Autori străini

„Dintre toate personajele măreţe ale secolului XX, bune sau rele, Winston Churchill a fost personalitatea cea mai valoroasă pentru umanitate şi, totodată, cea mai seducătoare. Nici o altă viaţă nu e presărată cu mai multe învăţăminte, mai ales pentru tineri: cum să foloseşti în favoarea ta moştenirea unei copilării nefericite; cum să profiţi cu entuziasm de toate situaţiile prielnice: fizice, morale şi intelectuale; cum să ai un curaj nebun, să-ţi cultivi succesul şi să nu te laşi impresionat de inevitabilele nereuşite; şi cum să cultivi, în timp ce dai curs ambiţiei nestăpânite, însufleţit de vitalitate şi pasiune, valori precum prietenia, generozitatea, compasiunea şi decenţa.
Nimeni altcineva nu a făcut mai mult decât el pentru menţinerea libertăţii, democraţiei şi a valorilor pe care le preţuim atât în lumea occidentală. Nimeni nu a fost o sursă de spectacol pentru public mai importantă decât el prin suişurile şi coborâşurile impresionante, oratoria magnifică, scrierile şi vorbele pline de forță, izbucnirile de furie şi strălucirea spiritului. A ocupat un loc remarcabil pe scena publică a țării sale şi a întregului mapamond timp de peste şaizeci de ani, loc rămas gol după plecarea sa. Și nici nu a mai existat de atunci cineva care să îmbine atât de fericit o varietate impresionantă de roluri.“ (PAUL JOHNSON)

Fotografia de pe copertă: Winston Churchill, 18 octombrie 1929, Library of Congress

„Ei bine, da, cartea asta mult visată va fi o carte cu năduf... Povestindu-mi educaţia, felul în care mi s-au modelat ideile şi sentimentele, vreau ca neîncetat să se simtă că sunt străin lumii şi idolilor ei. Voi întoarce împotriva întregii Franţe realul meu talent pentru impertinenţă. Am nevoie de răzbunare aşa cum un om obosit are nevoie de o baie.“ (CHARLES BAUDELAIRE)

„Stăpânit în egală măsură de dorinţa de a se înălţa până la contemplarea «tronurilor şi stăpânirilor» şi de nevoia de a savura licorile grele ale păcatului, rând pe rând şi câteodată simultan, atras şi respins de extreme – dragostea chemând ura şi hrănindu-se cu ea –, omul, pradă acestei crude ambivalenţe afective, sfârşeşte prin a se imobiliza în centrul propriei lui fiinţe, cuprins de un soi de dezgust extatic.“ (MARCEL RAYMOND)

„O trăsătură fundamentală a lui Baudelaire e disciplina sa spirituală şi calitatea conştiinţei sale artistice. El întruneşte geniul poetic şi inteligenţa critică. Concepţiile despre procesul poetic stau pe aceeaşi treaptă cu poezia însăşi, lăsând-o adeseori în urma lor.“ (HUGO FRIEDRICH)

„Să fie un dandy: iată modelul umanşi social la care aspiră Baudelaire. Dandy-ul, spune el, trebuie să se preocupe de eleganţa vestimentară, să cultive astfel ideea de frumos în propria-i persoană, să-şi satisfacă pasiunile, să simtă şi să gândească. Contrar însă opiniei curente superficiale, dandysmul nu se reduce la grija pentru gest şi costum, care nu sunt decât simboluri vizibile ale superiorităţii spiritului său. În ce constă atunci semnul acestei «caste trufaşe»? În căutarea originalităţii, în cultul propriului eu, în nevoia de a se delimita faţă de o ambianţă socială şi istorică pe care n-o suportă. Această separare orgolioasă comportă permanenta tensiune a unei ţinute. Chiar suferind, dandy-ul va surâde, ca spartanul sub muşcătura vulpii. Dandysmul apare cumva înrudit cu stoicismul, iar râsul lui este ecoul controlat al unei discipline interioare.“ (LILIANA ALEXANDRESCU)

G L O R I A   E   E F E M E R Ă , D O A R   R E N U M E L E   E   V E Ș N I C.

Élisabeth de Feydeau a studiat istoria. Este specialistă în parfumuri și a publicat numeroase volume traduse în toată lumea.

Jean-Paul Guerlain. Prințul parfumurilor, fondatorul Casei Guerlain, geniul inegalabil al celor mai fericite creaţii olfactive.

Două secole de istorie a amorului și a frumuseții perlate, parfum cu esență de art nouveau, curaj, inspirație, aventură și nebunie rafinată – pe scurt: Parisul luxului și al voluptății.

„Creația e un dar în sine și singurele mele limite au fost limitele imaginației. Selecționând cele mai bune materii prime naturale din întreaga lume, am dus mai departe priceperea familiei, care a ridicat respectul pentru calitate la rangul de filosofie de viață. Trec azi ștafeta, cu încredere și seni­nătate, altor parfumieri, care vor fi și ei capabili, cu talent și pasiune, să asi­gure viitorul grandioasei Case, combi­nând frumusețea cu îndrăzneala.“ - JEAN-PAUL GUERLAIN

Pentru un machiaj perfect tot timpul anului, Guerlain a creat în 1984 pudra Terracotta, primul fard compact din care încă se vinde o cutie la fiecare douăzeci și cinci de secunde, pe tot globul!

În 1925 a venit rândul parfumului Shalimar să troneze în vitrina maga­­­zi­nu­lui de pe Champs-Élysées. Foarte repede declarat o capodoperă, parfumul pătrunzător de dulce, de o dulceață aproape agresivă, și-a primit numele de la mitul indian care a devenit nemuri­tor datorită vestitului palat Taj-Mahal. În vremurile de glorie ale dinastiei mogulilor, Shalimar era numele grădinilor parfumate din Srinagar, Lahore și Kapurthala. În sanscrită, înseamnă „loc al dragostei”, pentru că acele grădini erau paradisul pe pământ.

Guerlain visa neîncetat la o aromă inedită, la un parfum sublim care va fermeca inimile tuturor femeilor. Pentru a-l detrona pe Jean Patou, care lansase Joy, „parfumul cel mai scump din lume”, el a creat Coque d’or, un chypre foarte sofisticat, ale cărui tente de mosc formează o bază uimitor de senzuală. Baccarat a imaginat pentru această creație un sublim flacon de cristal emailat cu aur și safir, numit „papion”, creat ca un omagiu pentru Serghei Diaghilev. Ambalajul pentru Coque d’or a fost desenat de celebrul decorator Jean-Michel Frank, care a conceput decorațiunile și piesele de mobilier pentru viitorul Institut de Beauté Guerlain. Conținutul și forma vor atinge perfecţiunea, iar Coque d’or îl va detrona pe Joy al lui Jean Patou, devenind el cel mai scump parfum din lume!

Scriitoarea chiliană Isabel Allende este o povestitoare fabuloasă, ale carei cărţi, traduse în peste treizeci de limbi, se vând în milioane de exemplare şi au devenit bestselleruri pe patru continente.

Suma zilelor reprezintă continuarea volumului Paula. Dacă Paula este un cutremurător jurnal al unei mame care-şi pierde fiica, Suma zilelor recompune, cu francheţea, umorul şi pasiunea caracteristice scrierilor lui Isabel Allende, istoria recentă a familiei sale greu încercate.

În Suma zilelor, Isabel Allende-scriitoarea părăseşte teritoriul ficţiunii, pentru a depăna un nou capitol al tulburătoarei sale istorii personale. Isabel Allende-mama rememorează pentru fiica ei, Paula, căreia nu a încetat să îi vorbească în clipele de răgaz, cei treisprezece ani scurşi de la despărţirea lor. California, locul unde scriitoarea crezuse că şi-a găsit echilibrul, dar unde asistase neputincioasă la agonia Paulei, diagnosticată cu porfirie, devine scena dificilului proces de reacomodare cu firescul. Înconjurată de acum de copii şi nepoţi, de prieteni dragi şi mereu alături de soţul ei, Isabel Allende recompune imaginea unei familii deloc perfecte, dar cu atât mai umane, şi a unei iubiri care a trecut prin nenumărate încercări, fără ca tragediile să-i stingă flacăra. Din suma zilelor consemnate aici, Allende desprinde un imn închinat vieţii şi dragostei.

 O uimitoare carte de memorii – debutul editorial al unei femei cercetator; un portret emotionant al unei prietenii indelungate; o viziune uimitor de proaspata asupra plantelor, care va schimba pentru totdeauna modul in care priviti natura. 

„Clara Haskil reprezintă însumarea perfecţiunii pe pământ.“ (DINU LIPATTI)

„În timpul vieţii mele, am întâlnit trei genii: profesorul Einstein, Winston Churchill şi Clara Haskil.“ (CHARLIE CHAPLIN)

„Sper ca această biografie adevărată şi plină de consideraţie, care ne îngăduie să urmărim parcursul lung şi adeseori dureros al Clarei Haskil către glorie, să fie totodată o mărturie a admiraţiei şi ataşamentului pe care lumea muzicală le nutreşte pentru o pianistă de neînlocuit.“ (HERBERT VON KARAJAN)

„Clara Haskil a fost un soi de magician: a știut să transforme talentul în geniu, fragilitatea în forță, dificultățile în perseverență și tenacitate. Toate aceste calități o fac să devină o sursă de inspirație și un exemplu pentru fiecare dintre noi – fie că suntem sau nu muzicieni. Și cred că, în epoca în care trăim, avem nevoie mai mult ca niciodată de exemple de autenticitate și de valori. România este țara în care s-a născut Clara Haskil și am convingerea că ține de datoria noastră să o cunoaștem mai bine și să îi aducem omagiul meritat la ea acasă.“ (ALINA AZARIO)

Fotografia de pe copertă: Clara Haskil (1895–1960), pianistă, în 1922

Un bon vivant care și-a trăit viața deasupra dramelor cotidiene și un veritabil roman autobiografic, sub titlul unui faimos vers de Aragon: Frumoasă a fost această viață. Totuși.

Castelan pe linie ereditară, dintr-o veche familie „de robă“, d’Ormesson este și castelanul Literelor franceze: rădăcinile culturii și entuziasmului, ale onoarei și poftei de viață fiind adânc amprentate în Istoria Franței și a lumii largi. Timpul, de multe ori, are răbdare și face dreptate: d’Ormesson scrie onest și pasionat despre lungul său periplu printr-o viață onestă și pasionată dusă în exemplaritate, cu sute de anecdote din universul ascuns al scriitorilor, al politicienilor și al iubirilor interzise. Și despre întâlnirea lui cu frumoasa lume românească a anilor treizeci: Brâncuși, Cioran, Eliade, Anna de Noailles, Martha Bibescu – pe scurt, o Românie cu o imagine justă. Un deliciu!

Părinții mei primeau mulți invitați. Printre siluetele familiare erau, mai ales, două femei excepționale, celebre în vremea lor, mult uitate în zilele noastre, și cu care tata se împrietenise: Martha Bibescu și Elena Văcărescu. Ambele îl cultivau asiduu pe tatăl meu, care le aprecia și le iubea mult, și pe una, și pe cealaltă. Iar ele se detestau cu o frumoasă înflăcărare.

Aceste două eminente doamne nu erau singurii cetățeni români care au reprezentat limba și cultura franceze. Tzara, fondatorul grupului Dada la Zürich în timpul Primului Război Mondial, era de origine română. Sculptorul Brâncuși sau istoricul Mircea Eliade, autor al Mitului eternei reîntoarceri și al Tehnicilor arhaice ale extazului, erau și ei și români, și francezi. Iar mai târziu aveam să-i iubesc și să-i admir mult pe Emil Cioran, moralistul disperat și vesel, autor al Tratatului de descompunere, al Silogismelor amărăciunii, al Căderii în timp, și pe Eugen Ionescu, ale cărui piese Cântăreața cheală, Scaunele, Regele moare au fost adevărate triumfuri.

Există roluri minunate și mari actori. Și există utilități. Toți actorii sunt egali. Dar există vedete de care ne amintim mult timp. Actori precum Homer, Platon, Alexandru cel Mare, Ginghis Han, Rembrandt, Shakespeare, Goethe, Napoleon, Chateaubriand, Tolstoi, Proust, Churchill, Stalin nu sunt uitați. Le avem în memorie gesturile și replicile. Talentul și geniul lor. Sufleorul, plasatoarea, mașinistul, decoratorul și machieuza sunt și ei actori. Iar publicul însuși nu este compus decât din actori. Iar mulțimea de pe stradă, străinii în trecere, bancherii, oamenii străzii, bolnavii din spitale, militarii din cazărmi și condamnații din închisorile lor – toți actori, nimic altceva decât actori. Pictorii, sculptorii, arhitecții, muzicienii, amanții și scriitorii – niște actori. Și cititorii actorilor. Mari sau mici, fericiți sau nefericiți, de geniu sau mediocri, puternici sau sărmani. Toți niște actori, cu rolul lor de jucat.

Jean d’Ormesson este una dintre marile figuri ale literaturii franceze contemporane. Romancier, eseist și filosof, este adesea evocat ca eternul „fericit“, grație seninătății sale îndelung hrănite cultural. Născut la 16 iunie 1925, la Paris, într-o familie aristocratică în care vederile de dreapta și de stânga se calibrau reciproc prin filtrul catolicismului, contele Jean Bruno Wladimir François de Paule Le Fèvre d’Ormesson a studiat la École normale supérieure. Între 1974 și 1977 a condus prestigiosul cotidian Le Figaro. În 1973 a devenit membru al Academiei Franceze, preluând fotoliul lui Jules Romains, după ce obținuse, în 1971, marele premiu pentru roman al Academiei Franceze, pentru La Gloire de l’Empire.

Fragrance-cult, efluvii mitice si opere de arta lichida

Vin din Alep: un refugiat sirian povesteşte despre frică, oroare şi speranţă!

Cartea de faţă prezintă drumul spre libertate şi spre o viaţă normală al unui tânăr sirian din cartierele sărace din Alep, îndrăgostit de Gustave Flaubert şi de Paul Éluard. Acesta călătoreşte din Levant până în regiunea franceză Bretania, trecând prin Istanbul şi prin lagărele de refugiaţi de pe Insula Leros. Este odiseea unui erou necunoscut care, punându-şi viaţa în pericol, a traversat Marea Egee la bordul unei mici ambarcaţiuni, în căutarea unui loc unde să se simtă în siguranţă.
în această carte, putem vedea pentru prima dată din interior, prin ochii unui refugiat obişnuit, aspecte ale celei mai importante crize migraţioniste de la cel de-al Doilea Război Mondial încoace.

JOUDE JASSOUMA, originar din Alep, Siria, a fost întâmpinat cu simpatie şi înţelegere de locuitorii unui sat din Bretania, Martigne-Ferchaud. Este unul dintre cei zece mii de sirieni care au ajuns în Franţa din cele aproximativ cinci milioane de persoane aruncate pe străzi de război.

LAURENCE DE CAMBRONNE a fost redactor-şef la revista Elle, iar acum scrie pentru M Le Monde. Este implicată în activitatea unor asociaţii care le oferă ajutor emigranţilor ajunşi pe insula grecească Leros, trăind jumătate din an în Grecia, unde l-a cunoscut pe Joude.

In acest volum biografic, Romain Rolland aduce un tribut imaginii si luptei lui Mahatma Gandhi. Omul care a renuntat la o cariera banoasa in avocatura va ajunge sa mobilizeze numeroasa populatie a Indiei impotriva xenofobiei si a nedreptatilor savarsite de Imperiul Britanic.

Rolland descrie cu afectiune personalitatea lui Gandhi, punand accent pe credinta acestuia in hinduism, lipsita de fanatism si de orgoliu, pe modestia lui, pe contrastele pe care a reusit sa le impace atat de bine: eroul Indiei era un om cult, scolit in Anglia, admirator al lui Tolstoi, traducator al operelor lui Platon, dar totodata isi iubeste fara rezerve cultura si religia indiana. Desi incarcerat si contestat de fortele coloniale, Gandhi si-a pastrat forta interioara si vointa de a-si ajuta compatriotii.

„Se pare ca trebuie intotdeauna ca un popor sa se sacrifice, pentru ca lumea sa se reinnoiasca... Evreii au fost sacrificati pentru al lor Mesia, pe care nu l-au recunoscut atunci cand a sosit printre ei, atunci cand, pe crucea insangerata, a adus speranta, desi poporul evreu il purta in suflete vreme de secole. Soarta indienilor este mult mai fericita, intrucat ei l-au recunoscut pe Mesia al lor. Iar indienii se indreapta cu bucurie catre sacrificiul care trebuie sa-i elibereze.”

„. . . Gandhi, sub vesmantul Crezului hindus, ascundea o mare inima crestina. Un Tolstoi mai tandru, mai potolit si, daca pot sa spun asa, mai natural «crestin», in sens universal: caci Tolstoi a fost crestin mai putin prin natura, cat prin vointa. Asemanarea dintre cei doi este mult mai evidenta, sau, mai bine spus, influenta lui Tolstoi se adevereste a fi mai puternica in apelul de condam nare pe care-l face Gandhi contra civilizatiei de tip european.” - Romain Rolland, Mahatma Gandhi

„Definitia lui Gandhi este exacta: el nu le cere niciodata oamenilor decat ceea ce pot ei sa dea. Dar le cere tot ceea ce ei pot da.”

„Gandhi este de o sinceritate imaculata! Mintea sa nu este ametita de elixirul puterii, nici inima sa nu este amagita de vanitate. El este si ramane un om asemanator tuturor oamenilor...”

  Patroana a artelor inca din anii 1930, Peggy Guggenheim ne ofera, intr-un autoportret plin de sinceritate, o perspectiva din interior asupra inceputului artei moderne, facand marturisiri revelatoare despre familia sa bogata si excentrica, despre relatiile sale personale si oferindu ne portrete adesea surprinzatoare ale artistilor insisi. Confesiunile unei dependente de arta imortalizeaza un capitol insemnat din istoria artei moderne, precum si personalitatea uneia dintre cele mai fervente sustinatoare a ei.

     Fragment din jurnal:

Lawrence Osborne este, poate, unul dintre cei mai eruditi calatori si bautori contemporani (sper ca volumul de fata clarifica nuanta subtila dintre bautor si consumator de alcool), iar povestea pe care o spune este o incercare de a-si rezolva ceea ce el numeste „o criza personala, o curiozitate privata“, luandu-si cateva luni pentru a se „drege“ dupa o serie de episoade alcoolice. 

Dincolo de nivelul declarativ, ramane insa o intrebare nerostita: ce (se) poate invata de la tarile care au interzis alcoolul (desi, daca cineva poate gasi ceva de baut in asemenea locuri, acesta este connaiseur-ul Osborne)? Raspunsul este o scufundare fascinanta intr-un carusel complex de idei si ipoteze dintre cele mai vechi, despre modul in care concepem functionarea celor doua lumi pe care le numim Estul si Vestul, despre placerea si lupta dintre a bea si a nu bea si despre ritualul de a obtine o bautura atunci cand vrei si unde vrei, fie intr-o fabrica de bere din Pakistan, intr-o vie din afara Beirutului, in bordelurile pozitionate de-a lungul frontierei dintre Malaezia si Thailanda, in insulele din estul Scotiei sau de Anul Nou in Oman. 

O poveste dureros de sincera, de o onestitate dezarmanta. O carte de citit la orice ora, de preferat cu o pauza la ora 18:10. LOUIS ULRICH 

O meditatie reconfortanta, sclipitoare, despre toate, de la calitatile universale pe care trebuie sa le intruneasca un bar bun, pana la misterele vodcii… Neincetat subtila. Boston Globe

Memoriile lui W.B. Yeats ofera un lung sir de relatari personale captivante cu privire la numeroase figuri culturale ale Irlandei si Angliei secolului XX. Il cunoastem pe poetul si dramaturgul Yeats, fondatorul celebrului Teatru Abbey din Dublin, si asistam la dezvoltarea imaginatiei sale poetice. Poetul scrie cu sinceritate despre viata sa amoroasa, precum si despre conexiunea care considera ca exista intre viata si opera lui. Astfel, volumul descrie o viziune personala asupra artei, putand fi considerat un material auxiliar foarte util pentru intelegerea poemelor si pieselor de teatru ale lui W.B. Yeats.

„Cautam pasiunea, mai presus de toate pasiunea religioasa, ca pe cel mai de pret bun al vietii si nutream in permanenta speranta secreta a unei initieri misterioase.”

„Intr-o dupa-amiaza, treceam peste un mic paraias si, cand am sarit, am avut un sentiment foarte strain mie – caci toate gandurile mele erau pagane –, sentimentul absolutei dependente de vointa divina. A trecut intr-o clipita si mi-am spus: «Asta este ceea ce simt crestinii».”

„Am fost intotdeauna constient de faptul ca sunt oarecum neajutorat sau poate chiar nedemn de incredere; nu-mi puteam pastra opiniile printre cei care le considerau neserioase, daca simteam oarece simpatie pentru acei oameni. Ma acuzam intotdeauna de lipsa de loialitate fata de un prieten absent. Se pare ca eram incredibil de timid. Uneori, aceasta timiditate devenea inexplicabila, imi este si astazi inexplicabila si a ramas ca o amintire dureroasa in memoria mea.” - W.B. Yeats,  Memorii

In acest volum sclipitor si savuros, Alan Watts isi consemneaza evolutia spirituala si filosofica: de la copilul unor conservatori religiosi pana la profesorul spiritual neconventional care provoaca occidentalii sa sfideze conventiile si sa gandeasca singuri. Inca de la inceputul vietii sale intelectuale, Watts se dovedeste a fi un renegat al filosofiei si un autodidact care a ajuns la budism prin intermediul invataturilor lui Christmas Humphreys si ale lui D.T. Suzuki. Pe calea mea combina in mod inspirat tipul de filosofie neconventionala a lui Alan Watts si relatarile – adesea pline de umor – despre diversi guru, celebritati si experiente cu droguri psihedelice, precum si observatiile profunde ale autorului referitoare la cultura occidentala. Astfel, avem privilegiul de a cunoaste un personaj captivant, care nu s-a temut niciodata sa-si urmeze calea, devenind un exemplu de libertate spirituala.

Poate cel mai important interpret apusean al gandirii orientale, pentru lumea moderna. - New York Times

Mare parte din secretul vietii consta in a sti cum sa razi si, de asemenea, cum sa respiri. - Alan Watts, Pe calea mea

In volumul sau autobiografic, Mark Twain se prezinta cititorului intr-o lumina inedita. Intr-o proza spumoasa, plina de ironie si autoironie, scriitorul american povesteste cu naturalete evenimente stanjenitoare ori neobisnuite din propria copilarie si tinerete, isi admite neajunsurile si defectele, zugraveste caracterul pitoresc al locuitorilor din zonele rurale americane.

Mark Twain se dezvaluie atat ca om de lume si prieten, cat si ca sot si tata iubitor, iar pasajele din jurnalul fiicei sale favorite, pe care autorul le include in volumul de fata, sunt marturii pretioase si emotionante despre viata intima a unui autor american legendar. In Capitole din autobiografia mea straluceste mai putin scriitorul Twain si se contureaza mai mult omul Twain, care nu si-a pierdut niciodata latura ludica, ba chiar a imbratisat-o, transformand-o in vocatie.


Pisicile mele se mai aseamana cu fiintele umane si intr-un alt fel: cand Cenusa incepe sa faca parada cu sentimentele sale prefacute, celelalte din gasca se iau dupa ea, ca sa fie si ele in rand cu lumea. La fel fac si oamenii care se tem sa nu ramana in afara grupului; oricare ar fi moda, ei se conformeaza, fie ca le place acea moda, fie ca nu, pentru ca le lipseste curajul de a o ignora si de a-si croi propriul drum. Tuturor le-ar placea sa imbrace haine largi si confortabile, colorate si spectaculoase, si asa au si facut pana acum un secol, cand un rege sau un alt magar cu influenta a introdus nuantele sobre, disconfortul si uratenia in imbracamintea masculina. Publicul docil a capitulat in fata acestui afront; in consecinta, inca ne aflam in aceasta odioasa captivitate si probabil ca tot aici vom ramane pentru mult timp.

 In ceea ce priveste imitatia slugarnica, omul intrece maimuta de fiecare data. Omul de rand este lipsit de opinii independente. Nu e interesat sa nascoceasca o parere proprie, prin analiza si reflectie, ci e doar nerabdator sa afle ce parere are vecinul sau si sa o adopte cu slugarnicie.

Mama a avut destul de multa bataie de cap cu mine, dar cred ca i-a placut. Fratele meu, Henry, nu-i facea nicio problema. El era mai mic cu doi ani decat mine si cred ca monotonia neintrerupta a bunatatii, sinceritatii si supunerii sale ar fi fost un calvar pentru ea, daca nu as fi asigurat eu diversitatea, tragand spre cealalta directie. Eram un tonic pretios pentru ea.

Am fost intotdeauna un om distrat. M-am nascut asa; de aceea, comiteam constant, aproape fara sa-mi dau seama, tot felul de delicte minore care aduceau asupra mea umilinte. Acestea ar fi trebuit sa ma umileasca, dar nu o faceau, pentru ca nu realizam ce se intampla. - Mark Twain, Capitole din autobiografia mea

In acest volum avem privilegiul de a face cunostinta cu Charles Darwin nu doar in calitate de om de stiinta, ci si ca prieten, ca tata, ca sot si fiu iubitor. Darwin ne face partasi la existenta sa de zi cu zi, ne impartaseste metodele sale de lucru, amintiri dragi din copilarie si din tinerete – toate acestea facând din Viata mea o carte induiosatoare si totodata captivanta.

Francis, unul dintre fiii naturalistului, intervine cu un text propriu, oferind o perspectiva inedita si bine-venita asupra caracterului si stilului de viata al  tatalui sau. De asemenea, Francis ofera informatii despre arborele genealogic al naturalistului, precum si despre personalitatea bunicului si a tatalui acestuia.

Mintea indrazneata si neobosita, integritatea si simplitatea caracterului lui Charles Darwin sunt dezvaluite in aceasta relatare personala a vietii sale. Pasiunea lui pentru stiintele naturale i-a animat existenta, dar nu l-a impiedicat sa se bucure din plin de familie si prieteni, precum si de mici placeri precum lectura romanelor sau muzica.                                                                                
                                                                                                                                *

„Nu cred sa existe modalitate mai buna de a-mi petrece viata decat aducandu-mi mica mea contributie pe taramul stiintelor naturii. Cred ca am facut-o cum m-am priceput mai bine, iar criticii pot spune ce vor, dar nu imi vor zdruncina aceasta convingere.”

„Dar nu m-am dedat niciunei alte activitati cu atata pasiune la Cambridge, nicio alta activitate nu mi-a oferit atata placere precum colectionarea gazelor. Era vorba despre simpla placere de a colectiona, caci nu le disecam si nu comparam decat arareori caracteristicile exterioare cu descrierile publicate.”

„Uitandu-ma in urma, acum imi dau seama ca dragostea mea pentru stiinta a prevalat treptat asupra tuturor celorlalte pasiuni.”- Charles Darwin, Viata mea

Leon Leyson avea numai 10 ani cand nazistii au invadat Polonia, iar familia lui a fost fortata sa se mute intr-un ghetou din Cracovia. Cu un noroc incredibil, perseverenta si curaj, Leyson reuseste sa supravietuiasca sadismului nazistilor. In final, generozitatea si iscusinta unui barbat german numit Oskar Schindler au fost cele care i-au salvat viata lui Leon, ca si unor membri din familia lui, numele lor fiind adaugate pe lista muncitorilor evrei din fabrica acestuia - o lista ce a devenit faimoasa in toata lumea: Lista lui Schindler. Aceasta este singura carte de memorii publicata vreodata de un copil supravietuitor de pe Lista lui Schindler si ilustreaza perfect demnitatea autorului.

Seria de documentare despre expeditia lui Levison Wood in Himalaya a fost difuzata de Channel 4.

Dupa calatoria sa de-a lungul Nilului, cea mai provocatoare expeditie de pina acum a lui Levison Wood porneste din Afganistan de-a lungul Drumului Matasii si traverseaza cinci tari, inclusiv misteriosul regat Bhutan. Pe urmele marilor exploratori, Levison Wood strabate tinuturile de la poalele muntilor Himalaya si intilneste personaje fascinante – carausi, mistici, soldati, traficanti si pastori. Merge pe drumurile folosite de localnici, descoperind povesti de viata emotionante, infrunta pericole pe Linia de Control dintre Pakistan si India sau in teritoriile disputate din Kashmir si este martorul dezastrelor provocate de cutremur in Nepal. In sase luni, Wood si ghizii sai parcurg peste 2.700 de kilometri pe acoperisul lumii – o lume aflata in pragul unor schimbari dramatice.

Orhan Pamuk este laureatul Premiului Nobel pentru Literatura in anul 2006.

    Istanbul impleteste in paginile unei singure carti doua povesti la fel de sinuoase si de cuceritoare: cea a primei jumatati din viata scriitorului si cea a orasului in care s-a nascut si pe care il cunoaste mai bine ca nimeni altul. In vastele apartamente ale familiei Pamuk, intesate de urmele unei bunastari in declin, se fac simtite aceeasi inclestare intre vechi si nou, aceeasi melancolie si aceeasi criza identitara ce plutesc si pe strazile Istanbulului. Vestigiile unei glorii de mult apuse a marelui oras, odinioara capitala puternicului Imperiu Otoman, cedeaza acum locul imenselor cladiri de locuinte si centre comerciale. Portretul autorului in tinerete si al orasului vazut prin prisma amintirilor sale de o uimitoare claritate e dublat de marturiile scriitorilor si artistilor care i-au marcat inceputurile evolutiei spirituale.

    Fragment din volumul "Istanbul" de Orhan Pamuk:

    „Aceasta relatie de dragoste si ura nu s-a sfarsit niciodata, data fiind dorinta patimasa a occidentalizantilor de a se bucura de acceptarea Occidentului, de a auzi din partea celor mai alese condeie si organe de presa ale Occidentului ca sunt la fel ca occidentalii. Scriitori ca Pierre Loti nu ascund insa deloc faptul ca indragesc, de fapt, foarte mult Istanbulul si, deopotriva, pe turci dintr-un motiv cu totul contrar: pentru ca au reusit sa-si conserve aspectele „exotice", orientale, care nu aduc cu cele occidentale. Pierre Loti ii critica pe istanbulezi pentru ca se occidentalizasera, pentru ca incepusera sa-si piarda caracteristicile traditionale, insa turcii care-l indrageau se recrutau, de fapt, din randurile unei minoritati restranse, in curs de occidentalizare. Dar universul romanelor si scrierilor exotice, mai mult decat edulcorate ale lui Pierre Loti si cititorii istanbulezi occidentalizati se intalneau intr-un „filoturcism" foarte necesar atunci cand apareau probleme politice la nivel international.
    In memoriile lui Andre Gide referitoare la calatoria sa in Turcia, petrecuta in 1914, acest „filoturcism” bun la toate dispare. Dimpotriva, Gide arata ca nu-i plac deloc turcii, apeland, in plus, nu la cuvantul natie, ci la cuvantul rasa, care ajunsese treptat sa fie la moda: rasa aceasta este pe potriva oribilelor vesminte pe care le poarta! Scrie, plin de mandrie, ca voiajul in Turcia i-a reamintit de superioritatea civilizatiei occidentale, ba chiar a Frantei. Presa populara turca, ziarele si revistele n-au raspuns, asa cum se intampla astazi in asemenea imprejurari, acestor afirmatii care, la vremea aparitiei lor, ii ofensasera nespus pe cei mai proeminenti scriitori turci ai vremii, in frunte cu Yasar Kemal, iar intelectualii turci din Istanbul au suferit in tacere, tainuind respectivele insulte. Intelectualii occidentalizati socoteau desigur, in sinea lor, ca insultele lui Gide erau indreptatite, ceea ce le motiva, in parte, atitudinea. La un an de la aparitia, in volum, a articolelor insultatoare ale lui Gide cu privire la tinuta vestimentara a turcilor, Ataturk, cel mai mare occidentalizant al acestora, urma sa interzica, prin Reforma vestimentatiei, toate tipurile de imbracaminte care nu corespundeau tinutei occidentale.”

  "Cartea minunata a regizorului Alexander Hausvater ne cucereste prin faptul ca ne investeste cu demnitatea de cititori cautatori de sens. Oarecum, autorul mi-a parut la inceput un fel de descendent rebel al povestirilor hasidice. Cele care aduceau lumii parabole nascute in comunitatile raspandite si care, uneori, in expresia lui Martin Buber sau S.Y. Agnon, au produs adevarate capodopere ale intelepciunii, alteori chiar creatoare ale unei gandiri paradoxologice. Dar copilul Hausvater nu vrea sa ne impinga spre actiuni de reflectie programatica, spre teme importante pentru comunitate, ordonate si indexate cu semnele intelepciunii. Pesonajul central, povestasul, evadeaza continuu, cautand sa scape de suferinta sau de stagnare. Copilul se lupta cu timpul, nu vrea sa devina matur, nu vrea sa aleaga intre profesii, mereu se teme de finitudine si cauta o usa intredeschisa, spre o noua experienta. Uneori, da drumul fanteziei, dar evadarea ramane in „rama” povestii, vrea sa aduca existenta mai aproape de sufletul lui si poate chiar mai aproape de noi.
    Nu o singura carare este pierduta, obsesie devenita moda in secolul al XX-lea prin care le pierdem si care trebuie reinventate prin poveste. Aceasta poate deveni o obsesie pentru literatura sau teatrul care urmeaza sa se nasca in secolul al XXI-lea si unde rebelul Alexander Hausvater este si pionierul care le cauta, le gaseste si ni le arata cu generozitate prin tot ceea ce face. Volumul de fata este o capodopera si merita citit, initiind o experienta catharctica, dar si un experiment intelectual." - Vasile Dancu (fragment din prefata la cartea Ce daca, 2017)


    Fragment din volumul "Ce daca" de Alexander Hausvater:

    ”CRAVATA DE PIONIER

    Acea bucata de material rosu, parca metal pretios, era mandria mea. Nu lasam pe nimeni s-o spele, s-o calce, doar pe mama, dar sub supravegherea mea stricta. Era un covor magic care ma ducea prin vazduh dintr-un loc in altul. In spate, prin istorie, la epoca medievala sau si mai in spate, la cea biblica, eram aici, acolo, eram peste tot, gratie cravatei de pionier. Adevarul e ca noaptea, cand ma culcam, o puneam sub perna si, cand ascultam teatru la microfon, parca si ea avea o voce care tot imi vorbea, ca si cum ma cunostea pe dinafara. Adica eu ascultam Cidul, Fedra, Cyrano de Bergerac, Medeea, ce nu... si cravata imi tot sufla ca intr-o zi si eu voi fi erou in propria mea piesa de teatru. Intr-o seara, mama si tata au intrat in camera mea, au inchis radioul si mi-au soptit ca le-a venit plecarea in Israel. Asa ca eu trebuie sa ma pregatesc, sa invat ebraica si tot felul de minuni despre o tara de nisip care nu era a mea.
    „Cum asta? Sa nu mai am camera mea? Sa nu mai am prieteni, colegi, sa-l uit pe Valentin, pe Dan, pe Jerry, pe Judith? Sa nu mai stiu daca Dinamo a castigat sau a pierdut duminica, sa nu ma mai cert cu doamna Ghelbert, care isi pierdea dintii de fiecare data cand se enerva cu mine. Nici gand, voi plecati. Eu raman aici!"
    Mama m-a mangaiat usor pe frunte.
    „Vei pierde si cravata de pionier. Ti-o vor lua, asa s-a intamplat cu toti ceilalti care au plecat. Ti-o vor lua si nu-ti va fi usor."
    Sala era plina pana la refuz. Noi astia care primiseram plecarea in Israel eram aliniati in fata unei mese lungi, in spatele careia sedeau niste oameni pe care nu-i cunosteam, ceva sefi, cica ei conduceau pionierii. In sala sedeau toti elevii de la clasa I-a la clasa a IV-a. Era o tacere densa ca ceata zi de iarna. Langa mine, Miriam din clasa B plangea. Mi-am spus: ea e norocoasa, eu sunt baiat, asa ca nu mi-am permis sa plang. Dar eram terorizat. Imi vor lua cravata de pionier! Si eu, care imi facusem zeci de noduri la cravata, stiam ca tot o vor da jos si mi-o vor lua pentru totdeauna.
     La microfon un tip cu ochelari tot ii dadea inainte cu..., ba chiar urla despre... tradatori de tara, dusmani ai poporului, cadre nedemne sa poarte cravata de pionier.”

La rugamintea fiicei ei, care voia „sa pastreze cateva amintiri de la mama ei cam ciudata“, Francoise Dolto, renumita specialista in psihanaliza copilului, trece in revista propria copilarie si tinerete. Isi reaminteste nu numai perioada de inceput a vietii, petrecuta intr-o familie cat se poate de normala, ci ne dezvaluie si o multime de anecdote savuroase, vesele sau triste, ce pot la fel de bine sa formeze sau sa distruga un copil. De unde si vocatia sa precoce, caci inca din adolescenta spunea ca vrea sa fie „un medic care sa rezolve problemele copiilor – probleme ce nu pot fi considerate boli adevarate, fiind mai degraba legate de neintelegerile din familiile in care viata celor mici este complicata, in conditiile in care ar putea fi atat de simpla“. Departe de a fi un text stiintific, pur teoretic, cartea este o marturie autobiografica, din care razbate libertatea si pasiunea.

„Eu sunt Jose Mourinho si nu am de gand sa ma schimb. Vin la pachet cu toate defectele si calitatile mele.”

Experienta de antrenor la unele dintre cele mai mari cluburi din lume – Porto, Chelsea, Inter Milan, Real Madrid si Manchester United – l-a transformat intr-un om care stie ce trebuie sa faca ca sa castige. Dar oare comportamentul de la marginea terenului si din fata camerelor de luat vederi il exprima pe adevaratul Mourinho sau reprezinta doar un rol pe care il joaca in fata ochilor lumii intregi?

Incepand cu 2004, dupa ce Mourinho a trecut la fotbalul englez, Robert Beasley a urmarit cu multa atentie cariera acestuia. Fiind un jurnalist de sport foarte premiat, Beasley s-a bucurat de privilegiul accesului in cercul de apropiati ai Alesului, unde a descoperit un om pe care putini au ajuns sa-l cunoasca cu adevarat, si o persoana care, intre timp, i-a devenit si prieten.

Aceasta este povestea lui José Mourinho, una foarte personala, din care veti afla cum functioneaza mecanismele mintii faimosului antrenor, dar si informatiile din culise si istoriile complicate ale transferurilor intre cele mai mari cluburi. Veti descoperi un om care va pune intotdeauna familia si prietenii mai presus de fotbal, un José Mourinho asa cum nu vi l-ati fi imaginat vreodata. O poveste la capatul careia veti ajunge sa priviti lumea prin ochii lui José.

„M-am nascut ca fiu al unui fotbalist si am crescut ca fiu al unui antrenor. In ziua nasterii mele, tata urma sa joace un meci foarte important. A venit repede sa ma vada, dupa care s-a dus direct pe teren. Acesta este mediul in care am sosit eu pe lume. [...] Mi-am petrecut toata viata in lumea fotbalului si nu am uitat niciun moment important. Mi-am inceput cariera de jucator in copilarie si mi-am dorit sa nu ratez nicio etapa. Au urmat formarea ca antrenor si experienta din tinerete ca antrenor, dupa care, fotbalul profesionist. Viata mea a fost fotbal, fotbal si iar fotbal.”

„Cred ca suntem ceea ce suntem datorita genelor noastre; nu poti fugi de ce este scris in ADN-ul tau. Nu conteaza cum, dar cumva vei ajunge acolo”.

   "Jurnal trist" aduna insemnarile din ultimii ani ai lui Katherine Mansfield. Apropiindu-se, treptat, de sfarsitul vietii, scriitoarea trece, cu luciditate, printr-un intreg proces de pregatire si transformare. Cel mai important gand, care nu-i da pace nici macar o clipa, este acela de a scrie.
    Katherine Mansfield a murit ingrozitor de tanara de tuberculoza, in 1923, la treizeci si patru de ani, iar istoria postuma a operei ei este una complicata si dramatica. Jurnalul ei a fost publicat postum intr-o editie ingrijita de sotul ei, John Middleton Murry, care a ignorat rugamintea lasata de ea cu limba de moarte de a distruge si arde tot ce scrisese. 
    Jurnal trist ne dezvaluie o eroina vulnerabila, izolata si tragica, dar si o voce vie, puternica, sarcastica sau rautacioasa pe alocuri. Nevoita sa se mute permanent dintr-o tara in alta din cauza sanatatii subrede, Katherine Mansfied n-a avut parte de o casa a ei, n-a avut parte nici de bani si a fost chinuita mereu de obsesia scrisului. Uneori isi imagineaza o viata plina de iubire, sanatate, stabilitate, chiar si de copii (reali sau imaginari, copiii populeaza paginile jurnalului ei) si se bucura de ce e in jurul ei. Alteori, e la mana bolii, singuratatii si fricii. Vrea „sa scrie si sa castige bani”. Dar, mai presus de toate, vrea sa fie o scriitoare adevarata: „Imi doresc o gradina, o casuta, iarba, animale, carti, tablouri, muzica. Si, ca rod al tuturor acestora, ca expresie a tuturor acestora, doresc sa scriu.” La cateva saptamani dupa ce a pus pe hartie aceste randuri, Katherine Mansfield a murit. 
     A ramas in istoria literaturii ca una dintre marile scriitoare moderniste ale secolului XX. Buna ei prietena Virginia Woolf scria in propriul ei jurnal ca singura proza care i-a starnit vreodata gelozie este cea a lui Katherine Mansfield

Pe vasul de pescuit înghiţit de ape care ar fi trebuit să-i ducă în Suedia pentru a începe o viaţă nouă se aflaseră cinci sute de refugiaţi, între care şi o sută de copii. Acum, în derivă pe o mare ostilă, printre rămăşiţele vasului naufragiat şi cadavre plutind peste tot în jur, Doaa Al Zamel, o tînără siriană de 19 ani, se menţine la suprafaţă datorită unui mic colac de plastic, ţinînd strîns în braţe două fetiţe. Pentru ele încearcă să nu-şi piardă speranţa şi să supravieţuiască. Povestea ei cutremurătoare adună vocile neauzite a milioane de refugiaţi care riscă totul în încercarea disperată de a avea un viitor mai bun. 

„Relatarea Melissei Fleming e captivantă şi plină de emoţie. Aşa cum spune Doaa în nota ei, «este doar o frîntură din povestea durerii şi a greutăţilor pe care le îndură refugiaţii din întreaga lume».” (Financial Times) 

„O carte care trebuie citită neapărat de toţi cei ce dezbat problema crizei refugiaţilor, deoarece concentrează povestea întregului război din Siria în povestea unei singure familii, a unui singur om: Doaa.” (New York Journal of Books)

Bear Grylls stie pretul supravietuirii.

Dar nu e el primul.

Louis Zamperini a rezistat 47 de zile pe mare ucigand rechini infometati numai pentru a fi prins si torturat.

Marcus Luttrell, care nu se putea apara decat cu o singura mana, a tinut piept singur unei hoarde de talibani, dupa care si-a tarat corpul tot o rana, ciuruit de gloante, prin muntii necrutatori din Afganistan.

Aventurieri, exploratori, soldati si spioni care au rezistat in conditii extreme – ei sunt protagonistii povestilor lui Bear Grylls.

Întamplarile lor extraordinare nu sunt o lectura comoda – supravietuirea e rareori o treaba placuta. Toate sunt insa istorisiri ale unui curaj care te face sa izbucnesti in lacrimi. Rezistenta care sfideaza moartea, forta corpului, a sufletului si a mintii, dorinta de a invinge fac din personajele cartii lui Bear Grylls adevarati supravietuitori.

Christina Lamb este coautoarea bestsellerului "Eu sînt Malala".

Prizonieră în apartamentul din Alep unde locuieşte cu familia ei, Nujeen este bolnavă de paralizie cerebrală şi condamnată să trăiască într-un cărucior cu rotile. Neputînd să meargă la şcoală, învaţă singură engleza din serialele americane de televiziune. Cînd luptele dintre trupele dictatorului Assad şi militanţii ISIS cuprind şi Alepul, Nujeen şi ai ei iau calea exilului. Ajunşi în Turcia, se alătură altor mii de sirieni care se îndreaptă spre Europa căutînd azil şi, poate, o viaţă mai bună. Mereu optimistă, în ciuda bolii sale şi a suferinţelor prin care a trecut, Nujeen dezvăluie lumii întregi ce înseamnă să trăieşti sub o dictatură şi să înduri ororile războiului civil, să fii nevoit să-ţi părăseşti ţara şi să depinzi de alţii. Povestea ei este drama refugiaţilor sirieni văzută prin ochii unei fete al cărei curaj impresionează şi care nu încetează nicio clipă să spere. 

„Povestea lui Nujeen ne aminteşte că, la fel ca toţi oamenii, refugiaţii au visuri şi aspiră la pace, educaţie şi o societate mai bună.” (Malala Yousafzai, autoarea bestsellerului Eu sînt Malala şi laureată a Premiului Nobel pentru Pace)

Îndelung aşteptata autobiografie a celebrului chitarist, compozitor, solist şi membru fondator al formaţiei Rolling Stones spune povestea unei vieţi trăite în ritm de rock: de la băiatul care asculta obsesiv discurile cu Chuck Berry şi Muddy Waters, care a învăţat să cînte la chitară şi a înjghebat o formaţie alături de Mick Jagger şi Brian Jones pînă în zorii succesului; arestările pentru posesie de droguri care i-au imortalizat imaginea de proscris; compunerea unor riffuri de neuitat, precum cele din „Jumping Jack Flash” şi „Honky Tonk Woman”; relaţia cu Anita Pallenberg şi moartea lui Brian Jones; exilul în Franţa pentru a evita plata impozitelor, turneele incendiare din Statele Unite, izolarea şi dependenţa; răcirea relaţiei cu Mick Jagger şi împăcarea ulterioară; căsătoria, viaţa de familie, albumele solo şi proiectul noii sale formaţii, X-Pensive Winos. Cu francheţea sa proverbială, Keith Richards ne oferă povestea unei vieţi despre care ne-am dorit mereu să ştim mai multe, o viaţă liberă, neînfricată, adevărată.

„Pentru legiunile de fani Rolling Stones, Keith Richards nu e numai sufletul celei mai mari formaţii de rock din lume, ci şi zeul revoltei: un desperado, un aventurier, un poète maudit, unicul supravieţuitor… cel mai cool tip de pe planetă. Iar Viaţă e povestea intimă şi emoţionantă a călătoriei unui om de-a lungul deceniilor, chiar aşa cum s-a petrecut, fără ipocriziile şi punerea în scenă la care apelează de obicei marii artişti cînd îşi fac portretul.” (The New York Times) 

„Keith a văzut tot, le-a trăit pe toate şi cumva, miraculos, a supravieţuit. Ai spune că a dus o viaţă fascinantă, dar întunecată şi periculoasă, tocmai ca noi să nu mai fim nevoiţi să trecem prin ea. Dar Viaţă nu e numai o experienţă trăită prin reprezentant. În ea se simte cu adevărat spiritul rockului, viaţa pură şi dură pe drum, cînd eşti dependent de heroină şi nu ştii de unde o să-ţi iei următoarea doză.” (The Independent) 

„Un roman ca o lovitură directă în stomac.” (Le Point)

CHARLES SAATCHI RĂSPUNDE LA ÎNTREBĂRILE VOASTRE DESPRE: ARTĂ, PUBLICITATE, BANI, DUMNEZEU, FAMILIA REGALĂ, MUNCĂ, PEDEAPSA CU MOARTEA, RELIGIE, COPII, SEXUALITATE, RELAŢII, CĂSNICIE, EDUCAŢIE, DESIGN INTERIOR, ZIARE, TELEVIZIUNE, TEATRU, ÎMBRĂCĂMINTE, DROGURI, UMILINŢĂ, PRIETENIE, HOMOSEXUALITATE, PSIHIATRIE, RASISM, DIVORŢ, JOCURI MURDARE, HOLLYWOOD, PACE INTERIOARĂ, MAŞINI, POLITICĂ, PETRECERI, PORNOGRAFIE, MUZICĂ, VISE, FOTBAL ŞI ALTE SECRETE

În 1970, Charles Saatchi a fondat agenţia de publicitate Saatchi & Saatchi, care avea să devină cea mai mare agenţie de publicitate din lume. În acelaşi timp, Saatchi a început să colecţioneze artă şi mai târziu şi-a deschis prima galerie, o fostă fabrică de vopseluri, cu o suprafaţă de aproape 3 000 de metri pătraţi în Boundary Road, Londra.
Expoziţiile sale s-au concentrat mereu asupra artiştilor contemporani. Expoziţia Sensation a Tinerilor Artişti Britanici din 1997 de la Royal Academy din Londra şi de la Brooklyn Museum of Art din New York a declanşat nenumărate controverse privind noile direcţii din arta britanică.
Noua Galerie Saatchi, care are 6 500 de metri pătraţi şi se află în clădirea Duke of York’s HQ din King’s Road, reprezintă unul dintre cele mai generoase spaţii de expunere pentru arta contemporană din lume. 
Accesul în galerie este gratuit; galeria găzduieşte cinci dintre cele şase cele mai vizitate expoziţii din Londra, potrivit ultimelor sondaje anuale din Art Newspaper privind numărul de vizitatori ai muzeelor.

Charles Saatchi este una dintre forţele motoare ale epocii moderne. Fondator al agenţiei internaţionale de publicitate Saatchi & Saatchi şi cel mai influent colecţionar de artă al timpului nostru, a schimbat din temelii scena artei contemporane, rămânând, în mod paradoxal, o figură retrasă, evazivă chiar.
Deşi e celebru prin faptul că refuză să dea interviuri, puteţi citi acum răspunsurile sale aproape brutal de sincere la tirul de întrebări pe care i le adresează jurnalişti de renume, critici de artă, precum şi membri din public.

În filozofia sa, care s-a impus printr-o terminologie cu totul originală şi prin crearea unor concepte mereu inedite, Martin Heidegger a omis constant şi în mod intenţionat cuvântul „iubire“ – deşi discursul său filozofic avea ca principal obiect, mai cu seamă în perioada de tinereţe, „fiinţa umană“ (Dasein) şi tot ce ţine de ea.
În scrisorile către Hannah Arendt, publicate în volumul de faţă, acest cuvânt intră în prim-plan şi este rostit cu toată tăria, dezvăluind „prea-omenescul“ impetuos al filozofului. Iubirea devine dintr-odată mai mult decât un simplu cuvânt, devine o forţă „daimonică“, incontrolabilul însuşi. „Daimonicul m-a izbit din plin“, spune Heidegger într-una dintre primele sale scrisori, la câteva zile după ce are loc prima întâlnire cu Hannah.
Şi totuşi, chiar aici, în aceste epistole înflăcărate de iubire, sunt reluate şi puse tot mai direct marile întrebări filozofice despre om şi despre jocul periculos pe care acesta încearcă, de fiecare dată, să-l joace cu istoria. Textele de faţă dau mărturie despre istoria unei iubiri strâns legate de istoria secolului XX, din inima căruia, cu tot patosul său interogativ – şi lăsând deoparte orice „cod filozofic“ –, Martin Heidegger se întreabă: „Oare prin ce iaduri trebuie să mai treacă omul până să înţeleagă că nu el se face pe sine?“

„Filozofia are, aşadar, voie să pătrundă într-un discurs amoros şi să contribuie la alcătuirea lui (pasaje întregi din declaraţiile făcute «domnişoarei Arendt» sunt scrise în cel mai crâncen «cod heideggerian»), în vreme ce amorul dă rău într-un discurs filozofic şi trebuie, în consecinţă, ignorat. Dar de ce?“ (GABRIEL LIICEANU)

“Tenul său măsliniu era acum palid, cearcăne grele îi întunecau ochii. Cei trei ani de domnie tumultuoasă la Real Madrid luaseră sfârșit. Era 2013 și pentru al treilea an consecutiv, Specialul își privea echipa ieșind șchiopătând de pe teren în semifinalele Ligii Campionilor. Mourinho părea să-și fi pierdut strălucirea, acel praf de stele magic care-l făcuse odată de neatins. Și totuși... îi mai rămânea un refugiu. De neimaginat cu câțiva ani în urmă, acest refugiu se numea Chelsea Football Club.”

José Mourinho. Evoluția unui translator este povestea unei vieți surprinzătoare, o carte inspirațională nu doar pentru pasionații de fotbal, ci pentru fiecare dintre noi în parte. De la copilăria într-o Portugalie măcinată de dictatură până la lupta sa continuă de a se ridica la înălțimea numelui tatălui său, portar de talie internațională, această carte prezintă povestea extraordinară a lui José Mourinho: trofeele, succesele, victoriile și bineînțeles, dramele și eșecurile.