Autori români

„Spatiu de joc al amintirii, unde insasi gandirea e pusa la lucru intr‑o maniera admirabila, printr‑o configurare a raspunsurilor unor intrebari delicat, dar abil formulate, oferind totodata acces la o lume a definirii si rostuirii omului ca Om, volumul Un copac in exil traseaza o punte intre generatii, intre cei din exil si cei ramasi acasa.” - Lect. univ. dr. Fraguta Zaharia

Pe 30 octombrie 2015, în clubul Colectiv din București a izbucnit un incendiu, în timpul unui concert al trupei rock Goodbye to Gravity. 186 de persoane au fost rănite, iar numărul morților a ajuns la 65. A fost cel mai grav incident de acest fel din România postdecembristă. Alexandra Furnea avea 27 de ani când a fost rănită în Colectiv. Această carte este mărturia ei despre noaptea incendiului, despre experiența în Spitalul de Arși din București și despre consecințele corupției și nepăsării.

„Jurnalul lui 66 s-a născut din dorința și nevoia de a spune adevărul despre incendiul din clubul Colectiv și despre ceea ce i-a urmat. Am vrut să vă ajut să înțelegeți că am fost – și ați fost – mințiți atunci când ni s-a spus că „avem tot ce ne trebuie“. Mi-am dorit să știți de ce atât de mulți dintre noi au murit în spitalele nevindecării. Am încercat să descriu felul în care am fost abandonați de sistemul medical după ce am scăpat din acele sălașuri ale suferinței. Am ținut să vă am alături în drumul anevoios, niciodată încheiat, spre recuperare. Căci viața nu a mers înainte după tragedie, ci s-a oprit acolo, în cenușa din container, și a fost înlocuită cu o altă existență, într-un alt trup, dependent pentru totdeauna de proceduri medicale și operații. Am sperat că voi izbuti să vă fac să trăiți alături de mine toate acestea pentru că doar împreună putem să dăm sens și coerență ororilor din acele zile și din anii care le-au urmat. Și, nu în ultimul rând, nădăjduiesc că vă veți regăsi în patimile mele, ca victime ale corupției, din cauza căreia aproape fiecare român are un Colectiv al său. Dincolo de a fi confesiunea mea despre ce s-a petrecut în noaptea de 30 octombrie 2015 și după aceea, jurnalul este un testament indelebil pe care îl las României, în speranța că, într-o zi, asemenea tragedii nu vor mai fi posibile.“ — ALEXANDRA FURNEA

Mereu la start spune povestea pasiunii lui Andrei Roșu pentru sportul de anduranță, începând de la primul maraton, trecând prin numeroase competiții dificile, ultratriatlon, Ironman, traversarea Atlanticului și până la recordurile Guinness înregistrate. Dacă, citind această carte, vei simți dorința să devii un model pentru copiii tăi, pentru familia ta sau pentru generațiile care vin, atunci scopul ei a fost atins.

Lucrarea prezintă în principal două cazuri: primul, o crimă comisă în 1993, victima fiind o fată de 15 ani, Gabriela Tănăsescu, iar al doilea, dublul asasinat din 2001, de pe bulevardul Magheru, criminalul fiind Konstantinos Passaris, urmărit internațional pentru săvârșirea mai multor infracțiuni. Între cele două cazuri, este prezentată și anchetarea crimei unei bătrâne.

Carte educativă despre viața și opera lui George Topîrceanu, adaptată pentru copii și adolescenți prin ilustrații, fotografii, documente și explicații accesibile, care transformă literatura română într-o experiență vizuală și ușor de înțeles. Acest volum dedicat lui George Topîrceanu îi apropie pe tinerii cititori de viața, personalitatea și opera unuia dintre cei mai îndrăgiți scriitori români, într-un format modern și atractiv. Cartea combină informațiile biografice cu ilustrații, fotografii de epocă, fragmente literare, cronologii și explicații clare, pentru a oferi o perspectivă accesibilă asupra autorului și a contextului cultural în care a trăit.

În mica istorie a culturii noastre, nici un alt scriitor român nu a reușit să aibă o carieră internațională adevărată scriind exclusiv în limba română. În acest moment, Mircea Cărtărescu are primite de trei ori mai multe premii internaționale decît numărul de cărți traduse din opera sa la momentul primului interviu din carte. Astfel, cele 13 interviuri adunate în volumul de față, realizate între 2002 și 2025, însoțesc și o anume devenire, căci îl surprind pe Mircea Cărtărescu făcînd trecerea de la statutul de scriitor local la cel de autor internațional. - Marius Chivu

Întotdeauna mi-a făcut plăcere să stau de vorbă cu Marius, de a cărui caldă prietenie mă bucur, deja, de vreo trei decenii. La o bere, la o cafea sau în fața unui microfon, am discutat mereu, pasionat și cu umor, pe teme literare și de viață, fără să vrem să explicăm sau să schimbăm ceva din lumea complicată-n care trăim, ci doar s-o înțelegem mai bine. Aș vrea ca acest sentiment de bine, afectiv și intelectual, să străbată și din acest volum de dialoguri de-a lungul vremii, încît cititorul să-l poată primi și citi cu aceeași plăcere cu care noi l-am alcătuit. - Mircea Cărtărescu

În spațiul discret al cabinetului, acolo unde cuvintele se caută și tăcerile capătă sens, se conturează o formă de a fi. Între ascultare și interpretare, psihanaliza devine, treptat, nu doar o practică, ci o manieră de a locui lumea. Cine sunt eu? Ce să fac cu ceea ce sunt? Care este rostul meu în viață? sunt întrebările la care ajunge mai devreme sau mai târziu orice terapie. Acest jurnal de idei se naște tocmai din apropierea de ele: din tensiunea dintre gând și trăire, dintre minte și corp, dintre luciditate și iubire.

Scrisă ca un drum fragmentar, săltat și viu, această „carte de steluțe“ adună reflecții despre sine, despre ceilalți și despre felul în care ne construim – sau ne pierdem – în relație. Un jurnal de idei și de traversări interioare, în care gândurile capătă uneori asprime, alteori se lasă simțite mai degrabă în corp decât în cuvinte.

Prin experiențele altora și prin propria cumpănire de sine, Ioana Scoruș urmărește firul discret care leagă suferința de iubire, viața de pierdere, începutul de sfârșit. O carte despre ceea ce înseamnă să fii, să iubești și să suporți tensiunea dintre viața care se deschide și viața care se stinge.

De la doina de mahala la jazzul care a cucerit Berklee-ul – o viață cântată în cheia adevărului. „Greșeala este calea” reprezintă mărturia fără precedent a unui artist care a fugit din comunism cu naiul în brațe și a ajuns pe cele mai mari scene ale lumii. O poveste despre depresie, rușine și adicții, despre prețul ascuns al succesului pe care nimeni nu-l vede din sală. Dar, mai presus de toate, este dovada vie a faptului că drumurile greșite nu te abat de la destinația ta. Ci te aduc, pe ocolite, acasă.

Insula Rosetti este cartea transformării unei oaze personale de supraviețuire într-un spațiu comun de libertate și protecție pentru o generație de elevi. Insula Rosetti s-a născut din anii petrecuți la catedră alături de o generație de elevi, într-un timp în care pentru mine ideea de oază însemna o formă de supraviețuire. Întâlnirea cu generația anilor ’70 a schimbat însă sensul acestei imagini: oaza personală s-a transformat treptat într-o insulă comună, un spațiu de încredere și libertate interioară pe care am încercat să-l protejez.

Anii ’80. Patru prieteni se întîlnesc în gara din Chişinău. Vor pleca împreună în vacanţă în Crimeea, la mare. Sînt lipsiţi de griji, nu au de unde să ştie că fac parte din generaţia ultimilor copii sovietici. Ştiu doar că au acelaşi program în fiecare an: şcoală, vacanţe lungi, călătorii de la un capăt la altul al ţării pentru a descoperi locuri extraordinare şi populaţii ciudate. Brusc însă toată această rutină melancolică e dată peste cap: după moartea lui Brejnev, a lui Andropov şi a altor comunişti de la vîrf, vin Gorbaciov, glasnostul şi perestroika, intervenţia rusă în Afganistan, Cernobîlul, explozia drogurilor, SIDA şi afirmarea contraculturilor sovietice. Debusolaţi, văzînd cum lumea pe care o ştiau se destramă, ultimii copii sovietici caută echilibru şi refugiu în romanele lui Bulgakov, în poezia lui Arseni Tarkovski şi în piesele formaţiei Kino. Şi, fără să vrea, se maturizează, descoperă alte identităţi şi învaţă să trăiască în noua lume, în care Dumnezeu este foarte diferit de cel al bunicilor şi părinţilor lor, iar ceea ce contează e să cîştigi cît mai mult. O lume în care a avea este mai important decît a fi.

„Volumul Cărtărescu îşi propune să redeseneze cu acurateţe, cu acribie şi cu obiectivitate, pe cât e posibil, fizionomia unuia dintre cei mai importanţi scriitori români postbelici.” (Iulian Boldea)

„Am scris cartea de față cu sentimentul că nu e vorba despre o singură eroină, ci despre patru. După fiecare încercare de sinucidere, Virginia Woolf a devenit o altă ființă. Deși condițiile exterioare ale vieții nu s-au schimbat radical, perspectiva intimă asupra existenței o făcea de nerecunoscut. Aproape insesizabil, a devenit o altă persoană. E vorba de o metamorfoză calitativă, de o alterare stranie a felului de a fi în lume. Trei dintre tentative au fost eșecuri și abia a patra, când scriitoarea împlinise cincizeci și nouă de ani, a dus la finalul pe care-l preconizase încă de la o vârstă fragedă. Se poate, așadar, vorbi de un parcurs suicidar de aproape patru decenii, trăit în patru secvențe identitare distincte. Ceea ce le-a unit a fost ideea morții, care a lucit mereu în penumbra vieții cotidiene, uneori cu intensități isterice, alteori abia pâlpâind. În paginile ei, tentativele de sinucidere n-au lăsat urme propriu-zise, deși există numeroase referințe la decizia de autosuprimare. Ele nu au de-a face direct cu boala, cu momentele de acutizare a acesteia, ci cu o teamă constantă, care s-a instalat ulterior, în momentele de relativă robustețe fizică și psihică. După recâștigarea echilibrului, reapărea teroarea că se va îmbolnăvi și că nu va putea face față torturilor morale prin care știa că va trebui să treacă iar și iar.” (Mircea Mihăieș)

Povestea devenirii unui model rom După divorțul părinților, un copil de etnie romă din cartierul bucureștean Rahova visează să fie bogat și să o facă pe mama lui fericită. În universul lui, pentru asta există trei variante: să se facă fotbalist, șmecher sau fotomodel. După ce le încearcă pe toate, copilul devenit adult are o nouă dilemă: cum face pace cu toate lumile din care a făcut parte? Și cum îi poate ajuta experiența lui pe ceilalți?

Cu un interviu de Andrei Nourescu

Prefață de Radu Paraschivescu

Postfață de Andreea Esca

50 de ani de la zecele perfect, Montréal 1976

„Cartea Nadiei, Scrisori către o tânără gimnastă, reapare la Humanitas când se împlinesc cincizeci de ani de la Jocurile Olimpice de la Montréal. Este o ediţie nouă, îmbogăţită, gata să onoreze cum se cuvine momentul aniversar. O ediţie în care îmi permit să reiau câteva cuvinte scrise pe coperta primei ediţii: «Nadia le spune celor care vor s-o audă că nu s-a născut prinţesă, nu și-a uitat trecutul și nu și-a șters prietenii din agendă. Totodată, ea scrie o serie de minieseuri care pot să pară reţete ale succesului, dar nu sunt. Rostul lor e să le deschidă ochii candizilor care nu știu că gramul de aur înseamnă un litru de sudoare. Și să-i invite la cumpătare pe toţi cei care văd în marii sportivi niște aspiratoare de privilegii și nimic mai mult».“ — RADU PARASCHIVESCU

„De obicei, performanța este asociată cu sportul. Cu victoria. Cu podiumul. Cu momentul acela în care devii cel mai bun. Doar că performanța nu este numai clipa vizibilă sub lumina reflectoarelor. Este tot ce o precedă. Iar dacă vorbim despre sport, a fi cel mai bun nu înseamnă doar să câștigi. Înseamnă să repeți, să pierzi, să reîncepi. Să te trezești devreme, când nu te vede nimeni, să insiști, să continui când corpul tău zice că nu mai poate, să rămâi concentrat când încep să te macine toate dubiile. Performanța este o disciplină discretă, neștiută, înainte de a deveni un rezultat spectaculos, în văzul tuturor. Iar eu admir performanța!“ — ANDREEA ESCA

„La data publicării acestei cărți, este posibil ca Europa în care am trăit să nu mai existe. Cu acest sentiment al urgenței am scris-o. Dispare Europa? Suntem ultimii muritori care au cunoscut vechiul continent? Uneori trăiesc cu impresia insuportabilă că este ultima dată când văd Piața San Marco, Capela Sixtină ori Fontana di Trevi… Turnul Eiffel, Prado sau canalele din Amsterdam… Cine întârzie la această ultimă întâlnire și va nimeri, să zicem, mâine prin aceste locuri nu va mai găsi decât un strat gros de praf.

“Nu cred că am mai citit demult ceva mai complet, mai uman, mai adevărat, mai dureros și real, mai vesel si mai trist decât aceste rînduri. E drept, din două lumi total opuse, dar cu similitudini.”

“Senzațional scris!”

“Tulburător!”

“Terapie curată! Mi-a atins sufletul.”

(Din comentariile cititorilor revistei “Dilema veche”, unde corespondența a fost parțial publicată)

„Avem aici doi autori minunați. Dialogul lor este fascinant – o spun cu toată convingerea –, este impresionant. Această carte este plină de observații spirituale, ironice, dar și de povești tragicomice despre România și Germania, dând mărturie despre o cunoaștere profundă a Estului și a Vestului.”  Mircea Cărtărescu

„În ultimii ani prietena mea nu era de acord cu mine în multe privințe. Poate că încă avea iluzia că istoria universală este progresul în conștiința libertății (de la Hegel citire). Poate că o astfel de vedere asupra lumii este proprie tuturor căuzașilor care nu au fost călcați de tren. Încă. E clar, trecerea în alt stadiu al vieții pe pământ, îmbătrânirea, în cazul meu, te face să vezi lumea cu limitele și determinismele ei. Ești mai puțin intransigent în privința cauzelor tale, odată ce vezi bine că ele pot să fie ucise, uneori in nuce. Apreciezi arta compromisului pentru conviețuire. Politic o faci pentru pluralism, căci fără el te paște doar deșertul dictaturii. Sau, pur și simplu, în cazul meu bătrânețea, în sens ecumenic, s-a instaurat foarte devreme. Am ocolit oamenii care gândeau radical diferit doar când deveneau insultători și agresivi. Abia atunci credeam că nu mai am ce face. Ce să mai vorbim de violență, inclusiv de cea politică? Violența este un stadiu turbat al mâniei și indignării.” (Mihaela Miroiu)

„O carte răscolitoare și necesară, care se mișcă între jurnal intim și reflecții aproape taumaturgice «despre experiența trăită a îmbătrânirii» și, în definitiv, asupra condiției umane. Mihaela Miroiu reușește să recupereze teme absente, pe care literatura, chiar și cea memorialistică, tinde să le trimită mai degrabă în teritorii necunoscute și înspăimântătoare, cartografiate drept «hic sunt leones» («aici sunt lei»). Nu îmi amintesc să fi citit un text similar, atât de dens, de încăpător, metafizic și, în același timp, atât de plin de speranță, de tandru și de mundan, care impresionează și prin polifonia de voci absente. Este, în mod fundamental, o carte despre iubirea pentru celălalt.” (Roxana Dumitrache)

„Memoriile Mihaelei Miroiu sunt summum-ul scrisului ei de până acum. Toate temele ei academice devin aici înțelepciune umană caldă. Trecut uman edificat asupra umanului – îmbrățișând orice viitoruri umane. Dar ele nu compun doar o carte înțeleaptă – ci și una curajoasă. Nici nu știi ce să admiri mai mult: curajul cu care scrie despre îmbătrânire; despre boală; despre răutatea bolii de a lovi exact atunci când e așteptată noua viață senină; despre răutatea umană care vrea să distrugă ce e diferit; despre prietenia intra- și inter-specii; despre cei iubiți dinăuntrul familiei; despre cei iubiți din afara familiei; despre natura din miezul erei digitale. O carte necesară. Și folositoare. Și adevărată. Și hrănitoare – pentru orice viitor care mai crede în uman.” (Radu Vancu)

Cu bagajul plin de vise este o carte-confesiune despre curaj, plecare, dor și puterea de a te regăsi atunci când viața te obligă să o iei de la capăt. Lucica Barbu transformă experiențele personale într-o mărturie sinceră și profund umană despre adaptare, sacrificiu, iubire și vindecare.

Cine și ce a fost Emanuel Stein? Român, evreu, ungur, demnitar bolșevic, polițist român, spion, hoț, cabalist, ghicitor, vrăjitor, rabin, călugăr catolic, misionar anglican, francmason, pușcăriaș, turnător, bigam, călător. Sau, mai pe scurt, un escroc internațional. Ori un cameleon deosebit de iscusit. După cum afirmă și autorul Toma Roman Jr., existența acestui șarlatan genial pare o ficțiune, dar nu este. Iar în paginile acestei cărți se derulează o poveste pusă în scenă cu umor și abilitate, care se bazează în întregime pe documente datate încă din anii 1920, descoperite în arhiva CNSAS. În încheiere, îl sfătuim pe cititor să se amuze, dar să ia aminte și să nu încerce niciodată să procedeze la fel.

Mircea Damian, scriitor aprig, gazetar nemilos și, nu în ultimul rând, luptător în slujba adevărului, a iubit Bucureștiul. Din acest mare amor s-a născut cartea București, publicată pentru prima oară în anul 1935, la Fundația pentru Literatură și Artă „Carol II”. Și de-atunci s-a așternut tăcerea peste povestea interbelică zugrăvită de un autor ager și atent, cu un neobișnuit umor.

„Viața e simplă“ era deviza lui de tinerețe. Născut într-o familie de evrei cu veche tradiție în Țările Române, Mihail Sebastian a trăit însă în cea mai zbuciumată epocă din istoria modernă a Europei. S-a născut la Brăila, înaintea Primului Război Mondial, a citit, a scris, a iubit și a călătorit înaintea celui de al Doilea, a cunoscut teroarea antisemită părăsit de prieteni și a murit pe neașteptate în zorii așezării lumii în matca totalitarismului sovietic. Reconstituirea acestei vieți împletește cu măiestrie contextul istoric și intelectual al vremii cu scrierile gazetărești, cu lecturile, romanele, piesele de teatru și Jurnalul lui, într-un portret mai actual ca oricând pentru Europa zilelor noastre.

Sarcina – dacă nu vocația – intelectualilor este să opună regimurilor totalitare îndoiala, conștiința, spiritul lor critic. Guvernele autoritare, în schimb, le cer să spună da sau nu, ca să știe cine e de împușcat pe loc și cui i se poate îngădui să trăiască. Ce e de făcut însă cu cei care nu spun nici da, nici nu, nu vor să se alinieze nici la dreapta, nici la stânga? se întreabă retoric Sebastian, dând de înțeles că acestea sunt rostul și rolul intelectualilor și scriitorilor într-o societate. În orice caz, acestea sunt atitudinea și convingerea lui. A nu fi nici de dreapta, nici de stânga nu înseamnă demisia din treburile cetății, ci curajul de a veghea cu conștiința trează în fața deciziilor politice care hotărăsc viața individului și a colectivității. Misiunea cărturarului constă tocmai în curajul de a-și afirma activ modul nepartizan de gândire.

Ediție aniversară și cuvânt-înainte de Ioan-Aurel Pop Fișa biografică a autorului de Alina Hucai Pe copertă: Statuia lui Spiru Haret din Piața Universității, București, realizată de Ion Jalea în 1935, din marmură de Carrara Omagiu editorial la 175 de ani de la nașterea lui Spiru Haret (15 februarie 1851, Iași – 17 decembrie 1912, București), „Omul Școalei”, întemeietor vizionar al învățământului românesc modern, matematician, fizician, astronom, profesor, pedagog, ministru al Instrucțiunii și Cultelor, academician.

Matei Ghica Cantacuzino a fost un aviator român care a colaborat cu serviciile secrete britanice în anii celui de-Al Doilea Război Mondial. Lui i-a fost încredințată misiunea de a-l scoate din țară pe Iuliu Maniu, pentru ca liderul politic național-țărănist să formeze la Londra un guvern român în exil. Ca ofițer aviator, a îndeplinit misiuni de bombardament pe Frontul de Est, luptând în Basarabia, la Odessa și la Stalingrad. A fost artizanul a două fugi spectaculoase pe calea aerului, în 1944 și în 1947, când a scos din țară persoane amenințate de regimurile politice de la București. Matei provenea din două familii ilustre în istoria modernă a României. Bunicul dinspre tată, Ion Ghica, și bunicul dinspre mamă, Gheorghe Grigore Cantacuzino, au fost prim-miniștri. - Sorin Turturică

Dintre relatările, impresiile de pe front și de călătorie sau dintre textele cu caracter memorialistic privitoare la Războaiele Balcanice sau la Marele Război, scrise de militari sau de civili, mai întotdeauna avem la dispoziție și punem în prim‑plan contribuțiile unor personalități, ale unor autori cu notorietate și mai rar pe cele scrise de cărturari „de provincie”.

In fata noastra se afla o carte despre doua nume deosebite ale sportului romanesc, despre doi barbati care si-au daruit vietile luptei in ring si, implicit, invatarii adevaratelor valori ale caracterului uman. Aceasta carte este, intr-adevar, o relatare biografica despre Francisc Vastag si Mihai Leu, dar si o odisee despre curaj, depasirea limitelor si mostenirea pe care acesti mari oameni au lasat-o pentru generatiile urmatoare. Ma simt profund onorat sa pot impartasi cu voi povestile lor, dar mai ales, sa reflectez asupra impactului profund al acestor doi eroi atat in sport, cat si in societate. Prin aceasta carte, sper ca macar o parte din intelepciunea si experienta acestor doi mari sportivi sa rezoneze cu cititorii, sa le ofere motivatia de a lupta pentru propriile visuri si sa le arate ca, indiferent de provocari, nu trebuie sa abandoneze niciodata. Sportul romanesc, de multe ori, a avut parte de momente de glorie, dar si de perioade de neajunsuri, lipsa de suport si infrastructura. In anii comunismului si in perioada de tranzitie post-decembrista, tinerii boxeri romani s-au confruntat cu multiple provocari: resurse limitate, sustinere insuficienta, dar si cu o mentalitate incarcata de greutatile timpului. Totusi, in aceasta atmosfera nu au lipsit oamenii de curaj si dedicatie. De-a lungul timpului, boxul romanesc a fost un domeniu unde s-au ridicat campioni, care, uneori, sufereau din cauza infrangerilor, dar au gasit intotdeauna resurse sa se ridice de jos. In acest peisaj complicat si plin de provocari, au fost acesti doi „monstri sacri” ai pugilismului romanesc care s-au distins prin performantele lor si prin influenta lor de durata: Francisc Vastag si Mihai Leu. Fiecare a avut un parcurs diferit, dar amandoi au devenit simboluri ale sperantei, ale luptei si ale entuziasmului. (Autorul)

Carte cu autograf

Trilogia Păltinișului

•  Gabriel Liiceanu, Jurnalul de la Păltiniș, 576 pagini

•  Gabriel Liiceanu, Epistolar, 464 pagini

•  Constantin Noica, Gabriel Liiceanu, Andrei Pleșu, „Am inventat Păltinișul!“, 520 pagini

Ediții îngrijite de Grigore Vida

„Am trăit cu aceste volume ale Trilogiei Păltinișului o mică epopee editorială. Am confruntat două manuscrise ale Jurnalului de la Păltiniș, îngropate în arhiva autorului, cu prima ediție și cu cea de-a doua, după care s-au făcut toate reeditările, descoperind multe pasaje inedite care pun textul într-o lumină nouă; am identificat pasajele cenzurate la Consiliul Culturii și Educației Socialiste și am scotocit toate dosarele Noica din Arhiva CNSAS, căutând scrisori pierdute; am grupat în Anexele fiecărui volum cele mai importante texte despre Jurnal și «fenomenul Păltiniș»; m-am lăsat purtat de la note informative ale Securității la cele mai subtile interpretări la Platon, de la maiorul Pătrulescu la Goethe, și am început să înțeleg câte ceva din misterul acestor volume, care pe jumătate sunt despre infernul Securității și al anilor ’80, pe jumătate despre paradisul culturii.

Am petrecut zeci și zeci de ore cu Gabriel Liiceanu asupra textelor, pe zoom și în persoană, mereu la coborârea nopții, când zgomotele orașului amuțeau; pe zăpadă, ploaie sau arșiță. Am reușit poate să-l exasperez de câteva ori pe autor, dar, de fiecare dată, cu o tenacitate fantastică, a trecut prin sutele de modificări pe care i le-am propus, prin fiecare cuvânt și fiecare virgulă pe care i le-am semnalat. Totul pentru a încerca să-l redea în extra-ordinarul său pe cel ce a reluat viața de la început cu această întrebare care nu-i dădea pace: «Ce e de făcut când nu mai e nimic de făcut? Într-o cultură minoră, în anii aceștia, cu trecutul acesta, cu interdicțiile acestea – ce e de făcut?« Și a răspuns: «E de făcut!» În loc să cedeze, acest om, a cărui viață părea să fi fost făcută pulbere de Istorie, a ajuns să modeleze viețile altora!“ — GRIGORE VIDA

„Indiscutabil, memoriile adunate cu migală şi tenacitate pot nuanţa şi întregi tabloul exodului nostru spre libertate, umplând un gol al realităţii dure, care a precedat prăbuşirea comunismului, declararea suveranităţii şi independenţei Republicii Moldova, trecerea la scrisul latin, proclamarea limbii române în calitate de limbă de stat etc. Aceste evenimente, nu prea îndepărtate în timp, au fost absolut imprevizibile, neaşteptate chiar şi pentru cele mai subtile servicii de informații din lume (prăbușirea imperiului, dispariția lagărului socialist, recroirea a la Pierre Cardin a vetustei hărţi europene ş.a.), şi s-au transformat, cu ajutorul şi participarea oamenilor şi prin înmagazinarea memoriei colective, în evenimente istorice deosebite, poate chiar nemaiintâlnite în istoria omenirii.” (Ion Hadârcă)

Cuvânt înainte de Gabriela Glăvan

Apărut deja în limba spaniolă, volumul de memorialistică al lui Ciprian Vălcan este povestea tipică a unei copilării din epoca comunistă, la finele anilor ’70 și în anii ’80. Istoria personală e colorată nu doar de familie, rude mai mult sau mai puțin îndepărtate și apropiați, ci și de particularitățile Banatului în care autorul s-a născut și a copilărit – inclusiv vecinătatea cu Ungaria, pentru care Ciprian Vălcan face o adevărată pasiune. Între jucării și mâncare, școală și ritualurile familiale, inocența prelungită în lumi imaginare și transformările politice de la sfârșitul anilor ’80, un întreg univers al copilăriei, mereu provocator și incitant, își face apariția în fața cititorului. Iar pentru detalierea diferitelor momente ale narațiunii, evident că trimiterile eseistului la Aristotel, Freud sau Borges sunt mai puțin frecvente decât acelea la Alexandre Dumas, Karl May, Michel Zévaco ori Dumitru Almaș. Însă dincolo de variile întâmplări, de pasiunea pentru lectură sau fotbal, de idiosincrazii și fobii cum e aceea cu pisicile, transpare mai mereu sinistra perioadă de privațiuni și constrângeri din ultimul deceniu de regim ceaușist.

„Volumul Obiecte, ființe, himere e un locuitor straniu al lumii cărților lui Ciprian Vălcan. Întors spre sine, filosoful și eseistul se odihnește în firida autobiografiei, după un drum lung prin universuri savante, animate de fantastice sclipiri ludice. Pentru cei care îi cunosc scrisul, volumul acesta e o surpriză: citindu-l, descoperi o voce nouă, rar întrezărită prin țesătura magică a textelor anterioare. Nu e prima dată când Ciprian Vălcan își privește trecutul, insula îndepărtată a copilăriei și adolescenței, inedit e însă modul în care această lume i se revelează acum. De data aceasta, scriitorul se contaminează voit de vocea și perspectiva inconfundabilă ale copilului. Lumea îi pare ciudată și enormă, uneori tristă, alteori neclară, mereu incitantă și provocatoare, cultivându-i imaginația și pofta de joc. Privirea copilului rămâne lipită de lentila naratorului de-a lungul întregii călătorii, prin toate cele cincisprezece capitole ale cărții. Volumul este, dincolo de autobiografic, și o arheologie a copilăriei în comunism, una dintre cele mai bogate și mai expresive apărute în ultimii ani. Jucăriile, sărbătorile, cărțile și fotbalul, mâncarea și ritualurile familiale, școala și curiozitatea pentru nuditate, inocența prelungită în lumi imaginare și reticența față de lumea adulților, unde se întrevede orizontul întunecat al dictaturii și sărăcia ultimului deceniu al comunismului românesc, toate se aliniază în constelația subiectivă alcătuită de Ciprian Vălcan.” (Gabriela Glăvan)

„Cine se încumetă să scrie o biografie critică (critical biography) a lui Constantin Noica are de înfruntat, mai întâi, mitologia creată în jurul acestui om cu totul aparte. Apoi, are de descifrat așezarea lui în fiecare dintre epocile pe care le-a traversat și modul lui de a coabita cu totalitarismul de orice fel. Un biograf onest va încerca să înțeleagă lecturile, traumele, gândirea și construcția de sine ale unui filozof al limbajului care mânuiește cuvintele cu uluitoare subtilitate. În fine, ca să scrii despre Noica trebuie să reziști farmecelor lui, precum Ulise cântecului sirenelor, priponit de catargul propriei lucidități. Descriindu-i parcursul, am vrut să le înfățișez cititorilor un Constantin Noica eliberat deopotrivă de hagiografie și de judecăți pripite și nedrepte. Ei vor decide dacă am reușit sau nu.“ —  TATIANA NICULESCU

Vasile Voiculescu a fost un om extrem de cultivat. A adunat carte cu carte, românească şi străină, beletristică, artistică, ştiinţifică şi a întemeiat celebra bibliotecă personală despre care s-a afirmat în mod greşit că a stat la baza constituirii dosarului penal. Cu ce sentimente a trebuit să se despartă de o parte din cărţi în 1958? Ce sentimente a trăit atunci când la întoarcerea de la Aiud, n-a mai găsit nimic? Un scriitor care cunoştea toate tendinţele literare moderne, deosebit de activ la Radio şi la Fundaţie, dar în acelaşi timp, profund angajat în spiritualitatea creştină.

Ca scriitor, dar şi ca medic, a căutat rădăcinile civilizaţiei noastre şi a militat pentru păstrarea tradiţiilor. Ca să asigure familiei confortul material, muncea mult, modest, discret, atent şi la nevoile celorlalţi. Un adevărat creştin de pe Valea Buzăului.