Autori români

Jurnalul de faţă urmează unui alt jurnal, Pensiunea Dina (1984, 1995) şi altor scrieri memorialistice. Cititorul român va găsi în el o deosebit de interesantă cronică a vieţii de zi cu zi a intelectualului român exilat, cu însingurarea şi dorul de casă pe care le implică îndepărtarea de ţară, frustrări pe care scrisul şi bucuriile intelectului nu le compensează. O carte care trebuie citită nu numai de colegii de generaţie ai autorului, ci în special de tinerii zilelor noastre, fascinaţi de mirajul Occidentului.

Aceste pagini au fost scrise, în marea lor majoritate, chiar în timpul derulării evenimentelor din decembrie ’89, la care, cu excepţia celor petrecute în instituţia unde am lucrat (şi lucrez şi în prezent), nu am participat decât ca simplu „spectator”. Nu am luptat pe „baricadele revoluţiei”, nu am fost să apăr Radioteleviziunea română de terorişti şi, în pofida unor îndemnuri ispititoare şi cu foloase numeroase pe atunci... M-am mulţumit să urmăresc desfăşurarea progresivă, dar – mai ales – semnificaţia evenimentelor şi să le consemnez, ca atare, conştient fiind că sunt unul dintre „martorii”, poate mai atenţi decât alţii, ai unei istorii în curs a se scrie. Prof. univ. dr. Sorin M. Rădulescu

Există bucureşteni iubitori de frumos. Există bucureşteni care îşi iubesc concetăţenii atât de mult, încât după ce au adunat comori de artă întreaga viaţă, cu trudă, cu sacrificii, cu bucurie, simt nevoia să le împărtăşească şi să aducă lumină în sufletele celor din jurul lor.

Cu aceştia a vorbit Victoria Dragu Dimitriu, pe aceştia i-a vizitat în casele lor, poveştile lor şi ale comorilor lor le-a adunat în paginile acestei cărţi. O incursiune fascinantă în istoria unui oraş, a caselor lui, în profunzimile unei societăţi, ale unei mentalităţi. O carte care nu se poate lăsa din mână. Ultimele pagini ale cărţii înfăţişează, pe suport de hârtie specială, fotografii de epocă.

 

În 1926, familia regală a primit două lovituri grele. Mai întâi, în plină criză dinastică, adversarii săi au declanșat o campanie de denigrări la adresa reginei și a prim-ministrului Brătianu. Apoi, regele Ferdinand a fost diagnosticat cu cancer, iar starea sa de sănătate a determinat-o pe regină să-și întrerupă călătoria oficială în Statele Unite. Însemnarile reginei Maria reflectă atât evenimentele politice – lupta pentru putere a diferitelor partide și schimbările de guvern –, cât și viața ei cotidiană – cu hobbyurile, descoperirea religiei Baha’i sau micile bucurii și necazuri ale rudelor și prietenilor.

Caietul cu amintiri al Anei Greceanu a fost păstrat din generaţie în generaţie, trecând pe rând, după moartea autoarei, prin mâinile mai multor urmaşi. A fost moştenit de fiica sa Gabriela, iar după decesul acesteia a ajuns în grija surorii sale Maria Apotecker, apoi a fiicei acesteia, Geta, care la rândul său î-l va lăsa fiicei sale Colette Ghimpeţeanu. În final, caietul îi revine unchiului ei, istoricul şi genealogistul Radu Scarlat Greceanu, cel care iniţiază în 2010 traducerea însemnărilor Anei Greceanu.

Paul Emil Miclescu, PEM, după cum îşi semna, în facultate, proiectele de arhitectură, şi cum îl numeau prietenii, s-a născut la 20 mai 1901, odată cu zbuciumatul secol al XX-lea, pe care l-a însoţit cu neclintita-i seninătate, aproape în întregime, părăsindu-l la 22 martie 1994.
Erudit, bun cunoscător al limbilor engleză şi germană, exprimându-se într-o franceză pe care, astăzi, marea majoritate a francezilor i-ar putea-o invidia, mai presus de orice, Pem şi-a iubit ţara şi limba, după cum veţi putea constata dacă veţi consacra puţin timp, drumeţind prin vremuri apuse, purtaţi de volumaşul pe care tocmai îl aveţi în mână...

„Descendenţi condamnaţi este una dintre acele cărţi utile şi salvatoare. Utilă pentru că ne aminteşte ce a însemnat totalitarismul comunist, ce teribile mutilări a adus el societăţii româneşti, vechilor elite şi destinelor individuale. Salvatoare, pentru că ne oferă amintiri şi percepţii personale care aruncă lumină asupra unei întregi epoci, cu victimele şi călăii ei, cu eroisme şi laşităţi, cu banalităţi şi revelaţii, pentru că ne facilitează accesul la memoria privată a unei familii istorice româneşti."  Filip-Lucian Iorga

Simona M. Vrăbiescu Kleckner, care a emigrat în 1965 în Statele Unite, a revenit în mai multe rânduri în ţară după decembrie 1989, dedicându-se ieşirii României din impasul în care o adusese comunismul. A activat astfel, pro bono, în cadrul Preşedinţiei României, în calitate de consilier personal al preşedintelui Emil Constantinescu vreme de 18 luni (iunie 1999–decembrie 2000). Activitatea ei în slujba României este relatată în volumul O mărturie provocată — 1995–2000, Bucureşti, 2004, şi a fost răsplătită cu Medalia Serviciul Credincios în grad de Căpitan, conferită de către Preşedintele Emil Constantinescu, la Bucureşti, în decembrie 2000, şi cu Medalia Regele Mihai I pentru Loialitate, de către M.S. Regele Mihai I, la Bucureşti, la 9 iunie 2008.

Dagmar Dusil a ales să ne vorbească despre frumuseţea inefabilă a convieţuirii într-un oraș cândva de basm, aruncat de istorie în malaxorul îngrădirilor, lipsurilor, suspiciunii generalizate și nesiguranţei. Într-o limbă poetică, a cărei tensiune este mereu ţinută în frâu, scriitoarea extrage frumuseţile mărunte și liniștea din interiorul acestui zgomot de fond al istoriei comuniste, scrutând din intimitatea familiei bucătăria cu reţetele ei nemţești-românești-ungurești-austriece etc. Fiecare reţetă este un prilej de rememorare a vieţii de altădată din Sibiu și din România, o readucere laolaltă a bunicilor, părinţilor, rudelor și prietenilor ei în locul mic și retras din care nu se poate emigra niciodată decât pentru a avea unde să te întorci. Flori Bălănescu

O Tempora! Aceasta este o carte, de mult aşteptată de iubitorii sportului cu balonul rotund, în care eroul principal este inegalabilul comentator radio şi om de sport Ion Ghiţulescu. Un titlu mai sugestiv decât "Ion Ghitulescu + omul de la microfonul radio" nici că se putea. Ba da! Se mai putea titra şi "Ghiţulescu - omul care dă sentinţa în direct". Oricum, o combinaţie fericită, pe fondul unui interviu fluviu, ne dezvăluie biografia, activitatea generală radio şi specială de comentator sportiv (fotbal de calitate) a celui care a fost, este şi va ramâne în memoria noastra drept "titan" care ne-a adus pe calea undelor realitatea frumoasă din dreptunghiul verde de pretutindeni.

Născută din dorința inițială de recuperare a istoriei propriei familii și de consemnare a istoriei personale, cartea Nadiei Anghelescu, fondatoare a școlii românești de arabistică, îmbină forma jurnalului cu cea a memoriilor. Evocarea bucuriilor și suferințelor unei vieți se împletește astfel cu cea a unei activități și a unei cariere universitare bogate în împliniri.

"Ah! Primele dăţi sunt tot ce contează în viaţă!“ Raymond Queneau

Cronicarul a făcut în­­sem­nările care urmează – în mare parte autobiografice – pe când se afla în iad mai întâi ca fugar şi deținut la Jilava, iar apoi la munca de jos, timp de 17 ani. Localizarea acțiunii în Germania a fost, evident, impusă de pretențiile regimului politic de atunci că iadul de acasă era Rai.

Editorii şi cititorii au înțeles la vremea tipăririi, în anul 1970, alegoria. Se pare că au înțeles‑o şi cenzorii, dar au admis publicarea cărții pentru că le‑a plăcut până şi lor, ceea ce era, evident, un act conspirativ.

Noul volum de memorii al lui Leo Butnaru pune faţă în faţă cartea de amintiri „Copil la ruşi”, eseul psiho-filozofic „Românii şi Enciclopedia sufletului rus”, afin fiindu-i compendiul „Gombrowicz: idei (şi) pentru realitatea românească”, şi exegeza eseistică „Lista basarabeană”, despre tragica perioadă de colonizare prin care au trecut românii dintre Prut şi Nistru după 28 iunie 1940. Discursul este autobiografic, dar şi al celor care se recunosc în timpurile de acum 50-60 de ani sau în epocaRepresans (a teribilelor represiuni comuniste, numită „a caluşului în creier”). Este o carte a cărei unicitate constă nu doar în sinceritatea evocărilor, ci şi în profunzimea analizei spaţiului contemporan ex-sovietic, rămas o enigmă atât pentru cititorii, cit şi pentru istoricii (literari) din dreapta şi din stânga Prutului.

Această carte s-a conturat încetul cu încetul, în misiuni diplomatice, umanitare sau ca simplu turist, din jurnalul de bord transmis periodic prietenilor de acasă. Am încercat să surprind şi să dezvălui sufletul lumilor prin care m-au purtat paşii, într-o incursiune în sacrul prezent la fiecare colţ de stradă, dar pe care suntem prea grăbiţi ca să-l mai vedem. India, Sri Lanka, Cambodgia, Nepalul, Etiopia sunt lumi ce merită descoperite pe îndelete. Etiopia poate fi considerată, din multe puncte de vedere, drept «India Africii». Expresia mi s-a părut absolut magistrală, deoarece a reuşit să surprindă, într-o formulă succintă, esenţa istoriei şi devenirii acestui pământ de-a lungul mileniilor. Între India şi Etiopia există, în mod incontestabil, o înrudire de alt tip, spiritual. Amândouă sunt spaţii cu un trecut grandios, ţări care au lăsat moşteniri importante în cartea culturală a umanităţii.

Cu o carieră de 75 de ani și o notorietate indiscutabilă în lumea teatrală internațională, Radu Beligan poate fi considerat, fără îndoială, un caz unic în istoria teatrului. Însă originalitatea sa nu e dată doar de aceste recorduri, ci mai degrabă de viziunea pătrunzătoare (care îi permite să emită judecăți esențiale privitoare la fenomenul teatral) și de o calitate care pentru mulți s-ar putea să fie o reală surpriză: aceea de intelectual și om de cultură, capabil să emită un discurs foarte valoros privitor la întregul peisaj cultural european.

„Prin ochelarii luminaţi de o privire strălucitoare, iscodeşte dinlăuntrul negreţii mărunte a pupilei un gând preocupat de a pune pe toate lucrurile pricina unui accent de fină ilaritate. Ochelarii domnului Valjean râd în hohote şi atunci când autorul este serios.“ (Tudor Arghezi, Scriitorul Valjean – Un prinţ al umorului)

”Proze-liţele Anamariei Smigelschi m-au luat prin surprindere. O ştiam ca pe un plastician foarte talentat şi ca pe o femeie iradiind vitalitate şi farmec. O descopăr acum ca pe un scriitor înzestrat, ca pe un histrion hâtru, ale cărui simţuri sunt inteligente şi a cărui tristeţe e plină de umor.” (Andrei Pleșu)

Paginile de amintiri ale lui Valentin Uritescu miros a prospeţime şi candoare. Uritescu nu e cochet sau complezent cu sine şi nu-şi fardează trecutul. El nu vrea să se „vândă“ altfel decât e în realitate. Şi tocmai aici se află o bună parte din farmecul cărţii lui. Sa ai grijă de cel bun din tine nu e doar o întoarcere în timp, ci şi o declaraţie de francheţe.

„Tocmai am terminat de recitit, la miez de noapte, cartea. Ei bine, de unde nu o dată m-am declarat nemulţumit , pe parcursul scrierii, observ acum că întregul se susţine. Şi poate captiva, incita, intriga, agasa. Ştiu că las o impresie contradictorie. Din cât sunt mai convins înlăuntrul meu că nu mai am ce să aştept, că toate mizele după care fugi în tinereţe – iubire, carieră, chiverniseală, succes – şi-au consumat forţa de atracţie, dintr-atât lucrez mai efervescent, mă zbengui în arlechinade livreşti şi fac în public figură de impetuozitate impenitentă.“ (Dan C. Mihăilescu)

Portretele din paginile acestei cărţi se bucură de peniţa unui observator pe cât de atent, pe atât de blajin. Gabriel Dimisianu trimite o rază bună asupra tuturor celor despre care scrie, fiindcă miza volumului de faţă nu e revanşa, ci evocarea. Chiar şi cei care au (au avut) destule a-şi reproşa pe drumul vieţii îl găsesc pe autor pregătit să le acorde circumstanţe atenuante.

Intr-un stil antrenant, vizual, Adelin Petrisor isi recapituleaza „razboaiele” – deplasarile in importante zone de conflict, ca fosta Iugoslavie, Irak, Liban sau Afganistan, dar si vizita la inchisoarea Guantanamo. Descrierile evenimentelor sint completate de relatari ale intilnirilor cu personaje importante care au influentat cursul istoriei acestor regiuni: Yasser Arafat, ayatollahul Mohammad Fadlallah, Mu’ammar al Gaddafi si teroristul sirb Arkan. Dincolo de linia frontului, reporterul a trebuit sa duca propria lupta cu autoritatile pentru permisul de acces in teatrele de operatiuni, in timp ce familia si prietenii ramasi acasa treceau la rindul lor prin momente tensionate.

"Bucureștenii au nevoie de mitologie. Trecutul, pur și simplu, nu este suficient de puternic ca să apară cetatea de prezentul ei. Îi mai trebuie duhul vieților trăite în veac, lumina şi conștiința lor de sine.” (Adriana Bittel)

Emigrată în 1993, foarte tânără, Irina Pavlovici trăieşte la Paris. Absolventă a Facultăţii de Matematică din Bucureşti, este posesoarea unui master în finanţe internaţionale la HEC (École de Hautes Études Commerciales) din Paris. Ce a putut-o îndemna pe această matematiciană de formaţie, înzestrată cu un spirit ascuţit şi precis, să se lanseze în aventura literară concretizată în paginile acestui mic roman de debut? Răspunsul poate fi simplu: însuşi universul plin de viaţă şi de haz, multicolor, pitoresc al comunităţii române din Paris. Editura Vremea

La urma urmei, de ce nu aş deveni şi eu un martor onest, corect al atrocităţilor comuniste? Doar pentru faptul că inadmisibil de mulţi securişti conduc azi economia României. Ba mai mult, decid şi conţinutul legilor ţării. Esenţa religiei noastre este iertarea. Nu vrem moartea păcătoşilor, ci îndreptarea lor. Expiaţia. Dar ce ispăşire au făcut ei? (Dionisie Dărău)

Amândoi sunt severineni, amândoi trăiesc în Timişoara, amândoi sunt poeţi. Însă acum, ca la un semn, cadrul şi convenţia se schimbă. Unul aranjează platoul, verifică luminile, se uită în cameră şi se asigură că totul merge bine. Celălalt îşi râde în barbă şi aşteaptă semnalul de începere a spectacolului. Un regizor şi un artist. Robert Şerban şi Şerban Foarţă.

Radu Mărculescu (1915‒2011) şi-a povestit perioadele de detenţie (1942–1951 şi 1959–1964) în două volume ale căror titluri vorbesc de la sine: Pătimiri şi iluminări din captivitatea sovietică şi Mărturii pentru Judecata de Apoi adunate din gulagul românesc (Humanitas, 2010 şi 2012).

ION LUCA CARAGIALE (1852, Haimanale, jud. Dâmboviţa – 1912, Berlin) a încetat de mult să fie doar „cel mai mare dramaturg român" sau „Molière al românilor". A devenit emblemă naţională, categorie etnopsihologică, „chipul diurn al fiinţei naţionale", cel nocturn fiind, desigur, Eminescu. Aşa stând lucrurile, a fost adulat, contestat şi discreditat deopotrivă.

ION LUCA CARAGIALE (1852, Haimanale, jud. Dâmboviţa – 1912, Berlin) a încetat de mult să fie doar „cel mai mare dramaturg român" sau „Molière al românilor". A devenit emblemă naţională, categorie etnopsihologică, „chipul diurn al fiinţei naţionale", cel nocturn fiind, desigur, Eminescu. Aşa stând lucrurile, a fost adulat, contestat şi discreditat deopotrivă.

Între Oklahoma și București distanța e mare doar dacă te limitezi la coordonatele geografice. Nadia are însă harta ei, pe care drumul între cele două se parcurge cu iuțeala gândului.