Autori români

Gândurile au aripi. Ele zboară în lume fără să fie văzute, ducând cu dânsele putința binelui și a răului. Cei care le zămislesc, și mai mult încă, cei care le aștern pe hârtie, trebuie să aibă grijă de sămânța pe care o seamănă și o împrăștie. Un gând frumos poate să fie ca o biserică în care omul își odihnește sufletul, iar gândul rău este neghina care înăbușă grâul cel mai curat și mai rodnic.

Mirajul fotbalului, o sintagmă simplă în aparență, cu care ne-am obișnuit, trăind-o cu toții în inimă când ne apropiem de jocul acesta, parte vie a organismului social.

Pus ca emblemă a volumului scris de Mircea Lucescu în 1981, la propunerea Editurii Junimea, Mirajul fotbalului spune mult mai mult decât eterna încântare, particularizând prin momente cheie evoluția unui mare fotbalist, devenit între timp, de atunci și până acum, marele antrenor strălucitor Il Luce.

43 de ani au trecut, iar tânărul de atunci, de doar 36 de ani, care-și deapănă cu mult talent scriitoricesc, dar și cu un inspirat simț de analiză critică și psihologică, traseul de fotbalist, revine acum, la maturitate deplină, cu o nouă ediție, revizuită și adăugită, tot la Junimea, cu mesajul explicit al provocării la amintiri din vremea glorioasă a anilor ’60-’70 din secolul trecut, pentru cei care au trăit acele momente, dar mai ales cu dorința de a povesti tinerilor de azi care a fost drumul pe care l-a ales copilul sărac din mahalaua Bucureștiului postbelic ca să ajungă pe înalta treaptă a gloriei de acum.

Retrăim în textul de atunci, reluat în 2024, plin de savoare literară, depănarea, an cu an, a evoluției fotbalistului, de la piticul, juniorul, jucătorul în ligi inferioare și studențești și până la titularul marii echipe Dinamo și, de foarte tânăr, titular și căpitan al Naționalei României.

"Paginile Insemnarilor zilnice sunt o impletire permanenta intre consemnarea faptelor cotidiene si marturisiri cu iz scriitoricesc despre creatia literara a Reginei, trairile si emotiile ei. Acum, la inceput de an 1932, regina Maria e preocupata prioritar de asigurarea confortului pentru Ileana, insarcinata cu viitorul arhiduce Stefan. Si lucrul se vadeste anevoios. Carol inventeaza pretexte la tot pasul: copilul nu se poate naste in Romania, parintii lui (ca arhiduci austrieci) sunt apatrizi, incat nu le va ingadui sa stea mai mult de o luna pe an in arealul romanesc. Regina Maria, constienta de modestia materiala in care traia menajul Ileana – Anton, ar fi fost bucuroasa sa le dea Copacenii, sa-i tina vara la Balcic si Bran, si iarna cat de mult la Cotroceni. Daca in public se stapaneste, in taina Jurnalului regina Maria rabufneste. Dupa ce, pe un ton melodramatic, scrie ca e „denigrata, calomniata, neinteleasa, crucificata”, conchide in aceeasi nota: „Carol nu va fi niciodata un monarh agreabil sau placut.” (GEORGETA FILITTI, academician)

„Sorin Hadârcă este o specie rară pe la noi: scriitorul călătoriilor. Are ochiul avizat al unui călător. El nu este un turist care ne spune ceea ce deja știm din pliantele de călătorie pline de locuri comune. Sorin Hadârcă are ochiul unui explorator care este curios să descopere ceea ce nu doar că nu știm, ci nici nu prea înțelegem.

Iar după aceea face pentru cititor munca de dezvăluire a unei lumi la care noi nu avem acces. O face cu multă acuratețe, respect față de celălalt, pătrunzând în intimitatea lui fără a-i agresa spațiul. Știe să ne povestească cu măiestrie acea lume străină: să o traducă, să ne facă să o înțelegem, cunoaștem și să ne facă chiar să o iubim. Privim spre ea fascinați prin textul mărturiei sale și mai mereu ne lasă sentimentul că și noi suntem parte a călătoriei.” (Vasile Ernu)

Ce am învățat de la Graham Greene. O istorie de familie este în punctul de plecare un memoir. El spune în paralel povestea unui tată care aruncă umbre în semitonuri de noir și cea a fiului său care încearcă să reconstituie după moartea tatălui existența acestuia pornind de la literatura lui Graham Greene. Dar memoir-ul, gândit ca o anchetă, este modelat ca un thriller. Istoria României din ultimii 40 de ani e privită astfel din perspectiva unui medic legist de provincie care participă în anii 1980 la autopsia unui ștab comunist dispărut în circumstanțe tulburi. Închis (el a susținut mereu că din cauza asta) și apoi reabilitat, ajunge imediat după Revoluția din 1989 în structurile de intelligence de la marginea primelor guvernări postcomuniste, participând la detonarea unor bombe de presă înainte de a intra pentru multă vreme în circuitul unor publicații conspiraționiste. Biografie a tatălui și a relațiilor de familie, cartea este și o autobiografie intelectuală a fiului, ce își construiește în adolescență, din filme și romane cu spioni, un spațiu în care încearcă să evadeze din lumea simultan reală și imaginară a tatălui. Volumul oferă o încercare retrospectivă și reflexivă de a înțelege planurile de convergență/divergență dintre cele două lumi.

„Andrei Gorzo mi-a povestit în urmă cu doi ani această istorie de familie al cărei personaj este tatăl său. Mi s-a părut de atunci fantastică în toate sensurile. Însă volumul în care s-a transformat mi-a depășit orice așteptări. O astfel de carte nu mai există în literatura română. O capodoperă.”  (Mihai Iovănel)

Cartea maturității

Anii ’90. Cad regimurile comuniste în tot blocul estic, URSS se dizolvă şi sălbaticii copii dingo pleacă în toate direcţiile plini de speranţă, entuziasm şi o poftă nebună de viaţă. Unii pleacă pentru prima dată la studii în „noua Patrie” România, alţii rămân în statul proaspăt înfiinţat, Republica Moldova, iar alţii fug clandestin spre „noul paradis”, „afară”, în Occident. Tinerii studenţi basarabeni, ultimii copii ai Imperiului, veniţi în noua Patrie, descoperă o lume total diferită de a lor. Românii şi basarabenii par două triburi distincte care vorbesc aceeaşi limbă, dar cu alte înţelesuri şi care practică alte ritualuri. Peste toţi însă vine o nouă lume, cu o mulţime de tentaţii, ce le aduce tot ce le-a lipsit – libertate nelimitată şi mărfuri fără număr – şi ei au ales: Always Coca-Cola. Noua epocă le oferă chiar mai mult: pe lângă libertate şi speranţă, le aduce inflaţie, şomaj, dezindustrializare. Se trece de la producţie la comerţ, nimeni nu mai doreşte să fie – toţi vor să aibă. Societatea devine un adevărat carnaval şi comerţ pe mormintele vechii lumi: din epoca comunistă direct în epoca western a Estului nostru sălbatic. Iar din tot acest vârtej se naște o nouă generaţie: generaţia canibală.

O poveste consemnata de Alina Pavelescu. Cand m-am apucat de acest proiect mi s-a parut un demers destul de firesc in care urma sa-mi spun parti din povestea vietii, acele parti relevante pe care le-am trait si care ma definesc azi.

Pentru fostii sai studenti sau pentru cei care i?au ramas atasati profesorului dupa terminarea facultatii, aproape fiecare dintre fragmentele ce formeaza Jurnalul surprinde momente memorabile. Pentru publicul larg, devine pasionant modul in care eroul cartii a trecut de la comunismul de tinerete la viziunea politica ultima, adica la liberalism, la exaltarea democratiei parlamentare si a libertatii individuale.

Prin venirea in Romania si prin preluarea conducerii executive a unui jucator major de pe piata comertului cu amanuntul, acest om simplifica de mai bine de un deceniu istoria retailului de top din tara noastra: inainte si dupa Marco Hoessl. La 48 de ani, germanul provenit din Franconia Superioara este CEO la Kaufland Romania & Moldova. Rezultatele obtinute, eficienta in business si stilul sau de leadership au ajuns o adevarata inspiratie pentru multi altii.

Ultima tigara este o fascinanta carte de autofictiune - o colectie de povestiri inspirate din viata autorului, infuzate cu dramatism si umor. Aventurile tanarului care se straduieste sa-si gaseasca o directie, infruntand provocarile jobului de marinar, sunt doar pretextul pentru o descoperire mult mai profunda: vocatia sa de scriitor. Pe fundalul amar al luptelor zilnice, se prefigureaza talentul de a-si transporta cititorii in universul emotiilor si al povestilor, presarate cu referinte la filme cool, muzica buna si actori celebri.

Osciland intre observatii lucide si eseuri despre arta, societate si iluziile cu care traim, volumul lui Ciprian Macesaru ne arata imaginea unei realitati neindulcite. In paginile lui gasim un sine prins intr-o lume potrivnica si lupta lui pentru adevar.

Volum îngrijit de Grigore Vida

„Nimeni nu a trăit, la noi, idealul culturii cu intensitatea cu care l-a trăit Noica. Tot ce cădea în afara relaţiilor culturale rămânea, pentru el, în nefiinţă. Cum ar fi arătat România dacă, după douăzeci de ani de tăcere, Noica nu ar fi reapărut în cultura română? Care ar fi fost consecințele acestei absențe? Și cine poate măsura consecințele existenței lui Noica pentru generaţia care făcea în anii ’70 primii paşi pe scena publică a culturii? Întorcându-mă acum asupra Școlii de la Păltiniș, mi-am pus întrebarea dacă în istoria culturii europene a existat un fenomen analog. Eu unul nu l-am găsit. N-am regăsit nicăieri acest scenariu de taină al unei iubiri spirituale care să te-ndemne la un salt peste condiția ta de simplu muritor. N-am regăsit nicăieri un maestru care s-a intitulat «antrenor cultural» și care nu-și propunea decât să te-nvețe «cum să-ți dai sufletul», cum «să mori» în beneficiul celuilalt, învățându-te că istoria culturii este tocmai povestea felului în care «se dă» sufletul cu adevărat întru dobândirea unei vieți mai înalte.“ — GABRIEL LIICEANU

„După moartea lui Noica, un tânăr fizician ne-a transmis un mesaj celor câțiva care i-am fost în preajmă, din partea unei generații pe care el o numea generaţia orfanilor. Există o categorie de tineri care, după dispariția lui Noica, se simt loviți în nevoia lor de tutelă formativă, de paternitate spirituală. Tânărul fizician sugera că, de-acum încolo, ei au nevoie în mult mai mare măsură de legenda Noica decât de o exegeză academică. Legenda Noica are prestigiul construcției, al efortului constant, cu adâncuri spectaculoase, dar cu suprafețe line și, în chip miraculos, accesibile. Legenda Noica e blândă. Ea creează răspunderi, obligă la imitație și o îngăduie. Cu alte cuvinte, este un model, un exemplu de urmat, o cale posibilă. Invită la perpetuitate, la reiterarea performanței sau măcar la asigurarea continuității ei. În spațiul românesc de astăzi, s-ar putea să avem nevoie de asemenea legende mai mult decât oricând.“ — ANDREI PLEŞU

„Un daimon trebuie să-l fi făcut pe Noica să-și exercite vraja asupra unui alt rând de tineri după ieșirea din închisoare; și să treacă peste un avertisment precum cel al lui Alexandru Dragomir: «Dinule, Dinule, vezi să nu-i bagi și p-ăștia la zdup cum i-ai băgat și pe ceilalți!» Pentru că știa că, a la longue, acțiunea sa nu poate fi decât bună, oricare ar fi riscurile; ciclul «devenirii întru devenire» trebuie rupt, pentru a avea o șansă de a ieși din statistică.“ — GRIGORE VIDA

„Sabina Fati ne spune povestea de azi a Gurilor Dunării, ca să ne explice cum și de ce vrea Rusia să distrugă Uniunea Europeană. Iar în poveste intră drone iraniene picate pe malul ucrainean, care opresc bacul dintre Isaccea și Orlivka, leprozeria din Tichilești și cazacii zaporojeni din Delta Dunării, Kilia lui Ștefan cel Mare și Gogol, caviarul din Sfântu Gheorghe și scopiții ajunși birjari la București, Îngerul istoriei descris de Walter Benjamin, dar și Putin, ca și tot felul de alte personaje, locuri și ambiții din preajma noastră. Sabina Fati a mers pe teren în Transnistria, Ucraina, Basarabia și România, ca să înțeleagă de la cei care trăiesc la Gurile Dunării ce viitor ne așteaptă. Jurnalul acestei călătorii e o mărturie scrisă alert, cuprinzând date istorice expuse pe înțelesul unui public larg și cu patosul unei apărătoare a demnității oamenilor din Est, care iubesc libertatea și n-ar vrea să trăiască iarăși sub ruși.“ — CRISTIAN PREDA

Războiul ruso–ucrainean, extins nu doar prin efectele lui economice și geopolitice până la Gurile Dunării, ci și prin evoluțiile militare, a adus cu el spectrul precarității, al neliniștilor istorice din ultimii 2.500 de ani. Privind hărțile, tratatele internaționale și expansiunea rusă, s-ar putea să nu fie prea clar cine stăpânește și mai ales cine poate apăra Gurile Dunării. Ale cui sunt? Ce vor locuitorii zonei? Ce-ar face dacă ar veni rușii peste ei? S-ar bate? Ar fugi? Sau ar rămâne pe loc și ar aștepta să vadă cine câștigă pentru a-și alege tabăra?

„Pe lângă performanța literară în sine (400 de pagini scrise excelent ale unuia dintre cei câțiva prozatori de primă mână pe care-i avem), Anii romantici ating toate punctele fierbinți (și uneori litigioase) ale istoriei recente a postcomunismului românesc. De unde și fascinația cvasiinstantanee exercitată de memoriile Gabrielei Adameșteanu. De regulă, figura memorialistului e puternic idealizată. Puțini memorialiști rezistă acestei tentații. Nimic din toate acestea în superbii Ani romantici ai Gabrielei Adameșteanu, atipici. Memorialista nu caută deloc să se idealizeze; dimpotrivă, are chiar plăcerea de a se diminua, de a-și admite micile erori sau inexactități. Într-un mod pe care nu l-am mai întâlnit decât la poeții confesionali (americani, iar dintre poeții români, doar la Mircea Ivănescu), Gabriela Adameșteanu înțelege, în Anii romantici, scrisul ca pe un testimoniu aproape religios, în care totul e de mărturisit și nimic de literaturizat. Marile teme ale postcomunismului românesc sunt tratate din perspectiva unui martor implicat în vortexul lor, dar fără ca martorul să-și aroge vreo secundă superioritatea morală sau intelectuală asupra celorlalți.” (Radu Vancu)

Prefață de Alexandru N. Stermin

„Cel mai greu lucru pe care-l are de înfruntat un om în propria-i viață e însăși viața lui. Apar câteodată printre noi oameni care schimbă unitatea de măsură a vieții. Iar în măsura în care România nu a dispărut, asta s-a întâmplat datorită unor oameni asemenea lui Carmen Uscatu. La 24 de ani ea și-a pus această întrebare: dacă tot ai reintrat în lume, ce-ar fi s-o faci mai frumoasă decât era când ai fost la doi pași de a ieși din ea? Să-i fim recunoscători autoarei pentru formidabila mărturie din această carte.“ — GABRIEL LIICEANU

„Poate că văd viața atât de frumoasă și pentru că pendulez zi de zi între putință și neputință. Știu cum e să pot merge și cum e să nu. Proteza mă ține cu picioarele pe pământ și la figurat, nu doar la propriu. E un reminder că există adesea soluții la probleme, soluții spectaculoase, e un reminder că viața poate fi reparată când se strică, e sentimentul că nu sunt singură, că suntem interconectați, că depindem unii de alții. Că există oameni care, cu mintea lor strălucită, salvează alți oameni.“ — CARMEN USCATU

Carmen Uscatu este președinta și co-fondatoarea asociației Dăruiește Viață, unul dintre cele mai cunos­cute ONG-uri din România; prin inițiativa #NoiFacemUnSpital, DăruieșteViață a construit un nou corp de clădire la Spitalul „Marie Curie“ din București. A început să facă voluntariat în timpul liber, pe când lucra în marketing la o multinațională. Din 2012 s-a dedicat exclusiv asociației și proiectelor acesteia, cu scopul de a schimba radical modul în care sunt tratați copiii și adulții bolnavi de cancer din România.

„Tutu Oroveanu a făcut prin naștere parte din aristocrația românească și a fost una dintre marile frumuseți ale Bucureștiului interbelic. Prima parte a vieții ei a stat sub o zodie fericită, lipsită de griji... Apar în paginile cărții, între alții, Octavian Goga, Grigore Gafencu, I.G. Duca, C. Argetoianu, Armand Călinescu, Nicolae Titulescu, Martha Bibescu, Ion Antonescu, reginele Maria și Elena, Richard Strauss, George Enescu, Sviatoslav Richter, Dinu Lipatti, Cella Delavrancea, Mihail Sadoveanu, Alice Voi­nescu, Vladimir Streinu... După 1944, va avea nevoie de întreaga sa forță fizică și psihică: lumea ei, intrată sub ocupație sovietică, e năruită printr-un val violent de arestări, confiscări de bunuri, distrugeri. Tutu și familia ei au parte de umilințe și teroare, de tragedii: Constantin Bușilă, tatăl adoptiv, e arestat în toamna lui 1944 și, după cinci ani, moare în închisoarea de la Aiud, proprietățile le sunt confiscate, și agoniseala de o viață furată, maestrul Georgescu e „epurat“ de la Filarmonică pentru câțiva ani. După revenirea lui la pupitru, casa Georgescu devine un adăpost pentru rudele rămase fără mijloace de subzistență, iar maestrul și soția lui ajută o mulțime de prieteni persecutați… După ce termini cartea, ai impresia că ai ascultat confidențele unui prieten.“ — ADRIANA BITTEL

TUTU GEORGE GEORGESCU (1912–2008) s-a născut cu numele Florica Oroveanu într-o veche familie boierească. La 18 ani se îndrăgostește de dirijorul – director al Filarmonicii și al Operei Române la acea vreme – George Georgescu. În ciuda diferenței mari de vârstă, de 25 de ani, cei doi se căsătoresc în 1933, nași fiindu-le I.G. Duca și soția acestuia. Tutu călătorește pretutindeni în lume cu prilejul concertelor soțului ei, „Maestrul“, cum îl numește; cunoaște numeroase personalități artistice și politice, iar odată cu venirea comuniștilor la putere vede cum este anihilată treptat o întreagă moștenire culturală. La vârsta de 90 de ani, cu sinceritatea celui care nu mai are nimic de pierdut, își dictează amintirile unui casetofon, într-un puzzle de o prospețime și o culoare a rememorării fără egal.

Pe copertă: Tutu George Georgescu la vârsta de 18 de ani. Fotografie din arhiva familiei.

„Uneori e mai ușor să fii regizorul unui film decât al propriei tale vieți. Scrisoare către nepoatele mele stă dovadă. Într-un text testamentar pe care-l scrie pentru nepoatele lui, cazate geografic și sentimental în la belle France, Stere Gulea își evocă viața, originile și trecutul. Le adaugă o serie de tablouri ale prezentului, pentru întregirea reliefului personal și profesional. E un relief accidentat, în care câmpiile suportă inundații ideologice, iar drumul spre vârfurile carierei are parte de ceva ce autorul însuși numește «dansul ambiguității». Aromânul Stere Gulea, alintat «Stelică» în copilărie, parcurge un traseu întortocheat dinspre rural spre urban și are parte de privațiuni, îndoieli și cumpene. Norii comunismului ocupă cerul familiei și al comunității, pentru ca apoi seceta naționalizării să însemne deposedare și acrobații de subzistență. Numai că, deşi norii nu se dau duși, soarele străpunge uneori plafonul. Astăzi bine instalat în lumea cinematografului, Stere Gulea își amintește fără complezență de jocul concesiilor și de limbajul esopic din comunism, de cenzură și de practicanții ei din cabinetele de partid.

Scrisoare către nepoatele mele înseamnă și o suită de întâlniri cu actori, regizori şi scriitori ai ultimelor decenii – unii dintre ei, fundamentali în istoria teatrului şi a filmului de la noi. Între Dincolo de nisipuri, unde e asistent de regie, şi Moromeții, unul dintre filmele lui de referință, stau decenii de căutări neobosite şi de proiecte pentru care talentul nu e suficient şi pentru care e nevoie, mai ales în vremurile tulburi de dinainte de 1990, de tenacitate, istețime acomodantă şi – nu de puține ori – curaj.

Stere Gulea trece cu bine toate aceste examene şi livrează o poveste de viață în alb, negru şi multe nuanțe de gri. Ne rămâne nouă, cititorilor, plăcerea de-a alege culorile şi de-a le potrivi pe pânza acestei scrisori.“ — RADU PARASCHIVESCU

Ediție îngrijită de Dumitru Dan Roman

Cuvânt înainte de Mihai Cantuniari

Postfață de Grigore Buciu

„Succesiunea atât de vie, pătimaș-nărăvașă, a situațiilor, istoriilor, imaginilor, personajelor, trăirilor, reflecțiilor îl surprinde nepregătit pe cititor și îl farmecă pe de-a-ntregul. Lucrătura necronologică a textului bogat, stufos, când molcom, când năvălitor, stimulează atenția deplină și participarea acestuia, îmbogățit sufletește, plimbat de la familia regală la tranșeele Primului și ale celui de-al Doilea Război Mondial, de la omul simplu și nevoiaș la eroul general Dragalina, la a cărui ușă de la rezerva plină de suferință a spitalului stă, neîndrăznind să intre, regele Ferdinand I Întregitorul…“ — MIHAI CANTUNIARI

„O carte cu multe personaje, toate reale, oameni care au trăit în această societate sau în cea de peste ocean, societăţi care au modelat personalitatea a două fete de excepţie: Ioana şi Opritsa. Au avut şansa să se nască într-o familie deosebită, formată dintr-o dinastie de militari şi oameni de succes, şi ghinionul ca asta să se fi întâmplat într-o perioadă dramatică, în care stăpânirea sovietică a bulversat tradiţiile, valorile naţionale, credinţa şi speranţa de viitor… Toţi cei pe care Opritsa îi evocă, din familie, din anturaj, toate întâmplările lor semnificative pentru modul cum se luptă să nu-şi lase omenia alterată sunt oameni cu biografii concrete, care au suferit rigorile distrugerii cu stoicism, cu credinţa nestrămutată în Dumnezeu, cu speranţa nealterată că această încercare nefericită, nefirească şi neomenească va trece.“ — GENERAL GRIGORE BUCIU

Ștefan Manciulea a fost și a rămas în istoria Blajului și a țării o personalitate caracterizată de un simț acut al datoriei, de o modestie aproape ieșită din comun, de o încredere neclintită în voința divină și de o dragoste pentru țara, neamul, credința și familia sa, cum arareori se poate dovedi. În Povestea unei vieți, o carte dictată și transcrisă prin efortul fiicei sale, Ștefania și al lui Ion Buzași, sunt descrise marile momente din lunga sa existență.

Pr. Ioan Mitrofan

Ștefan Manciulea, dacă ar fi să-l compar cu cineva, l-aș compara, din punct de vedere al istoriei, cu autorul sau scriitorul german, Mommsen, care până astăzi este cel mai mare istoric care a scris istoria Romei. În urma lui Bunea, a lui Moldovănuț, a lui Cipariu, a lui Nico­lae Comșa și altor cercetători care au fost aicea, cel care-i încoronează pe toți este profesorul Ștefan Manciulea și preotul Bisericii Unite, părintele Ștefan. S-a trudit cât a putut, și-a folosit talentul, memoria formidabilă cu care a fost înzestrat și spiritul de discernământ între bine și rău, între neadevăr și adevăr, între nedreptate și drep­tate.

Card. Alexandru Todea

„Supraviețuirea prin poezie. Cititul ca al șaselea simț, cel fără de care nu ai cum să percepi și să pricepi plenitudinea vieții. O uriașă înțelegere a omenescului disperat. Câte un zâmbet repede ascuns. Și mai ales, mai ales admirația, mereu la pândă, mereu în căutarea unei prăzi, atât în cărți, cât și în viață.

„Intens poetică, scrisă în versetele dragostei unui fiu pentru mama lui, în care extrema delicatețe și fragilitate a sentimentului se transformă, prin scris, în extremă putere și rezistență, cartea Mama: O fotografie a timpului și a iubirii este o poveste fără sfârșit, plină de melancolie.

O reconstituire afectivă, din memoria care se remodelează în noi și noi versete. Un mod de a transforma doliul într-un fel, foarte personal, de bucurie. Portretul mamei se luminează și se desenează în tușe aproape metafizice și în sunetele unui dor fără saþiu. Este, atât în mamă, cât și în fiul care o creează iar și iar, un «amestec de visare romantică și îngândurare cehoviană», «de exaltare muzicală și luciditate a inimii», «devoțiune și discreție». Deși toate atributele din carte sunt ale mamei, pentru cititor, devin și ale fiului. Nici nu s-ar putea altfel, pentru că, prin alchimia rememorării, cei doi nu mai sunt separați, devin una.

Ioan Stanomir va rămâne, probabil, autorul celei mai vii cărți de dragoste filială din proza noastră.“ — IOANA PÂRVULESCU

„Cartea de faţă este încheierea unui diptic: alături de Mama: Un jurnal al dragostei şi al despărţirii, ea consemnează itinerarul unei despărţiri, dar şi traseul, delicat şi discret, al regăsirii. În paginile acestui volum se află o parte din materia de imaginaţie, de visare şi de reverie ivită odată cu moartea mamei mele. Anii îndepărtării au devenit, prin truda de zi şi prin căutarea de noapte, anii scrierii proiectului care se împlineşte acum.“ — IOAN STANOMIR

Primul memoir românesc despre fața nevăzută a maternității

O carte curajoasă și autentică, luminoasă și plină de speranță

Ni se spune că maternitatea ,,trebuie” să însemne grijă neobosită și fericire fără limite. Dar dacă o mamă simte exact contrariul? Și dacă acea mamă ești chiar tu? Accese de plâns, frica paralizantă că nu ești o mamă bună, neputința de a te conecta cu bebelușul. Când aceste simptome durează mai mult de câteva săptămâni, poate fi vorba despre depresie postnatală – o problemă de sănătate mintală ce necesită sprijin din partea familiei și ajutor specializat.

O carte uneori dureroasă, alteori amuzantă, mereu înduioșătoare, Postpartum descrie călătoria unei mame către fiica ei și către ea însăși. Fără să ezite sau să cosmetizeze ceea ce a trăit, autoarea ne conduce în universul maternității așa cum nu l-am mai văzut până acum, trecând prin sarcină, naștere, teribila perioadă a depresiei și ieșirea la lumină. Ca întotdeauna, firul roșu e iubirea, care ocrotește și salvează.

,,Depresia de după naștere atinge într-un fel sau altul cel puțin o mamă din cinci. Poate mai mult. Ar trebui să știm și să vorbim mult mai mult despre ea, să nu ne complacem în tăcere și tabu. Nici denumirea «depresie postpartum» nu ne transmite mare lucru. Medicii tind să o vadă ca pe un fenomen biologic și hormonal, ancorat în chimia corpului. Puțini oameni se gândesc și la copleșitoarea schimbare a vieții noi, la cum toată lumea se așteaptă să iubești imediat și infinit, să știi totul, să nu mai ai nevoie de somn, de mâncare, de tine însăți.

Despre cum e depresia cu adevărat, știu doar cele care au trecut prin ea. Iar de vorbit despre o asemenea trăire e foarte greu, pentru că nicio vorbă nu pare să suporte sau să decodifice atâta durere, pentru că nu știi cum să o faci fără să te rănești din nou, sau să-l rănești pe cel ce te ascultă. Cu puțin noroc însă, te întâlnești cu ceva precum textul acesta extrem de tulburător și curajos. Nu conține niciun artificiu, nicio mască sau figură de stil, e doar o fereastră vie ca o rană către o suferință care, invizibilă fiind, pare imună la timp și remedii. Felicia Simion vorbește și pentru cele care nu pot vorbi și, la capătul călătoriei ei, suntem cu toții mai aproape de vindecare.” Vlad Stroescu, psihiatru

,,Feli și Tibi au fost în bolgii, s-au întors, iar ea își scrie mărturia. O mărturie dezarmant de sinceră, pe alocuri frustă, înfrumusețată doar de frumusețea lor de oameni. O mărturie în care sângele, cofeina și ketamina se amestecă și se iau la trântă cu zilele. O mărturie fără deznodământ și morală. Între ei și din ei, Aurora – ca un Mic Prinț care smulge baobabi și desenează oi comme și de rien n’était, ca un licurici astral care face întunericul bucăți. Povestea lor e despre cum cuvântul cu D s-a luptat cu celălalt cuvânt cu D – și a învins al doilea.” Anca-Maria Pănoiu, editoare și traducătoare

,,Cel mai bun mod de a îngenunchea o boală este să ai curajul să transformi propria suferință în ajutor pentru ceilalți. Primul pas spre vindecare este să accepți că e ceva în neregulă cu tine. Cartea Feliciei este acest prim pas sănătos care normalizează depresia postpartum. Cu o delicatețe care-i e caracteristică, Felicia face un cocktail de disperare, duioșie, iubire, tratamente psihiatrice și rugăciuni, speranță și absență. Un cocktail care, n-am nici un dubiu, va aduce multă alinare.” Rucsandra Pop, scriitoare și antropologă

„Am fost german, sunt maghiar. E posibil oare să devin cândva român?” Răspunsul cade la drum de înserare a vieții, privind înapoi, în încercarea de reconstituire a propriei deveniri, cu întâmplările, lecțiile de viață, traumele, bucuriile, frustrările și necazurile – un potpuriu bizar, pe alocuri tragic, alteori comic, așa cum numai destinul are darul să-l manifeste, iar Ervin Székely, să-l surprindă într-o combinație rară de autenticitate și eleganță scriitoricească.

„Pe Leliţa (Pia Alimăneștianu) aveam s-o reîntâlnesc în chip neaşteptat către asfinţitul vieţii mele, atunci când copilul care o vizitase demult se apropia de vârsta ei de altădată. Într-o seară, cu vreo zece ani în urmă, căutând prin biblioteca tatălui meu o carte, am dat peste două volume ale ei, Dobrogea şi Plaiuri olteneşti. M-am aşezat în fotoliu, curioasă, cu gândul să le frunzăresc, dar nu am mai putut să le las din mână, până nu le-am terminat. Nostalgia unei Românii de odinioară, evocările şi întâmplările desprinse dintr-o lume uitată m-au învăluit în farmecul lor de nedescris. Am aflat în filele îngălbenite de vreme parfumul unui stil, bogăţia unei limbi, vioiciunea şi sensibilitatea unei minţi încântătoare. (...) Am căutat la Biblioteca Academiei şi celelalte două cărţi ale stră-stră-mătuşii mele, Trecutul viu şi Prin Cetatea lui Bucur. Ceea ce m-a cucerit, mai departe, aici, au fost ascuţitul ei simţ de observaţie, discreţia, compasiunea, spiritul ludic, echilibrul subtil dintre natură şi cultură, comentariul rafinat şi spontan, totodată.” - Monica Pillat

Ediţie îngrijită, studiu introductiv și note de Claudiu Secașiu

Prefaţă de Michael Virgil Solomon

Virgil Solomon (1894–1972), medic de formație, a fost delegat la Adunarea Națională de la Alba Iulia (1918), deputat, ministru, secretar general adjunct al Partidului Național-Țărănesc și un apropiat al lui Iuliu Maniu. A fost urmărit de Siguranță încă din 1937. După instalarea comunismului, a fost întemnițat fără proces la Jilava, Pitești, Aiud, Ocnele Mari și Sighet (1947–1955), apoi trimis cu domiciliu obligatoriu în Bărăgan (1955–1964) – 17 ani de detenție și restricții domiciliare.

„Medicul Virgil Solomon a fost martorul privilegiat al unor mari evenimente istorice.  În memoriile sale, el analizează, cu ochiul versat al omului politic, finalul domniei regelui Ferdinand, instituirea și epoca Regenței, guvernarea Iuliu Maniu și revenirea în țară a principelui Carol, conflictul dintre aceștia doi, apoi dictaturile succesive: carlistă, legionaro‑antonesciană, antonesciană și comunistă. Pasionante rămân paginile dedicate perioadei celui de-al Doilea Război Mondial, cu dezvăluiri din culisele cabinetului personal al lui Iuliu Maniu, privind pregătirea minuțioasă a răsturnării alianțelor, la 23 august 1944.  Memoriile lui Virgil Solomon reprezintă o contribuție documentară prețioasă, care recuperează o perioadă trecută multe decenii sub tăcere și aduce o nouă lumină asupra unor evenimente și personalități încă prea puțin înțelese.“ — CLAUDIU SECAȘIU

„În fiecare vară mergeam câteva săptămâni «la Opapa pe Bărăgan», în cele două sate‑gulag, Măzăreni și, apoi, Valea Călmățuiului, cu case din chirpici, cu acoperișuri de paie și fără electricitate. Acolo și-a petrecut bunicul cei nouă ani de domiciliu forțat, după alți opt de închisoare administrativă, adică fără să i se fi făcut proces vreodată. La Valea Călmățuiului erau foarte mulți fruntași național‑ țărăniști... Acolo am învățat de la N. Carandino cum se pune în scenă o piesă de teatru… Puiu Coposu m-a învățat, printre altele, jocul de bridge. Iar Camil Demetrescu, cu care mergeam la picnic în păduricea de salcâmi, îmi povestea întâmplări de pe vremea când era coleg cu tatăl meu la Ministerul de Externe.  Memoriile politice ale bunicului meu oferă publicului o perspectivă inedită, dar și o percepție diferită asupra unei epoci controversate și manipulate – ca mai toate cele care merită să fie povestite.“ — MICHAEL VIRGIL SOLOMON

Pe copertă: Virgil Solomon (în picioare), alături de liderii țărăniști Gheorghe (Ghiță) Popp, Mihai Popovici și Iuliu Maniu, circa 1943.

Ciulei si spectrul Tatalui. O psihobiografie e o investigatie politista despre crima de care fusese acuzat tatal lui Liviu Ciulei (asasinarea unei frumoase actrite, nu doar amanta lui, ci si, din intamplare, fiica lui Gheorghe Cristescu, a unuia dintre cei ce au infiintat Partidul Comunist) si, in acelasi timp, o analiza psihanalitica asupra efectelor artistice, teatrale, ale traumei suferite de fiul inginerului Ciulley, adolescent in vremea procesului. Si, in al treilea rand, e o carte de teatrologie, scrisa cu talent literar. - Gabriela Adamesteanu

Cartea de amintiri a lui Barbu Ollănescu-Orendi, descendent al unei străvechi familii aristocratice, prezintă atât splendoarea în care trăiau elitele interbelice înainte de începerea războiului, și mai ales înainte de 23 August 1944, cât și felul în care aceste elite și familii au supraviețuit în comunism, odată cu căderea cortinei istorice din acel an fatidic pentru istoria României. Doinel Tronaru

Pentru cele ce urmează, nu a existat nici o pregă­tire, nici un plan, mi-am așternut amintirile pe hâr­tie, uneori poate chiar haotic, așa cum au venit după mai mult de o jumătate de secol în care le-am lăsat să doarmă, străduindu-mă de multe ori să nu-mi amintesc nimic și în orice caz să păstrez numai pen­tru mine cele întâmplate, cele povestite în apropie­rea mea, cele văzute și cele auzite. Autorul

„Acest al doilea volum dedicat modelelor autentice este rezultatul căutării oamenilor frumoși porniți în aflarea armoniei și a frumuseții Adevărului, cărora Dumnezeu le-a îngăduit ca, prin filiație paternă, intelectuală sau spirituală, să devină Oameni-Aripă. Cine este Omul-Aripă? Este cel care își preschimbă căutarea în purtare a Crucii și se răstignește între lumea aceasta și veșnicie, într-o bună măsură, prin asumarea harului și înmulțirea talantului său. Aripa presupune acțiune, deci faptă. Înțelesul deplin al acestei afirmații îl veți afla în al doilea volum din colecția Revoluția Modelelor, Omul-Aripă” Cristina Chirvasie

Interviuri cu regizorul Nicolae Mărgineanu, violonista Ioana-Raluca Voicu-Arnăuțoiu,  teologul și eseistul Costion Nicolescu, Raluca Prelipceanu, iconograf, și regretatul scriitor Mircea Stanciu

Acești Oameni pe care îi veți întâlni în Colecția REVOLUȚIA MODELELOR sunt oblojitori de răni.

Căci asta sunt modelele, oameni „rotunzi” care prin viața și profesia lor pansează rănile neștiinței și nemaiiubirii.

Interviuri cu Galina Răduleanu, medic psihiatru și scriitoare, Cornelia Anichitei, nepoata părintelui Dimitrie Bejan, Cezara Mucenic, istoric de artă și scriitoare, Dan Mohanu, artist vizual și restaurator, Horea Paștina, pictor și desenator.