Autori români

Critic şi istoric de artă, muzeograf, profesor universitar, membru corespondent al Academiei Române, Alexandru Tzigara-Samurcaş a condus Fundaţia Universitară Carol I, astăzi Bibioteca Centrală Universitară „Carol I“, timp de 47 de ani, din 1899 (la 1 ianuarie este numit în funcţia de bibliotecar) până în 1946. Cu începere de la 1 aprilie 1914 devine directorul Fundaţiei, funcţie pe care o va deţine până la pensionarea sa, în decembrie 1946. Tzigara-Samurcaş a depus o activitate prodigioasă, legată şi de celelalte importante funcţii pe care le-a îndeplinit: director al Fundaţiei Carol I şi profesor de istoria artei şi estetică la Cernăuţi. Scrie articole din cele mai variate domenii, lucrări de specialitate, între care arta populară ocupă un loc de frunte, ţine conferinţe la radio sau la Ateneu, participă la congrese şi expoziţii internaţionale. Al.Tzigara-Samurcaş devine un nume de referinţă în domeniul care l-a consacrat. Situaţia se deteriorează după Al Doilea Război Mondial, când autorităţile comuniste îl alungă în 1948 de la conducerea Muzeului. Bătrân, bolnav şi umilit peste măsură, Părintele muzeului de la Şosea moare la 1 aprilie 1952.

Critic şi istoric de artă, muzeograf, profesor universitar, membru corespondent al Academiei Române, Alexandru Tzigara-Samurcaş a condus Fundaţia Universitară Carol I, astăzi Bibioteca Centrală Universitară „Carol I“, timp de 47 de ani, din 1899 (la 1 ianuarie este numit în funcţia de bibliotecar) până în 1946. Cu începere de la 1 aprilie 1914 devine directorul Fundaţiei, funcţie pe care o va deţine până la pensionarea sa, în decembrie 1946. Tzigara-Samurcaş a depus o activitate prodigioasă, legată şi de celelalte importante funcţii pe care le-a îndeplinit: director al Fundaţiei Carol I şi profesor de istoria artei şi estetică la Cernăuţi. Scrie articole din cele mai variate domenii, lucrări de specialitate, între care arta populară ocupă un loc de frunte, ţine conferinţe la radio sau la Ateneu, participă la congrese şi expoziţii internaţionale. Al.Tzigara-Samurcaş devine un nume de referinţă în domeniul care l-a consacrat. Situaţia se deteriorează după Al Doilea Război Mondial, când autorităţile comuniste îl alungă în 1948 de la conducerea Muzeului. Bătrân, bolnav şi umilit peste măsură, Părintele muzeului de la Şosea moare la 1 aprilie 1952.

Critic şi istoric de artă, muzeograf, profesor universitar, membru corespondent al Academiei Române, Alexandru Tzigara-Samurcaş a condus Fundaţia Universitară Carol I, astăzi Bibioteca Centrală Universitară „Carol I“, timp de 47 de ani, din 1899 (la 1 ianuarie este numit în funcţia de bibliotecar) până în 1946. Cu începere de la 1 aprilie 1914 devine directorul Fundaţiei, funcţie pe care o va deţine până la pensionarea sa, în decembrie 1946.

Tzigara-Samurcaş a depus o activitate prodigioasă, legată şi de celelalte importante funcţii pe care le-a îndeplinit: director al Fundaţiei Carol I şi profesor de istoria artei şi estetică la Cernăuţi. Scrie articole din cele mai variate domenii, lucrări de specialitate, între care arta populară ocupă un loc de frunte, ţine conferinţe la radio sau la Ateneu, participă la congrese şi expoziţii internaţionale. Al.Tzigara-Samurcaş devine un nume de referinţă în domeniul care l-a consacrat.

Situaţia se deteriorează după Al Doilea Război Mondial, când autorităţile comuniste îl alungă în 1948 de la conducerea Muzeului. Bătrân, bolnav şi umilit peste măsură, Părintele muzeului de la Şosea moare la 1 aprilie 1952.

„Muzica nu corespunde unei forme de a fi. E o devenire, e ceva care se naşte, creşte, ajunge la un punct de maximă expansiune şi moare, ca o plantă, ca un sentiment, ca orişicare activitate omenească… Cultura nu este altceva decât drumul spre libertate.“ — SERGIU CELIBIDACHE

„Celibidache avea una dintre cele mai fine urechi şi una dintre cele mai pătrunzătoare minţi muzicale din câte mi-a fost dat să întâlnesc… Preocuparea permanentă pentru frazare şi articulare i-a îmbogăţit pe toţi muzicienii care au avut de-a face cu el.“ — DANIEL BARENBOIM

„Această serie de întâmplări petrecute de-a lungul anilor este o confirmare afectuoasă a multelor și fascinantelor chipuri pe care tatăl meu le-a arătat celor care au avut privilegiul de a-l cunoaște îndeaproape. Este, de asemenea, o mărturie a legăturii unice și inseparabile dintre părinții mei. Dar ceea ce mă emoționează cel mai mult este cum a ales mama mea să împărtășească aceste lucruri. Este cel mai puternic omagiu pe care cineva îl poate aduce celui de alături și un fel minunat de a-l evoca pe bărbatul pe care l-a iubit dincolo de cuvinte. Oricât de mult v-ar lăsa această carte să pătrundeți în lumea lui Sergiu, ea reprezintă și o ocazie unică de a întrezări spiritul Ioanei și bogăția pe care ea a oferit-o lumii. Mi-e dor de amândoi.“ — SERGE IOAN CELEBIDACHI

Îmi ceri să spun publicului românesc impresia pe care mi-o lasă lectura paginilor d-tale despre Carmen-Sylva. Ceea ce reţin în primul rând din fericita evocare a Reginei-poete este tocmai lirismul care ţi se pare că domină personalitatea ei. Carmen Sylva a fost într-adevăr o mare, o adevărată poetă. Caracterul de poetă i-a permis să trăiască în afară şi deasupra unei realităţi pe care totuşi o ştia topi într-o viziune limpede. De aici vine şi darul ei pe care nu mă pot împiedica să-l numesc profetic, un dar pe care poezia adânc simţită îl face aleşilor ei, punându-i în comunicaţie ocultă cu viitorul. Victor Hugo, într-un poem celebru, presimţea existenţa aeroplanului şi releva chiar anumite amănunţimi tehnice în legătură cu această invenţie modernă. Natura profetică a poetului se confirmă de altminteri prin mărturiile multora dintre ei: exemplul lui Dante rămâne însă cel mai tipic în aceasă privinţă.

Carmen Sylva a prevăzut astfel numeroase evenimente, pe care le trăim astăzi cu toţii. Ea s-a înfricoşat cu anticipaţie de tulburările care cutropesc viaţa şi moravurile vremii noastre. Din aceste presimţiri ea trăgea o lecţie de indulgenţă şi de bunătate, calităţi neuitate ale rolului ei de Suverană iubită.

Şi-a iubit ţara şi a ştiut s-o ajute şi s-o pună în valoare în toate împrejurările. Paginile d-tale dovedesc aceasta îndeajuns, precum şi dragostea Reginei pentru ţăranul nostru artist şi poet el însuşi, pentru toţi oropsiţii soartei, pe care aşa de nobil i-a ocrotit. D-ta arăţi toate aceste binefaceri într-un chip convingător şi vor trebui să-ţi aducă mulţumiri toţi cei care au păstrat intactă amintirea unei Suverane adorabile, cu suflet mare şi curat de inspirată.

Elena Văcărescu

Marta Trancu-Rainer (1875-1950) a fost prima femeie chirurg din România, medic obstetrician de seamă din prima jumătate a secolului XX.

    Mobilizată în Primul Război Mondial, cu gradul de maior, a realizat numeroase intervenţii chirurgicale prin care a salvat sute de vieţi. A condus, concomitent, Spitalele „Colţea”, cel al „Şcolii de Poduri şi Şosele”, precum şi Spitalul de Chirurgie instalat în Palatul Regal, la cererea Reginei Maria. „Cele două erau mereu împreună în marile spitale şi în spitalele de campanie, în mijlocul răniţilor de război” (dr. V.T. Terenţiu). Suferind o plagă infectată din cauza deselor expuneri la infecţiile răniţilor, Regina a fost operată la mână de către prietena sa.C.I. Parhon spunea: „Marta este nu numai o profesionistă de o rară valoare și conștiinciozitate, dar și o lucrătoare de elită pe terenul publicisticii medicale și în special pe acela al biologiei”.

    S-a luptat toată viața pentru recunoașterea statutului profesional al femeilor în interiorul breslei medicale. Și-a câștigat respectul Familiei Regale, devenind medicul curant al reginelor României.

    S-a confruntat cu multe probleme și opoziții din partea colegilor, nefiind acceptată drept chirurg, pentru că era femeie. Reușește, totuși, să profeseze. Se căsătorește în anul 1903 cu Francisc I. Rainer, celebru anatomist si antropolog, intemeietorul Institutului de Antropologie din România și se mută definitiv la București. 

    După război își continuă activitatea profesională ca medic chirurg la spitalul Colentina din București, precum și cercetările desfășurate alături de soțul său.

Era un chiabur de mâna întâi, şi nu era un om lipsit de instruire; avea patru clase gimnaziale făcute la un liceu german, citea curent germana, avea o bibliotecă impresionantă pentru un ţăran. Am găsit la el acasă cam 7-800 de cărţi de cultură generală și politice. Fusese delegat şi la un congres internaţional agrar care avusese loc la Praga.  Groza era un om abil care-şi supraaprecia abilitatea, considerându-se înarmat cu o şmecherie care să înfrângă toate rezistenţele şi să depăşească vigilenţa şi atenţia interlocutorilor. În societate era foarte simpatic, avea o familie serioasă. Soţia lui era o ardeleancă ireproşabilă, care a făcut eforturi să-şi crească copiii în mentalitatea clasică a tradiţiilor transilvănene. Din punct de vedere politic, Groza nu pricepea mare lucru, dar încerca să suplinească prin abilitate şi vicleşug anumite carenţe de informaţie şi de orientare politică. 

 

Corneliu Coposu

Gheorghe Apostol a fost un om politic român, principalul contracandidat al lui Nicolae Ceaușescu la funcția de lider al partidului după moartea lui Gheorghiu-Dej. S-a născut în comuna Tudor Vladimirescu din apropierea Galațiului. S-a făcut remarcat mai întâi prin activitatea sindicală din timpul acțiunilor greviste din perioada 1930–1933 și astfel l-a cunoscut pe Gheorghe Gheorghiu-Dej alături de care a militat întreaga viață. În 1937 este judecat și condamnat pentru activitatea comunistă și încarcerat la Doftana, unde își ispășește pedeapsa până în 1940, dar în perioada războiului trece prin diverse lagăre: Miercurea Ciuc, Caracal, Târgu-Jiu. După răpzboi (1945–1952) participă la reorganizarea mișcării sindicale, ajungând președinte al Confederației Generale a Muncii, iar mai târziu (1955–1961; 1967–1969) președinte al Consiliului General al Sindicatelor. 

În perioada aprilie 1954–octombrie 1955 a îndeplinit funcția de prim-secretar al C.C. al PMR, iar în perioada 1952–1954 și 1961–1967 de prim-vicepreședinte al Consiliului de miniștri. În 1969, intrând în conflict cu Nicolae Ceaușescu a fost eliminat din Comitetul Central și trecut director la Rezervele de stat până în 1975, apoi a îndeplinit funcția de ambasador în Argentina, Uruguay, Brazilia până în 1988. 

În primăvara lui 1989 este inițiatorul „Scrisorii celor șase“, difuzată de postul „Europa Liberă“ prin care era criticată sever politica lui Nicolae Ceaușescu. Este învinuit de „înaltă trădare“ și este arestat la domiciliu și anchetat 8 luni, dar evenimentele din decembrie 1989 îi aduc salvarea. A decedat în 21 august 2010, în București.

Politica a fost totdeauna, în publicistica noastră, obiect de reportaj ori de pamflet. Până la probleme, scriitorul politic român nu a încercat să ajungă. Înregistra fapte sau ataca persoane. Dincolo de oameni și de fapte nu vedea și nici nu încerca să vadă explicațiile generale. Dar dacă oamenii mor și faptele se învechesc, forțele sociale care le-au dat naștere și unora și celorlalte, rămân mereu active. Problemele își schimbă nu numai fața, dar și sensul lor adânc. Cartea de față este o încercare de a supune unei analize evoluția politică a României. Evenimentele la care se referă studiul nostru s-au petrecut, în special, între anii 1935 și 1941. Nu facem aici, propriu-zis, un istoric al celor trei dictaturi, carlistă, legionară și antonesciană, care s-au succedat în toți acești ani. Am căutat, în schimb, să expunem cauzele de natură economică și socială, care au promovat fenomenul dictaturii de tip fascist, sub cele trei forme cunoscute. Aceste dictaturi constituie un capitol definitiv închis în istoria României. Dar problemele legate de stările care le-au făcut posibile, rămân încă deschise și le putem recunoaște și urmări în imediata actualitate, iar în consecințele lor directe, chiar în stările politice de astăzi. Nici o modificare nu a fost adusă textului, în urma evenimentelor politice din ultima vreme. Lucrarea apare deci în forma și în cuprinsul în care a fost concepută și scrisă atunci. Lucrețiu Pătrășcanu

Cine s-a dăruit cu atâta pasiune neamului său ca Nicolae Iorga? Cine a fost cu atâta genialitate interpretul istoriei poporului român? Cine a înțeles mai bine poporul acesta de țărani cuminți rezistenți ca stâncile înfipte în cursul neastâmpărat al apelor? Nu este moment sau problemă din istoria lumii sau trecutul neamului său careia condeiul, uneori ascuțit, careia Iorga să nu-i fi închinat câteva pagini. 

    În cartea Războiul nostru în note zilnice marele istoric abordează problemele cu care se confruntă statele din Europa în preajma începerii Primului Război Mondial, dar și situația neutralității României. Ea cuprinde totodată  comentarii și reflecții asupra unor momente importante petrecute în viața țării noastre în intervalul 1914-1918, cum ar fi moartea Regelui Carol I sau suirea pe tron a lui Ferdinand. 

    Sunt pagini pline de sensibilitate și duioșie în care vorbește despre românii din Ardeal sau din Basarabia, dar și unele acide în care cu un umor fin critică unele acțiuni ale unor șefi de Stat sau alte personalități ale momentului. Multe și nenumărate sunt notițele lui Iorga privitoare la articole din presa vremii, de la noi sau de aiurea, pe care le apreciează sau le condamnă cu ferme argumente. Naționalismul lui Iorga vibrează la tot ce e românesc, el moare și înviază odată cu istoria țării și cu domnii săi, mai mari sau mai mici.

    Nicolae Iorga și-a iubit țara și poporul cu o patimă sacră.

În istoria politică Nicolae Iorga știe atât de multe, a călcat cu mintea lui atâtea documente, încât memoria lui însăși va avea tăria unui document. Numărul lui de erori, foarte mic, trebuie raportat la imensul material pe care l-a cunoscut. El e un specialist total, un istoric care a sorbit apa tuturor. Nu este cu putință să-ți alegi un domeniu oricât de îngust și umbrit din istoria română fără să constați că Nicolae Iorga a trecut pe acolo și a tratat tema în fundamentul ei.  Multă vreme istoricul următor va fi osândit să corecteze, să sporească sintezele lui Nicolae Iorga, plăcerea de a intra într-o pădure virgină îi va fi refuzată''. —''Istoria literaturii române'' (București, 1941), George Călinescu    

    Fiecare popor are sufletul său, format în sute de mii de ani, din firea pământului, din freamătul codrilor, din floarea albă a primăverii, din raza soarelui, din ceaţa toamnelor şi gerul iernilor, din toate frământările, suferinţele, silinţa, gloria, din nesfârşit de multe amintiri îngrămădite pe urma morţilor, care astfel n-au murit întregi, ci din adâncul tăcerii lor sprijină răsfăţarea la lumină a urmaşilor ce au venit din ei şi trăiesc după dânşii. Acest suflet e preţul, mare sau mic, al fiecărui popor.(N. IORGA)

Auto-schiţă explicativă 

Persoana mea? Acordul destul de satisfăcător al formei cu „ceea ce“ însufleţeşte formele. 

Bunătatea mea? Imposobilitatea de a face vreun gest care mi-ar încărca conştiinţa sau mi-ar tulbura pacea interioară şi nevoia egoistă de a vedea ochi şi chipuri fericite strălucind în jurul meu. 

Morala mea? Absenţa slăbiciunii şi a meschinăriei şi „ţinuta“... în abaterile mele de la Morală... 

Etica mea? Acest absolut de morală? O mare libertate de acţiune, pe de o parte şi, pe de alta, un simţ foarte strict al responsabilităţilor mele în privinţa consecinţelor actelor mele. 

Legile care ordonează actele mele? Dar... Legea. 

Echilibrul meu? Un centru de gravitate bine plasat, o fericită oscilare în jurul unui punct fix invariabil: Absolutul. 

Unitatea mea? O perfectă omogenitate spirituală în diversitatea experienţelor şi a manifestărilor. 

Estetica mea? Linia, căutarea şi punerea în valoare a esenţialului în mine şi în jurul meu şi absenţa ostentaţiei şi a complicaţiei în jur şi în ceea ce fac. 

Arta mea de a trăi? Simţul exact al legilor armoniei şi al raportului ascuns din lucruri. Ritualul şi ritmul în faptele şi gesturile zilnice, cu Infinitul drept punct de sprijin şi de reper. 

Iubirile mele? Elanul, uneori disperat, dar totdeauna lucid, spre „ceea ce este mai bun“ în cei pe care îi iubesc şi exaltarea obiectivă pe care mi-o comunică valoarea lor intrinsecă şi substanţa lor excepţională. 

Tandreţea mea? Fervoare pentru ceea ce-mi place sau mă emoţionează în cei pe care îi iubesc. 

Personalitatea mea, în sfârşit? O asamblare derutantă şi fascinantă totodată, care adesea sperie, de elemente multiple, uneori prea complicate, aparent contradictorii dacă sunt privită din exterior. Un ansamblu armonios, antrenant şi stimulant numai dacă intri în contact cu esenţa mea profundă.

Viața lui Constantin Dimitrescu Severeanu reprezintă o metaforă a evoluției statului român din feudalismul târziu postfanariot la modernitatea și sincronicitatea României Mari interbelice. Este evoluția unui copil de țăran din Oltenia până la Profesor universitar, fondator de școală și creator de tehnici chirurgicale în premieră mondială. Când a plecat din casa părintească, tatăl său i-a spus: „Acum pleci din casa noastră şi eu îţi dau moştenire sărăcia, cinstea, și iubirea de ţară.”

CONSTANTIN D. SEVEREANU (medic, ziarist, politician) Viața lui Constantin Dimitrescu Severeanu reprezintă o metaforă a evoluției statului român din feudalismul târziu postfanariot la modernitatea și sincronicitatea României Mari interbelice. Este evoluția unui copil de țăran din Oltenia până la Profesor universitar, fondator de școală și creator de tehnici chirurgicale în premieră mondială. Când a plecat din casa părintească, tatăl său i-a spus: „Acum pleci din casa noastră şi eu îţi dau moştenire sărăcia, cinstea, și iubirea de ţară.”

"În mod strategic, omagial şi simbolic, volumul este gândit ca un “iconostas” cu trei segmente legate între ele: în prima parte, Ovidiu Ghitta izbuteşte un documentar al zilei de 1 decembrie 1918, avându-l în centru pe episcopul Iuliu Hossu; în partea de mijloc analizez memoriile de detenţie şi domiciliu obligatoriu ale cardinalului; iar în a treia parte Gelu Hossu narează jurnalistic ultimele zile din viața lui Iuliu Hossu şi avatarurile legate de înhumare, deshumare, reînhumare. Acestor trei segmente li se adaugă mărturia regizorului Nicolae Mărgineanu despre cum a realizat filmul Cardinalul, pornind de la viața episcopului Iuliu Hossu. Cititorul are astfel la dispoziție patru modalități de percepție și interpretare a vieții și activității religioase (şi nu numai) a lui Iuliu Hossu, precum şi mai multe etape din cronologia vieții (şi morții) acestuia. Instrumentarul istoric, literar şi jurnalistic, precum şi cel filmic este gândit să ofere o imagine minuțioasă, dar şi una de sinteză a uneia dintre cele mai luminoase, dăruitoare şi emblematice figuri a greco-catolicismului românesc (alături de aceea a lui Inochentie Micu-Klein)." - Ruxandra Cesereanu

Ion G. Duca s-a născut la Bucureşti în anul 1879, fiul lui Gheorghe I. Duca şi al Luciei Ghika, tatăl său fiind ctitorul Şcoalei de Poduri şi Şosele, precum şi director general al Căilor Ferate Române, iar bunicul său a fost ministru de Război în anii 1868-1869, adică la începutul domniei Principelui Carol. A urmat cursurile Liceului Sfântul Sava, şi mai apoi și-a dat doctoratul în Drept şi Ştiinţe Politice la Sorbona, susţinându-şi în 1902 teza cu titlul „Societăţile Cooperative în România“. Reîntors în țară, Ion Duca a intrat în Magistratură, fiind curând repartizat judecător la Horez, dată la care a început legătura lui de-o viaţă cu Judeţul Vâlcea. În paralel și-a început și activitatea politică în partidul liberal, sub oblăduirea lui Ion I.C. Brătianu, vechi prieten al tatălui său, iar în 1907, ca deputat de Vâlcea în Parlament, şi-a ţinut primul discurs cu prilejul dezbaterilor privitoare la problema tocmelilor agricole, Take Ionescu şi cu Petre Carp fiind printre politicienii zilei care l-au încurajat cel mai mult cu acest prilej. În acelaşi timp, Ion Duca a fost numit director al Băncilor Populare, când a dovedit o dată mai mult că atât dezvoltarea socială, cât şi cea economică a țării nu putea fi aşezată pe o bază trainică decât prin organizarea temeinică a ţărănimii. În 1914 a intrat ca ministru al Educaţiei şi Cultelor în guvernul liberal, prezidat de Ion Brătianu, unde a fost printre membrii cei mai activi ai cabinetului în lupta pentru intrarea României în război alături de Aliaţi. La sfârşitul războiului a fost însărcinat cu expunerea de motive a decretelor-legi ce trebuiau să orânduiască raporturile între Ardeal şi Vechiul Regat până la alegerile pentru constituantă; apoi, ministru de Domenii fiind, a avut sarcina să execute reforma agrară, punându-şi astfel iscălitura pe cele trei decrete din Vechiul Regat, precum şi pe acelea ale reformelor din Transilvania şi Bucovina. Din 1922 până în 1926 a fost ministru de Externe, principalele sale activităţi fiind în cadrul Ligii Naţiunilor, cât şi la variatele întruniri ale Micii Înţelegeri, cu care prilej a fost unul dintre cei mai aprigi susţinători ai principiilor democratice în viaţa internaţională, cât şi al integrităţii tratatelor de pace. Ministru de Interne în ultimul guvern al Regelui Ferdinand din 1927 până în 1928, a rămas în opoziţie la înapoierea lui Carol II, până când noul Suveran a adus la putere partidul liberal, al cărui şef Ion Duca devenise în 1930, la moartea lui Vintilă Brătianu. În noiembrie 1933, Ion G. Duca a devenit prim-ministru al Ţării Româneşti, până la uciderea lui în Gara Sinaia câteva săptămâni mai târziu, pentru că încercase în zadar să apere şi să lupte pentru principiile democratice pe care le urmărise cu atâta îndărătnicie din tinereţe.

Mai tragică era problema tinereţii, Marele Stat-Major dând ordin ca toţi tinerii de la vârsta de 18 ani în sus să plece de la vetrele lor şi să se îndrepte spre Moldova. Ordinul era explicabil, faţă de marile pierderi pe care le suferisem trebuia să ne asigurăm în Moldova cât mai multe posibilităţi de noi recrutări, era o condiţie indispensabilă pentru refacerea armatei şi pentru continuarea luptei. Dar în împrejurările în care ne aflam atunci, vă puteţi închipui ce a fost executarea practică a unui atare ordin. Să transporţi zeci de mii de tineri cu trenul, era o imposibilitate materială. Nu rămânea deci decât să vină pe jos, dar nenorociţii de ei unii nu aveau haine, alţii erau desculţi, cerşeau de mâncare, cădeau de oboseală, se îmbolnăveau de frig, mureau pe la porţile hanurilor. Spre culmea nenorocului, se răspândise vestea că în urma participării unor cercetaşi la luptele de la podul Jiului, germanii, drept represiune, împuşcau fără judecată pe toţi cercetaşii, şi atunci mii de cercetaşi, mii de copii de 10, 12, sau 14 ani au pornit nebuneşte pe jos spre Moldova. Situaţia era de aşa fel că nu puteam face mai nimic pentru ei, abia mai târziu, în Moldova, le-am putut veni în ajutor, dar după câte dureri şi după câte jertfe! La fiecare dintre noi era de dimineaţă până noaptea târziu o mişcare şi o agitaţie nemaipomenită. Partizani politici, rude, prieteni, cunoscuţi intrau şi ieşeau, unii voiau să plece şi cereau să le înlesnim plecarea, alţii se întorceau ca să spună că s-au răzgândit, alţii nu se puteau hotărî, se văitau şi cereau sfaturi. Nu ştiai singur ce să mai faci, cum să-i linişteşti şi cum să-i împaci. Te implorau, te ameninţau, era sfâşietor.

Regina Elisabeta era cea mai înverşunată apărătoare a cauzei germane. Le spunea tuturor că niciodată şi pentru nimic în lume nu va consimţi să stea un ceas măcar pe tronul unei ţări în război cu Germania că, dacă România vrea să facă acest pas, Regele trebuie să abdice imediat, că Principele Ferdinand şi copiii lui ar fi nişte trădători faţă de sângele ce curge în vinele lor dacă n-ar urma fără şovăire pe bătrânul rege în exilul lui. România să-şi aleagă un Rege de unde poate, şi alte asemenea cuvinte imprudente şi rău văzute. Toţi strămoşii germani ai acestei principese care se mândrea că unul dinr-înşii ţinuse spada lui Carol cel Mare la încoronarea din Aix-la Chapelle, toţi strămoşii ei se ridicaseră într-însa şi hotărât că în acele zile era o germană şi numai o germană. De dimineaţa şi până seara aţâţa pe bietul Rege a cărui inimă era deja destul de stăpânită de atavismele lui germane şi destul de tulburată.

Dar era mai mult, toată famila regală era în luptă şi în vrajbă. Principele Ferdinand, care a fost întotdeauna un principe moştenitor model, adică un principe care se ţinea la o parte de orice amestec politic şi de orice intrigi ca să nu poată fi învinuit că îngreunează sarcina unchiului său, tocmai dânsul declara că, oricare ar fi sentimentele şi regretele lui, se crede moralmente dator să urmeze pe Regele Carol şi, prin urmare, dacă abdică, el nu va primi Coroana. Principesa Maria, în schimb, care se zicea principesă engleză, dar care fusese crescută de mama sa, fiica unică a Ţarului Alexandru II în mediul marilor-duci şi, în fundul sufletului ei, a avut necontenit o mare slăbiciune pentru Rusia, reprezenta la Palat Entanta. Cum nu prea ştia a-şi stăpâni sentimentele, vorbea la Pelişor în sens invers cu aceeaşi vehemenţă şi, uneori, cu aceeaşi imprudenţă cu care vorbea la Peleş Regina Elisabeta. „N-am venit în România ca după 20 de ani să renunţ la Coroana României! Nu mi-am sacrificat tinereţile şi nu m-am ostenit să dau ţării acesteia moştenitori de coroană, ca să-i văd acum rătăcind prin lume ca principi germani în exil! Eu de ţara asta nu mă despart! Înţeleg aspiraţiile şi le îmbrăţişez. De altminteri unde să merg? Eu, germană nu sunt, la drepturile mele de principesă engleză m-aţi silit să renunţ când m-am măritat, altă patrie decât România nu am. Dacă Principele Ferdinand renunţă la Coroană şi pleacă în Germania după unchiul său, eu divorţez şi stau aici.”

Dramele mele politice s-au născut mai ales din neastâmpărul meu în urmărirea pentru ţară a unor idealuri de înălţare şi de perfecţiune. De data aceasta, tragedia ţării şi a mea n-a mai fost în jurul unor năzuinţe spre mai bine, ci în miezul însuşi a unei probleme de existenţă.

Abilul „ministru de Externe” al Concernului I.G. Farbenindustrie, îmi sufla la ureche informaţia mai veche a Berlinului că eu as fi în România „the coming man”.

Nenorocirea mea a fost că din aceste date exacte şi regele – şi poate şi eu însumi – am scos concluzii false.

Fiecare om trebuie să-şi urmeze destinul la care este chemat. Şi eu verificasem doar până atunci că destinul meu acesta este: în viaţa publică să nu am nici o bucurie, dar să mă încarc de toate răspunderile. Să-mi fac însă totdeauna datoria.

Prefer astfel ca, atunci când cititorul acestor rânduri va ajunge la faptele care urmează datei de 4 iulie 1940, să înţeleagă de la început şi tâlcul lor adânc, aşa cum l-am înţeles eu mai târziu încetul cu încetul.

„Vasile Ernu e tare prin relaxarea şi forţa cu care uneşte şi simetrizează Literatura şi Mesajul. Iată mesajul, aşa cum am putut eu să îl înţeleg... Cartea a apărut atunci când trebuia să apară. Dar nu în sensul că a tras lozul câştigător la plesneală. Nu a fost o chestiune de noroc. Născut în URSS a forţat pur şi simplu lumea să ciulească urechile. Pentru că avea un mesaj – care trebuia ascultat.” (Mihai Iovănel)

„Dacă ar fi să căutăm precursori pe sol românesc, primul nume care îmi vine în minte este cel al lui Radu Cosaşu din Supravieţuiri. Acelaşi talent lucid şi ludic de a face din «rahatul» propagandistic bici estetic, acelaşi comic versatil, acid şi tandru care excită pe întreg parcursul cărţii apetitul de lectură.
Născut în URSS este cartea-manifest a unei identităţi în răspăr. Chiar dacă autorul ei nu va mai publica nimic (ceea ce nu cred!), el poate sta liniştit. Punctul ochit – memoria colectivă – a fost bine lovit, iar mesajul deja asimilat.” (Paul Cernat)

„Ceea ce încerc să fac este un fel de arheologie a vieţii de zi cu zi a Uniunii Sovietice, ca o metaforă a culturii şi civilizaţiei sovietice. Textul, scris în maniera unui «gen eretic», încearcă să sintetizeze teme, eroi, situaţii, amintiri, lucruri şi cuvinte-cheie sub forma unor piese de puzzle. Deşi fiecare piesă-text poate fi citită separat, întregul nu poate fi văzut decât montând piesă cu piesă. Acest ansamblu nu are pretenţia de a construi o imagine exhaustivă, obiectivă şi exactă a ceea ce a fost cultura sovietică. Este o arheologie subiectivă, personală, care vrea să ofere doar contururi, starea de spirit, modul de a gândi şi de a vorbi caracteristice unei culturi, să creioneze mentalitatea culturală sovietică. Această arheologie nu propune o cheie de înţelegere, o judecată morală sau valorică, ci doar induce o familiarizare ce ne poate ajuta pe toţi să înţelegem mai bine ce a fost Uniunea Sovietică şi ce înseamnă lipsa ei.” (Vasile Ernu)

Vasile ERNU s-a născut în URSS în 1971. A fost redactor fondator al revistei Philosophy & Stuff şi redactor asociat al revistei Idea artă + societate. În ultimii ani a avut rubrici de opinie în România liberă, HotNews, Timpul, Adevărul, CriticAtac şi Libertatea, precum şi rubrici permanente în revistele Noua literatură, Suplimentul de cultură şi Observator cultural. A mai publicat: Ultimii eretici ai Imperiului (2009); Ceea ce ne desparte (în colab., 2010); Intelighenţia rusă azi (2012); Sunt un om de stânga (2013); Sectanţii (2015, 2017, 2020); Intelighenţia basarabeană azi (2016); Bandiţii (2016, 2017, 2021); Jurnal la sfârşitul lumii, I (2019); Războiul pisicilor (2019); Izgoniţii (2019, 2022); Sălbaticii copii dingo (2021, 2022); Jurnal la sfârşitul lumii, II (2023); Centrul nu se mai susţine (în colab., 2023); Generaţia canibală (2024). A coordonat: Iluzia anticomunismului (în colab., 2008); Ucraina live (în colab., 2014); Republica Moldova la 25 de ani (în colab., 2016). Este unul dintre fondatorii şi coordonatorii proiectului www.criticatac.ro.

Leurdeni, 5 septembrie 1929

 

         Din scrisoarea d-rului Angelescu, fost elev al lui Davila, d-nei Elena Perticari-Davila

 

Am cunoscut pe dr. Davila de o activitate extraordinară. Venea la Spitalul Militar unde era școala, fix la ora 6 dimineața. Primea raportul de tot ceea ce se petrecuse în spital în cursul celor 24 de ore în urmă, inspecta repede ce avea de inspectat și cu o privire ageră, pătrunzătoare, vedea toate neajunsurile. A doua zi controla iară dacă nu se îndreptase greșala, pedepsea cu arest pe cel vinovat.

După ce inspecta Spitalul Militar, pleca la inspecția spitalelor civile.

De notat că generalul Davila venea de la Cotroceni unde locuia, călare iarna pe ger de crăpau pietrele și pe viscole de nu-ți venea să ieși din casă. Mergea totdeauna grăbit, ca un meteor, cu calul în trap mare și cu ordonanța tot călare, care de abia se ținea în urma fenomenalului Davila.

El aduna pe elevii Școlii de Medicină și îi îndemna să fie muncitori, harnici și să învețe bine, ca în școlile noastre să vină bulgarii și sârbii astfel ca România să devină Belgia Orientului.

Îmi amintesc că vorbea cu atâta inimă, încât îl podideau lacrimile și trebuia să se oprească. Spunea elevilor săi să meargă când vor deveni doctori, de preferință în căsuța țăranului și să se silească ca să nu mai fie nevoie de medici străini în țară. Mulți din generația de atunci au făcut un adevărat apostolat din medicină, după sfaturile marelui Davila.

El iubea România, patria sa adoptivă, cu un patriotism neîntrecut. Era foarte filantrop, de aceea nu a lăsat avere după el.

Pe dată ce m-am înapoiat de la Turin ca doctor, m-a numit doctor recrutor la Câmpulung. Era prima recrutare care s-a făcut de medicii militari.

Davila ne recomanda să fim cinstiți și să nu ne lăsăm să fim mituiți. L-am ascultat cu multă religiozitate. Știind că eu aveam lipsă de bani, ne-a dus pe mine și pe dr. Zaharia Petrescu cu diligența până la Golești, unde am poposit o noapte.

Davila, de se oprea prin sate, chema copiii de prin apropiere îi mângâia și le dădea bani, totdeauna zicându-le: «băiețele mele».

În rezumat, marele, uriașul Davila a fost un mare român pe care nimeni nu-l va egala multă vreme.

 

 

(ss) DR. ANGELESCU

Despre Eminescu s-a scris atât de mult ca nici despre unul din bărbaţii însemnați ai neamului românesc. Au scris cei ce l-au cunoscut în persoană, şi alţii care nu l-au cunoscut decât după scrierile sale şi din toate publicațiile acestea s-au format apoi concluzii asupra întregii individualităţi a lui Eminescu. Amintirile de faţă nu le-aş fi scris şi publicat dacă nu aş fi fost îndemnat spre aceasta de nenumărate ori şi din foarte multe părţi. Mi s-a zis, că eu care am fost prieten şi coleg cu Eminescu în liceul din Cernăuţi, care am petrecut cu dânsul cât timp a stat în Bucovina şi apoi cât timp a urmat studiile la Universitatea din Viena, sunt dator să dau publicului românesc amintirile mele despre acest prieten al meu, amintiri care vor interesa pe cunoscuţii, prietenii şi admiratorii lui Eminescu. Şi astfel m-am hotărât să urmez dorinţelor exprimate din atâtea părţi.

Teodor V. Ștefanelli

Dacă insistăm asupra traiului lui nenorocit, este că fiind contemporani cu el – fie chiar că nu i-am apucat decât cei din urmă ani – ne credem datori a privi omul aşa cum l-am cunoscut în realitate. Posteritatea va putea fi indiferentă, căci ea va privi numai opera poetului. Noi însă nu putem uita sufletul lui, suferinţele şi chinurile lui, am fost alături cu unele din ele şi nu putem să le înlăturăm din amintirea noastră. Trudit aşa în viaţă, la vârsta de 28 de ani, când alţii încep a trăi şi a simţi, el scrie, în 32 de variante, versurile: Mai am un singur dor, să mă lăsaţi să mor, ca singura dorinţă ce-i mai rămăsese în viaţă.

N. Petrașcu

Tone de hârtie s-au scris, de-a lungul timpului, despre Caragiale, lucruri povestite de el, de familie sau consemnate de prieteni şi relatate de biografi şi istorici ai literaturii. Cu fiecare aprofundare a operei şi a vieţii dramaturgului, lucruri inedite ies mereu la iveală. În spatele succesului de care s-a bucurat marele dramaturg Ion Luca Caragiale s-a ascuns tot timpul povestea unei vieţi triste.

Într-o scrisoare adresată lui Vlahuţă, Caragiale scrie: „Sunt un copil de părinţi sărmani. Am rămas – după moartea lui tată-meu – singurul sprijin al mamei şi al sori-mi. Am învăţat atâta şcoală, câtă la limită mi-ar fi de-ajuns să mă pot apuca de învăţătura Dreptului şi să mă fac avocat şi să mă introduc încet-încet, în afaceri şi în politică.

Am o educaţie nu tocmai îngrijită, fiindcă părinţii mei n-au avut mijloace să-mi dea una mai aleasă; dar am puţin bun simţ şi cum poţi constata şi d-ta mă exprim fără vreun fel original de gândire, destul de limpede şi de comod.”

Pe vremea aceea, nu apăruse satiricul şi ironistul. Caragiale era prea mult hărţuit de viaţă, ca să ia lucrurile în uşor şi apoi nu avea nici experienţa pentru a lua o hotărâre rapidă. Apăruse însă autocriticul şi censorul.

*

O vreme, I. L. Caragiale şi cu ai lui stau la o verişoară, Cleopatra Lecca, divorţată de colonelul Poenaru. Cleopatra Lecca este inspiratoarea nemuritoarelor versuri ale lui Eminescu: Pe lângă plopii fără soţ. Ea venea şi la lecturile Junimii, în casa lui Titu Maiorescu. Se prezenta la şedinţe grozav de vopsită şi stârnea senzaţie şi rumoare. Dar cel care era mai impresionat de apariţia ei, era Eminescu, care îl bănuia pe Caragiale că face curte verişoarei. Din această pricină, Eminescu, care era tot o fire impulsivă, îl ameninţase pe Caragiale cu moartea. Acesta se silea însă să-l liniştească, reuşind cu multă greutate să-i risipească bănuielile.

Mă voi opri la teza care explică poziţia românească exclusiv prin considerente de politică externă, de dragul opoziţiei faţă de U.R.S.S. Voi cita unele caracterizări întâlnite în declaraţii despre politica românească: „În afară Ceauşescu era un liberal, în interior un stalinist“; „Ceauşescu voia independenţă cu un model stalinist al socialismului“; „Ceauşescu nu avea cum să fie de partea măsurilor de liberalizare, întreprinse de cehoslovaci. El nu voia nici democraţie, nici economie liberală“; „Ceauşescu nu şi-a dat seama că «socialismul cu faţă umană» din Cehoslovacia reprezintă o alternativă la modelul sovietic“; „Lui Ceauşescu nu cred că-i plăcea prea mult ce se întâmpla la Praga, dar voia să se opună cu orice preţ sovieticilor“; De aici poziţia faţă de reforme: „N-am întâlnit corelaţii cu tendinţele de reformare economică şi socială încercate în unele ţări din lagărul socialist. 

    Nu şi în România“; „Nu reforma era totul“; „Nivelul şi calitatea reformei erau de suprafaţă“. Şi mai departe, afirmaţia ritoasă că socialismul nu poate fi reformat.

    În aceste afirmaţii sunt părţi de adevăr. Dar numai părţi.

Paul Niculescu-Mizil

Am trăit câteva decenii de luptă politică activă. Am fost în primele rânduri. Consider că este o datorie față de conștiința mea, o datorie morală, să las câteva dintre amintirile mele. De ce spun că este o datorie? Pentru că astăzi este la modă răstălmăcirea.

    După 1945, s-a mers pe linia răstălmăcirii a ceea ce s-a întâmplat până la 23 August 1944. A venit o răsturnare în 1989.

    Tot ce s-a întâmplat până în ’89 este rău. Nu se poate. Este o părere lipsită de cultură elementară. Un punct de vedere care neagă dezvoltarea societății, care crede că istoria începe cu noii oameni ce vin la conducere. Istoria României n-a început nici cu comuniștii, nici cu cei care au venit după comuniști. Istoria acestei țări este de sute de ani, de mii de ani. A avut suișuri, ocolișuri, coborâșuri. Orice familie are un arbore genealogic. Există părinți, bunici, străbunici. Într-o familie găsești și oameni frumoși, și urâți, și buni, și răi. Cu cât trece timpul, lucrurile se așează și se ajunge la o normalitate, la civilizație, aș zice chiar la o normalitate democratică. Pentru că civilizația înseamnă și democrație. Suntem departe de această democrație.

Paul Niculescu-Mizil

Povestea Dianei este una care si mie imi este familiara. Si eu am acasa un erou in scutece, asa cum ii numeste ea pe prematuri. E povestea impresionanta a unei mame care se confrunta cu emotii coplesitoare, dar si a unor suflete curajoase care s-au luptat pentru viata lor. - Bianca Poptean, psiholog si senior editor CSID

„Interviul nu este un gen literar. Și nici unul «editorial». Este un gen jurnalistic.

Când devin, atunci, publicabile interviurile? Când intervievatorul e atât de iscoditor, atât de pasionat de ceea ce vrea să afle, încât îl provoacă pe cel întrebat ca, răspunzând, să descopere ceva ce el însuși nu știa și despre care, grație întrebării, află abia acum. Altfel spus, abia întrebarea l-a făcut să coboare în acel loc din mintea sa în care răspunsul exista fără ca el să știe. Întrebarea e atât de bine pusă, atât de bine țintită, încât mintea celui întrebat se focalizează către un adevăr surprinzător pentru el însuși. După acest criteriu au fost alese interviurile din acest volum. De aceea le sunt recunoscător tuturor celor ce mi-au cerut să răspund la întrebările lor, prin care m-au ajutat, în fond, să scot la lumină «a doua viață» a cărților mele.

M-aș bucura ca această carte să fie descoperită de oricine o va deschide cu surprinderea cu care am descoperit-o eu în forma ei finală.“ — GABRIEL LIICEANU

15 interviuri luate lui Gabriel Liiceanu

Dan-Liviu Boeriu  •  Melania Cincea  •  Magda Grădinaru  •  Mihai Mincan  •  Dana Mischie  •  Cristian Pătrășconiu  •  Lucian Popescu  •  Andreea Pora  •  Laurențiu Ungureanu

„Mă duc, oricând s-o încheia viața mea, cu conștiința mea în pace. Am greșit poate mai des decât socotesc, dar gândul mi-a fost totdeauna curat și mi-am iubit țara.“ Făcut și scris de mine în București, Dumineca în șapte Octombre, anul una mie nouă sute două zece și trei. Notele Politice ale lui Alexandru Marghiloman referitoare la intervalul 1897-1924 constituie cel mai bogat izvor documentar. Ele au fost publicate la doi ani după moartea autorului lor și imediat retrase de pe piață și topite toate cele cinci volume, pentru că reprezentau istoria necenzurată a unui mare învins.

La Perveli, pe o simplă bănuială s-au împuşcat toţi copiii şi bătrânii; iar unde Ruşii şi-au bătut joc de femei, pe urmă le-au ars închizându-le în casă!

Peste tot sunt conflicte cu Ruşii. La Piatra nu se mai vede nici un ofiţer român. La Bacău au băut toată Apa de Colonie din farmacie. La Iaşi s-au legat în plină stradă de doamna Mârzescu şi de doamna Troteanu (?); femeile sunt rugate să nu se arate în public după ora 6! Furturi, siluiri, beţii: aceste cuvinte revin la fiecare frază, când îţi vorbeşte cineva de Ruşii la noi.

În satele Asan-Aga şi Prunaru, nu mai e niciun om, doar niște ridicături de pământ în dreapta şi în stânga șoselei înseamnă mormintele soldaţilor îngropaţi aproape de suprafaţă şi pe care câinii îi dezgroapă cu uşurinţă: pe ici, pe colo câinii bine hrăniţi, culcaţi... 

Ajutoarele trimise la Corabia nu au fost de prisos: răniţii aveau bărbi până la brâu, păr de sălbateci şi erau acoperiţi de insecte! Găzduiţi prin grajduri, fără foc, în timpul iernei, cea mai îngrozitoare de care ne putem aminti, aproape fără hrană, sărmanii bolnavi erau abandonaţi fără îngrijire şi fără pâine!

Nicăieri războiul n-a fost hidos ca în sărmana noastră ţară!

În prima parte a vieții, Al. Marghiloman a fost un om politic fericit. Neîntrecut în arta oratorică. Stăpân pe tainele sistemului electoral. Ministru autoritar și prolific la toate cele șapte departamente pe care le-a condus succesiv. Șeful unui mare partid politic, concurat acerb de Filipești exuberanți și de Lahovari oportuniști. Prezență originală în lumea modernă, arbitru al eleganței și animator pasionat al hipismului (...). În cea de-a doua parte a vieții, însă, Marghiloman a fost fiu de nenoroc. Pentru toate nedreptățile îndurate din urmă versant al vieții, Alexandru Marghiloman s-a revanșat în posteritate, prin uimitoarele sale Note Politice, apărute la doi ani după moartea sa și degrabă retrase de oficialități de pe piața cărții, fiindcă reprezentau istoria necosmetizată scrisă de un mare învins. Topirea tirajului celor cinci volume de Note Politice a conturat și mai pregnant imaginea crucificatului bărbat de Stat, Alexandru Marghiloman.

Stelian Neagoe