Autori români

Om de paradă fără îndoială, aparenţele au jucat pururea un rol covârşitor în concepţia de viaţă a lui Marghiloman. Într-o ţară în care se dispreţuia îmbrăcămintea bărbătească, Marghiloman purta veşmintelor sale o grijă neobişnuită. Elegant şi spilcuit, el se singulariza în tăietura îngrijită a hainelor, prin forma favoritelor, ca şi prin cadenţa ritmică şi oarecum afectată a gesturilor. Era o figură unică în felul ei. Ştia să poarte capul sus, să se stăpânească în orice împrejurare şi în faţa oricărei adversităţi, fără ca o singură trăsătură a feţei sale imperturbabile să-l trădeze vreodată. O concentrată apăsare a limbii la colţul gurii şi o imperceptibilă înroşire a urechilor erau pentru iniţiaţi singurele manifestări externe ale tulburării sale sufleteşti. Întotdeauna mulţumit şi voios, înainta în viaţă surâzător şi optimist.

Şi totuşi, Marghiloman ştia să ia şi lucrurile în serios, să examineze o problemă gravă fără superficialitate, să despice o situaţie cu un ochi pătrunzător şi cu o conştiiciozitate împinsă până în cele mai mici amănunte, să înlăture aparenţele faţadei, să se coboare la realităţile permanente şi vii. Mai mult, moştenise de la tatăl său, de la practicul şi marele arendaş Iancu Marghiloman, un real spirit gospodăresc. La toate ministerele prin care a trecut a fost un bun, sârguitcios şi priceput administrator. Avea metodă în lucru, ordine în conducere, promptitudine în hotărâri, putea aduce şi a adus în administraţia statului, ca şi în cea a Jockey Clubului, netăgăduite servicii.

Alţii au zis — un om norocos, cu toate calităţile şi cu toate cusururile inerente copiilor răsfăţaţi ai soartei. Iarăşi, şi da şi nu. Netăgăduit că Alexandru Marghiloman a fost un privilegiat al soartei, natura l-a înzestrat cu alese însuşiri intelectuale, cu un strălucit şi minunat talent oratoric, iar împrejurările au făcut din el un om bogat, unul din marii latifundiari ai României Mici.

Dar dacă este adevărat că până pe la 50 de ani totul i-a reuşit, că a cunoscut fericirea intimă, onorurile publice, ascensiunea politică, succesele parlamentare, nu este mai puţin adevărat că de la acea vârstă şi până la moarte viaţa lui nu a fost decât o luptă neîncetată, pe care a trebuit să o poarte – şi a purtat-o cu bărbăţie şi cu o impresionantă tenacitate – împotriva unei necruţătoare adversităţi. Rând pe rând s-au năruit liniştea lui intimă, speranţele lui politice, concepţiile lui despre rolul României în războiul mondial, existenţa partidului, credinţele tinereţii şi perspectivele de viitor. Cu rare şi fugitive eclipse, peste 20 de ani de înfrângeri şi deziluzii. Cunosc în istoria noastră politică puţine destine mai patetice decât această luptă între o soartă nemiloasă şi un om care până pe pragul mormântului nu a vrut să i se supună. Marghiloman a fost toate acestea, dar a fost totodată mai mult şi mai puţin.

I.G. DUCA – Amintiri politice

În ce greutate mă aflu eu acum, încercând să-mi descurc amintirile minunatei mele tinereţi. Minunată, fiindcă aşa mi s-a înfăţişat de câte ori mă întorceau gândurile spre dânsa; dar iată că de-abia a început condeiul să-mi alerge pe hârtie şi îmi dau seama că minunea era mai mult în mine, şi că în afară de mine lucrurile nu se arătau în realitatea lor decât foarte rar sub strălucitele culori cu care le îmbrăcase imaginaţia mea, biciuită atât prin noutatea senzaţiei cât şi prin influenţe speciale de ordin estetic sau literar, de care nici un începător nu se poate libera în momentele formării sale intelectuale.

Regăsindu-mă după 20 sau 30 de ani în contact cu aceleaşi lucruri, am putut să-mi dau seama de toată importanţa unghiului de viziune sub care înregistrăm senzaţiile, şi că pe cele mai amăgitoare şi pe cele mai scumpe le-am făurit de multe ori aproape numai noi înşine, în laboratorul conştient sau subconştient al închipuirilor noastre.

Nu e om trecut de 50 de ani care să nu ofteze după frumuseţea şi bunătăţile vremurilor din tinereţea lui, dar dacă ar încerca să-şi precizeze mai de aproape regretele ce ar mai rămâne din ele? Fiecare din noi, când ne fură gândul şi ne duce înapoi, departe, revedem sau ne închipuim că revedem lucruri minunate, dar când din întâmplare ne izbim de unele din acele lucruri minunate, întâmplător rămase neschimbate — de un monument, spre exemplu, sau de un chip zugrăvit, sau de o privelişte — ne dăm seama că minunea era în noi, în tinereţea noastră. Câţi n-au crezut că între 18 şi 25 de ani au cuprins o lume în braţele lor şi n-au rămas mai târziu decât cu puţină spumă pe mâini!

Din lumea tinereţilor mele, care pentru mine a însemnat atât de mult, voi încerca să povestesc cu sfială şi pe scurt câteva amintiri, căci oricât de scăzute în interes ar putea fi pentru cititorii mei, vor contribui şi ele la cunoaşterea generaţiei din care fac parte şi de pe urma căreia tot a rămas ceva.

În ce greutate mă aflu eu acum, încercând să-mi descurc amintirile minunatei mele tinereţi. Minunată, fiindcă aşa mi s-a înfăţişat de câte ori mă întorceau gândurile spre dânsa; dar iată că de-abia a început condeiul să-mi alerge pe hârtie şi îmi dau seama că minunea era mai mult în mine, şi că în afară de mine lucrurile nu se arătau în realitatea lor decât foarte rar sub strălucitele culori cu care le îmbrăcase imaginaţia mea, biciuită atât prin noutatea senzaţiei cât şi prin influenţe speciale de ordin estetic sau literar, de care nici un începător nu se poate libera în momentele formării sale intelectuale.

Regăsindu-mă după 20 sau 30 de ani în contact cu aceleaşi lucruri, am putut să-mi dau seama de toată importanţa unghiului de viziune sub care înregistrăm senzaţiile, şi că pe cele mai amăgitoare şi pe cele mai scumpe le-am făurit de multe ori aproape numai noi înşine, în laboratorul conştient sau subconştient al închipuirilor noastre.

Nu e om trecut de 50 de ani care să nu ofteze după frumuseţea şi bunătăţile vremurilor din tinereţea lui, dar dacă ar încerca să-şi precizeze mai de aproape regretele ce ar mai rămâne din ele? Fiecare din noi, când ne fură gândul şi ne duce înapoi, departe, revedem sau ne închipuim că revedem lucruri minunate, dar când din întâmplare ne izbim de unele din acele lucruri minunate, întâmplător rămase neschimbate — de un monument, spre exemplu, sau de un chip zugrăvit, sau de o privelişte — ne dăm seama că minunea era în noi, în tinereţea noastră. Câţi n-au crezut că între 18 şi 25 de ani au cuprins o lume în braţele lor şi n-au rămas mai târziu decât cu puţină spumă pe mâini!

Din lumea tinereţilor mele, care pentru mine a însemnat atât de mult, voi încerca să povestesc cu sfială şi pe scurt câteva amintiri, căci oricât de scăzute în interes ar putea fi pentru cititorii mei, vor contribui şi ele la cunoaşterea generaţiei din care fac parte şi de pe urma căreia tot a rămas ceva.

În ce greutate mă aflu eu acum, încercând să-mi descurc amintirile minunatei mele tinereţi. Minunată, fiindcă aşa mi s-a înfăţişat de câte ori mă întorceau gândurile spre dânsa; dar iată că de-abia a început condeiul să-mi alerge pe hârtie şi îmi dau seama că minunea era mai mult în mine, şi că în afară de mine lucrurile nu se arătau în realitatea lor decât foarte rar sub strălucitele culori cu care le îmbrăcase imaginaţia mea, biciuită atât prin noutatea senzaţiei cât şi prin influenţe speciale de ordin estetic sau literar, de care nici un începător nu se poate libera în momentele formării sale intelectuale.

Regăsindu-mă după 20 sau 30 de ani în contact cu aceleaşi lucruri, am putut să-mi dau seama de toată importanţa unghiului de viziune sub care înregistrăm senzaţiile, şi că pe cele mai amăgitoare şi pe cele mai scumpe le-am făurit de multe ori aproape numai noi înşine, în laboratorul conştient sau subconştient al închipuirilor noastre.

Nu e om trecut de 50 de ani care să nu ofteze după frumuseţea şi bunătăţile vremurilor din tinereţea lui, dar dacă ar încerca să-şi precizeze mai de aproape regretele ce ar mai rămâne din ele? Fiecare din noi, când ne fură gândul şi ne duce înapoi, departe, revedem sau ne închipuim că revedem lucruri minunate, dar când din întâmplare ne izbim de unele din acele lucruri minunate, întâmplător rămase neschimbate — de un monument, spre exemplu, sau de un chip zugrăvit, sau de o privelişte — ne dăm seama că minunea era în noi, în tinereţea noastră. Câţi n-au crezut că între 18 şi 25 de ani au cuprins o lume în braţele lor şi n-au rămas mai târziu decât cu puţină spumă pe mâini!

Din lumea tinereţilor mele, care pentru mine a însemnat atât de mult, voi încerca să povestesc cu sfială şi pe scurt câteva amintiri, căci oricât de scăzute în interes ar putea fi pentru cititorii mei, vor contribui şi ele la cunoaşterea generaţiei din care fac parte şi de pe urma căreia tot a rămas ceva.

În ce greutate mă aflu eu acum, încercând să-mi descurc amintirile minunatei mele tinereţi. Minunată, fiindcă aşa mi s-a înfăţişat de câte ori mă întorceau gândurile spre dânsa; dar iată că de-abia a început condeiul să-mi alerge pe hârtie şi îmi dau seama că minunea era mai mult în mine, şi că în afară de mine lucrurile nu se arătau în realitatea lor decât foarte rar sub strălucitele culori cu care le îmbrăcase imaginaţia mea, biciuită atât prin noutatea senzaţiei cât şi prin influenţe speciale de ordin estetic sau literar, de care nici un începător nu se poate libera în momentele formării sale intelectuale.

Regăsindu-mă după 20 sau 30 de ani în contact cu aceleaşi lucruri, am putut să-mi dau seama de toată importanţa unghiului de viziune sub care înregistrăm senzaţiile, şi că pe cele mai amăgitoare şi pe cele mai scumpe le-am făurit de multe ori aproape numai noi înşine, în laboratorul conştient sau subconştient al închipuirilor noastre.

Nu e om trecut de 50 de ani care să nu ofteze după frumuseţea şi bunătăţile vremurilor din tinereţea lui, dar dacă ar încerca să-şi precizeze mai de aproape regretele ce ar mai rămâne din ele? Fiecare din noi, când ne fură gândul şi ne duce înapoi, departe, revedem sau ne închipuim că revedem lucruri minunate, dar când din întâmplare ne izbim de unele din acele lucruri minunate, întâmplător rămase neschimbate — de un monument, spre exemplu, sau de un chip zugrăvit, sau de o privelişte — ne dăm seama că minunea era în noi, în tinereţea noastră. Câţi n-au crezut că între 18 şi 25 de ani au cuprins o lume în braţele lor şi n-au rămas mai târziu decât cu puţină spumă pe mâini!

Din lumea tinereţilor mele, care pentru mine a însemnat atât de mult, voi încerca să povestesc cu sfială şi pe scurt câteva amintiri, căci oricât de scăzute în interes ar putea fi pentru cititorii mei, vor contribui şi ele la cunoaşterea generaţiei din care fac parte şi de pe urma căreia tot a rămas ceva.

Neagu Djuvara, principesa Elisabeta, Constantin Poroineanu, Florence Baker sau  oameni cu totul necunoscuți se întâlnesc în necugetate, năbădăioase, trădate sau interzise pagini de viață de la sfârșitul secolului al XIX-lea și începutul secolului XX. Cititorul îi însoțește la Nisa, la Londra, la Paris, la Sulina, în Basarabia sau într-un sătuc din Lombardia, stârnit de curiozitatea intensei lor trăiri erotice. Fiecare poveste se destăinuie mereu dintr-un alt unghi decât cel îndeobște acceptat de istoria oficială. Inspirate din biografii, mărturii și situații reale, cele șapte povestiri de dragoste construiesc un univers al iubirii dincolo de spațiu și timp, în șapte tablouri din galeria afectivă a unei lumi de mult pierdute.

Un interviu de grup al unor absolvenți ai Preparandiei arădene, la împlinirea a 250 de ani de la nașterea lui Dimitrie Țichindeal (1775–1818), primul director al instituției. Un dialog incitant despre evoluția sistemului de educație din România, de la fondarea celei mai vechi școli de calificare a învățătorilor-preoți pentru românii din Transilvania (1812) până la proiectul „România educată”.

Cei șase foști colegi ai Liceului Pedagogic din Arad, absolvenți ai promoției 1975–1976, s-au reunit într-o săptămână de vară pentru a evoca experiențele personale, competențele și expectanțele despre misiunea și caracteristicile uneia dintre cele utile profesii: ÎNVĂȚĂTORUL. Cartea aduce în prim-plan problematici actuale și perene ale psihopedagogiei învățământului primar și ale formării cadrelor didactice pentru acest segment primordial de educație formală.

Cu umor, cu talent narativ, uneori cu nostalgie, alteori cu ironie și spirit critic, dar mai ales cu exigență și expertiză la adresa școlii, a relației educator-educat-părinte, a curriculumului, stereotipiilor, derapajelor și anomaliilor... de ieri și de azi.

„Cum de curând s-au împlinit 140 de ani de la naşterea reginei Maria, mi-am spus că o carte despre povestea inimii ei ar fi cea mai potrivită declarație a admirației şi iubirii mele față de această desăvârşită româncă englezoaică, mare regină şi cuceritoare scriitoare. De ce a cerut regina ca inima să-i fie înmormântată în alt loc decât trupul? Care sunt simbolurile şi înțelesurile ultimei ei dorințe? Cum se vor fi petrecut toate acestea? Cartea de față nu epuizează nici pe departe istoricul şi semnificațiile ritualului funerar privitor la înhumarea inimii, nici universul cultural şi religios căreia Maria îi aparține şi nici sofisticata ei heraldică sufletească. Este doar o readucere în actualitate a modului ei de a privi oamenii şi lumea, cu încredere, curaj şi cu o poftă de viață inegalabile.  Dacă epoca noastră mai are nevoie de modele – şi eu cred că are, acum mai mult ca oricând –, atunci nu există, în istoria României, un model mai puternic şi mai pasionant decât cel al reginei Maria.“ — TATIANA NICULESCU

Ţării mele şi Poporului meu, Când veţi ceti aceste slove, Poporul meu, eu voi fi trecut pragul Tăcerii veşnice, care rămâne pentru noi o mare taină. Şi totuşi, din marea dragoste ce ţi-am purtat-o, aş dori ca vocea mea să te mai ajungă încă o dată, chiar de dincolo de liniştea mormântului. Nimeni nu e judecat pe drept cât trăieşte: abia după moarte este pomenit sau dat uitării. Poate de mine vă veți aminti deoarece v-am iubit cu toată puterea inimei mele şi dragostea mea a fost puternică, plină de avânt: mai târziu a devenit răbdătoare, foarte răbdătoare. Eu am ajuns la capătul drumului meu. Dar înainte de a tăcea pentru veşnicie vreau să-mi ridic, pentru ultima dată, mâinile pentru o binecuvântare. Te binecuvântez, iubită Românie, țara bucuriilor şi durerilor mele, frumoasă țară, care ai trăit în inima mea şi ale cărei cărări le-am cunoscut toate. — MARIA, REGINA ROMÂNIEI

Fotografia de pe copertă: Regina Maria la Încoronarea de la Alba Iulia, 15 octombrie 1922 (Muzeul Naţional de Istorie a României)

Pe fundalul prăbușirii imperiilor și a monarhiilor, între noile granițe ale României Mari, viața politică e zguduită de o poveste de dragoste. Prințul moștenitor fuge în lume, în plină epocă antisemită, cu o femeie cu origini evreiești. Despre ei și povestea lor se va vorbi necontenit timp de decenii. Legionarii și, pe linia lor, comuniștii îi vor descrie în contururi îngroșate de ură, invidie și resentiment. Presa internațională va căuta să-i situeze când în descendența marilor iubiri interzise, când în anticamera unor tenebroase intrigi și comploturi politice. Vor fi condamnați de toți, bârfiți, hărțuiți și defăimați în ziare, în manuale și în cărți de istorie. Vor rămâne împreună în ciuda tuturor. Ce se află însă dincolo de bârfe și clișee și ce ascund ele sub masca discursului patriotard, antisemit sau moralizator? Din documente de arhivă, scrisori inedite, memorii, jurnale și mărturii ale contemporanilor, această carte reconstruiește culisele celui mai stăruitor scandal politic din istoria interbelică a României.

Cartea de faţă reuneşte discuţiile purtate de autoare la Berlin, în decembrie 2013 – ianuarie 2014, cu jurnalista austriacă Angelika Klammer. Titlul este un vers dintr-un distih pe care Herta Müller şi-l repeta mereu, ca pe o incantaţie, pentru a-şi da curaj când trebuia să meargă la interogatoriile de la Securitate: Patria mea era un sâmbure de măr, / căutându-mi drumul între seceră şi stea.

Discuţiile refac drumul parcurs de Herta Müller din satul natal până la scriitoarea de azi şi laureata Premiului Nobel  –  este deci un volum autobiografic. Problematica e, în esenţă, cea cunoscută şi din alte opere literare şi eseistice ale autoarei, dar prin dialog amintirile şi reflecţiile ei dobândesc o acuitate deosebită. Considerațiile despre scris ocupă un loc important, volumul fiind totodată un autoportret al Hertei Müller şi o ars poetica.

„La Herta Müller frumuseţea şi groaza sunt strâns învecinate. […] Urâţenia era mereu prezentă, atotputernică şi de neînvins; frumuseţea, în schimb, era un program de rezistenţă individuală, şi prin urmare o problemă de supravieţuire. Frumuseţea putea fi produsă mai cu seamă prin limbaj. Greu de spus ce ar fi devenit Herta Müller în absenţa dictaturii care a forţat-o să scrie pentru a se autoafirma şi care a fost subiectul major al vieţii ei. Dar forţa de atracţie magnetică pe care o exercită cuvintele asupra ei ne face să presupunem că ar fi existat atunci un alt factor declanşator.“ — Süddeutsche Zeitung

„Interviurile se consideră că ţin de genul jurnalistic, nu de cel literar, dar, prin felul emoţionant, tulburător în care se mărturiseşte Herta Müller în această carte de interviuri, ea a creat literatură, şi anume literatură majoră.“ — Der Spiegel

În fața unui diagnostic tulburător, ce resorturi latente pot deveni o strategie de înfruntare a necunoscutului, redutabilă prin perseverența și determinarea ei?
Sunt legată prin locul nașterii (Târgu Jiu), al copilăriei (un sat din Dolj), al adolescenței, studenției și primei tinereți (Craiova) de o zonă frumoasă, cu un trecut marcat de evenimente esențiale și de nume mari ale spațiului nostru istoric și cultural: Mihai Viteazu, Tudor Vladimirescu, Constantin Brâncuși, Marin Sorescu …
Noblesse oblige aș spune cu umor, modestie, dar și intimă mândrie, considerându-mă o infimă componentă a acestei lumi care mi-a conferit identitate, un milimicron cu locul lui totuși prestabilit într-o structură țesută din materie, timp, viață, fapte și sens. Este modul meu de a mă percepe în circumscrierea atâtor universuri, de la cel de necuprins cu mintea până la cel al intimității proprii, și acesta, în mare parte, o necunoscută cu care trebuie să conviețuim.
Având în minte uimiri, întrebări, temeri, complexul de raportări la miracolul acestei lumi, am ales să mă limitez la ceea ce-mi este accesibil, viața mea simplă care, asemenea vieții oricui, este în sine însăși un univers. Am ales să o iubesc și să o cinstesc ca pe un dar unic și miraculos, așa cum este ea alcătuită, din întâmplări pe care le considerăm banale, din sentimente și relații care ne mențin la un nivel de existență firesc, din gesturi, conștiente sau nu, care…
E viața mea, o iubesc, fac cu ea pactul încrederii reciproce și al devotamentului perpetuu. Ne-am dorit amândouă să vă prezentăm un episod care ne-a pus la încercare puterea de a înțelege și de a rezista. Îi căutăm încă sensul care sperăm că se va limpezi. Eu, minusculă în marea alcătuire a lumii, îndrăznesc să spun, cu sinceritate, cu simplitate și sperând în complicitatea voastră, o mică etapă recentă și deloc oarecare a vieții mele. Cred că, în fapt, fiecare viață este o poveste, a cărei relatare ne poate apropia și împrieteni.

În 1976, la Jocurile Olimpice de la Montreal, Nadia a devenit simbolul perfecțiunii în gimnastică. Din admirație, despre ea s-au scris scenarii de filme artistice și documentare, biografii, romane și chiar cărți pentru copii. Dar despre Nadia, devenită parte a avuției naționale a României socialiste, se mai scria în penumbră, iar „admiratorii” săi, care adunau material documentar pentru un roman straniu, în parte de groază, în parte politic, erau cei din lumea sa: antrenorii, oficialii federali, medicii, asistentele, coechipierii… Cu toții îi urmăreau orice mișcare, orice vorbă și orice gând și împletiseră, la cererea poliției politice de atunci, înfricoșătoarea Securitate, o plasă nevăzută din care marea sportivă a reușit să scape abia în toamna lui 1989. Acum, după zeci de ani, studiind aceste dosare până nu de mult secrete, Stejărel Olaru a construit o carte de istorie, însă una ca un roman, în parte de groază, în parte politic.

„Cartea lui Stejărel Olaru nu este doar o biografie tradițională. Contextul și împrejurările în care Nadia Comăneci a crescut și s-a format, familia, gimnastele din generația sa, antrenorii, și mai ales puzderia de informatori, securiști și decidenți politici, care au țesut o încâlcită plasă de relații în jurul ei menită să o țină captivă în mod irevocabil, toate acestea sunt scoase la iveală de autor. În drumul spre glorie, Nadia a trecut prin stări diferite. Când însingurată și aproape de abandon, când disperată și supusă, adesea neînțeleasă și folosită, dar mereu perseverentă, ambițioasă, visând cu îndârjire să atingă perfecțiunea. Și a atins-o.”
AURORA LIICEANU

„Povestea Nadiei Comăneci, aşa cum o citim aici, seamănă foarte puţin cu ceea ce ştiam din presa de atunci şi din zvonistica ultimelor decenii. Iar frunţile înfierbântate, care se mândresc prin contaminare cu performanţele campioanei, merită o compresă. Nadia n-a fost o răsfăţată a vieţii în România lui Ceauşescu. Dacă a „răsfăţat-o” totuşi cineva, această entitate s-a chemat Securitatea, care a avut grijă să-i înfăşoare zilele într-un păienjeniş la limita credibilului.
Stejărel Olaru deschide arhivele, cercetează documentele vremii şi pune pe hârtie o aventură pe care o citeşti cu un nod în gât. Este aventura unui idol batjocorit, a unui om care, la un moment dat, n-a mai putut să suporte. Şi a plecat.”
RADU PARASCHIVESCU

Ediție dedicată așezării moaștelor sale în altarul Catedralei Notre-Dame din Paris

Prin reeditarea acestui Portret, dorim ca Ștefan J. Fay, plecat dintre noi pe 29 iunie 2009, să fie prezent simbolic la momentul așezării moaș­telor lui Vladimir Ghika în altarul Catedralei Notre‑Dame din Paris pentru ceremonia de res­fințire a sfântului lăcaș, împlinire a unui destin excepțional de Om, Creștin, Martir și Român.

Portretul european a fost schițat de Ștefan J. Fay cu fidelitatea căldurii amintirilor, docu­mentele istorice găsite de cei care s‑au aple­cat pe reconstituirea vieții Monseniorului fiind găsite sau revelate după încheierea acestui oma­giu, în 2005.

Familia autorului

„Mă întreb pentru ce și pentru cine am scris această carte?

Nu-mi pot ascunde mica vanitate, aceea care te face să scrijelești coaja copacilor cu numele tău, așa cum alții au scrijelit pereții închisorilor.

Mai presus de asta, însă, este dorința de a picta un colțișor de frescă, cu bune și rele, a unei epoci. Dorința de a consemna obiceiuri, practici și chiar greșeli dintr-o anumită epocă.

Cred că micile mele mărturisiri pot adăuga ceva la acest mozaic imens al existenței umane pe pământul acesta. N-am dorit să fiu răzbunător, îmi cer iertare tuturor acelora care m-au crezut astfel, am izbucnit necontrolat uneori, ca urmare a abținerilor prea îndelungate. Iar Blaga are dreptate când spune undeva că «o boală învinsă îți pare orice carte».“

Florin Zamfirescu

În ultimii zece ani, Em. Protopopescu‑Pake a continuat să rămână o figură ștearsă în rândul bucureștenilor, doar bulevardul cen­tral al Capitalei, care îi poartă numele, păstrându‑i o vagă amintire. După anul 2015, articolele pertinente, care aduc un plus de cunoaștere despre Protopopescu pot fi numărate pe degetele unei singure mâini. Li se adaugă materialele care popularizează realizările pri­marului, dar multe dintre ele sunt postate în spațiul virtual, și astfel, nu au viață prea lungă. Este o pierdere care are și părți bune, pentru că lovește în diletantis­mul cu care au fost scrise unele texte. O serie de infor­mații eronate se perpetuează de la un articol la altul, căci detașarea față de grija pentru adevăr și amănunt este tot mai mare.

Lucrarea de față tratează pe larg activitatea lui Em. Protopopescu de funcționar public în serviciul bucu­reștenilor. Ipostaza de primar este cea mai spectacu­loasă și cea mai studiată din întreaga carieră a acestui om. Prin descrierea amplă a preocupărilor sale în cali­tate de edil al Capitalei, sper să răspund cât mai bine curiozității și așteptărilor cititorilor pasionați de trecu­tul urbei bucureștene. 

Dragoș Lucian Țigău

„Orice prozator aspiră să-și construiască un spațiu al lui, peste care să fie unic proprietar. Pentru Ion Mărculescu, acest spațiu este Marcona. În scriitura de transpunere a toposului, ludică, sprințară, se amestecă parodia, persiflarea, maliția, ironia și autoironia, ilustrând o poetică postmodernistă, integrându-l pe scriitor într-o generație, dar și în tradiția Școlii de la Târgoviște. Prozatorul lasă permanent impresia că se joacă, în transcrierea realului, ficțiunea se confundă cu nonficțiunea până la completa absorbție a uneia în cealaltă.“ - Ana Dobre

„Antifrazismul lui Creangă și «marea trăncăneală» a lui Caragiale sunt bine însușite, ca și breviarul onomastic trucat al lui Mircea Horia Simionescu. Nu mai puțin transpare și tutelara umbră a lui Urmuz, în mecanismul artificios al sofisticăriei, al ambiguizării.“ - Mihai Cimpoi, academician

„El susținea (motiv pentru care l‑au și spânzurat) că singurul mod onorabil de a fi este să fii tu. Dar el nu era el, într‑un fel el era alții, de aceea își striga părerile cu atâta sârguință și cu deznădejde, deși nu erau părerile lui. Nu drama de a trăi, ci drama de «a fi trăit» de alții. Drama de a nu avea un rost «al tău» și numai al tău. Drama de a trăi rostul altora și nu pe al tău. Drama de a te lăsa trăit! Dar este aceasta o țintă? Ce este aceea o țintă?“ - Ion Mărculescu

Majoritatea însemnărilor lui Corneliu Coposu din acest jurnal ascuns de Securitate timp de peste patru decenii gravitează în jurul unui singur astru: Iuliu Maniu. Consemnează mişcările diurne ale Prezidentelui, întâlnirile sale cu toate personalităţile politice importante, cu diplomaţii străini acreditaţi în România, strategia sa de a scoate ţara din alianţa cu Germania lui Hitler şi a o trece de partea aliaţilor, acţiunile secrete riscante întreprinse în acest scop, actul de la 23 August şi, în final, încercările disperate ale bătrânului luptător de a-i convinge pe diplomaţii englezi şi americani şi pe guvernele lor să nu abandoneze România în ghearele comunismului sovietic.

„Volumul de față, cel de-al patrulea din Colecția Revoluția Modelelor, însumează mărturisirile unor oameni care își trăiesc viața ca pe o artă și, unii dintre ei, trăiesc arta ca pe o viață, purtându-și sufletele îmbrăcate în mantia sincerității, simplității, adevărului și recunoștinței. Patru profesori și o studentă. Aceasta este distribuția acestui volum dedicat unei teme esențiale și vitale, Învierea. Învierea ca liman al unei existențe clădite pe piatra trainică a virtuților creștine. Învierea ca resort al unei vieți coagulate în jurul talanților primiți în dar prin Har. Învierea ca temei al unei vieți trăite în adevăr, având ca temelie iubirea de aproapele. Într-un cuvânt, acest volum ne prilejuiește întâlnirea cu niște oameni care au înțeles ce înseamnă fericirea. Fericiții aceștia se numesc: Augustin Ioan, arhitect, eseist, profesor universitar, Dorel Zaica, pictor și profesor, Gheorghiță Ciocioi, publicist, scriitor, traducător și profesor, Codruț Munteanu, medic chirurg și conferențiar universitar și tânăra Maria-Ilinca Țoța, artist vizual. Cu adevărat, fericiți pot fi numiți aceia care se raportează la viața lor ca la un prilej de mântuire. Unicul. Cristina Chirvasie