suferintele, exilul, pierderile, fragilitatea nu au invins-o. Finetea, rafinamentul si delicatetea s-au contopit in fiinta si creatiile ei. Dincolo de cumplitele incercari, tot ceea ce a facut a avut consistenta si greutate. Relele teribile ale unui intreg secol nu i-au putut sugruma vointa, ingeniozitatea, pofta de lucru. Istoriile mici, tulburatoare, aidoma istoriei mari alcatuiesc imaginea lumii noastre aflate de mult prea multe ori in deriva.

„Jumătate din viață am vrut să plec din România, iar cealaltă jumătate am căutat-o”, mărturisește autoarea care, în toți anii petrecuți peste ocean, a purtat în suflet spiritul locuinței sale din București. Este povestea atâtor români cu viață împlinită peste hotare, dar cu dorul de casă nedomolit. Locuința din strada Spătarului 17 devine scena vie a unui spectacol de teatru jucat pe îndelete cu personaje reale dintr-o lume nebună. Unii sunt fericiți, alții nu. Unii pleacă și încearcă să uite. Alții rămân și încearcă să-și amintească. Numai casa e mereu acolo. Neschimbată. Așteptând.

„Caracterul inexact, semi-ficțional al întregii cărți, precum și modul de a povesti precis și tăios, dar și plin de sarcasm și ironie, o scoate din sfera memorialisticii banale și o duce în cea a literaturii de bună calitate.”

Doinel Tronaru

Roxana von Kraus s-a născut și a studiat la București. A lucrat aici ca traducător la CEPECA și la Ambasada Statelor Unite ale Americii. A scăpat de comunism printr-o scrisoare către președintele american Gerald Ford. În Statele Unite, și-a continuat studiile la Boston și Harvard University și a fost finalistă la Iowa Writers’ Workshop. În 1985, a fondat compania de turism Quo Vadis și timp de treizeci de ani a organizat itinerarii pentru National Public Radio. A călătorit cu jurnaliști în toată lumea, de la Patagonia, Insula Paștelui și Africa de Sud până la Etiopia, Libia,Vietnam și Bhutan. Colaborează cu Harvard Review, care i-a publicat două eseuri, Meridians of the Heart și Ferraye. A participat la Yale Writers’ Conference și Granta Workshop, unde a scris acest memoir din România comunistă, „The House Without the Country”. Volumul memorialistic „Casa fără țară” este debutul autoarei în limba română.