Autori străini

Ceva s-a schimbat in Biserica Catolica. Noul papa, Francisc, venit de la capatul lumii, abate asupra acestei institutii, mostenitoare a unei istorii de doua mii de ani, vantul reformei, ce trezeste speranta in sufletele credinciosilor, raspanditi azi pe intreaga suprafata a planetei.
Caci este nevoie de o reforma profunda a Bisericii, atat in ceea ce priveste hipercentralizarea si structurarea ei conform unei monarhii absolute, cat si in privinta posibilitatilor ei de a se adapta si a raspunde, cu mai multa toleranta, noilor cerinte ale credinciosilor din acest secol al XXI-lea.
Este nevoie de un nou mod de vestire a Evangheliei in societate, de un nou mod de a atrage increderea in Cuvantul Domnului.
Papa Francisc, bazandu-se pe hotararile conciliului Vatican II, este hotarat sa actioneze in aceasta directie.
Isabelle de Gaulmyn este jurnalista. A fost corespondent permanent al cotidianului francez La Croix pe langa Sfantul Scaun. Istoria Vaticanului este o preocupare constanta a sa, dintre cartile publicate facand parte si Benoit XVI: le pape incompris (2008).

Aceste trei încercări despre Balzac, Dickens şi Dostoievski, cu toate că au fost alcătuite într-un răstimp de zece ani, nu sunt totuşi reunite în mod întâmplător într-o carte.

În intenţia mea unitară, am căutat să-i înfăţişez pe cei trei mari scriitori, pe care îi consider ca singurii romancieri ai secolului al nouăsprezecelea, ca tipuri care se întregesc unul pe altul tocmai prin contrastul dintre personalităţile lor şi care înalţă, poate, la o formă limpede noţiunea romancierului, a aceluia care dă lumii o expresie epică

Prin personajele pe care le plăsmuieşte din belşug, fiecare dintre aceşti artişti scoate atât de unitar în evidenţă o lege a vieţii, o concepţie despre viaţă, încât aceasta devine printr-însul o nouă formă a lumii. Şi a prezenta această lege lăuntrică, acestă formaţiune a caracterului în ascunsa lui unitate este principala străduinţă a cărţii mele, al cărei subtitlu ar putea fi: Psihologia romancierului.

Fiecare dintre aceşti trei romancieri are sfera sa proprie. Balzac, lumea societăţii; Dickens, lumea familiei; Dostoievski, lumea individului şi a Totului. Comparaţiile dintre aceste sfere vădesc deosebirile lor, dar autorul n-a încercat niciodată să dea alt înţeles acestor deosebiri, să facă din ele criterii de judecată în ceea ce priveşte valoarea operelor cercetate sau să accentueze elementele naţionale ale unui artist pentru a-şi arăta simpatia faţă de ele sau să le respingă. Fiecare creator mare este o unitate care conţine în sine, în propriile sale măsuri, limitele şi greutatea sa.

La aceste mari figuri ale unui francez, unui englez şi unui rus, aş fi adăugat bucuros şi portretul unui romancier german reprezentativ, al unui epic plăsmuitor al lumii, în sensul cel înalt pe care îl pretind pentru cuvântul romancier. Însă nu găsesc, nici în prezent, nici în trecut, măcar unul care să se fi ridicat la rangul acesta suprem.

Stefan Sweig

Emil Ludwig a fost un jurnalist si prozator renumit, mai ales pentru biografiile sale care se caracterizeaza prin abundenta si minutiozitatea detaliilor, dar si prin finetea observatiilor. In aceasta carte, Ludwig a portretizat 3 mari personalitati fundamentale ale omenirii pe care le-a unit sub titlul 3 Titani.
Prima biografie este a lui Michelangelo, de la a carui nastere se implinesc anul acesta 545 de ani - considerat simbol al artei universale si geniu al Renasterii italiene.
Urmeaza Rembrandt, maestrul cu peste 600 de picturi, 2000 de desene si 300 de gravuri.
Al treilea titan este Beethoven - de la a carui nastere se implinesc anul acesta 250 de ani - acest geniu care a ramas in memoria multora mai ales pentru Oda bucuriei si Simfonia a IX-a, Toti pe lume, frati noi suntem.

Imaginea pe care mi-am făcut-o despre americani, în călătoriile mele precedente în Statele Unite, a fost numai întărită prin apariţia primului lor cetăţean, căci el are cele mai multe din calităţile şi slăbiciunile poporului său. Pe cât este Roosevelt, prin spiritul său, cetăţean al lumii − pe atât este el american prin natura sa. Aşa apare el şi în paralelele pe care, după pilda maestrului meu Plutarh, le-am trasat între el şi anumiţi contemporani. Firea sa deschisă, precum şi ocaziile deosebite pe care mi le-a oferit pentru a studia persoana sa în timp ce-şi împlinea funcţiile în cadrul variat al ţării, mi-au înlesnit cunoaşterea caracterului său. Am controlat această cunoaştere cu judecăţile colaboratorilor şi ale potrivnicilor săi, pe care i-am chestionat în cursul celor două călătorii făcute în 1937. Roosevelt ştia, din biografiile mele precedente, în ce sens tind cercetările mele − şi a dat mână liberă portretistului, să-l studieze în plină acţiune, ceea ce nu mi-a fost niciodată cu putinţă până acum. Emil Ludwig

„Gândurile nu sunt periculoase pentru simplul motiv că gândirea însăşi este o întreprindere periculoasă… Cred că a nu gândi este şi mai periculos.“ – Hannah Arendt

Convorbirile reunite în acest volum se întind de-a lungul unui deceniu, între 1964 şi 1973, când Hannah Arendt a acordat ultimul său interviu. Gânditoarea americană de origine germană abordează în ele o mare varietate de teme: de la situaţia politică în urma celui de-al Doilea Război Mondial la statutul refugiatului în lumea contemporană; de la ecourile reportajului privitor la procesul lui Adolf Eichmann la mişcările studenţeşti din anul 1968 în SUA şi Europa; de la afacerea Watergate şi Războiul de Yom Kippur la situaţia statului Israel şi identitatea evreiască în zilele noastre. În ciuda acestei diversităţi, răspunsurile sale se remarcă întotdeauna prin coborârea la esenţe, în căutarea trăsăturilor definitorii ale fenomenelor lumii contemporane. Cititorul va recunoaşte astfel pretutindeni adânca înţelegere, curajul intelectual şi intransigenţa gândirii celei care a pus în lumină pentru prima dată înrudirea fundamentală a celor două sisteme totalitare ale secolului XX: nazismul şi comunismul.

„Trăim încă în lumea Hannei Arendt… Greu de găsit între gânditorii secolului XX unul care să ne fie mai necesar pentru a ne călăuzi printre dilemele secolului XXI.“ – Adam Kirsch, The New Yorker

„Dennis Deletant cunoaște România de aproape 60 de ani și tot de atâta vreme călătorește dinspre Vest spre Est pentru a înțelege, pentru a scrie, pentru a ajuta, pentru a pune reflectorul asupra istoriei noastre recente, pe care adesea o știe mai bine decât noi. Suntem întâi de toate în fața unor memorii scrise cu empatie și umor despre acest du-te-vino al său între Londra și București, despre piedicile descurajante puse de Securitatea lui Ceaușescu tânărului cercetător englez dornic să studieze limba și istoria României în anii ’60, despre cât de greu a fost în anii ’70 să obțină un pașaport cu viză de ieșire pentru proaspăta sa soție româncă, despre dosarul de 1.500 de pagini pe care i l-a întocmit Securitatea. Apoi, cartea descrie bucăți de istorie necunoscute în profunzime, pe care Dennis Deletant le elucidează datorită unor întâlniri și conversații importante, dacă nu cumva providențiale. Volumul conturează, de asemenea, portretele unor personaje care au jucat diferite roluri în ultimii 30 de ani și pe care autorul le-a cunoscut bine – Corneliu Coposu, cel care avea să devină liderul opoziției postdecembriste, sau Mircea Răceanu, diplomatul român condamnat la moarte în 1989 pentru că spionase în favoarea Washingtonului. În căutarea României ne ajută să nu uităm, ne povestește de unde venim și ce drum lung am făcut în ultimii 60 de ani. Totul este văzut prin lentila celui care are și destulă distanță, și suficientă apropiere pentru a ne arăta doar detaliile care contează.“ — SABINA FATI

„Nici un universitar străin nu a urmărit în ultimele decenii ororile și bogăția istoriei României din secolul XX așa cum a făcut-o Dennis Deletant.“ — ROBERT D. KAPLAN

„Dennis Deletant este poate cel mai important specialist în istoria României, începând cu perioada întunecată a lui Nicolae Ceaușescu, când a dat dovadă de un curaj remarcabil, ridicându-se împotriva dictaturii… Relația lui cu România este fascinantă, iar această carte e o lectură esențială pentru oricine vrea să o înțeleagă.“ — JOHN SIMPSON, BBC News

„O carte extraordinară a unui istoric remarcabil, care înțelege România mai bine decât mulți români.“ — RADU IOANID 

Mii de oameni din toată lumea i-au scris lui Edith Eger ca să-i spună cum i-a inspirat Alegerea și cum i-a ajutat să-și înfrunte propriul trecut și să-și vindece propriile răni; totodată, o rugau să scrie o nouă carte, mai practică.

Acum, în Darul, Edith Eger povestește cum cea mai cumplită dintre închisorile în care a trăit nu a fost aceea în care au aruncat-o naziștii, ci una pe care și-a creat-o singură, închisoarea propriei minți. Ea descrie 12 dintre cele mai teribile stări și emoții pe care le-a trăit, printre care frica, durerea, mânia, vinovăția sau rușinea, și instrumentele pe care le-a descoperit pentru a putea face față acestor provocări universale.

Ernest Oaten, autorul volumului de fata a fost un medium si totodata un om de cultura, devenit scriitor. El ocupa un loc de frunte in miscarea spiritualista engleza. A fost presedintele Uniunii Nationale a Spiritualistilor, al Federatiei Spiritualiste Intemationale si directorul saptamanalului The Two Worlds (Cele doua lumi), revista spiritualista foarte populara si bine scrisa, documentata, raspandita in lumea intreaga. In fiecare numar al acestei reviste rnest Oaten scria un editorial plin de bun simt, de viziune pozitiva a fenomenelor.

In Anglia religioasa si puritana, unde miscarea spiritualista amesteca in modul cel mai bizar experientele practice cu religia (sedinte mediumnice se tin in biserici!), el afirma o totala independenta de spirit, o libertate de apreciere fara stingherire. Tot in coloanele acestui saptamanal, Ernest Oaten si-a publicat unele dintre cele mai interesante amintiri din viata sa de medium. Amintirile sale sunt interesante, tocmai fiindca sunt un document direct, de prima mana; le scrie cel care le simte si le percepe, in prezenta si cu substanta psihica a caruia se produc faptele extraordinare, ce vor transforma din temelie stiinta intr-o zi. Iar cand un asemenea personaj este si un fin observator si un scriitor distins, care reda in chip clar si placut rodul experientelor sale, scrisul sau devine extrem de pretios si merita sa fie impartasit cititorilor.

Aniela Jaffe reda in cartea de fata ganduri, amintiri si lamuriri pe care Jung i le-a impartasit in perioada in care cei doi lucrau la volumul Amintiri, vise, reflectii. Aceste dezvaluiri inedite ofera un caleidoscop tematic graitor pentru viata si sistemul teoretic al lui Jung - de la relatia lui cu Toni Wolff si de la intalnirea cu Einstein sau contele Keyserling, la felul in care analistul elvetian se raporta la viata de dincolo, la imaginile onirice, la Dumnezeu sau la pacientii nevrotici sau schizofrenici.

Ediție stabilită, prezentată și adnotată de Franck Planeille

„Întâlnirea [dintre Albert Camus şi René Char] precedă prietenia, dar îi conferă tonalitatea aparte ce o poate transforma în fraternitate. Cei care se întâlnesc în 1946 nu sunt doar doi oameni, ci doi imenşi artişti foarte diferiţi unul de celălalt şi totuşi apropiaţi în acest «râu subteran» de care doar operele lor ne pot apropia. Prietenia este atunci acea descoperire ce‑i depăşeşte pe indivizi, care lărgeşte spaţiul fiecăruia ca artist.
[...] Este posibilă fraternitatea între creatori? Întâlnirea dintre doi artişti, iar uneori prietenia, nu poate exista în afara operei pe care o săvârşesc şi care se desăvârşeşte în ei. Iată de ce, fără îndoială, lectura corespondenţei scriitorilor îl dezamăgeşte uneori pe cititor. [...] Această corespondenţă este mărturia unei prietenii care ne hrăneşte meditaţia asupra acelor circumstanţe ce contează cu‑adevărat într‑o viaţă, transfigurând‑o uneori ca pe o şansă fulgurantă.” (Franck Planeille)

„Dragă René,
[…] Timpul nu desparte, nu‑i laş decât pentru cei despărţiţi – Altfel, e fluviu care duce, într‑o aceeaşi mişcare. Ne asemănăm mult şi ştiu că se întâmplă să avem dorinţa de a «dispărea», de a nu fi nimic în fond. Dar de‑ar fi să dispari şi zece ani, tot vei regăsi în mine aceeaşi prietenie, la fel de tânără ca acum câţiva ani, când te‑am descoperit odată cu opera dumitale. Şi nu ştiu de ce, simt că la fel se întâmplă şi cu dumneata faţă de mine.” (Albert Camus)

„Dragă Albert,
Îţi mulţumesc pentru prezenţa dumitale dorită ca un pahar de apă limpede, într‑o dimineaţă de extrem deşert. […] Sunt atât de puţini cei pe care îi iubim cu‑adevărat, şi fără rezerve, care ne lipsesc şi cărora ştim că le lipsim câteodată, tainic, încât cele două senzaţii, cea în sine şi cea pe care o percepem la celălalt, aduc acelaşi elan şi aceeaşi îngrijorare...” (René Char)

În august 1945, Marea Britanie, Franţa, URSS şi Statele Unite ale Americii au creat la Nürnberg un tribunal menit să-i judece pe conducătorii militari şi civili ai regimului nazist pentru plănuirea unui război de agresiune, exterminarea unor categorii întregi ale populaţiei, folosirea pe scară largă a muncii forţate, jefuirea ţărilor ocupate, maltratarea şi uciderea prizonierilor de război. G.M. Gilbert, psihologul închisorii înaintea şi în timpul procesului de la Nürnberg, a avut şansa unică de a-i observa şi de a-i chestiona pe criminalii de război nazişti. Cu imparţialitate ştiinţifică, i-a încurajat pe Göring, Speer, Hess, Ribbentrop, Frank, Jodl, Keitel, Streicher şi pe ceilalţi acuzaţi să-şi dezvăluie cele mai ascunse gânduri, înregistrând ce anume i-a determinat pe aceştia să creeze utopia ariană distorsionată şi lumile coşmareşti de la Auschwitz, Dachau şi Buchenwald, reacţiile lor de zi cu zi la ceea ce se întâmplă în timpul şedinţelor de judecată, opiniile lor neoficiale despre Hitler, Al Treilea Reich şi ceilalţi acuzaţi, părerile despre munca forţată, lagărele morţii şi evrei, mărturiile lor, disputele dintre ei şi manevrele disperate pe care le fac pentru a se disocia de înfrângerea celui de-Al Treilea Reich şi de vinovăţia naziştilor. Cunoaşterea temeinică de către autor a limbii germane, abordarea sa deliberat neprotocolară şi accesul neîngrădit al acestuia la acuzaţi conferă fascinantului şi înfricoşătorului său studiu o familiaritate şi o perspectivă inegalabile.

„Remarcabil... excepțional” - Caroline Moorehead (Times Literary Supplement)

„O carte remarcabilă și de neclintit.“ - Clive Sinclair (Independent)

„Un triumf în fața adversității în războiul lui Hitler împotriva evreilor... o cronică valoroasă a infamiei umane.” - Ian Thompson (Observer)

„O carte dură și uluitoare, directă și eficient scrisă... la fel de percutantă ca o conversație.” - Eileen Battersby (Irish Times)

E mai mult decât o carte de memorii despre Holocaust. E un rechizitoriu sarcastic al societății maghiare interbelice, a unei societăți roase de corupție, nepotism și antisemitism... ” - Theo Richmond (Sunday Times)

„Ceea ce părea a fi încă o carte despre Holocaust, se va dovedi a fi una dintre primele și categoric una dintre cele mai riguroase.” - John Burnside (Scotland on Sunday)

„Nouă geamantane este o carte sclipitoare și frumoasă... Povestea sublimă a lui Béla Zsolt este o rară binecuvântare.” - Roger Hutchinson (Scotsman)

„O carte de memorii foarte puternică... un portret aspru, preventiv al unei lumi lipsite de speranță și de sens, în care oribilul merge adesea mână-n mână cu ridicolul grotesc.” - Hephzibah Anderson (Daily Mail)

Troia. Oraşul care a constituit teatrul războiului dintre ahei şi asiatici a constituit visul din copilărie al lui Schliemann, dar mai mult decât atât, a constituit întruchiparea completă a imaginii pe care acesta şi-o făcea despre civilizaţia greacă. În ultimă instanţă, poemele homerice serviseră drept model etic şi literar întregii civilizaţii greceşti din perioada arhaică şi până la sfârşitul ei şi fuseseră transmise ca atare Romei. Schliemann nu greşea când vedea în ele chintesenţa antichităţii clasice. Dar ceea ce, dincolo de căutare, a dat o deosebită valoare descoperirii lui Schliemann a fost faptul că pentru prima dată, fără niciun fel de indicaţii topografice, fără documente scrise, un arheolog, bizuindu-se numai pe mijloacele acestui gen de cercetare – şi trebuie spus în treacăt, aceste mijloace Schliemann mai degrabă le intuise decât le învăţase – a izbutit să localizeze şi să descopere una dintre acele staţiuni enigmatice, căreia numai o tradiţie literară adesea confuză, totdeauna insuficient de precisă, îi mai păstrase amintirea.

În decurs de şapte campanii, întinzându-se între anii 1870 şi 1890, Schliemann a izbutit să determine existenţa succesiunii de oraşe preistorice de sub ruinele noului Ilion greco-roman. Aproape un mileniu avea să mai treacă până ce ruinele acoperite de praf şi de iarbă aveau să revină la viaţă datorită aceluiaşi încăpăţânat german care odinioară, în Mecklenburgul natal, visase să descopere Troia lui Homer.

Săpăturile de la Micene au completat informaţiile obţinute la Troia şi pe baza lor s-a putut identifica acea civilizaţie pre-elenică pe care, pe drept cuvânt, Schliemann a atribuit-o aheilor: civilizaţia miceniană.

Troia, aşadar, cetatea descoperită de Schliemann, nu numai că s-a dovedit a fi acel oraş homeric pe care îl visase în copilărie atunci când deprindea civilizaţia clasică din poemele cântăreţului orb, ci totodată una dintre cele mai importante aşezări preistorice din Asia Mică, adevărat reper cultural, istoric, cronologic pentru întreaga preistorie a Mediteranei orientale, cu reflexe până pe meleagurile noastre, până în Macedonia, şi, prin intermediul acestor teritorii, până departe, în Europa Centrală.

E greu să ne imaginăm ce poate face un copil care constată că este total diferit de ceilalți, observând cu stupoare că emoții precum frica, vinovăția și empatia îi sunt străine. Poate că nimic nu ne pregătește pentru confesiunile brutal de sincere ale unui copil diferit de restul lumii, ajuns la maturitate. Patric Gagne a avut curajul să relateze cu lux de amănunte drumul de la inocență și deznădejde la maturitate și speranță. De la condamnare socială și respingere la prețuire publică și acceptare. Este vorba despre o aventură năucitoare prin labirintul tenebros al unei afecțiuni mintale care oferă, prea des, numai perspective sumbre.

O privire amuzanta asupra modului in care limita dintre un "geniu" si un "idiot extrem de norocos" este mai firava decat am vrea sa credem. Cu cat te adancesti mai mult in povestile din spatele celor mai mari nume ale istoriei - cele 30 de personalitati prezentate in cartea de fata -, cu atat iti dai seama ca acestea au ceva in comun: o doza imensa de naivitate si/sau o lipsa absolut socanta de bun-simt.

Avea șaptesprezece ani atunci când a izbucnit cel de-Al Doilea Război Mondial și a pierdut aproape totul: părinții, sora, numele, identitatea. Până la acel moment, a fi evreu nu jucase niciodată un rol important în viața ei, însă acest lucru a devenit brusc o problemă de viață și de moarte. Deși în 1942 a fost chemată să se înregistreze într-un lagăr de muncă, a reușit să evite soarta altor milioane de evrei și s-a alăturat Rezistenței: sub pseudonimul Margareta van der Kuit, a falsificat documente și le-a livrat în toată Olanda. A scăpat de naziști de mai multe ori, dar în iulie 1944 a fost trădată și transportată la Ravensbrück. Spre deosebire de sora și părinții săi, a reușit să supraviețuiască ororilor din lagăr pentru că, în tot timpul cât a stat acolo, nimeni nu a știut că este evreică și nici numele ei adevărat. Abia după război a îndrăznit să spună din nou: „Numele meu este Selma”.

Selma VAN DE PERRE, în vârstă de 102 ani, este în prezent printre ultimele supraviețuitoare ale lagărului de concentrare Ravensbrück. A luptat în Rezistența olandeză în timpul celui de‑al Doilea Război Mondial și a primit din partea guvernului olandez Crucea Comemorativă a Rezistenței.

Din decembrie 1942 pana in ianuarie 1945 a existat un lagar german de izolare pentru copii - Polen-Jugendverwahrlager der Sicherheitspolizei in Litzmannstadt, Lagarul preventiv din Lodz al Serviciului de Securitate pentru Tinerii Polonezi, instituit dupa modelul lagarului de minori de la Moringen, Saxonia Inferioara.

Evoluția Europei între 1895 și 1941, într-una din cele mai importante cărți-document ale epocii noastre

„Lumea de ieri“ este Viena și Europa de dinaintea Primului Război Mondial: o lume sigură, stabilă și armonioasă, unde libertatea de spirit domnea neștirbită. Lumea în care s-a născut și a început să scrie, cunoscând celebritatea, Stefan Zweig, în care el a călătorit, s-a îndrăgostit de cultura franceză, a legat mari prietenii intelectuale. Odată cu catastrofa din 1914, lumea aceasta dispare treptat: tronurile se prăbușesc, ideile se tulbură, o întreagă civilizație începe să se scufunde, pentru ca, odată cu venirea lui Hitler la putere, să fie înghițită de barbaria nazistă. Presărată cu întâmplări pitorești și povești dramatice, populată de personaje celebre ale timpului – Hugo von Hofmannsthal, Rilke, Emile Verhaeren, Romain Rolland, Rodin, Richard Strauss, Tolstoi, Gorki, Benedetto Croce, Bernard Shaw, H.G. Wells, Freud etc. –, plină de farmec și culoare, cartea lui Zweig exprimă totodată sensul unei vieți, semnificația unei misiuni de scriitor, a unui ideal intelectual. Un ideal care, cel puțin pentru autor – acesta s-a sinucis în 1942, la scurtă vreme după ce și-a încheiat cartea –, a devenit absurd în lumea cea nouă, în lumea de azi.

Isabel Allende plonjează în adâncurile memoriei și ne oferă o carte emoționantă, dar îmbibată de umorul său caracteristic, despre relația cu feminismul și condiția de femeie, o pledoarie pentru viața care trebuie trăită, simțită și savurată cu deplină intensitate.

În cea mai nouă carte a sa, marea autoarea chiliană ne invită s-o însoțim într-o călătorie personală în care, cu harul ei de povestitoare, revizitează episoadele ce o leagă de feminism, din copilărie până astăzi. Ne face cunoscute portretele unor femei cu rol esențial pentru destinul său, ne vorbește despre scriitoare și activiste, laudă creația unor tinere artiste care exprimă revolta generației lor și, nu îl ultimul rând, se înclină în fața anonimelor care, cunoscând suferința produsă de violență, s-au ridicat și, cu demnitate și curaj, au mers mai departe. Ele sunt cele care au inspirat-o și au însoțit-o pe întregul parcurs al al vieții, sunt femeile sufletului ei. Toate acestea fără să piardă nici o fărâmă din inconfundabila sa bucurie de a trăi și amintindu-ne că, dincolo de vârstă, există întotdeauna o vreme pentru dragoste.

Kara Swisher, jurnalistă premiată, ne oferă o poveste captivantă, usturătoare, dar onestă, despre industria tech și fondatorii acesteia, care au vrut să schimbe lumea, însă au reușit să o cam distrugă.

Parțial carte de memorii, parțial istorie, Burn Book este o cronică necesară despre cei mai puternici jucători din domeniul tech. De la „regina tuturor formelor de media” (Walt Mossberg, The Wall Street Journal), aceasta este povestea spusă de un insider, pe care am așteptat-o cu toții, despre Silicon Valley în versiunea sa modernă și cel mai mare boom din istoria lumii de generare a avuției. Când titanii tech s-au lăudat că „se vor mișca rapid și vor schimba lucruri”, Kara Swisher le-a luat-o înainte, oferindu-ne detaliile atât de protejate. Scriind despre explozia sectorului digital de la începutul anilor 1990, a scos la lumină date despre această nouă ordine mondială, pe care a ajuns să o cunoască mai bine decât oricine altcineva. Reportajele sale exclusive consecvente l-au făcut pe un CEO să o acuze că „trăgea cu urechea prin țevile de încălzire” și a împins-o pe Sheryl Sandberg de la Facebook să remarce la un moment dat: „Există o glumă obișnuită în Valley când lumea scrie un memo: «Sper să nu-l vadă Kara vreodată»”.

Pe când era încă studentă, Swisher a început să lucreze la The Washington Post, unde a devenit unul dintre puținii oameni din jurnalism interesați să scrie despre internetul care prindea contur la momentul acela. Apoi a lucrat la The Wall Street Journal, înființând împreună cu Walt Mossberg revoluționara conferință D: All Things Digital și o serie de site-uri de știri inovatoare despre domeniul tech.

Swisher i-a intervievat pe toți cei care contează în tech în decursul a trei decenii, exact când sub bagheta lor a apărut o explozie de inovații care au schimbat fața globului, ajutând și totodată făcând rău lumii noastre. Steve Jobs, Jeff Bezos, Elon Musk, Bill Gates, Sheryl Sandberg, Bob Iger, Larry Page și Sergey Brin, Meg Whitman, Peter Thiel, Sam Altman și Mark Zuckerberg sunt doar câțiva dintre cei pe care Swisher i-a făcut să-i treacă toate apele – la figurat, iar în cazul lui Zuckerberg, la propriu.

În ciuda daunelor despre care scrie, Swisher rămâne optimistă cu privire la potențialul tehnologiei de a ajuta la rezolvarea problemelor, și nu doar la crearea acestora. Face apel la industrie să vină cu alegeri mai bune, mai chibzuite, exact în momentul în care un nou set de instrumente AI puternice sunt pe cale să schimbe lumea încă o dată. În esență, această carte este și o poveste de dragoste, despre și pentru domeniul tech, scrisă de cineva care îl cunoaște mai bine decât oricine altcineva.

POVESTEA ÎNCEPUTURILOR UNUIA DINTRE CEI MAI MARI VIZIONARI, LIDERI DE AFACERI ȘI FILANTROPI AI EPOCII MODERNE

Reușitele tânărului Bill Gates în afaceri sunt deja legendare: la nici douăzeci de ani, renunță la Harvard pentru a înființa o firmă de software, care va deveni rapid un gigant al industriei și va schimba pentru totdeauna modul în care trăim și lucrăm. Ulterior, antreprenorul pasionat de inovație își îndreaptă atenția spre filantropie, alegând să răspundă unor provocări majore, precum schimbările climatice, sănătatea publică și problemele sistemului educațional american.

Însă Codul sursă nu este o carte despre Microsoft, despre Fundația Gates sau despre viitorul tehnologiei, ci o poveste profund personală despre cum Bill Gates a devenit omul pe care îl știm astăzi. Îi descrie copilăria, trăsăturile de caracter și preocupările timpurii, influența unei bunici cu principii ferme și a unor părinți ambițioși, dar și trauma morții fulgerătoare a celui mai bun prieten.

Este povestea încercărilor lui de a se adapta la lume și a felului cum și-a descoperit pasiunea pentru informatică la începuturile revoluției digitale. Un drum inițiat în adolescență, cu nopțile petrecute la sediul unei firme de calculatoare, trecând prin căminul studențesc de la Harvard, unde i-a venit ideea de a crea un cod revoluționar, și ajungând până în primul sediu Microsoft.

Pentru prima dată, Bill Gates își istorisește copilăria și tinerețea într-o carte — cu înțelepciune, umor și onestitate. O autobiografie impresionantă, împletită cu povestea unei întregi epoci din istoria Americii și a întregii lumi.

„Plin de energie, cu o autoironie fină și un spirit deschis și cordial, Gates rătăcește nestingherit prin labirintul memoriei ca să-și reconstituie tinerețea.” — New York Times Book Review

„Emoționant. O relatare captivantă a primilor ani de viață, surprinzător de personală și de lucidă.” — Financial Times

„De o sinceritate reconfortantă. Codul sursă nu este doar o colecție de reușite timpurii ale unui împătimit al calculatoarelor. Cartea emană o profundă recunoștință față de mentorii ce i-au marcat destinul și poartă amprenta unui fin umor autocritic.” — WIRED

„O carte de memorii surprinzător de sinceră despre primii ani ai fondatorului Microsoft. E ca și cum schița în alb-negru a unei celebrități e completată cu detalii și colorată în culori vii.” — GeekWire

Cu o prefață de Gabriel Liiceanu

„Mai presus de orice, cartea Piei Degermark pune, pentru lumea în care trăim, această problemă: atunci când locul eroului tradițional e luat de vedetă, nu cumva lucrul cel mai greu este să administrezi gloria pe care destinul ți-o oferă și ți-o retrage cu aceeași grabă? Căci aceasta pare să fi fost drama fetei care, la șaisprezece ani, a fost luată de pe băncile liceului și căreia, peste noapte, i s-a pus în brațe gloria acestei lumi. Ce-i de mirare că într-un târziu a trebuit să trăiască invocând numărătoarea divină pentru lacrimile cu care apoi a plătit fiecare clipă a gloriei sale?“ — GABRIEL LIICEANU

Suedeza Pia Degermark a interpretat rolul principal în filmul Elvira Madigan (1967), regizat de Bo Widerberg, cu care a obținut premiul pentru cea mai bună actriță la Festivalul de Film de la Cannes. Dumnezeu numără lacrimile femeilor, al cărei titlu se inspiră dintr-o veche credință, este cartea sa autobiografică.

Suedeza PIA DEGERMARK (n. 1949) a interpretat rolul principal în filmul Elvira Madigan (1967), regizat de Bo Widerberg, cu care a obţinut premiul pentru cea mai bună actriţă la Festivalul de Film de la Cannes. Dumnezeu numără lacrimile femeilor, titlu inspirat dintr-un îndemn talmudic, este cartea sa autobiografică.

Autorul acestei carti, Aiden Aslin, s-a alaturat puscasilor marini ucraineni in 2018, deoarece s-a simtit dator sa-si apere patria adoptiva de amenintarea tot mai mare a invaziei rusesti. In februarie 2022, cand Rusia a declansat o ofensiva puternica impotriva Ucrainei, Aiden si unitatea sa au fost stationati pe linia frontului, la Mariupol. Blocat intr-o otelarie din acest oras, dupa un asediu de o luna de zile si dupa ce a ramas fara provizii, el a luat parte, in aprilie 2022, la capitularea in masa a peste o mie de soldati ucraineni. Dupa aceea a inceput adevaratul sau calvar.

• Laureat National Jewish Book Award si Christopher Award • Bestseller The New York Times Alegerea ne aminteste cum arata curajul in vremuri dificile si ne spune ca avem cu totii darul de a cantari ce am pierdut si ce ne-a ramas. - Oprah

„O autobiografie nu e literatura noastră privată, e mai degrabă bagajul cu care călătorim. Iar memoria nu e doar ceea ce ne amintim, ci și ceea ce ne înconjoară. Ea nu vorbește numai despre ce a fost, ci și despre ce va fi. Pare ieri, dar de fapt e mâine. Totul se naște pentru a înflori într-o primăvară eternă. La sfârșit, vom spune doar: nu-mi amintesc nimic în care să nu fii Tu.” (Papa Francisc) Inițial, papa Francisc a dorit ca acest document excepțional să fie publicat după moartea sa. Dar Jubileul Speranței și problemele actuale l-au determinat să ne ofere acum această moștenire prețioasă.

Goodreads Choice Award for History & Biography #1 The New York Times Bestseller Relatare extraordinară a unui naufragiu și a scandalului politic ce a urmat, Wager este o istorie minuțios documentată. În iarna lui 1741, nava care dă numele acestui volum este trimisă în războiul Angliei cu Spania și naufragiază în largul coastelor Patagoniei. Cum echipajul era deja bolnav, înfometat și extenuat, lupta pentru supraviețuire pe o insulă pustie se va dovedi o reală aventură. Trădările, crimele, faptele de curaj, încercările disperate ale mateloților de a se întoarce acasă și interacțiunile lor cu populațiile locale, toate sunt povestite într-un thriller fascinant, plin de răsturnări de situație, dar bazat întotdeauna pe surse de primă mână din epocă: jurnale intime și de bord, corespondență, depoziții în fața curții marțiale și documente ale amiralității.

"N-am mai văzut niciodată o femeie atât de frumoasă", scria tânărul Marcel Proust despre contesa Greffulhe, mediul și personalitatea ei devenind surse importante de inspirație pentru romanul În căutarea timpului pierdut. Figură legendară din La Belle Époque, femeie de o ambiție deosebită, cu vederi largi sfidând tabuuri, Élisabeth Greffulhe și-a pus farmecul şi inteligenţa în slujba artei, a ştiinţei, a politicii și a carităţii, angrenând în diversele sale proiecte un număr impresionant de scriitori, muzicieni, pictori, actori, oameni de ştiinţă, politicieni, aristocrați și chiar capete încoronate. Printre aceştia s-au numărat Marie Curie, căreia i-a sprijinit activitatea în mod definitoriu, marele duce Vladimir al Rusiei, regina Elisabeta a Belgiei, Robert de Montesquiou, Gustave Moreau, Gabriel Fauré, Martha Bibescu și Anna de Noailles.

Mâncarea a fost întotdeauna o parte integrantă a vieții lui Stanley Tucci: de la supa stracciatella servită la umbra Panteonului la sosul marinara preparat între repetiții pentru diverse scene din filme și probe de haine, la pizza de casă mâncată împreună cu copiii, înainte de culcare.

Acum, în Ce am mâncat într-un an, Tucci înregistrează douăsprezece luni de mese – în restaurante, bucătării, pe platouri de filmare, la conferințe de presă, acasă și în străinătate, cu prietenii, cu familia, cu străinii și, ocazional, de unul singur. De la cele care vă vor lăsa gura apă la preparatele de casă, o adevărată hrană pentru suflet, sau la cele enervant de necomestibile, felurile de mâncare amintite în acest jurnal sunt prisma prin care el reflectează la evoluţia continuă a vieţii și a familiei sale. Cu ajutorul mâncării, Tucci marchează – și jelește – trecerea timpului și pierderea unor persoane dragi, pregătindu-se pentru ce va veni.

Fie că este vorba despre duck a l'orange mâncată cu colegii de platou și gătită de călugăriţe carmelite cântărețe, despre fripturile puse pe grătar la o întâlnire cu prietenii sau despre chiftelele făcute de mama și de fiul lui și împărtășite la masă împreună cu trei generații de membri ai familiei, aceste mâncăruri îi modelează și îi îmbogățesc emoțional viața.

Ce am mâncat într-un an este o porţie amuzantă, pertinentă, sinceră și profund satisfăcătoare de amintiri și de mâncare, precum și o celebrare irezistibilă a rolului profund pe care aceasta din urmă îl joacă în viețile noastre, ale tuturor.

O cronică delicios de unică a meselor luate de Stanley Tucci pe parcursul unui an.

Să împarţi mâncarea este unul dintre cele mai pure acte umane. — STANLEY TUCCI

Sinceritatea, umorul și modestia lui Stanley transpar din paginile celei mai recente cărţi ale sale... Mâncarea este un far călăuzitor în viața lui, iar acest volum surprinde modul în care găsește rezonanță și conexiune prin intermediul mâncării și a gustului. — Gwyneth Paltrow

O imagine extrem de captivantă a unei vieți bine trăite, pline de amuzament, mâncare, familie, călătorii, muncă, pasiune și iubire. Mi-a plăcut la nebunie fiecare pagină din această carte delicios de voyeuristică. — Dolly Alderton, autoarea cărții Everything I Know About Love, bestseller New York Times

O încântare. Umorul lui Tucci este la fel de sec ca un martini; observațiile lui – la fel de acide ca tarta cu lămâie. Însă ce îmi place mai mult la scriitura lui este capacitatea sa de a ghida cititorul nu doar prin arta culinară, ci prin viața însăși. — Elizabeth Day, gazda How to Fail

Scrisa de Paramhansa Yogananda, unul dintre cei mai importanti si influenti invatatori spirituali ai secolului XX, aceasta lucrare este o colectie pretioasa de povesti personale, de elemente de umor si explicatii practice si stiintifice despre marea intelepciune yoga a Orientului. In paginile acestei carti, Yogananda ne impartaseste intalnirile sale cu mari maestri spirituali, invataturi despre Kriya Yoga si revelatii despre unitatea dintre marile traditii religioase.

Cartea a avut un impact puternic in lumea occidentala, influentand generatii intregi de profesori, autori, muzicieni, oameni de afaceri, oameni de stiinta, activisti politici si reformatori sociali. Printre cei inspirati de aceasta capodopera se numara, George Harrison, Steve Jobs, Nina Simone, Marianne Williamson, Luther Burbank si Michael Beckwith.

În februarie 2019, lumea a pierdut una dintre personalitățile de marcă din sfera modei, Karl Lagerfeld, directorul de creație al celebrei Case Chanel timp de treizeci și cinci de ani.

Lagerfeld a fost un personaj legendar nu numai pentru reinventarea Casei Chanel și fiindcă a redeșteptat entuziasmul pentru brandurile Chloé, Fendi și brandul său omonim; dar și pentru stilul său personal viu, inclusiv „uniforma" lui compusă din ochelari de soare întunecați și o coadă decal albă pudrată. Și apoi a fost devotamentul său total față de pisica lui, Choupette.