Autori români

„Cu cărțile care descriu drumuri exotice e întotdeauna la fel: frumusețea nu e atât în peisajele înfățișate – și pe care localnicii nici nu le mai observă –, cât mai ales în ochiul fascinat care privește minunile lumii. Citind mărturiile autorilor, ne bucurăm de bucuria lor, vedem priveliștile reflectate-n ochii lor, așa cum, ca să ne bucurăm de un film, trebuie să-l vedem neapărat cu cineva alături.

Un fermecător jurnal de călătorii ne oferă Cristina Chevereșan, ale cărei peripluri în Brazilia, Azore, Coasta de Azur și Sicilia (locuri cât se poate de contrastante pe această binecuvântată sferă) are generozitatea să ni le împărtășească nu doar cu bucuria copilărească a călătorului, ci și cu sensibilitate, talent și o memorie aparent inepuizabilă. Citindu-i cartea, locuri, oameni, cultură populară și cultură înaltă, valurile mărilor și austeritatea stâncilor se desfac în fața noastră ca în acele cărți-obiect pe care, dacă le deschizi, se reliefează în trei dimensiuni castele, prințese și dragoni, decupate-n cartonul lucios al paginilor.

O lectură care te îmbogățește, te delectează și te instruiește ca puține altele de acest fel.“ — MIRCEA CĂRTĂRESCU

„Una din cele mai bune cărți pe care le-am citit despre experiența supraviețuirii intelectualului în comunism se intitulează Scriitor în comunism (niște amintiri), de Ștefan Agopian. Am citit-o cu nesaț, am revenit uneori la ea, m-a convins prin naturalețea desăvârșită a exprimării, prin formidabila capacitate de rememorare a  unor timpuri în care pasiunea pentru scris se întrepătrundea cu o disperare cotidiană tot mai accentuată, iremediabilă și ireversibilă.” (Vladimir Tismăneanu)

„Copleșitoare prin lipsa de inhibiție și de-o răscolitoare directețe a narațiunii, cartea lui Agopian constituie o lectură pasionantă. Am parcurs-o sub vraja reîntâlnirii cu un mare scriitor – chiar dacă vocea de acum a autorului nu amintește prin mai nimic de barocul suplu, stilizat, anamorfotic, al cărților care l-au consacrat. Sau poate tocmai de aceea.” (Mircea Mihăieș)

Amintirile despre copilăria petrecută într-un sat teleormănean, însemnările zilnice din vremea celui de-Al Doilea Război Mondial și din perioada comunistă, corespondența întreținută de către Ilie Popescu-Mohora cu câteva personalități ale României secolului XX (printre ele numărându-se Iosif Constantin Drăgan și Dinu Adameșteanu) vor fi o revelație pentru cititorii pasionați de istoria contemporană. Vor avea ocazia să afle amănunte – povestite cu mult umor – despre viața satului interbelic al Vechiului Regat, despre obiceiurile, tradițiile și superstițiile locuitorilor, întâmplările cotidiene ale unui adolescent în orașul Alexandria, încercările unui student și apoi ale unui tânăr ambițios care își dorește să răzbească în Capitală. Din Bogdana cea natală, destinul – profund înrâurit de Constantin Argetoianu, politicianul temut, dar respectat de toți adversarii săi – l-a purtat pe Ilie Popescu-Mohora tot mai departe, până la Roma. Acolo, în „cetatea eternă”, a fost martorul unor prefaceri istorice în anii 1942–1943: prăbușirea fascismului și a regimului Mussolini, preluarea puterii de către mareșalul Badoglio, retragerea germanilor și sosirea Aliaților, proclamarea Republicii de la Salo. Din toate a ieșit cu bine, pentru că a fost un om… norocos.

„Am fost norocos, dar numai prin muncă. Nu am realizat nimic fără muncă și toate realizările mele s-au rezumat la satisfacții materiale. Acesta a fost, este și rămâne pentru mine norocul meu. Am avut norocul să fiu ajutat de Constantin Argetoianu, Dumitru Munteanu-Râmnic, Grigore Gafencu, I.Gh. Duca și alți cunoscuți, azi toți dispăruți. I-am pomenit pe cei care m-au ajutat să am puțin noroc. Lipsa unui dram de noroc nu-ți aduce decât neplăceri. Am fost ajutat în viață și de studenții evrei și am crezut într-o stea – să nu fii rău, să iubești adevărul, să înveți din tot ceea ce te înconjoară, frunza, iarba, norul, aripile și zborul păsărilor.” ILIE POPESCU-MOHORA

Editie bilingva: Romana-engleza. Volumul contine o selectie din scrierile inedite in Romania ale Reginei Maria, aflate in colectiile de documente de la Arhivele Nationale din Bucuresti: Fondul Regina Maria Personale si Casa Regala Miscelanee. Articolele, adevarate tablete de intelepciune concentrata pentru intelegerea vietii omului, au fost scrise, in anii 1920, predominant in limba engleza, fiind destinate publicarii in mass-media occidentala.

Stela Popescu, o artista neconventionala. Tainele, succesele si nefericirile vedetei Viata marii actrite ar fi putut fi foarte bine scenariul unui film cu nemaipomenite rasturnari de situatie. Formidabila Stela Popescu (21 decembrie 1935, Slobozia-Hodorogea, Orhei, Basarabia romaneasca - 23 noiembrie 2017, Bucuresti) a fost nu doar o fabuloasa actrita de teatru, film si televiziune.

Există, fără nicio îndoială, mai multe feluri posibile de a scrie o istorie a unui loc. Dar când o istorie deosebit de complexă, urmărită cu iubi­toare atenție în ascunzișurile cele mai tainice, a unui anume loc, îți dezvăluie calitatea lui de elecțiune, atunci te socoți, te simți lăuntric silit să cauți, să scotocești în datele din afară pentru a descoperi conexiuni neașteptate de timp, de loc și de cauză care să te ducă spre o înțelegere mai din adânc a lucru­rilor, spre o așezare a lor mai potrivită cu un tâlc și o misiune.

Confesiunile unei fantome duplicitare… Pisălog, titlul nu-mi dă pace. Complicat, încâlcit, deloc comercial. Puțin important, îmi spun, căci pe mine nu mă interesează și nici nu sper să public vreodată o carte care zace în mine de câteva zeci de ani și care acum, așa, dintr-odată, a vrut să vadă lumina zilei. Să public ce scriu aici mi se pare o nebunie. Oare cine ar putea cumpăra cartea în afară de amici, rude sau indignate victime ale miștoului meu, sperând să mă prindă cu garda jos? De ce ar fi cineva interesat de viața unei persoane oarecare, având unicul merit că și-a petrecut cea mai mare parte din ea printre mințile cele mai creatoare ale României… Și poate, totuși…

Îmi povestesc viața, și pe asta, de bine, de rău, îmi imaginez că o cunosc. Sunt eroina acestei vieți, și asta e tot. Am mai încercat și altă dată, dar niciodată n-am putut scrie un rând, n-am reușit să trec de teama de a fi ridicolă și am amânat mereu. Nu voiam nici să-mi scotocească cineva prin suflet, nu-mi doream nici să scriu un jurnal în care să mă las furată de amănunte intime.

E doar o poveste, și povestea poate fi a oricui.

Interviurile mele încearcă să aducă la lumină o parte din poveștile Sulinei, fără să se preocupe de „adevărul istoric” sau de datele strict factuale, ci de felul în care orașul este trăit; poveștile de viață ale locuitorilor Sulinei recompun, prin detaliile auto‐biografice și prin tonul subiectiv, ca un puzzle, viața orașului de altădată. Sigur, întotdeauna memoria – și nu doar cea individuală, ci și cea colectivă – lucrează retroactiv modificând culorile și nuanțele, estompând sau îngroșând conflictele, ștergând amănunte și diluând convenabil trecerea timpului. Mai mult, memoria este de regulă un proces bidirecțional: întotdeauna, invariabil, privim și judecăm trecutul prin ochii prezentului. Nu există amintiri neutre, obiective, ci doar rememorări încărcate subiectiv – Autoarea

Lucrarea domnului Niculai Chiselef vine să completeze Seria „Memorii” a Editurii Fundației Culturale Memoria, care, potrivit scopului asumat de Fundație încă din 1991, își propune „dezvăluirea adevărului în legătură cu opresiunea la care a fost supus poporul nostru […] cu deosebire în regimul comunist”. Cu ea se îmbogățește Biblioteca Represiunii Comuniste și sunt aduse în fața publicului informații noi despre ceea ce s-a întâmplat în perioada 1945-1989, respectiv despre cum destinele unor oameni au fost afectate implacabil de ideologia comunistă.
Considerăm că și publicarea acestui volum, alături de altele similare, este cu atât mai justificată în contextul actual, în care, potrivit unui sondaj INSCOP din noiembrie 2023, 48.1% dintre români consider că regimul comunist a însemnat un lucru bun pentru România, iar 46.4% cred că înainte de 1989 se trăia mai bine comparativ cu situația din prezent, ambele cifre fiind în creștere față de anul 2013.

Dr. habil. Cosmin Budeancă
Redactor-șef Revista „Memoria”

Cu o putere de mobilizare uluitoare, Dumitru Lițu izbutește să-și depene viața, înfățișând-o în întregul ei cu sinceritate și, în mod paradoxal, cu obiectivitate, devoalând într-o manieră atent chibzuită și fără detalii nesemnificative, un parcurs care se întâlnește adeseori cu extraordinarul. Privindu-l și ascultându-l simți că te afli în fața unui om care, dacă ar fi întrebat: Ce-ați face dacă ați putea lua viața de la capăt?, ar răspunde: Aș face același lucru. Ceea ce înseamnă c-ar lupta pentru adevăr și libertate, s-ar împotrivi în fața minciunii, urii și hidoasei fețe a nedreptății. Acesta este doar unul dintre motivele pentru care consider că Dumitru Lițu îndeplinește atributele unui veritabil model, un om care s-a cucerit pe sine, prin crucea purtată cu o aleasă demnitate, și care reușește prin mărturisirile sale să-i îndrume pe alții, adică pe noi, cei de azi, și pe ei, cei de mâine.

Cartea aceasta nu e o simplă rememorare, ci, după cum veți vedea, este un reflex al unei existențe neprefăcute, care însă clocotește prin fapte. Sunt remarcabile ardoarea, râvna și probitatea morală cu care Dumitru Lițu își împlinește dezideratele și își împărtășește experiența sa de viață cu noi, cei pentru care multe dintre aceste mărturisiri ar putea părea o distopie, dacă n-am fi puși deja în tema prigoanei comuniste care a marcat radical a doua jumătate a secolului XX românesc. Și, deși mărturisirile acestea au o notă de tristețe firească, ele conțin în alcătuirea lor și o bucurie. Bucuria ca reflex psihic al purei existenţe, cum spunea Emil Cioran, bucuria soră cu sinceritatea. Nu poți fi pe deplin bucuros dacă nu ești sincer. Cu tine și cu ceilalți. Aceasta este o condiție obligatorie a existenței depline, pe care autorul o îndeplinește cu asupra de măsură.

Cristina Chirvasie

Dumitru Lițu, născut la 9 martie 1937 în Breaza, Suceava. Elev. A fost arestat la 29 iulie 1954 și condamnat la 18 ani muncă silnică pentru „crimă de uneltire contra ordinei sociale”/ „s-a constituit într-o organizație Tânărul partizan cu scopul de a răsturna regimul de democrație populară”. A executat pedeapsa în închisorile Suceava, Jilava, Lugoj, Baia Sprie, Gherla, Periprava. A fost eliberat la 23 iunie 1964.

Prin colectia Biografii, editura isi propune sa aduca in atentia cititorilor personalitati ale culturii romane. Scrise cu intentia de a contura un context istoric, politic si cultural, pe care cititorii sa-l inteleaga usor, cartile dezvaluie fapte, mentalitati si idei in jurul carora s-a construit o personalitate si fixeaza repere pentru intelegerea operei, deschid un demers reflexiv, contureaza valori si atitudini.

Prin colectia Biografii, editura isi propune sa aduca in atentia cititorilor personalitati ale culturii romane. Scrise cu intentia de a contura un context istoric, politic si cultural, pe care cititorii sa-l inteleaga usor, cartile dezvaluie fapte, mentalitati si idei in jurul carora s-a construit o personalitate si fixeaza repere pentru intelegerea operei, deschid un demers reflexiv, contureaza valori si atitudini.

Roberto Mussapi: Dumneavoastră credeți că este ceva religios în poezie?

Ileana Mălăncioiu: Da. Starea de Grație pe care o presupun atât Credința, cât și Poezia. Și faptul că lumea poetului adevărat, ca și lumea reală, nu poate fi explicată cauzal. În spatele tuturor cauzelor există ceva mai presus de ele, pe care fiecare religie îl explică în felul ei, deși toate au avut în vedere spaima de moarte și căutarea secretului nemuririi.
Religia noastră a găsit acest secret prin Fiul lui Dumnezeu, care își asumă condiția umană și reface astfel vechea legătură dintre Cer și Pământ. Frica de trecerea pragului dintre lumea asta și lumea cealaltă nu dispare însă, de vreme ce însuși Isus Christos se îndoiește pe Crucea Sa, iar în ceasul al nouălea șoptește: O, Eli, Eli, lama sabahtani? (adică Dumnezeul meu, Dumnezeul meu, pentru ce M-ai părăsit?).
Bucuria și Lumina aduse de Înviere dau însă un sens vieții omului, care, așa cum spunea nefericitul Iov, nu este decât o suflare. Dar, aș adăuga eu, una care face parte din Suflarea lui Dumnezeu.

Convorbiri cu: Gabriela Adameșteanu • Marta Petreu • Victoria Milescu • Daniel Cristea-Enache • Radu Doru Cosmin • Lucia Ivănescu • Eva Iova • Laura Albulescu • Simona Chițan • Doinel Tronaru • Simona Sora • Clara Mărgineanu • Lucia Negoiță • Irina Nechit • Eugen Dedov • Xavier Montoliu Pauli • Iulian Boldea • Paul Gorban • Iulian Talianu • Roberto Mussapi • Olimpiu Nușfelean • Bogdan Crețu

Ileana Mălăncioiu (n. 1940), poetă şi eseistă distinsă de mai multe ori cu Premiul Uniunii Scriitorilor, este cunoscută nu doar pentru cărţile sale, ci şi pentru activitatea civică. La Editura Polirom a publicat, între altele: Vina tragică (2001, 2013), Crimă şi moralitate (2006), Exerciţii de supravieţuire (2010).

Istrati a fost un om scindat. Omul tuturor contradictiilor imaginabile. S-a dezis frecvent si si-a surprins contemporanii prin declaratii, adeziuni si gesturi de sens contrar. A fost "omul care nu adera la nimic", cum ii placea sa spuna in anii '30, dar a aderat la aproape toate cauzele intalnite in cale. Se inflama usor, schimba atitudinile ca pe camasi, lua pozitie ori de cate ori descoperea o cauza. Uneori era, pur si simplu, in cautarea atentiei celorlalti. Anonimatul era o haina prea stramta pentru el. Recunoasterea sa ca scriitor a venit tarziu, a prins ultimul tren. Dar atitudinile lui paradoxale au venit si din trairi profunde - deloc circumstantiale -, din trecutul indepartat al copilului descult, hoinarind pe malul Dunarii. A nu avea nicio cauza pentru care sa lupte i se parea de-a dreptul imposibil, o nefericire si o viata fara rost.

Dan Ciachir ar putea sintetiza tematic și antropologic memorialistica românească prin largul său evantai opțional, hărnicia documentară și ludicul asociativ, reunind tipologic epoci crepusculare, destine referențiale și constante mentalitare. Meritată și aproape vitală infuzie de trecut în ceștile ciobite ale prezentului. - Dan C. Mihăilescu

Jurnalul Deliei Budeanu ne trece suav de la amintirile fericite ale copilăriei la cele ale prezentului dur. În volumul de față, după 16 ani de la prima autobiografie, Live, Delia Budeanu, prezentatoare timp de 28 de ani la Televiziunea Română (1970–1998), izbutește în mod alchimic să preschimbe uneltele malefice ale cenzurii de altădată în instrumente lăuntrice benefice ale controlului de sine, ale rigorii estetice și ale detașării de imediatul trăirilor brute. Această ținere în frâu a visceralului îi conferă Deliei Budeanu o paradoxală eliberare din captivitatea confesiunilor proprii, care, transfigurate, devin la rândul lor rampe de lansare în spiritualitate.

Cei care mă cunosc știu că, personal, nu agreez cărțile și filosofiile de „dezvoltare personală”, cu alură occidentaloidă, care, de la un moment dat, au invadat piața editorială românească (pe eternul principiu caragialesc „s-avem și noi faliții noștri”). Băimăreanca Maria Emese Ninacs practică, însă, o adevărată mistică a „dezvoltării personale”, care, iarăși personal, m-a cucerit de cum am intrat în contact cu acest uluitor și bizar manuscris trimis editurii noastre. Nu de vreo „dezvoltare personală” în sensul clișeizat al termenului este vorba aici, ci de necesitatea, urgentă și imediată, de a ne schimba viețile, de care în general suntem foarte nemulțumiți, și de mijloacele (psihologice și practice) pentru aceasta. Mesajul Mariei Ninacs este universal și nu se adresează doar unei singure categorii, fie ea de gen sau de vârstă. În plus, citatele alese de autoare din „clasici” ai acestui tip de literatură din toate timpurile sunt savuroase și se citesc cu mare plăcere, făcând din Mama ei de viață! nu numai o carte folositoare, ci și una de literatură de foarte bună calitate. - Doinel Tronaru

Deşi scrise cu iminenţa morţii, cu stiloul în dreapta şi cu robinetul de gaz ucigaş în stînga, aceste pagini sînt un imn închinat vieţii, iubirii, un alt manual (tot) al fericirii perfecte, mereu căutate, niciodată pe deplin atinse. - Sasa Pana

Connect-R pe numele sau real Stefan Mihalache parintii si prietenii i-au spus Relu are 41 de ani. A avut parte de toate in viata si de rautate si de saracie si de laude si de promisiuni desarte si de o evolutie fulminanta care l-a adus in fata printre starurile muzicii romanesti. Connect-R e mai mult decat o mare vedeta. Unele sunt de tinichea suna a gol au un ecou naprasnic dogit neprietenos. Infatuarea pandeste acapareaza submineaza un star. Connect-R nu-i asa.

Caietele și antologiile FestLit Cluj (Festivalul Național de Literatură) au avut, de‑a lungul edițiilor succesive, teme precum: Școala Ardeleană și începuturile modernității românești; Farmecul etimologiilor. Elogiu limbii române; Literatura română – începuturi; Literatură și feminitate; Transilvania din cuvinte; 70 (Filiala Cluj a Uniunii Scriitorilor și Almanahul literar/Steaua), Istoriile literaturii române; Scriitorul și Lumea; Cartea cuvintelor‑madlenă; Rondul scriitorilor; Autoportrete în oglindă; Petrecere cu stil. Literatură și gastronomie; Lumea din cuvinte. Realitate și ficțiune.

Noul context geopolitic, reconfigurat sub presiunea multiplelor crize care afectează echilibrul alianțelor internaționale, readuce în atenție necesitatea formării unei elite diplomatice în stare să administreze realist provocările contemporane. Amplul dialog dintre Teodor Baconschi, diplomat de formație umanistă, cu un parcurs intelectual de excepție, și Armand Goșu, istoric cu o bogată expertiză în analiza spațiului ex-sovietic, ne propune o dublă perspectivă asupra relațiilor strategice grație cărora România și-a consolidat, în ultimele decenii, profilul de țară. Timpul trăirii directe, al implicării ca ambasador, iar apoi ca ministru de Externe al României, în virtutea unei consecvente opțiuni pro-occidentale, pune în lumină argumentele care au asigurat succesul misiunilor lui Teodor Baconschi la Sfântul Scaun, la Lisabona și la Paris, reflectând simultan o suită de abordări instituționale inedite. Cheile de lectură – sau codurile de interpretare a lumii în care trăim – se diversifică în prezent, pe firul unor evoluții globale care prilejuiesc reflecții lucide, nelipsite de justificate întrebări cu privire la viitorul civilizației euro-americane.

„Cititorul acestei cărţi – prezentă acum sub forma ediţiei sale definitive – va descoperi în ea atât fapte atent contextualizate, cât şi percepţii menite să contureze imaginea diplomaţiei noastre din ultimele decenii. O imagine nelipsită de contraste dramatice, de lacune structurale şi victorii de etapă, dar şi o implicită oglindă a societăţii în care trăim.

Dialogul cu Armand Goşu evocă la început amintiri şi suscită analize «la cald», formulate imediat după exercitarea mandatului meu ca ministru de Externe, fiind completat printr-o cronică a ceea ce s-a petrecut semnificativ, în ţară şi în lume, din 2012 până azi. Dacă în prima parte apar ca «om de acţiune», în cea secundă mă manifest ca scriitor revenit la ale sale, în căutarea lucidităţii sapienţiale fără de care niciun parcurs biografic nu devine întreg.” Teodor Baconschi

„Tatonând linia fină dintre viață și literatură, într-o seducătoare notă convivială, convorbirile dintre Daniel Cristea-Enache și Alex Ștefănescu se înfiripă treptat, sub forma unor runde de reflecții, idei și evocări însuflețite de bucuria reîntâlnirii pe calea cuvântului scris sau rostit. Pentru Alex Ștefănescu, actul rememorării devine un captivant periplu interior printre imagini, trăiri, efigii ale lumii literare de ieri și de azi, dar și printre peisaje, culori și arome de neuitat, ca într-o sublimă conjurație a simțurilor. Savoarea inconfundabilă a verbului său, admirabila-i franchețe și necontenita deschidere spre dialog definesc acest inedit colaj de gesturi familiare și întâmplări cotidiene adânc imprimate pe delicata peliculă a memoriei. La rândul lui, Daniel Cristea-Enache intuiește că existența unui autor nu este un construct închis, redus la câteva tipare previzibile, și articulează cu subtilitate un florilegiu de teme provocatoare, împărtășind întru totul pasiunea pentru literatură și rigoarea exercițiului critic. Deopotrivă confesiune și document, convorbirile din volumul de față ne dezvăluie un portret lăuntric al omului și scriitorului Alex Ștefănescu, în ale cărui reflexii viața se prelungește, discret, în teritoriile nedefinite ale literaturii.” Maria Hulber

„Recitită acum, cartea mi se pare aproape luminoasă, deşi nu aveam cum să evit tema bolilor şi suferinţelor Criticului. El s-a ridicat însă, prin reflecţie concentrată şi prin scris, deasupra lor, făcând rememorare şi portretistică, analiză psihologică şi chiar creaţie tipologică, abordând subiecte dintre cele mai diferite cu o aceeaşi aplicaţie, râzând de lucrurile rizibile, lăcrimând de cele dramatice, dar neplângându-se niciodată de propriile suferinţe. (...) Mai mult decât atât, chiar şi în ecuaţia unei asemenea cărţi în care el era protagonistul, Criticul a făcut în aşa fel încât cu toţii să fim în carte. Cu toţii, adică soţie, familie, părinți, profesori, mentor, prieteni, colegi, iubite din trecut, admiratori, adversari, scriitori, istorici, gazetari, politicieni, copacii din curtea lui paradisiacă, pădurea din versurile lui Eminescu şi din proza lui Sadoveanu, felul de a fi bucovinean şi cel, la antipod, bucureştean ‒ în fine, tot şi toate pulsează, datorită lui Alex Ştefănescu, în această carte a celui pe care l-am numit, fără a greşi, «cel mai iubit dintre critici».” Daniel Cristea-Enache

Întrebat fiind ce este memoria, un copil a dat o definiție remarcabilă: „My memory is the thing I forget with”, a spus, adică, „memoria este lucrul cu care uit”. În lipsa unei experiențe adecvate, copilul nu putea să-și dea seama cât de profund reală era observația pe care a făcut-o. Pentru asta e nevoie mai întâi să treci prin viață, iar apoi s-o chemi la judecată. De-abia atunci constați că memoria este, de asemenea, un magazioner lipsit de onestitate. El nu ține în ordine registrele faptelor trăite. Nu se sfiește să fure de sub ochii tăi. Să înlocuiască evenimente importante cu altele lipsite de însemnătate. Descoperi, cu surprindere, că hălci mari de viață lipsesc de la apel. În locul lor, te întâmpină prelungite perioade de tăcere, ca și cum nimic din ceea ce s-a petrecut în jur n-a produs vreun ecou, iar inima ta n-a vibrat la nicio emoție, cu toate că știi bine că nu poate fi așa. Iar atunci când îl tragi la răspundere, îți spune liniștit că a făcut toate acestea spre binele tău. 

La capătul tuturor vămilor, rămâi în palmă cu o mână de întâmplări la persoana întâi: ele sunt singurele mărturii ale trecerii prin viață.

Constantin Eretescu

Ion Nicodim ne părăsea în martie 2007, cu zece zile înainte de a șaptezeci și cincea aniversare. În afară de opera sa artistică și diverse documente, lasă soției sale Ariana și fiicei sale Ilinca jurnalul intim pe care-l ținea regulat, cuprinzând perioada 1974-2007: circa cincisprezece carnete, reprezentând sute de pagini. În mod aleatoriu, în timpul evenimentelor care l-au marcat, și-a notat atât bucuriile, cât și nemulțumirile (mai frecvente), ba chiar irascibilitățile, suferințele sau uimirile în fața muzeelor vizitate, ideile pentru lucrări sau proiecte, pentru expozițiile pe care le prepara, dificultățile cotidiene, gândurile (uneori foarte acerbe) despre ambianța artistică sau despre situația din România, reflecțiile asupra artei, asupra actului de creație, asupra relației referitoare la moarte, asupra locului său în viață, asupra dificultății de a trăi, dar și citate din diferite poeme și lecturi.

Ilinca Nicodim-Geze 

Aducerile mele aminte pleacă totdeauna din Frunzei 25 și din Bariera Vergului. Strada nu are mai nimic deosebit și nici mahalaua Delea Veche, din care face parte. Este o stradă nu prea lungă, pavată cu pietre de râu, cu trotuare asfaltate târziu, la câțiva ani după ultimul Mare Război; pornește din Țepeș Vodă și se isprăvește, după circa o sută de case și curți înșirate cuminți pe o parte și alta, în Strada Orzarilor, care te scoate în Bariera Vergului, la lărgime. Chiar pe la jumătatea ei, Frunzei este tăiată de Agricultori, stradă mai mare și mai fățoasă, așter­nută cu piatră cubică, numai bună pentru meciurile de fotbal ale copilăriei; dar pentru câte alte jocuri nu erau potrivite stră­zile acestea: șotronul, statuile, cal de prinț și de împărat, arși­cele, poarca, lapte‑gros, leapșa, de‑a v‑ați ascunselea, hoții și vardiștii, cinci pietre, turcalețul și zmeul, țurca la bar și la „pan­sat”, și câte alte năstrușnicii pot să dea prin mintea unor copii: fiecare vârstă își avea jocurile ei, și fiecare joc, bucuriile și învățămintele lui. Gheorghe Parusi

Memoriile lui Petre Mihai Băcanu ne dezvăluie, de-a lungul unei întregi vieți, începând cu anii copilăriei, fața hidoasă a regimului comunist.

„Pe când încercam să desluşesc rosturile vieții, înfruntam teama, ca să dobândesc curajul. (...) După Revoluție, mulți români îmi cereau autografe. M-am tot gândit ce să le transmit, ca un numitor comun pentru dezmeticire morală. Am găsit: „CURAJ!”. Ca un foc, ca un start pentru nădejde în propriile forțe, îndrăz­neală pentru izbândă, curaj civic. Am ajuns la înțelep­ciunea că trebuie să fii temerar pentru tine însuți. La 80 de ani, cu atâta experiență, așzice că abia acum sunt mai pregătit să încep viața.” Petre Mihai Băcanu

Irinel Liciu va ramane pentru mine mitologica (si prin urmare eterna) "Lebada", un artist penduland cu sofisticata inocenta si cu o aceeasi intensitate intre Yin si Yang. Fara doar si poate o eroina de tragedie antica, dansandu-si parca intreaga viata in mijlocul conflictelor sau (si mai si!) ca urmare a unor deznodaminte imaginate de vreun Eschil sau Sofocle. Seducandu-si publicul, pana la fiori si lacrimi, cu enormu-i talent, plasmuit nu numai din maiestrie, ci si dintr-una din cele mai sofisticate poezii. Peste un cat de subtil, pe atat de riguros clasicism coregrafic s-a cladit pana la ultima suflare (sau, mai bine zis, s-a sapat) si clasicismul etern al unei Antigone, Ifigenii, Elektre. - Gigi Caciuleanu

Crampeie de viata, amintiri depanate cu savoare de unul dintre cei mai cunoscuti si mai carismatici oameni de litere contemporani. In stilul caracteristic, de povestitor desavarsit, Alex. Stefanescu aduna in acest volum amintiri, evocari, portrete care, impreuna, creioneaza nu doar imaginea aproape a unui secol intreg din cultura Romaniei, ci si pe aceea a unui univers personal si intim, unde cotidianul, cu toate provocarile lui, devine un personaj care isi poarta cititorul intr-o calatorie a cautarii de sine.

Text stabilit de Thomas Kleininger, Gabriel Liiceanu, Andrei Pleșu, Sorin Vieru  •  Indice de nume și de lucrări de Victor Bârsan

A ține un „jurnal de idei“ a fost preocuparea constantă a lui Noica începând din 1939, anul primelor notații pentru viitorul Jurnal filozofic, publicat în 1944. Știm că până în 1958 umpluse nouă caiete cu însemnări și reflecții, caiete care s-au pierdut. În anii de detenție politică (1959–1964), Noica, desigur, n-a mai făcut însemnări. După moartea lui (1987), s-au găsit, pe lângă un caiet din 1958 abia început, șase caiete și agende acoperind perioada 1965–1987. Ele au fost descifrate și publicate sub titlul Jurnal de idei în 1990. 

Volumul de față reia cu minime modificări acea ediție.

Notațiile Jurnalului – acumulări de atelier în vederea unor viitoare cărți, încercări succesive de definire și nuanțare a ideilor filozofice proprii, cugetări, aforisme, comentarii de lectură, însemnări autobiografice – dau simultan o impresie de policromie și coerență. Autorul își alimentează și verifică ideile-obsesie recurgând la cele mai diverse discipline, de la matematică și logică până la științele naturii, teologie sau arte, dar în desfășurarea aceasta speculativă există o perfectă armonie internă.

Jurnalul de idei este cea mai bună introducere în gândirea lui Noica, în sistemul său filozofic și chiar în Weltanschauung-ul și psihologia sa.

Pierdut in Kazahstan, Kargazstan, Uzbekistan si Mongolia. Jurnal de calatorie Pierdut prin Lume a devenit deja un brand. Un brand creat de Catalin Vrabie pe o filosofie foarte simpla, care ar putea sa se defineasca prin cunoasterea directa a unor noi geografii si culturi, traita in incertitudinea zilei de maine, dar in frumusetea clipei de acum. Noul sau jurnal - Pierdut in Kazahstan, Kargazstan, Uzbekistan & Mongolia - este o invitatie convingatoare la invingerea inertiei create de zona de confort si la descoperirea necunoscutului, prin a calatori in locuri visate sau dorite, lasand o serie de detalii ale calatoriei la intamplare.