Premiul Nobel

Premiul Nobel pentru Literatură 2017 

Domnul Ryder, „cel mai bun pianist în viaţă”, soseşte într-un oraş european, în aparenţă străin pentru el, ca să dea un concert ale cărui împrejurări nu le cunoaşte. Dar, din prima clipă, totul i se pare ciudat de familiar, de la străzi şi clădiri la bărbaţii, femeile şi copiii care îl tratează ca pe un cunoscut, cerîndu-i favoruri, folosindu-se de celebritatea lui. Strania familiaritate atinge punctul maxim cînd îi întîlneşte pe Sophie, care pare să-i fi fost iubită, sau soţie, și pe fiul ei – în multe privinţe o replică a lui din vremea cînd era copil. Muzicianul îşi dă seama că a mai fost acolo şi îşi asumă cu mîndrie misiunea de salvator pe care i-o încredinţează locuitorii oraşului, încercînd să rezolve în intervalul scurt pînă la concert problemele cu care se confruntă aceştia: lipsa de comunicare, sterilitatea sufletească, înstrăinarea.

„În Nemîngîiaţii sînt două poveşti. Una este a lui Ryder, care şi-a petrecut copilăria alături de părinţii nefericiţi, aflaţi tot timpul în pragul divorţului, şi care crede că singura cale de a-i împăca este să le împlinească aşteptările: astfel va ajunge un pianist de primă mînă. Desigur, totul se întîmplă prea tîrziu, căci toate cele petrecute cu părinţii săi au fost cu mult timp în urmă. A doua este povestea lui Brodsky, bătrînul care încearcă disperat să repare o relaţie pe care a dat-o peste cap şi care are convingerea că, reuşind în cariera de dirijor, va recîştiga inima iubitei. Aceste două istorii se petrec într-o societate unde toţi văd răul ca pe o consecinţă a unor valori muzicale greşit alese.” (Kazuo Ishiguro)

„Romanul lui Ishiguro pare o călătorie prin viaţă: scopul ei nu e niciodată limpede, toate cîte se petrec sînt rodul inexplicabil al capriciului, destinaţia – întunecatul, pustiul necuprins al unor suflete înstrăinate.” (Publishers Weekly)

O carte de referință, pentru prima dată în limba română!
Czesław Miłosz, laureat al Premiului Nobel pentru Literatură, excelent cunoscător al spaţiului cultural european şi mai ales al mediului literar polonez, ne introduce în complexa și fascinanta istorie a literaturii polone.

Piciorul ți-l ating în umbră este o carte-eveniment, nu doar pentru fanii, oricum numeroși, ai lui Pablo Neruda, ci pentru toți amatorii de premiere literare și istorie vie. Volumul conține o colecție de texte inedite ale acestui important poet-cult, laureat al Premiului Nobel pentru Literatură (1971). Dragostea, munca, scrisul, exilul, viața de chilian, frumusețea sălbatică a țării în care s-a născut, femeia ca forță fundamentală a naturii, toate acestea sunt temele favorite ale lui Neruda în cele 21 de poeme scrise de-a lungul a peste 20 de ani, din anii '50 și până în 1973. Publicate în reviste obscure, uitate prin caiete sau scrise direct pe șervețele, meniuri de cafenea sau programe de vase de croazieră, aceste poeme - unele nefinisate, altele reconstituite - au forța brută, profunzimea de expresie și sonoritatea excepțională a tuturor poemelor lui Neruda, bucurându-se însă și de libertatea imperfecțiunii, a ciornei, a încercării.

Pablo Neruda, pe numele său adevărat Ricardo Eliécer Neftalí Reyes Basoalto, s-a născut în 1904 la Parral, dar și-a petrecut copilăria în Temuco, un orășel feroviar de a cărui amintire se va simți întotdeauna legat. Pablo Neruda și-a descoperit de foarte tânăr aplecarea către literatură, primul său volum de versuri fiind publicat pe banii săi în 1923, când poetul avea 19 ani. În paralel cu scrisul, Neruda a fost extrem de implicat în viața socială a țării sale, începând de foarte devreme o carieră diplomatică – a fost consul al Chile în India, Singapore, Birmania, Spania, Franța –, continuată cu funcția de senator și candidatura la președinție din partea Partidului Comunist, în care s-a înscris în 1945.

Fericirea, spune Russel, e o stare care se cucereşte. Şi nu în ultimul rând, credem noi, citind paginile spirituale şi pline de eleganţă ale acestei cărţi. Vom constata că un gânditor englez rămâne unul englez tocmai pentru că nu ne face nici o clipă să-i avem în minte, de pildă, pe moraliştii francezi.
Din întâlnirea cu ceilalţi, Bertrand Russell nu trage concluzia că trebuie să ne refugiem, compensativ, în singurătate, pentru a ne rumina, cu o voluptate perversă, nefericirea şi spaimele. Să încercăm, dimpotrivă, să rămânem orientaţi către locurile marilor întâlniri cu semenii noştri. Există munca făcută cu pasiune, familia, prietenia...
Nu e uşor să ajungi în aceste locuri. Pentru a le descoperi, trebuie mai întâi să ştim ce avem de lăsat în urmă: competiţia prostească, aroganţa plictisului şi antrenul vid, oboseala vinovată, obsesia culpei şi mania persecuţiei.

„Pentru forţa morală cu care a continuat marea tradiţie a literaturii ruse.“  Motivaţia juriului Premiului Nobel

Premiul Nobel pentru Literatură

Şobolanii încep să moară pe străzile din Oran. E semn de ciumă, confirmată destul de greu de medicii oraşului. Fiindcă autorităţile se mişcă încet şi declară carantina abia după ce epidemia nu mai poate fi stăpînită, doctorul Rieux, unul dintre primii care au ştiut cu ce se confruntă, organizează el însuşi echipe de intervenţie. Oraşul abia respiră sub ameninţarea morţii; oamenii sînt închişi între zidurile lui şi privesc neputincioşi cum flagelul loveşte din ce în ce mai aproape. Apărut în 1947, Ciuma este considerat unul dintre cele mai profunde şi mai influente romane ale secolului trecut. Departe de a fi doar o poveste despre ciumă, el vorbeşte în egală măsură despre marile catastrofe ale epocii, despre „ciuma brună” ce a devastat Europa în secolul XX. Laşitate, dăruire, nesăbuinţă, iubire, credinţă şi disperare, toate se amestecă şi se împletesc într-o carte despre om şi umanitate. 

„– Dumneata ai dreptate, Rambert, ai întru totul dreptate, şi pentru nimic în lume n-aş vrea să te fac să te întorci de la ceea ce ai de gînd şi care mi se pare ceva drept şi bun. Trebuie totuşi să-ţi spun următoarele: nu este vorba de eroism în toate astea. E vorba de cinste. Este o idee care poate să te facă să rîzi, dar singurul mod de a lupta împotriva ciumei este cinstea.
– Ce este cinstea? zise Rambert, cu un aer deodată serios.
– Nu ştiu ce e în general. Dar în cazul meu ştiu că ea constă în a-mi face meseria.
– A! zise Rambert furios, eu nu ştiu care e meseria mea. Poate că într-adevăr greşesc alegînd iubirea.
Rieux îl privi pătrunzător:
– Nu, zise el cu putere, nu greşeşti.” (Albert Camus)

Premiul Nobel pentru Literatură.

Străinul este primul roman al lui Albert Camus. Romanul a fost adaptat pentru marele ecran în 1967, de regizorul Luchino Visconti, într-o producţie cu Marcello Mastroianni în rolul principal.

La doar cîteva luni după ce nu manifestase nici o umbră de sentiment la înmormîntarea mamei lui, protagonistul romanului Străinul, Meursault, ucide un arab. Este momentul cînd povestea se desparte. Mai întîi ne poartă spre trecut, unde asistăm la viaţa relativ banală a unui funcţionar din Alger: moartea mamei, prietenia cu vecinul Raymond, relaţia cu o fostă colegă de serviciu, ajutorul dat lui Raymond ca să se răzbune pe o iubită presupus infidelă. De aici însă lucrurile devin tot mai tensionate, căci iubita lui Raymond e algeriană, iar fratele ei îi va urmări pe francezi ca să-i răzbune onoarea. Meursault îl întîlneşte la un moment dat pe plajă şi îl împuşcă, într-o clipă de inexplicabilă dezorientare. Romanul a fost descris în multe feluri: portretul unui sociopat, o critică a societăţii care nu acceptă în rîndurile ei inşi aparent lipsiţi de orice umanitate sau, dintr-o altă perspectivă, o poveste postcolonială.

„Acum multă vreme am rezumat Străinul într-o frază care, trebuie să recunosc, este extrem de paradoxală: «În societatea noastră, orice om care nu plînge la înmormîntarea mamei lui riscă să fie condamnat la moarte». Voiam să spun pur și simplu că eroul cărții este condamnat pentru că nu se prinde în acest joc. Astfel, el este străin de societatea în care trăiește, rătăcește, la marginea ei, prin foburgurile vieții private, solitare, senzuale. Și tocmai de aceea cititorii au fost tentați să-l considere o epavă. Ne-am face totuși o idee mult mai exactă despre personaj, în orice caz, mult mai apropiată de intențiile autorului, dacă ne întrebăm prin ce anume Meursault nu se prinde în joc. Răspunsul e simplu: refuză să mintă. Să minți nu înseamnă numai să spui ceva ce nu este. Ci și, mai ales, să spui ce este și, în ce privește sufletul uman, să spui mai mult decît simți. E ceea ce facem cu toții, în fiecare zi, pentru a ne simplifica viața.” (Albert Camus)

    Cartea spune povestea lui Mowgli si a prietenilor sai (pantera Bagheera, sarpele Kaa, ursul Baloo) si a fiorosului tigru Shere Khan, adaptata si scurtata pentru intelesul celor mai mici copii. Povestea este insotita de imagini-puzzle sugestive, viu colorate, de o calitate grafica deosebita. Paginile sunt din carton gros, lucios. Fiecare din cele 6 puzzle-uri are cate patru piese, piesa avand dimensiunea 6.4 x 6.4 cm.

Un tată aflat în închisoare pentru că și-a ucis copiii îi scrie soției despre revelația de a fi primit vizita lor dintr-o altă dimensiune; în adolescență, un fiu își părăsește aparent fără motiv familia și ajunge să trăiască asemenea unui vagabond, disprețuind valorile societății moderne; în secolul al nouăsprezecelea, Sofia Kovalevskaia, matematician și scriitor talentat, se luptă cu efectele succesului asupra relației de cuplu.

Eroii celor zece povestiri îndură pierderi, șocuri, dezamăgiri, revelații neplăcute despre propriul caracter și totuși merg mai departe, pentru că acesta este sensul vieții. Undeva, prin întunericul în care înaintează, ei simt strălucirea intensă a fericirii, fie că este vorba despre fericirea trecută, despre cea care ar fi putut fi sau despre cea care îi așteaptă.

Cu o voce narativă unică, Alice Munro se strecoară în labirintul întunecos al sufletului uman, dezvăluind secrete și încordări interioare indescifrabile din exterior.

Colecția Clasici moderni Litera adună laolaltă scriitori moderni ale căror opere au devenit deja repere clasice, dar și autori contemporani a căror valoare literară le prefigurează statutul de "clasici". 

Cele mai importante, mai provocatoare, mai emoționante, mai revoluționare opere din ultimii 125 de ani - cărți care vor continua să fie citite de la o generație la alta.

Premiul Nobel pentru Literatura 1999. Toba de tinichea, romanul care a socat Germania si a devenit bestseller international, a fost ecranizat in 1979 de regizorul Volker Schlondorff. Pelicula a primit Premiul Palme d’Or la Festivalul de la Cannes si Premiul Oscar pentru cel mai bun film strain.

   Capodopera lui Gunter Grass, Toba de tinichea este o pretinsa autobiografie a piticului Oskar Matzerath, nascut la granita dintre Germania si Polonia, avind doi tati prezumtivi, care sustine ca s-a oprit deliberat din crestere la virsta de trei ani in semn de protest fata de lumea adultilor. Oskar asista la nazificarea familiilor germane obisnuite, la ororile razboiului si la miracolul german postbelic. Acuzat de o crima pe care nu a comis-o, Oskar este inchis intr-un ospiciu, de unde, cu vocea sa ascutita care sparge geamurile si cu rapaitul tobei sale de jucarie, condamna toata nebunia lumii moderne.

   „Oamenii au spus dintotdeauna povesti. Cu mult inainte ca omenirea sa fi invatat sa scrie, se spuneau si se ascultau povesti. In aceasta epoca a scrisului, pastram inca amintirea originilor orale ale literaturii. Iar acesta este un lucru bun, pentru ca, daca rostirea ar cadea in uitare, povestile noastre ar fi uscate ca praful.” (Gunter Grass)
   „Un roman formidabil, o capodopera a absurdului.” (The New York Times)
   „Cel mai mare roman scris de un autor contemporan.” (John Irving)

Odată, în vremuri îndepărtate și de mult uitate, elefanții aveau doar niște năsucuri scurte și turtite. Oare cum au ajuns ei să aibă trompă? Această carte minunat ilustrată a fost adaptată după una dintre poveștile pentru copii din cartea "Simple povești", scrisă de Rudyard Kipling.

Premiul Nobel pentru Literatură 2017

Deşi lasă impresia că a vrut să scrie un roman poliţist tradiţional, al cărui personaj principal (şi narator) este Christopher Banks, celebru detectiv londonez din perioada interbelică şi figură cunoscută în cercurile mondene, Kazuo Ishiguro explorează cu ochi de arheolog trecutul, astfel încît trama psihologică şi motivaţiile detectivului subminează în permanenţă naraţiunea poliţistă. Pentru Christopher Banks, căutarea şi găsirea părinţilor săi, dispăruţi misterios în Shanghai în anii Primului Război Mondial, reprezintă cazul care ar trebui, teoretic, să-i încununeze cariera de detectiv. Jurnal, confesiune, autoanaliză, romanul Pe cînd eram orfani este, dincolo de infiltraţiile ironice abundente, o emoţionantă poveste despre dragoste şi prietenie.

„Roman poliţist şi fabulă politică, Pe cînd eram orfani confirmă locul cucerit de Ishiguro printre cei mai îndrăzneţi şi provocatori romancieri britanici.” (The Guardian)

„Ishiguro este un stilist ca nimeni altul, un scriitor care ştie că, de multe ori, adevărul nu poate fi rostit.” (Maclean’s)

„Cel mai curajos, mai comic şi mai labirintic roman al lui Ishiguro. Subtil şi apăsător la început, romanul capătă încet-încet accente de umor negru.” (The Globe and Mail)

„Pe cînd eram orfani va rămîne în mintea cititorilor ca o scriere fascinantă şi plină de imaginaţie, de o inteligenţă şi un gust cople-şitoare.” (Joyce Carol Oates)

Premiul Nobel pentru Literatura 2017. In anul 1986, romanul a fost distins cu prestigiosul premiu Whitbread si a fost nominalizat la Booker Prize.

Aflat la virsta senectutii, pictorul si profesorul de arta Ono Masuji porneste intr-o odisee de recuperare a biografiei personale si artistice, silit de schimbarile radicale dintr-o Japonie abia iesita din ruinele celui de-al Doilea Razboi Mondial care incearca sa-si exorcizeze trecutul militarist si sa-si construiasca un alt fel de viitor. Pictor manufacturier, artist al lumii trecatoare, al figurilor melancolice de gheisa, apoi maestru influent si artist militant integrat propagandei expansioniste, Ono Masuji se vede acum cazut in dizgratie, respins de generatia postbelica dornica sa rupa cu trecutul indezirabil. Scris intr-un stil limpede, dar plin de subtilitate, alcatuit din tonuri calme si delicate, Un artist al lumii trecatoare este un roman despre maestri si discipoli, parinti si copii, principii si tradari.

„Unul dintre cele mai bune romane ale anilor ’80.” - Malcolm Bradbury

„Un exemplu de rafinament si precizie... Pe masura ce povestea se desfasoara, cititorul devine prizonierul lumii pe cale de disparitie a artistului, invatind sa-i admire structura splendid elaborata.” - The Los Angeles Times

„Un artist al lumii trecatoare reuseste sa transpuna cu un acut simt al realitatii virtutile istoriei personale a unui batrin artist...” - The Daily Telegraph

„O opera de arta de o eleganta sobra, subtila si concisa.” - The Sunday Times

Povestirile Selmei Lagerlöf sunt citite şi recitite, în perioada Crăciunului, pretutindeni în lume: amintiri din copilărie, când bunica îi spunea poveşti la gura sobei, întâmplări din viaţa oamenilor de rând şi legende despre Isus, mituri nordice, istorioare adunate din misteriosul Orient. Cu un talent narativ inegalabil, autoarea transmite astfel cititorilor de toate vârstele un mesaj al iubirii, un îndemn la modestie, bunătate şi înţelegere. Lucruri care ţin de cald în seri reci şi a căror lumină străbate, chiar după ce închizi cartea, lungile nopţi de iarnă.

„În opinia mea, nici una dintre romancierele de mare talent sau geniale nu o depășește pe Selma Lagerlof.“ (Marguerite Yourcenar)

„Fiecare carte a acestei mari povestitoare ne aduce dovezi fără seamăn ale artei sale... Nimeni în Europa nu poate spune povești atât de frumos ca ea.“ (Hermann Hesse)

„Problematica adevărului este centrală în opera lui Pirandello. Ceea ce-l tulbură pe personajul pirandellian, împingându-l uneori la autodistrugere, este tocmai confruntarea cu adevărurile celorlalţi, care sunt pentru el tot atâtea neadevăruri: el descoperă cu uluire că tot ce crede, uneori chiar cu sfinţenie, despre sine şi lumea lui nu este perceput la fel şi de semeni, care, de cele mai multe ori, văd şi simt exact contrariul. Acest relativism, care depăşeşte sfera cunoaşterii, devenind determinare ontologică, este trăit cu consecinţe diferite, dar întotdeauna dramatice, de mulţi protagonişti ai nuvelelor.
Viziuni despre sine şi lume clădite în timp, ordini meticulos construite, lupte duse pentru afirmarea propriilor adevăruri, sentimente de prietenie şi de iubire, întregi microuniversuri se năruie la întâlnirea dezvrăjită cu adevărul celuilalt, întocmai ca nişte castele din cărţi de joc. În imaginarul pirandellian doar moartea mai rivalizează, în efectele sale devastatoare, cu conştientizarea acestui relativism.“ (MIRUNA BULUMETE)

Ilustrația copertei: Richard Dadd, Scenă Bacanală (detaliu)

„Cultura, în sensul tradițional al cuvântului, e în prezent pe cale să dispară.“ (MARIO VARGAS LLOSA)

Banalizarea artelor și a literaturii, triumful presei de scandal și frivolitatea politicii sunt simptome ale unui rău mult mai mare care chinuie societatea actuală: sacralizarea divertismentului drept valoare supremă și scop ultim al existenței noastre. Dacă în trecut cultura era o busolă, o călăuză și un fel de conștiință care ne împiedica să întoarcem spatele realității, astăzi, în epoca falșilor idoli și a postculturii, întâietatea spectacolului și a superficialității a devenit regula care face ca orice conștiință morală, intelectuală și politică să adoarmă, orbită și anihilată dimpreună cu libertatea noastră.

Câștigând Booker Prize în 1999 cu romanul Dezonoare, indiscutabil capodopera sa de până acum, J.M. Coetzee a devenit primul scriitor căruia i s-a atribuit de două ori acest prestigios premiu (întâia dată în 1983, pentru Viața și vremurile lui Michael K). Dezonoare a mai primit Commonwealth Writers’ Prize în 2000 și a fost ecranizat în 2008 în regia lui Steve Jacobs, cu John Malkovich în rolul principal.

După două căsnicii eşuate şi o carieră stagnantă la Universitatea din Cape Town, dezabuzatul profesor David Lurie comite un gest necugetat: are o aventură cu o studentă. Odată descoperit, refuză să-şi asume calvarul căinţei publice pentru a-şi păstra postul şi acceptă cu seninătate, ba chiar cu sfidare, să fie concediat. Plănuieşte un nou început: să se retragă la ferma fiicei lui, Lucy, un paradis bucolic unde-şi va putea scrie opera. Nimic mai simplu, crede David. Însă în Africa de Sud post-apartheid lucrurile sunt, de fapt, foarte complicate şi, mai ales, periculoase. La scurt timp după ce se stabileşte la ţară şi încearcă să-şi regăsească echilibrul, ferma este atacată de trei tineri de culoare. Incapabil să-şi protejeze fiica, David se simte copleşit a doua oară de dezonoare. Dar suferinţa lui nu se poate compara cu încercările prin care va fi nevoită să treacă Lucy.

În 2006, ziarul britanic The Observer a desemnat Dezonoare „Cel mai bun roman din ultimii 25 de ani scris în engleză în afara Statelor Unite ale Americii“. În anii următori, Dezonoare se află pe lista din ziarul The Guardian a „Celor mai bune 100 de romane scrise în engleză“, inclusiv în 2015, de când datează actualizarea acestei liste.

Dubla flacără explorează legătura intimă dintre sex, erotism și dragoste – temele preferate ale lui Octavio Paz, laureat al Premiului Nobel. Pornind de la Banchetul lui Platon și sfârșind cu romanele moderne, Paz scrie, de fapt, o istorie a dragostei și a erotismului. Paginile de față trec totul în revistă, de la tabuuri la reprimări, de la Sade la Freud, de la păcatul originar la inteligența artificială.

„Marele pericol care îi paște pe îndrăgostiți, capcana mortală în care mulți cad, este egoismul. Pedeapsa nu se lasă așteptată: ei nu văd nimic și pe nimeni în afară de ei înșiși, până când devin stană de piatră sau… se plictisesc. Egoismul e un puț adânc. Pentru a ieși la aer curat trebuie să privim dincolo de noi înșine: acolo este lumea și ne așteaptă.“ (OCTAVIO PAZ)

„Czesław Miłosz a ilustrat, cu splendidă clarviziune, condiția precară a omului în această lume dominată de conflicte.“ (Motivația juriului, Premiul Nobel)

„O carte de căpătâi pentru înțelegerea totalitarismului.“ (The New York Times Book Review)

„Un document esențial al literaturii antitotalitare, o lucrare demistificatoare, o incursiune în universul magiei exercitate de doctrina comunistă asupra atâtor intelectuali din însângeratul și absurdul secol XX.“ (VLADIMIR TISMĂNEANU)

Un roman timpuriu al laureatului Premiului Nobel pentru literatură J.M. Coetzee, narat în 266 de paragrafe, structura lui fiind influențată de modalitățile de reprezentare ale filmului și fotografiei. În 1977, pe când locuia încă la Cape Town, J.M. Coetzee a primit pentru acest roman cel mai important premiu anual din Africa de Sud, Central News Agency Literary Award (CNA Prize). În 1983 romanul a fost ecranizt cu titlul Dust, în regia lui Marion Hänsel, cu Jane Birkin, Trevor Howard și John Matshikiza în rolurile principale.

Magda, o fată bătrână cu mintea pe jumătate pierdută, duce o existență anostă, singuratică, pustie, înstrăinată de celelalte ființe omenești. În afară de tatăl ei, fermierul, un văduv posac, înăsprit de viața la ferma lui izolată din mijlocul deșertului Karo, nu se mai află în jur decât niște servitori negri, dintre care unul, Hendrik, este cel mai tânăr, nou-venit, muncitor, politicos. Magda își pune gândurile și trăirile pe hârtie, paragraf după paragraf. Un fel de jurnal în care descrie curgerea molcomă, apatică, a timpului – zi după noapte după zi, îndatoririle casnice, cele de la ferma de oi, cele ale pământului, de la un ciclu la altul al naturii, vară, iarnă, secetă, ploaie, de la focul și cafeaua matinale, la mesele duminicale, de la curățatul cizmelor, la cârpitul hainelor, de la plecarea de dimineață a fermierului, la întoarcerea călare la apus… O viață departe de civilizație, de drumuri umblate, un pământ unde și fărădelegea poate rămâne neștiută. Dar într-o bună zi, Hendrik vine acasă cu o soție tânără și frumoasă, fapt care declanșează adevărata tragedie a tatălui și a fiicei sale. Între redarea riguroasă a realității dure și halucinațiile minții rătăcite, între poezia spațiului infinit și detaliile imunde ale vieții și morții, povestea Magdei nu-și găsește alinare.

  Volumul reuneste povestiri din anii ’60, unele dintre ele interzise in Rusia decenii la rand, si „miniaturi” – scurte poeme in proza de o forta artistica neobisnuita, care ni‑l arata pe Soljenitin drept un observator extrem de atent, un cugetator profund si un creator de imagini surprinzatoare.

     CUPRINS:

PREFATA. Ce ne mai poate spune Soljenitin?

POVESTIRI 
    Mana dreapta • Pentru binele cauzei • Zahar-Kalita • Ce pacat! • Procesiunea pascala

MINIATURI
    1958-1963: • Respiratia • Lacul Segden • Ratusca • Osemintele poetului • Busteanul de ulm • Reflexia in apa • O furtuna in munti • Orasul de pe Neva • Sarik • Mijloc de locomotie • Galeata veche • In tinutul natal al lui Esenin • Rucsacul colhoznicului • Focul si furnicile • Noi nu, n-o sa murim • Pentru a incepe ziua • Calatorind de-a lungul fluviului Oka
    1996-1999: • Zada • Trasnetul • Clopotul orasului Uglici • Clopotnita • Imbatranirea • Rusinea • Iarba rea • Dimineata • Valul • In amurg • Cantecul cocosului • Gandurile nocturne • Pomenirea mortilor • Rugaciune pentru Rusia

Premiul Nobel pentru Literatura 2017

Aparut in Anglia, in 1989, romanul a primit in acelasi an prestigiosul Booker Prize si a fost transpus cinematografic, in anul 1993, de regizorul James Ivory, intr-un film de exceptie, avindu-i ca protagonisti pe Anthony Hopkins si Emma Thompson.

Ramasitele zilei este o tulburatoare poveste de dragoste pe fundalul Angliei aflate in pragul celui de-al Doilea Razboi Mondial. Personajul central, Stevens, se identifica in asemenea masura cu indatoririle sale de „majordom absolut” in conacul lordului Darlington, incit nu se lasa tulburat nici de dramaticele evenimente la care asista din umbra, nici de moartea tatalui, nici de pierderea singurei fiinte iubite, frumoasa si inteligenta menajera a familiei, care, intuind sensibilitatea bine ascunsa in dosul pozei de o corectitudine desavirsita a lui Stevens, incearca zadarnic sa-i insufle putina caldura. Abia spre sfirsitul vietii, acesta realizeaza ca o existenta plasata exclusiv sub semnul datoriei este, de fapt, o existenta ratata si ca el insusi nu e altceva decit o ramasita a unui trecut fictionalizat. 

„Un roman stralucitor, o poveste pe cit de frumoasa, pe atit de cruda.” (Salman Rushdie)

„Ramasitele zilei se sprijina ferm pe rafinamentul narativ si pe dozajul impecabil al vocii unui autor cu adevarat impresionant.” (Julian Barnes)

„O opera de o tristete inefabila, o tragedie rescrisa sub forma unei comedii de moravuri.” (Chicago Tribune)

„Ramasitele zilei este un vis de carte: comedia de moravuri devine, aproape ca prin farmec, un studiu profund al psihologiei individuale intr-o perioada istorica dintre cele mai tragice.” (The New York Times Book Review)

Traducere din limba engleza de Radu Paraschivescu

Premiul Nobel pentru Literatura 2017

Sa nu ma parasesti poarta in chip evident amprenta specifica a lui Kazuo Ishiguro. Rafinamentul si sensibilitatea autorului dau nastere unei tulburatoare povesti de dragoste, ai carei protagonisti sint trei tineri care fac parte dintr-o categorie aparte de fiinte umane: „donatori”, clone, nimic altceva decit produse de laborator, menite sa furnizeze organe de schimb pentru oamenii „adevarati”. Tragic, emotionant, tensionat si cu un final surprinzator, Sa nu ma parasesti este unul dintre cele mai bune romane ale lui Ishiguro, nominalizat la Booker Prize, National Book Critic Circle Award si Arthur C. Clarke Award si inclus pe lista celor mai bune carti in The New York Times, Publishers Weekly si in numeroase alte reviste prestigioase.

„O carte scrisa magistral de un artist remarcabil, care a ales un subiect dificil: pe noi insine, vazuti printr-o lentila intunecata.” (Margaret Atwood)

„Acest roman extraordinar – si, pina la urma, inspaimintator – de inteligent nu are ca subiect numai clonele sau clonarea. El explica de ce nu explodam, de ce nu ne trezim ca intr-o zi incepem pur si simplu sa plingem si sa urlam pe strazi, distrugind totul in cale din pricina senzatiei acute, insuportabile si absolut personale ca vietile noastre n-au fost niciodata ceea ce ar fi putut sa fie.” (The Guardian)

„Cu toate ca substanta teribila a acestei carti se plaseaza la ani-lumina distanta fata de cea din Ramasitele zilei, Sa nu ma parasesti este la fel de reusita, de melancolica si de ingrijoratoare, dar in chip cu totul diferit.” (The New York Times)

Traducere din limba engleza de Vali Florescu

„In carticica de fata incerc sa formulez ceea ce cred despre locul omului in univers si despre posibilitatile sale de a accede la o viata implinita. Cu exceptia astronomiei, omenirea nu a dobandit priceperea de a previziona viitorul; in sfera lucrurilor omenesti putem vedea ca exista forte ce contribuie la fericire si altele ce favorizeaza nefericirea. Nu stim care din cele doua va precumpani, dar, pentru a actiona chibzuit, trebuie sa fim constienti de amandoua. Nu am cum sa dovedesc ca viziunea mea despre valorile vietii este corecta; pot doar sa enunt aceasta viziune si sa sper ca ea va fi imbratisata de cat mai multa lume. Viziunea mea este aceasta: Viata demna de trait este cea inspirata de iubire si calauzita de cunoastere.“ (Bertrand Russell)

 LAUREATUL PREMIULUI NOBEL NE INVATA BUCURIA DIN LUCRURILE MICI

Premiul Nobel pentru literatură 2015; Premiul Médicis 2013

„În societate a apărut «cererea» pentru Uniunea Sovietică. Pentru cultul lui Stalin. Jumătate din tinerii între nouăsprezece şi treizeci de ani consideră că Stalin a fost «cel mai mare om politic». Un nou cult al lui Stalin în ţara în care Stalin a distrus la fel de mulţi oameni ca Hitler?! E din nou la modă tot ce e sovietic... Învie idei demodate: despre marele imperiu, despre «mâna de fier», despre «specificul căii ruseşti»… Au readus la suprafaţă imnul sovietic, există Comsomol, doar că se cheamă «Ai noştri», există partidul puterii, copie a partidului comunist.
Preşedintele are aceeaşi putere ca secretarul general. Absolută.
În locul marxism-leninismului e ortodoxia… Am întâlnit pe stradă nişte băieţi în tricouri cu secera şi ciocanul şi cu portretul lui Lenin. Ştiu ei oare ce este comunismul?“ (Svetlana ALEKSIEVICI)

„Homo sovieticus există – Svetlana Aleksievici l-a întâlnit. În această lucrare polifonică, în care se amestecă voci ale străzii, conversaţii relatate şi decupaje din presă, fiecare mărturie este adevărată. Ceea ce rezultă are un farmec hipnotic… Vremuri second-hand este o carte densă şi puternică asemenea unui râu.“ (Le Figaro)

„În ultimii 30-40 de ani, Svetlana Aleksievici a creat portretul individului sovietic şi postsovietic. Cărţile ei nu prezintă însă o istorie a evenimentelor, ci o istorie a emoţiilor – o istorie a sufletului omenesc.“ (Sara DANIUS, secretar permanent al Academiei Suedeze)

„Vremuri second-hand este un mausoleu literar închinat cetăţenilor unui imperiu care a dispărut în trei zile, la fel de fulgerător cum Rusia ţaristă a devenit, în 1917, Uniunea Sovietică. Dar este, mai presus de toate, un monument dedicat celor care, în cursul Istoriei, s-au simţit la un moment dat străini de vremurile pe care le trăiau. Acest exil interior nu poate fi mărturisit decât la persoana întâi, de la suflet la suflet." (Julie CLARINI, Le Monde)

„Am căutat o metodă literară care să-mi permită o aproximare cât se poate de fidelă a vieții reale. Realitatea m-a atras mereu ca un magnet, m-a torturat și m-a hipnotizat, mi-am dorit s-o fixez pe hârtie. Astfel că mi-am însușit imediat acest gen cu voci omenești și mărturii, probe și documente reale. Așa aud și văd eu lumea – ca pe un cor de voci individuale și un colaj de detalii cotidiene… În acest fel, pot fi simultan scriitor, reporter, sociolog, psiholog și preot.“ (Svetlana ALEKSIEVICI)

Volumul Regele se-nclină și ucide reunește o „familie“ de nouă eseuri autobiografice. Experiențele traumatizante ale autoarei sunt descrise cu o luciditate precisă fără egal, constituindu-se într-o radiografie a vieții sub dictatură. Dar nu numai persecuțiile Securității și vătămările suferite sunt reliefate în aceste eseuri, ci și felul cum de aici se poate naște literatura, prin scris Herta Müller încercând să se elibereze de frică.

„Autoarea caută să pună pe hârtie ceea ce nici cea mai subtilă istoriografie a precedentului secol al terorii nu reușește să facă, anume să înfățișeze tehnicile de supraviețuire sub domnia groazei, care oscilează între acomodare pasivă, supunere și muțenie sau refugierea în confirmarea de sine morală printre disidenți. Cum intri la un interogatoriu și, încă mai important – cum ieși de-acolo?“ (Die Zeit)

„Firele care, în fluxul rememorării narative și al reflecției însoțitoare, se țes încolo și-ncoace între copilărie, maturitate și opera scrisă aruncă o lumină asupra izvoarelor de energie și a liniilor de forță ale limbajului poetic al Hertei Müller.“ (Frankfurter Rundschau)