Autori străini

„Pentru a scrie biografia unui personaj de anvergura lui Tolstoi, un autor trebuie să aibă un talent de dimensiuni tolstoiene. Henri Troyat este un asemenea autor, iar cartea sa ne oferă portretul ultim, complet al omului care a fost Tolstoi”, afirma Genêt în The New Yorker. Tolstoi și-a fascinat contemporanii, care au văzut în el una dintre cele mai mari figuri ale literaturii universale, dar și un om plin de contradicții. De altfel, scriitorul însuși spunea că în interiorul său există doi Lev, „unul voluptuos și unul sfânt, cusuți în aceeași piele și urându-se”. Aristocrat prin naștere, a predicat virtuțile sărăciei și ale vieții țărănești simple. Aspira să fie un ascet, dar a dus o viață îndestulată pe moșia sa de la Iasnaia Poliana. A fost un ortodox convins, pentru ca mai apoi să întoarcă spatele Bisericii. Era un singuratic, dar și-a dorit cu ardoare să fie aclamat de public. Sfâșiat între familie și propriile doctrine, între pasiuni și morală – astfel apare Tolstoi în această carte monumentală care nu de puține ori ne duce cu gândul la marile sale romane.

În ,,Scrisori către Génica Athanasiou," fiecare epistolă conține o variațiune pe tema iubirii pe care Antonin Artaud i-a purtat-o celei care i-a fost muză și parteneră. Cu un profil ce se conturează în absență, aceste scrisori ne-o dezvăluie pe actrița Génica Athanasiou, pe numele adevărat Eugenia Tănase, căreia Artaud îi încredințează propria viață interioară, cu tumultul și derapajele sale – rețeaua absconsă a minții sau sentimentul separării sufletului de corp –, dar și imagini exterioare, care îi amintesc de frumusețea ei olimpiană – o lună crescută deasupra apelor, ca o floare imensă de lumină bolnavă, o mică plajă răcoroasă din Cavalaire-sur-Mer, caramelele de la Lutetia, marea, cu imensitatea ei maladivă.

„Confiscarea averilor, pușcărie, exilul unei părți a familiei, viață sub sovietici și apoi sub comuniști, prima regăsire, târziu, la Paris. Câte familii spulberate de-al Doilea Război Mondial nu au trăit această experiență și n-ar putea scrie o astfel de cronică! Dar câți nepoți mai țin să păstreze memoria familiei lor? O istorie recuperată din scrisori și fotografii, care nu se lasă uitată și nu trebuie pierdută, fiindcă poveștile de viață sunt mult mai convingătoare decât studiile istorice.“ — TATIANA NICULESCU

„Aceste scrisori amintesc de vremuri apuse, o epocă în care timpul trecea mai încet și era mai blând cu oamenii. La țară, unde bunicii mei trăiau trei-patru luni pe an, ocupându-se de primăvara până toamna de terenuri și de vie, viața se desfășura în ritmul anotimpurilor și al reuniunilor de familie pline de căldură. Sunt ultimele clipe ale unui trai tihnit, care urma să fie zdruncinat de război, de pierderi și de despărțiri. Țara întreagă avea să se scufunde în mizerie și frică sub capacul de plumb al dictaturilor comuniste. Dar legăturile de familie sunt puternice și le dau forța de a merge mai departe, sperând că regimul politic se va schimba și se vor reîntâlni într-o bună zi. Este povestea a numeroase familii din România sau din alte părți.“ — DIANE PLESSIA

Principele Karl Anton de Hohenzollern‑Sigmaringen (1811–1885) este unul dintre cei mai importanţi membri din ramura şvăbească a renumitei dinastii Hohenzollern, căreia îi aparţin regii Prusiei (cel mai cunoscut dintre ei fiind Friedrich al II‑lea al Prusiei, numit „cel Mare”) şi cei trei împăraţi ai Germaniei.

Tova Friedman avea patru ani atunci când ghetoul din Polonia unde locuia a fost lichidat, după care, împreună cu părinții ei, a fost deportată într-un lagăr de muncă nazist. La șase ani, a fost trimisă cu mama ei în lagărul de exterminare Auschwitz-Birkenau....

Jurnalul ,,Le Livre de ma vie" de Anna de Noailles poate fi astazi abordat ca o buna terapie (impotriva tuturor bolilor spiritului, ce ne asalteaza fara incetare si aproape ca ne-au doborat), dar si ca un indreptar de viata, ca un set de reguli care sa ne re-invete drumul spre creatie si ce inseamna disciplina in munca pe care ne-am ales-o, ce inseamna onestitatea deplina, prezenta in fiecare gest al nostru, ce inseamna prietenia si iubirea, in forma lor autentica, adevarata. Parfumul usor desuet pe care-l emana nu numai ca face farmecul lui, dar il si legitimeaza o data mai mult, spunandu-ne parca: „Eu vin dintr-un loc unde vechile valori se mai pastreaza inca. Pentru sanatatea voastra, trupeasca si sufleteasca, ar fi bine ca, macar din cand in cand, sa va mai intoarceti la ele!“

„Memoriile cardinalului Ratzinger – pe care publicul are acum ocazia de a le parcurge în prima lor traducere românească – ne invită să redescoperim lucruri de preț, vechi, de fapt, de când lumea în conștiința umanității. Adevărul că omul cel bun nu se măsoară după strălucirea intelectului, a succesului, a puterii, ci după simțul moralității sale, după frumusețea sufletească, după devotamentul față de semeni și după victoria asupra sinelui este o narațiune clasică a caracterului pe care se poate întemeia fără ezitare o societate justă. Tocmai de aceea, manuscrisul autobiografic al viitorului papă Benedict al XVI-lea, text izvorât din bucuria lui de a rememora lucruri petrecute la răscrucile vieții, aduce cu sine și prețiozitatea martorului în plus. Avem, astfel, puse împreună simplitatea interlocutorului, omul însuși și ucenicia lui, valorile sale și, mai ales, traiectoria unei chemări formidabile spre studiu și spre slujirea celorlalți. [...] Faptul de a avea nevoie de Dumnezeu ca împlinire a propriei noastre ființe ne intrigă astăzi, poate, cel mai mult. Acest lucru e datorat în parte obișnuinței de a calcula izbânda după ifose și așteptări personale sau după cifrele abilității de a face și desface. Omul Joseph Ratzinger ne asigură însă că, din perspectiva credinței, însumările sunt extrem de relative, valoarea mărturiei provenind din harul de a mărturisi idealul sufletesc inspirat de Isus. Viitorul papă știe că nu disprețul față de ceea ce îi pare omului mărunt îl împiedică să fie nepăsător în viață, ci respectul – uneori plin de vanitate – pentru cerințele a ceea ce e mai înalt. Că lucrul cel mai frumos stă în faptul că năzuințele costisitoare și abrupte sunt însoțite de o piatră de încercare: a descoperi înălțimile în lucrurile mărunte.” − PS Mihai Frățilă

Un volum de memorii sfâșietor și amuzant scris de Jennette McCurdy, vedeta serialelor iCarly și Sam & Cat, despre problemele ei ca fost copil actor – printre care tulburări de alimentație, dependență și o relație complicată cu mama ei autoritară – și cum a preluat din nou controlul asupra vieții sale.

Jennette McCurdy avea șase ani la prima sa probă de actorie. Visul mamei ei era ca unica fiică să devină o vedetă, iar Jennette ar fi făcut orice pentru ca mama ei să fie fericită. Așa că a acceptat ceea ce mama ei numea „restricție calorică”, mâncând puțin și cântărindu-se de cinci ori pe zi. A îndurat tratamente masive de înfrumusețare acasă, în timp ce mama o mustra: „Genele tale sunt invizibile, bine? Crezi că Dakota Fanning nu și le vopsește pe ale ei?”. Mama i-a făcut chiar și duș până la șaisprezece ani și, în plus, Jennette a fost obligată să-i împărtășească acesteia jurnalele și e-mailurile, dar și să-și împartă cu ea întregul venit.

În Mă bucur că mama a murit, Jennette povestește toate acestea în amănunt, fără nicio ezitare – la fel cum relatează ce se întâmplă atunci când visul se împlinește în cele din urmă. Distribuită într-un nou serial Nickelodeon intitulat iCarly, este împinsă în lumina reflectoarelor. Deși mama e în al nouălea cer, trimițându-le e-mailuri moderatorilor fan cluburilor și tutuindu-se cu paparazzii („Salut, Gale!”), Jennette este copleșită de anxietate, rușine și ură de sine, care se manifestă prin tulburări de alimentație, dependență și o serie de relații nesănătoase. Aceste probleme nu fac decât să se agraveze când, la scurt timp după ce preia rolul principal în Sam & Cat, serialul derivat din iCarly, alături de Ariana Grande, mama ei moare de cancer. În cele din urmă, după ce descoperă terapia și se lasă de actorie, Jennette își începe recuperarea și decide pentru prima oară în viața ei ce își dorește cu adevărat.

Spusă cu candoare înviorătoare și umor negru, Mă bucur că mama a murit e o poveste inspirațională de reziliență, independență și bucuria de a-ți șampona singură părul.

„Jennette McCurdy este regina limonadei din lămâi, folosindu-și trauma pentru a țese o poveste dureros de amuzantă, care scoate deopotrivă la lumină felul în care adolescentele din America sunt tratate ca bunuri de consum. Un important document cultural și, în aceeași măsură, unul tulburător de personal.” Lena Dunham

„Drumul lui Jennette spre regăsirea de sine – departe de așteptările mamei ei – este impresionant de amuzant. Aduce laolaltă relații nuanțate, suferință complexă, persecuție religioasă și traumă hollywoodiană într-o poveste îndrăzneață, cu o voce comică specifică.” Jerrod Carmichael

„Cum poate o carte să fie atât de tristă și, în același timp, atât de amuzantă? Este o artă, iar Jennette McCurdy a stăpânit-o aici de minune. Mă bucur că mama a murit este haioasă, sfâșietoare și fascinantă, în același timp.” Jenny Lawson, autoarea bestsellerelor New York Times Furiously Happy: A Funny Book About Horrible Things și Broken (in the Best Possible Way)

„Mă bucur că mama a murit este o carte furioasă, tristă, curajoasă, pătrunzătoare, sinceră, sfâșietoare și cu totul captivantă. McCurdy scrie cu o percepție fină și o compasiune surprinzătoare. Fie că le vorbește despre cum disfuncționalitatea le poate părea normală celor mai afectați de ea, despre tortura tulburărilor de alimentație sau despre experiența destabilizantă a celebrității în copilărie, McCurdy îi aduce pe cititori într-un mediu deseori ascuns celor din afară. Este o poveste a maturizării frumos meșteșugită, la fel de neînfricată ca autoarea ei.” Lauren Hough, autoarea bestsellerului New York Times Leaving Isn’t the Hardest Thing

„Cartea lui Jennette McCurdy este o imagine strălucitoare a vieții ei de copil actor, cutremurător de sinceră și cu o înțelegere fină a psihologiei și emoțiilor prezente în profunzime. Este o lectură captivantă, amuzantă și foarte înduioșătoare.” Hayley Mills, autoarea bestsellerului New York Times Forever Young

„Cariera de actriță a lui Jennette a fost doar un personaj într-o poveste mult mai importantă. Este o scriitoare înnăscută, cu un simț al umorului nemaipomenit. Povestea ei este sfâșietoare, cu un echilibru plăcut de speranță. Nu am putut lăsa cartea din mână.” Laraine Newman, membră a distribuției originale pentru Saturday Night Live și autoarea cărții May You Live in Interesting Times

Jennette McCurdy a jucat în serialul Nickelodeon de succes iCarly și în derivatul acestuia, Sam & Cat, precum și în serialul Netflix intitulat Between. În 2017, a abandonat actoria și s-a apucat de scenaristică și regie. Filmele sale au fost prezentate la Florida Film Festival, Salute Your Shorts Film Festival, Short of the Week și nu numai. Eseurile ei au apărut în HuffPost și The Wall Street Journal.

One-woman show-ul ei, Mă bucur că mama a murit, s-a jucat de două ori cu casa închisă la Lyric Hyperion Theatre și Hudson Theatres din Los Angeles. Găzduiește un podcast intitulat Empty Inside, aflat în vârful clasamentelor Apple, în cadrul căruia invitații discută subiecte incomode. Locuiește la Los Angeles.

În aprilie 1944, Rudolf Vrba, un adolescent de 19 ani, și camaradul său Fred Wetzler au fost printre primii evrei care au reușit să evadeze din lagărul de la Auschwitz. Strecurându-se pe sub gardurile de sârmă electrificate și printre șirurile de turnuri de pază, ferindu-se de miile de SS-iști și de câinii lor, au străbătut mlaștini și păduri, au traversat munți și râuri și au izbutit să ajungă în libertate. Misiunea lui Vrba, asumată de el însuși, era să înștiințeze lumea despre adevărata față a Auschwitzului. La Auschwitz, Vrba a fost martor direct al fiecăreia dintre etapele cumplite ale morții industrializate. Cu cât vedea mai multe, cu atât îi sporea dorința să-i informeze pe evreii din Europa despre soarta ce îi așteaptă, o soartă pe care nemții reușiseră s-o tăinuiască. A memorat fiecare detaliu, riscând totul pentru a culege date cât mai complete despre Soluția Finală. După evadare, Rudolf și Fred au redactat un prețios raport de 32 de pagini care a ajuns în cele din urmă la Roosevelt, la Churchill și la papă, salvând astfel de la moarte 200.000 de evrei.

Povestea extraordinară a vieții lui Rudolf Vrba este cea a diferenței dintre cunoaștere și ignoranță, dintre adevăr și minciună, care adesea poate să însemne și diferența dintre viață și moarte. E o poveste din trecut, dar care își află ecou și astăzi, sugerându-ne cât de multe se pot face pentru supraviețuire în loc ca omenirea să-și contemple posibilitatea propriei distrugeri.

Puține sunt cărțile care pot schimba radical felul în care privești istoria și lumea în ansamblul lor. Mai este oare acesta un om? e o astfel de carte. O mărturie zguduitoare despre iadul nazist. O lectură cu adevărat esențială pentru toate generațiile de cititori.

Plecând de la o formulă inedită și accesibilă publicului larg, cea a grupului de prieteni, Mary Ann Caws construiește biografia unuia dintre cei mai mari artiști ai secolului XX, Pablo Picasso, într-o formă antrenantă și plină de savoare. Legăturile de prietenie care au marcat viața pictorului sunt folosite de către Caws pentru a pune în evidență felul în care opera lui Picasso s-a îmbogățit și nuanțat grație influențelor pe care anturajul său de importanți oameni de litere și artiști le-a avut asupra sa.

Jean-Paul Sartre a fost, fără îndoială, cel mai celebru intelectual din secolul al XX-lea, despre care s-a scris cel mai mult. A fost, de asemenea, unul dintre cei mai controversați: numele său provoacă și azi repulsie și admirație în egală măsură. Dar cine l-a cunoscut cu adevărat? Încă de la început, Sartre a cultivat publicitatea și transparența ca scuturi paradoxale ale vieții sale private. Printr-un număr impresionant de scrieri biografice, interviuri și filme, și prin abilitățile cronicărești ale tovarășei sale de-o viață, Simone de Beauvoir, el și-a scris viața efectiv așa cum a trăit-o. Problema întâmpinată în mod constant de biografi a fost aceea de a se elibera de autoritatea insistentei autointerpretări a lui Sartre.

Prezentarea gîndirii lui Hedwig Conrad-Martius cercetătorilor români, prin intermediul acestor scrisori, este un eveniment plin de semnificație, deoarece nu numai că îi familiarizează cu aceasta, dar reconstruiește și o bucată de istorie care a implicat o altă femeie fenomenolog, Edith Stein.

Șaptesprezece atingeri ale morţii. Memorii

Exist, exist, exist descrie șaptesprezece experiențe ultimative care i-au marcat viața lui Maggie O’Farrell: boala din copilărie care a țintuit-o la pat timp de un an, aproape fără speranța de a supraviețui; nevoia de evadare a adolescentei rebele într-o aventură care risca să ducă la o nenorocire; întâlnirea pe o cărare izolată cu un criminal și, mai impresionant decât orice altceva, lupta cotidiană de a-și proteja fiica de o boală care o expune nenumăratelor pericole ale vieții. Șaptesprezece întâlniri discrete cu un om la vârste diferite, în locuri diferite, definesc viața autoarei printr-o înlănțuire de instantanee tensionate, viscerale. Într-o proză care vibrează de emotivitate reținută, Maggie O’Farrell surprinde precaritatea fiecărui moment al vieții și dă strălucire frumuseții și misterelor ei.

„O lectură pur și simplu paralizantă." Tracy Chevalier

Crescand cu povestile strabunicului lor, J. R. R. Tolkien, Royd Tolkien si fratele sau, Mike, au iubit intotdeauna aventurile. Astfel ca, atunci cand Mike este diagnosticat cu boala neuronului motor, cunoscuta si sub denumirea de SLA, fratii decid sa foloseasca timpul care le-a mai ramas impreuna pentru a bifa cat mai mult posibil din lista de dorinte a lui Mike, de la camping in Norvegia pana la calatorii prin iubita Noua Zeelanda a lui Royd. Cand il pierde pe Mike, Royd descopera ca fratele sau mai scrisese o lista, una mai diferita: cincizeci de lucruri pe care si-a dorit ca Royd sa le faca dupa moartea sa. Ceea ce urmeaza este un set de teste incarcate emotional, care il vor scoate pe Royd din zona sa de confort, o calatorie a lui Royd, in incercarea de a bifa toate sarcinile de pe provocatoarea, plina de umor si, adesea, sfasietoarea lista a lui Mike, sarcini care cartograaza viata fratilor, de la copilarie pana la maturitate.

„Dennis Deletant cunoaște România de aproape 60 de ani și tot de atâta vreme călătorește dinspre Vest spre Est pentru a înțelege, pentru a scrie, pentru a ajuta, pentru a pune reflectorul asupra istoriei noastre recente, pe care adesea o știe mai bine decât noi. Suntem întâi de toate în fața unor memorii scrise cu empatie și umor despre acest du-te-vino al său între Londra și București, despre piedicile descurajante puse de Securitatea lui Ceaușescu tânărului cercetător englez dornic să studieze limba și istoria României în anii ’60, despre cât de greu a fost în anii ’70 să obțină un pașaport cu viză de ieșire pentru proaspăta sa soție româncă, despre dosarul de 1.500 de pagini pe care i l-a întocmit Securitatea. Apoi, cartea descrie bucăți de istorie necunoscute în profunzime, pe care Dennis Deletant le elucidează datorită unor întâlniri și conversații importante, dacă nu cumva providențiale. Volumul conturează, de asemenea, portretele unor personaje care au jucat diferite roluri în ultimii 30 de ani și pe care autorul le-a cunoscut bine – Corneliu Coposu, cel care avea să devină liderul opoziției postdecembriste, sau Mircea Răceanu, diplomatul român condamnat la moarte în 1989 pentru că spionase în favoarea Washingtonului. În căutarea României ne ajută să nu uităm, ne povestește de unde venim și ce drum lung am făcut în ultimii 60 de ani. Totul este văzut prin lentila celui care are și destulă distanță, și suficientă apropiere pentru a ne arăta doar detaliile care contează.“ — SABINA FATI

Un volum inedit de scrisori, care ne invită în intimitatea unuia dintre cei mai apreciați scriitori: Ernest Hemingway

„Dragă tată” este un proiect de familie, care ne oferă azi, în premieră, un portret nuanțat al lui Ernest Hemingway, unul dintre cei mai apreciați și mai controversați scriitori ai secolului al-XX-lea. Un clasic prin excelență, Hemingway nu a încetat vreodată să fascineze, însă omul din spatele legendei a rămas, în mare, necunoscut. Patrick, sau bătrânul Șoricel, așa cum îl alinta Hemingway pe fiul mijlociu, regrupează în acest volum inedit o parte dintre scrisorile pe care le-au schimbat de-a lungul a trei decenii și ne invită astfel în intimitatea seducătoare a relației dintre ei, oferind o perspectivă nouă, sensibilă asupra imaginii tatălui său.

În acest volum, îl vedem pe Hemingway plecat la luptă fără puștile lui preferate, ci doar cu speranța de a putea cuceri sau recuceri un teritoriu inepuizabil: relația cu fiul, cu fiii. Este o carte în care se vânează și se pescuiește mult, dar, mai presus de toate, e o carte despre iubire și distanțe, despre părinți și fricile lor, despre copii și capriciile lor, despre un soi de imposibilitate de a mai recupera ceva în plină tranziție sau în plină degradare.

Incitanta, captivanta si profund revelatoare, lucrarea de fata este o analiza completa a mandatului de prim-ministru al Theresei May.

În Tour de Force, Mark Cavendish ne împărtășește povestea revenirii sale spectaculoase, după o lungă perioadă de boală, la cel mai important circuit de ciclism din lume, Turul Franței 2021, pe care la câștigat spre admirația tuturor într-un „tur de forță” care a făcut istorie.

Filozofii Élisabeth de Fontenay și Alain Finkielkraut reașază la loc de cinste tradiţia schimbului epistolar. În pofida prieteniei de peste patruzeci de ani, subiectele care-i despart sunt numeroase și ţin mai ales de adeziunile ideologice ale fiecăruia. În această dispută captivantă, interlocutorii apelează la Foucault, Levinas, Adorno sau Kundera, abordând teme precum identitatea, feminismul, teoria de gen, conservatorismul, papa Francisc, drepturile omului sau iudaitatea. Sunt teme actuale, teme pentru care se poartă războaiele culturale ale epocii noastre.

Viata remarcabila a uneia dintre doamnele de onoare ale printesei Margaret, care a fost si domnisoara de onoare la incoronarea reginei. Anne Glenconner ne dezvaluie evenimente reale de la baza serialului The Crown, dar si viata sa plina de drame, tragedii si curaj, cu inteligenta minunata si rezilienta extraordinara care o definesc.

Cine deschide Cartea pasilor are parte de o experienta initiatica. Doi poeti in care arde flacara duhului, Liliana Ursu, in rolul mentorului, si Laurentiu-Ciprian Tudor, ca discipol, stau impreuna la sfat de taina, punandu-si la cale si primenindu-si sufletele. (...) Pornind de la viziunea varstelor percepute ca niste harti ascunse (opt la numar), cu o cuprindere crescatoare din ce in ce mai ampla, Liliana Ursu il invita pe cititor sa calatoreasca impreuna cu ea in timp si spatiu, din copilarie in adolescenta, din tinerete si maturitate pana in trecutul apropiat. Succesiunea intrebarilor puse de Laurentiu-Ciprian Tudor nu urmeaza strict o ordine cronologica, fiind dictata, adesea, de imboldul afectiv, de spontaneitatea afinitatilor elective sau de o logica a intuitiei poetice. Ceea ce cucereste pe parcursul lecturii acestei carti atipice, in cel mai bun sens al cuvantului, este natura palimpsestica a expunerii. In destainuiri, Liliana Ursu include poeme, proze scurte, pagini de jurnal, dialoguri si solilocvii, scrisul ei deschizandu-se intr-un evantai de splendori artistice care ne taie respiratia. - Monica Pillat

Ediție îngrijită de Mihai-Răzvan Ungureanu

Golda Meir, prima femeie prim-ministru în Israel, a fost adulată și contestată deopotrivă. Autobiografia ei intitulată Viața mea a devenit imediat după publicare, în 1975, un bestseller. Și așa rămâne până astăzi, figurând în toate clasamentele comerciale, indiferent de epocă sau de referințe culturale. Însă nu este cartea doveditoare a unui succes, ci mărturia unei continue lupte.

„La un moment dat, mi-a spus: «Ați vrea să facem o fotografie, domnule senator?» Am răspuns onorat, «Da, doamnă», ușile s-au deschis, am ieșit din birou, iar fotografii, care așteptau, și-au pus aparatele în mișcare. Presupun că arătam îngrijorat pentru că, fără să-și ia ochii de la fotografi, mi s-a adresat: «Domnule senator, păreți atât de îngrijorat». I-am răspuns «Doamnă prim-ministru, mi-ați descris o imagine… Dumnezeule!», și ea mi-a zis: «Oh, nu vă faceți griji. Avem o armă secretă în conflictul nostru cu arabii…». M-am întors către ea, crezând că îmi va face o destăinuire, și am întrebat-o: «Care este aceasta, doamnă prim-ministru?». Mi-a spus: «Vedeți, noi nu avem unde să plecăm de aici».”

Joe Biden, Președintele SUA, după întâlnirea cu Golda Meir din 1973

Ediţie îngrijită, cronologie şi note de Marina Vazaca

Carnetele lui Albert Camus, cu notaţii şi însemnări aparent dezordonate, dar făcute cu consecvenţă începând de la 22 de ani şi până aproape de sfârşitul vieţii, oferă o imagine cât se poate de vie, în niciun fel trucată, a evoluţiei sale sufleteşti şi intelectuale, a demersului său creator şi, în acelaşi timp, o cheie a secretului tăriei sale de caracter, în ciuda fragilităţii fizice. Din perspectiva timpului, aceste notaţii se dovedesc a fi tot atâtea jaloane aşternute pe drumul pe care s-a înscris Albert Camus atunci când, „exilat din frumuseţea firească” de o istorie vrăjmaşă, a înţeles că poetul trebuie să devină în primul rând poet în acţiune. Şi, judecând după ceea ce consideră el demn de reţinut în scris, se pare că misiunea i-a devenit mai lesne de îndeplinit, pentru că lui nimic din ceea ce este omenesc nu-i era străin. (Marina Vazaca)

„Să sporeşti fericirea unei vieţi de om înseamnă să extinzi tragicul mărturiei lui. Opera de artă (dacă este o mărturie) cu‑adevărat tragică trebuie să fie cea a unui om fericit. Pentru că acea operă de artă va fi în întregime izvorâtă din moarte.” (Albert Camus)

„Problema este să dobândeşti măiestria de a trăi (de a fi trăit, mai degrabă) care să depăşească măiestria de a scrie. Iar la sfârşit, marele artist este mai înainte de orice un mare trăitor (înţelegându‑se că a trăi, aici, înseamnă şi a gândi despre viaţă – înseamnă chiar acest raport subtil dintre experienţă şi conştientizarea ei).” (Albert Camus)

„Cel care nu dorește nimic, nu speră nimic și nu se teme de nimic nu poate fi artist.” (A.P. Cehov)

„Burghezia ține mult la așa‑numitele tipuri «pozitive» și la romanele cu finaluri fericite, întrucât ele îi alimentează ideea că poți să acumulezi capital și să‑ți păstrezi neprihănirea, poți să fii o fiară sălbatică și totodată fericit.” (A.P. Cehov)

„Dacă ne-am săturat de propriul nostru materialism, trebuie spus că până și cel mai neînsemnat scriitor rus are un respect înnăscut față de spiritul uman. […] Profunzimea prozei rusești, dar și sentimentul de disperare vin din faptul că nu există un răspuns definitiv, că viața, dacă este examinată cu onestitate, înseamnă întrebare după întrebare și că aceste interogații deznădăjduite trebuie lăsate să răsune iar și iar după ce povestirea sau romanul s-a încheiat. Poate că scriitorii ruși au dreptate; fără îndoială, ei văd mai departe decât noi. Dar poate că și noi vedem ceva ce lor le scapă: vocea protestatară din literatura noastră e vocea unei vechi civilizații, care a sădit în noi instinctul de a ne bucura și de a lupta mai degrabă decât de a suferi și de a înțelege.” (Virginia Woolf)

„Ca artist, Cehov nici măcar nu poate fi comparat cu scriitorii ruși de dinaintea lui – cu Turgheniev, cu Dostoievski sau cu mine. Cehov are propriul lui stil unic, ca al pictorilor impresioniști. Te uiți cum, parcă la întâmplare, pictează cu culorile care-i sunt la îndemână, iar acestea par să nu aibă nici o legătură între ele. Dar, dacă te îndepărtezi puțin și privești, impresia e completă: ai în față o imagine strălucitoare și irezistibilă a naturii. Și încă un semn evident că Cehov e un adevărat artist: îl poți reciti de mai multe ori.” (Lev Tolstoi)

Muzica are atâtea calități spirituale, încât nu ar trebui să ne surprindă faptul că numeroși compozitori au avut o credință puternică. Și totuși acesta este un subiect rareori adus în discuție în biografiile marilor muzicieni și compozitori. Oamenii ascultă muzică, citesc despre muzicieni și pot studia literatura muzicală ani de zile, fără a cunoaște ceva despre credința creștină a marilor muzicieni.

O ediție complet revizuită și mult îmbogățită a volumului Dostoievski văzut de contemporanii săi, care s-a bucurat de o foarte bună primire la apariția sa, în 2014. Cele 47 de mărturii grupate în 11 secțiuni și o anexă descriu etapele evoluției unei personalități depășind cu mult limitele unui „simplu” literat, pentru a alcătui portretul unui eroic căutător al adevărului și al lui Dumnezeu, nemuritor nu doar prin dramatismul personajelor pe care le-a creat, ci și prin puterea unică de transfigurare a ideii de suferință și de sacrificiu.

„Leonard Mlodinow a înfăptuit imposibilul. A alcătuit cu măiestrie un portret pătrunzător, intim și emoționant al lui Stephen Hawking, una dintre cele mai mari minți ale timpului nostru, tratând totodată perfect riguros aspectele ținând de fizică. Hawking ar fi fost mândru de această carte.“ — MICHIO KAKU

Puțini oameni de știință sunt atât de cunoscuți marelui public ca Stephen Hawking. La făurirea imaginii sale, devenită arhetipală la fel ca a lui Einstein, au contribuit, pe lângă cercetările revoluționare din cosmologie, cărțile de popularizare vândute în zeci de milioane de exemplare, dar și curajul și tenacitatea cu care Hawking și-a înfruntat boala – imobilizat în scaunul cu rotile, incapabil să vorbească, păstrând legătura cu cei din jur doar prin mișcarea ochilor, mimică și vocea unui computer.

Prieten cu Hawking vreme de cincisprezece ani, coautor împreună cu el la două cărți, fizicianul american Leonard Mlodinow povestește amintirile colaborării lor dezvăluind firea intimă a unui personaj fragil și în același timp robust, stoic, dar și plin de vitalitate, uneori sarcastic, dar în fond tandru, profitând de izolarea adusă de boală, dar căutând mereu relațiile umane. În paralel, Mlodinow reconstituie în termeni simpli și intuitivi evoluția spectaculoasă, timp de cinci decenii, a ideilor cosmologice ale lui Hawking concentrate asupra întrebărilor fundamentale: Cum a început universul? De ce există un univers? De ce legile naturii sunt așa cum sunt?

Un suspect neobisnuit. Uluitoarea poveste adevarata a unui Robin Hood al zilelor noastre Stephen Jackley era un tanar student britanic, cand a inceput criza financiara globala in 2007. Coplesit de indiferenta crescanda fata de egalitatea economica, el a devenit obsedat de ideea de a-si asuma rolul lui Robin Hood.

In Pasi prin lume, Reeve isi rememoreaza copilaria intr-o familie cu venituri medii din vestul Londrei, precum si anii turbulenti ai adolescentei, care s-au incheiat din fericire cu angajarea sa ca ucenic in redactia saptamanalului The Sunday Times. Acesta a fost momentul in care a devenit pasionat de jurnalismul de investigatie, pasiune care avea sa-l poarte ulterior prin cele mai ascunse si periculoase colturi de lume.