Premiul Nobel

Premiul Nobel pentru literatură

Povestea lui Jan Andersson și a iubirii lui necondiţionate pentru singura lui fiică, Klara Gulla, este un minunat roman al dragostei paterne care transcende timpul, rațiunea şi condiţia de muritor. Pentru tatăl abandonat de copila pe care o divinizează, refugiul în nebunie e singura soluţie suportabilă. Plecată în lume ca să adune bani pentru părinţii pe cale să-şi piardă coliba, Klara se pierde în vârtejul vieţii de la oraş. A devenit împărăteasa Portugaliei şi cârmuieşte un popor fericit, îşi spune Jan. Cine altceva ar putea fi el, aşadar, dacă nu împăratul Portugaliei?
Selma Lagerlöf reconstruieşte în acest roman atmosfera asprelor ţinuturi nordice, în care oameni simpli şi oneşti îşi trăiesc tăcut dramele. O poveste plină de învăţăminte pentru copii şi părinţi.

Acest roman semiautobiografic despre esec s-a bucurat de un succees comercial care i-a permis lui Mann sa traiasca fara grija zilei de maine, dedicandu-si toate energia scrisului, fara sa se preocupe de afacerea familiei. 
Pana la un punct, "Casa Butidenbrook" pregateste scena pentru capodoperele de mai tarziu ale lui Mann, cum ar fi "Muntele vrajit", "Moarte la Venetia" si "Doctor Faustus". 
In fiecare dintre aceste opere, Mann isi dezvaluie obsesia pentru boala si declin fizic, care adesea pot coexista alaturi de un ferment creator si de transfigurarea personala. Si oare nu sunt aceste evocari ale organismului uman, aflat intr-un fel de straniu si abil declin, variante ale deteriorarii familiale pe care o ilustreaza cu atata intensitate in  "Casa Buddenbrook"? 
In acest roman de debut, nu doar ca avem in fata ochilor decaderea, prezentata in termeni vii, emotionanti, dar si observam,mai clar decat in oricare dintre operele lui Thomas Mann cat de mult face parte din mostenirea personala combinatia de succes si esec. - Great Books Guide

Magistrala transpunere în limba română a romanului realizată de Dinu Luca a primit premiul pentru traducere al Uniunii Scriitorilor din România pe anul 2012.

„Cu un realism halucinant, Mo Yan îmbină folclorul, istoria şi contemporaneitatea." (Motivaţia juriului Nobel)

Roman total, în care magicul se întrepătrunde cu realismul cel mai dur, "Obosit de viata, obosit de moarte" este destinat să devină un clasic al literaturii actuale.

„Romanul mare n-are de ce să facă tumbe ca animalele de companie sau să urle în haită ca hienele. El trebuie să fie o balenă, o balenă ce rătăceşte solitară în adâncul mărilor, respiră răsunător şi greoi, se împreunează rostogolitoare-ntre valuri şi naşte însângerată şi măreaţă, păstrându-se îndeajuns de departe de rechinii cei strânşi în grupuri. Romanul de mari dimensiuni nu-şi poate sacrifica necesara gravitate ca să fie pe placul acestei epoci a senzaţionalismului. Nu poate, de dragul unor cititori sau al altora, să-şi scurteze lungimea, să-şi diminueze densitatea şi să-şi micşoreze dificultatea. Eu atât de lung îl vreau, atât de dens îl vreau şi atât de dificil îl vreau – cine e dornic să-l citească să-l citească, cine nu, nu. Şi de-ar fi să-mi rămână un singur cititor, eu tot aşa vreau să scriu.“ (Mo Yan, „În apărarea demnităţii romanului de mari dimensiuni“, 2006)

Ximen Nao, un ţăran înstărit din China, este ucis în timpul reformei agrare iniţiate de Mao în China comunistă, la jumătatea secolului XX. În iadul unde este supus pe nedrept la cazne, ţipetele lui indignate îl exasperează până şi pe regele Yama, stăpânul tărâmului celor damnaţi, iar acesta îi îngăduie lui Ximen să se întoarcă printre cei vii. Însă, pentru a-şi revedea gospodăria şi a îndrepta răul ce i s-a făcut, Ximen trebuie să parcurgă un şir de reîncarnări, potrivit învăţăturilor budiste: mai întâi măgar, apoi vită de povară, porc, câine şi maimuţă, vreme de zeci de ani, doar la urmă având şansa de a renaşte ca om. Trăind sub felurite înfăţişări alături de familia lui, Ximen este cronicarul unei jumătăţi de secol din viaţa ţinutului său natal. Avatarurile lui Ximen însoţesc metamorfoze istorice ample, tragice, dar şi comice în acelaşi timp, iar dure-rile şi bucuriile omeneşti la care este martor alcătuiesc o epopee sublim umană.

Premiul Nobel pentru Literatura 1962
 
Soareci si oameni, unul dintre romanele clasice ale literaturii secolului trecut, este o poveste cu nuante parabolice despre prietenie si destin. Personajele centrale sint doi lucratori sezonieri, George Milton, un tinar inteligent si inimos, si Lennie Small, un urias naiv, cu o forta incontrolabila si o intirziere mentala ce il face sa semene cu un copil mare. Cei doi barbati, a caror induiosatoare relatie de prietenie ajunge sa semene a dependenta, se angajeaza ca lucratori la o ferma. Ei au un vis, un ideal, sa stringa bani din care sa-si cumpere un loc al lor, unde sa traiasca „din belsugu’ pamintului”. Insa o serie de intimplari tragice, provocate de naivitatea lui Lennie, de neputinta lui de a distinge raul de bine, le naruie sperantele.

„Ceea ce, dincolo de ironia si de virtuozitatea lui, era suflet, fidelitate, responsabilitate si putere de a iubi – timp de zeci de ani cu totul neintelese de publicul german –, tocmai asta va mentine vii opera si amintirea lui Thomas Mann.“ (Hermann Hesse)

„Rareori se intampla sa nu aiba dreptate cel ce scoate la iveala pacatosenia din fapta buna, dar Dumnezeu priveste cu indurare fapta buna, chiar daca isi are radacina in porniri trupesti.“ (Thomas Mann)

„Pana la urma, cum stau lucrurile cu aceasta carte, povestea pacatosului bun, povestea unui papa? Este una dintre ultimele scrise de Thomas Mann, publicata cand autorul avea 76 de ani si, fara indoiala, face concurenta celor mai indraznete romane contemporane, incalcand simultan tabuul erotic si pe cel religios. Cel mai bine o defineste calugarul Clemens, povestitorul: «o poveste groaznica si totodata inaltatoare». E vorba de o istorie medievala, si tot rafinamentul trubadurilor, truverilor si minnesängerilor se topeste in acest adevarat poem, dandu-i frumuseti in masura sa-l satisfaca pe cel mai citit cititor. Ironia plina de intelegere pe care autorul si-ar putea-o plasa pe scut, ca semn de noblete, atinge si ea nivelul cel mai inalt din toata creatia thomasmanniana. Lumineaza pur si simplu toata povestea. Si, nu in ultimul rand, desi aproape libertina, Alesul e, totusi, o carte (cu) morala.“ (Ioana Parvulescu)

Thomas Mann si-a scris romanul Alesul in ultima parte a vietii, in 1951. Nicaieri in opera lui nu exista, ca in Alesul, o mai puternica senzatie de spectacol narativ, lingvistic si de idei in dialog, menit delectarii si amuzamentului. Este indeobste cunoscut obiceiul prozatorului de a le citi membrilor familiei capitole din cartile la care lucra, astfel incat uneori isi permite mici aluzii la reactia ascultatorilor, le face cu ochiul si ii ia partasi. In felul acesta se amuza regeste si ii amuza pe cei din jur. Pacatosul cel bun, tema lui Hartmann von Aue, in atingere cu tema faustica, goetheana, a diavolului bun, construiesc laolalta „o poveste ce da pe-afara de orori trupesti si ofera o dovada infricosatoare despre tot ce este in stare sa faca trupul, fara sovaiala sau refuz“. Emotiei i se opune ironia, dusa pana la limita-limitelor.

Senzualitatea, nostalgia, regretul si moartea invaluie delicata ceremonie a ceaiului, in care cel mai simplu gest are o semnificatie profunda.

Senzualitatea, nostalgia, regretul si moartea invaluie delicata ceremonie a ceaiului, in care cel mai simplu gest are o semnificatie profunda.

Acțiunea romanului "Floarea întunecată" de John Galsworthy, autor al ciclului Forsyte Saga și laureat al Premiului Nobel pentru Literatură, se întinde pe o perioadă de aproape treizeci de ani din viața lui Mark Lennan, un sculptor dintr-o familie engleză înstărită. Alcătuit din trei părți, „Primăvara“, „Vara“ și „Toamna“, care corespund tot atâtor epoci din existența personajului principal, volumul surprinde trei mari pasiuni din viața lui Mark, primele două din vremea tinereții și a maturității, pentru două femei mature, iar a treia din vremea vârstei mijlocii, pentru o fată aflată abia la anii adolescenței. Liric și amuzant pe alocuri, prin stângăcia personajelor care nu reușesc uneori să-și exprime sentimentele, romanul lui Galsworthy conține pasaje descriptive remarcabile și impresionează prin structura simetrică a narațiunii, marcă a scriiturii unui mare autor.

  Cartea, tipărita dupa moartea scriitorului, cuprinde o serie de cronici, rezultat al calatoriei facute de Gabriel García Márquez in 1957, timp de mai multe luni, dincolo de Cortina de Fier. „Cortina de fier nu e o cortina. Si nici nu e de fier. E o bariera de lemn vopsita in rosu si alb.“

     Fragment din volum:

Premiul Nobel pentru Literatura 1962

Poneiul rosu reuneste patru nuvele scrise de John Steinbeck intre 1933 si 1936. Textele il au ca protagonist pe Jody Tiflin, un baiat de zece ani, a carui viata la ferma parintilor sai de la poalele muntilor Gabilan sta sub semnul tensiunii dintre severitatea paterna si dorinta de aventura. Jody are parte de o serie de experiente ce il pun in contact nemijlocit cu naserea si moartea, la care asista fara sa vrea si care il marcheaza. Steinbeck nu se inscrie insa in traditia unui roman al formarii – oricit de traumatice sint momentele prin care trece Jody, ele nu par sa ajute la maturizarea protagonistului. Intr-o proza lipsita de sentimentalitate, dar de o frumusete tulburatoare, la fel ca natura ce il inconjoara pe Jody, Steinbeck reuseste sa surprinda tocmai intensitatea prezentului, suspendat intre un trecut epuizat si un viitor amenintator, reprezentat de muntii cei mari, inspre care nu se indreapta nimeni.
 
„Poneiul rosu subliniaza o idee importanta, aceea ca omul nu trebuie rupt de mediul sau natural... Aici se arata marile calitati de prozator ale lui Steinbeck, care utilizeaza tehnica realista si socul dramatic ca sa-si ilustreze ideile.” (The Nation)
 
„Scrise de o alta mina, aceste povestiri rafinate si delicate ar fi putut parea terne si neinteresante, insa, iesite din miinile lui Steinbeck, ele sint aur curat…” (The New York Times Book Review)
 
„In Poneiul rosu se remarca finetea artei lui Steinbeck, iar valoarea cartii sale se datoreaza in mare masura si faptului evident ca autorul cunoaste in detaliu locul despre care scrie. E un bun cunoscator al cailor, stie toate amanuntele despre ei, stie ce se intimpla in mintea acestora – si e cu certitudine si un bun cunoscator al copiilor, e incintat de ei, altfel n-ar fi reusit sa-l descrie pe Jody asa cum a facut-o.” (The New York Sun)
 
„Poti sa pierzi daca n-ai incotro, dar macar risca. Sa risti nu inseamna sa pierzi.” (John Steinbeck)

”Amintiri de la curtea cu juri” este o culegere de însemnări din timpul celor aproape două săptămâni pe care André Gide le-a petrecut ca jurat la Rouen. Fin observator, scriitorul a zugrăvit portretul unui sistem juridic bolnav, cu judecători şi juraţi incompetenţi, anchete făcute de mântuială, interogatorii care nu duc nicăieri, un sistem în care cei sărmani şi fără apărare sunt declaraţi vinovaţi, înainte de a le fi cercetate cu atenţie faptele.

"Sechestrata din Poitiers", o cronică judiciară inspirată de un caz real, spunea povestea sărmanei Mélanie Bastian, care a trăit sechestrată într-o încăpere vrednică de plâns, timp de douăzeci şi patru de ani. Închisă într-o cămăruţă printre excremente şi resturi alimentare, iniţial din proprie iniţiativă, apoi reţinută cu forţa de propria mamă, femeia a fost eliberată de poliţie în urma denunţului făcut de un prieten de familie.

Considerată de Gide însuşi „un roman ratat“, cartea este unul dintre primele metaromane moderne, fiind o combinaţie între un roman propriu-zis şi un roman despre un roman. În clipa lansării, "Falsificatorii de bani" a declanşat un veritabil scandal în epocă, nu doar din pricina unor chestiuni legate de estetică, dar şi pentru că autorul a abordat o problemă considerată tabu pe atunci, cea a bisexualităţii. Eroul cărţii este Edouard, scriitor în devenire. Asemenea lui Gide, el ţine un jurnal despre cum îşi scrie romanul. Şi tot asemenea lui Gide, lucrează la un roman intitulat ”Falsificatorii de bani”. Astfel cititorul ajunge să aibă sub ochi o poveste despre un romancier care scrie un roman despre un romancier care scrie un roman...

Romanul lui Dario Fo Fiica papei face dreptate uneia dintre cele mai hulite figuri ale istoriei: Lucrezia Borgia. Cel mai vândut roman al anului 2014 în Italia.

Dario Fo, iconoclastul autor al Misterului buf și a multe alte piese de teatru ce reînvie tradiția commediei dell’arte – laureat al Premiului Nobel pentru literatură în 1997 –, a publicat în 2014 primul său roman Fiica papei, dedicat vieții uneia dintre figurile remarcabile ale Renașterii italiene: Lucrezia Borgia. Fascinat de ideea lumii ca spectacol, Dario Fo reconstituie în cheie sarcastică societatea italiană din vremea Renașterii, propunându-ne totodată o suită de portrete desenate de el după originalele timpului. Din acest cadru desprinde povestea familiei Borgia care alcătuiește o adevărată saga, plină de înfruntări și crime sângeroase, săvârșite deopotrivă prin fier și prin otravă. Pe Lucrezia însă, fiica lui Rodrigo Borgia, devenit papă în 1492 sub numele Alessandro VI, Dario Fo o prezintă, în acord cu cercetările cele mai recente, drept o victimă a mașinațiilor tatălui și ale fratelui său, celebrul Cesare Borgia, ea fiind în realitate o făptură sensibilă, iubita unor bărbați cu nume răsunătoare în epocă, protectoare a artelor, artiștilor și umaniștilor vremii, care a dovedit totodată un curaj bărbătesc în înfruntările armate dintre cetățile italiene.

„Desprinzând istoria papei Alessandro VI Borgia și a rudelor sale din Renașterea italiană, obținem o saga tulburătoare, în care personajele se poartă fără pic de respect cu adversarii lor și adesea chiar între ele. Victima menită sacrificiului e, fără îndoială, de fiecare dată, încă din copilărie, Lucrezia, aruncată cu orice prilej și fără pic de milă, atât de tată, cât și de frate, în vâltoarea intereselor financiare și politice. Ce credea dulcea copilă despre asta nu-i păsa absolut nimănui. De altfel, e femeie – motiv suficient chiar și pentru un tată viitor papă și pentru un frate pe cale de-a deveni cardinal. Ba, câteodată, Lucrezia nu-i nimic altceva decât un colet cu sâni plinuți și fese trăsnet. Ah, era să uit, până și ochii îi sunt plini de vrajă.“ (Dario FO)

Pentru bătrânul Santiago, prinderea celui mai mare pește-spadă din apele adânci ale oceanului devenise o obsesie. Dar, după 84 de zile petrecute în larg, bătrânul rămas fără puteri nu reușește să învingă
ghinionul care pare să-l urmărească peste tot. Ceilalți pescari l-au abandonat, doar tânărul său ucenic, Manolin, îl sprijină în pasiunea lui, dar nici el nu-l poate însoți în larg, din cauza părinților săi.

Cea de-a 85-a zi schimbă totul. Din acest punct încolo, Santiago va începe de unul singur o luptă de trei zile cu forțele naturii și cu neajunsurile vârstei, pentru a smulge oceanului captura vieții sale.
Una dintre operele de căpătâi ale lui Ernest Hemingway, „Bătrânul și marea” explorează teme precum mortalitatea, a ști să pierzi și locul omului în natură.

Țara zăpezilor este un roman clasic al literaturii japoneze moderne și a figurat printre cele trei opere citate de juriu în 1968, când lui Yasunari Kawabata i s-a decernat Premiul Nobel pentru literatură. Inițial o povestire publicată într-o revistă literară în 1935, romanul și-a căpătat forma definitivă abia în 1948.

Shimamura are obiceiul de a se retrage iarna într-o micuță stațiune montană, lăsând în urmă agitația capitalei și viața de familie. Aici, în „țara zăpezilor“, o întâlnește pe tânăra gheișă Komako, a cărei franchețe deconcertantă este pe punctul de a-i tulbura bărbatului echilibrul. Oscilând între afecțiunea fățișă și necondiționată a gheișei și farmecul misterios al tăcutei Yoko, al cărei chip îl deslușește fugar, Shimamura este mereu un om al inacțiunii, iar pasivitatea lui o condamnă pe Komako să rămână prinsă fără scăpare în păienjenișul relațiilor și obligațiilor din țara zăpezilor.

În vara anului 1950, Ricardo Somocurcio trece de la pantaloni scurți la pantaloni lungi. Petrecerile se țin lanț în cartierul Miraflores din Lima, iar viața este trăită în ritm de mambo. Până când Ricardo se îndrăgostește de Lily. Pentru totdeauna. O pierde și o regăsește, mereu sub un alt nume, în scenarii variate: Lima burgheză, apoi Parisul revoluționar al anilor ’60, Londra hippy din ’70, Japonia modernă. El este „băiatul bun“, care visează să trăiască la Paris și crede că întâlnirile lor țin de destin. Ea este „fata rea“, o aventurieră calculată, care crede că întâlnirile lor țin doar de hazard.
Un roman despre bucuria și caznele unei iubiri clandestine urmărite de-a lungul a patru decenii, pe trei continente. Dar și o cronică a lumii postbelice care, asemenea fetei nesăbuite, a avut nevoie de mult timp pentru a-și recăpăta inocența și pentru a învăța să iubească.

Cartea de faţă reuneşte discuţiile purtate de autoare la Berlin, în decembrie 2013–ianuarie 2014, cu jurnalista austriacă Angelika Klammer. Titlul este un vers dintr-un distih pe care Herta Müller şi-l repeta mereu, ca pe o incantaţie, pentru a-şi da curaj când trebuia să meargă la interogatoriile de la Securitate: "Patria mea era un sâmbure de măr, / căutându-mi drumul între seceră şi stea".

Discuţiile refac drumul parcurs de Herta Müller din satul natal până la scriitoarea de azi şi laureata Premiului Nobel – este deci un volum autobiografic. Problematica e, în esenţă, cea cunoscută şi din alte opere literare şi eseistice ale autoarei, dar prin dialog amintirile şi reflecţiile ei dobândesc o acuitate deosebită. Considerațiile despre scris ocupă un loc important, volumul fiind totodată un autoportret al Hertei Müller şi o ars poetica.

„Cu un realism halucinant, Mo Yan îmbină folclorul, istoria și contemporaneitatea.“ (Motivația juriului Nobel)

Această selecție de zece povestiri reflectă diversitatea de teme și abordări stilistice din proza scurtă a lui Mo Yan. Unele, precum "Frumoasa care trecea bulevardul Chang’an călare pe măgar" și "Femeia cu buchetul de flori", amintesc de tradiția prozei fantastice chineze și aduc în prim-plan personaje feminine, a căror frumusețe exercită o fascinație irezistibilă, la granița supranaturalului. Altele, cum ar fi "Bătălia din pădurea plopilor albi" sau "Cătușe la degetele mari", au în centru secvențe din realitate văzute prin ochii copiilor. „O copilărie nefericită este o sursa de inspirație inepuizabilă“, consideră Mo Yan, iar micii protagoniști îi oferă ocazia de a povesti, pendulând între realismul brutal și poezia sclipitoare, despre indiferență și cruzime. Elementele autobiografice își găsesc locul în "Bumbacul imaculat", dupa cum mărturisește autorul însuși.

„Poate că nu sunt un scriitor cu o formație teoretică solidă, dar am o imaginație fertilă. […] Pot depăna o poveste încântătoare, și această măiestrie am deprins-o de la bunicii mei, dar și de la numeroșii povestitori care se perindau prin sat.“ (Mo YAN)

Un roman extrem de puternic, emotionant si grandios „Ochiul furtunii” exploreaza stralucit, cu o sensibilitate coplesitoare si cu ironie muscatoare, caracterul si motivatiile umane. A fost publicat in 1973, anul in care Patrick White a primit Premiul Nobel pentru Literatura, si a fost ecranizat in 2011 cu Geoffrey Rush, Charlotte Rampling si Judy Davis in rolurile principale. Candva o femeie frumoasa si plina de viata, octogenara Elizabeth Hunter se afla acum imobilizata la pat, in somptuoasa ei locuinta din Sydney. Desi este dura, egoista si autoritara, Elizabeth atrage in continuare admiratia si respectul celor din jur. Pe slujitoare - trei infirmiere, o guvernanta si o menajera - le inspaimanta si le fascineaza in aceeasi masura. Copii ei, Sir Basil, actor celebru aproape de pensionare, si Dorothy de Lascabanes, fosta sotie a unui print francez, vin din strainatate pentru a-si lua ramas-bun de la mama lor muribunda si a gestiona mostenirea. Explorand vartejurile cumplite de dragoste si ura care definesc relatiile de familie, romanul urmareste povestea vietii lui Elizabeth Hunter. Prezentul se suprapune peste amintirile ei, intr-o tesatura in care se insereaza deopotriva povestile celorlalte personaje. Dincolo de activitatea si de statutul lor social, experientele tuturor compun un tablou apasator al singuratatii. „Frumos si impresionant. Fiecare paragraf merita atentie si ofera satisfactie pe deplin.“ – The New York Times Book Review „ O capodopera de un dramatism profund.“ – The Australian „Cea mai importanta personalitate a literaturii australiene.“ – The New York Times „Pe plan international, Patrick White a facut pentru literatura australiana mai mult decat oricare alt autor. Opera sa tulburatoare este reperul unui scriitor gigantic, esentialmente modern.“ – The Times „Patrick White este, in cel mai propriu sens, un romancier al lumii. Temele complexe ale romanelor sale sunt tratate cu dintr-o perspectiva si cu o energie unice.“ – The Guardian „Unul dintre marii magicieni ai fictiunii […]. Viziunea lui White este vasta, iar inventivitatea sa nu are limite.“– The Observer „Patrick White este unul dintre cei mai mari romancieri ai secolului XX, de talia lui William Faulkner, Halldor Laxness si Thomas Mann.“ – Nicholas Shakespeare „Patrick White este, in cele mai multe privinte, cel mai mare autor pe care l-a produs Australia vreodata.“ – J. M. Coetzee

Scris între anii 1905 și 1909, "Alteţă regală" poate fi citit în mai multe chei: dincolo de meandrele unei istorii de iubire se află un bildungsroman în care, privită fie cu ironie, fie cu umor, natura umană își dezvăluie cele mai ascunse sentimente, iar ideile sociale, politice și, implicit, estetice ale autorului capătă o formă recognoscibilă. Romanul a fost ecranizat în 1953, în regia lui Harald Braun.

Thomas Mann construieşte un decor de operetă pentru ceea ce el însuși a numit „o comedie în formă de roman“: familia Grimmberg domneşte peste un ducat cu un milion de locuitori, pierdut între păduri, supus unor „stări de fapt îngrijorătoare“, căci finanţele se află într-un declin perpetuu, castelele se degradează văzând cu ochii, iar bărbaţii de stat nu cad de acord asupra măsurilor ce-ar trebui luate. Tocmai atunci când toată lumea este cuprinsă de deznădejde, marea ducesă Dorothea dă naştere unui al doilea prinţ, Klaus Heinrich, care are „o mână sfrijită“. Din acest punct, romanul se desparte în ramificaţii alegorice, ce oferă considerații despre identitate, educaţie, societate. Fericirea lui Klaus Heinrich va deveni, în aceeaşi măsură, şi o fericire obştească, căci el își va găsi marea dragoste şi va împlini profeţia sub semnul căreia i-a fost pusă venirea pe lume.

„Dalai Lama discuta diverse strategii pentru a invinge prejudecatile si convingerile stereotipe; ele includ contactul personal, educatia si perceperea celorlalti ca indivizi... Sanctitatea Sa considera ca violenta este inradacinata in emotiile umane si modurile de a gandi, si socoteste ca frica reprezinta una dintre fortele care distrug cel mai mult fericirea umana... Dalai Lama ne indica pasii care trebuie urmati pentru a rezolva aceste probleme, cum ar fi incercarea de a-ti impartasi temerile cu ceilalti, anumite tehnici cognitive si recursul la credinta.“ (Spirituality & Practice)

„Am tradus cu o bucurie care sper că se vede în texte. Am încercat să fiu absolut fidel textului original, dar să-i dau şi o anume flexibilitate în româneşte. Nu e Cărtărescu, e Dylan. Iată ce-am avut minut de minut în minte pe când traduceam. Cărtărescu e doar instrumentul prin care Dylan poate străluci în limba română, îmi spuneam. Şi totuşi cititorul foarte familiarizat cu frazarea mea o va putea recunoaşte şi în aceste o sută de poeme din Dylan, căci e inevitabil să fie aşa. Tot ce pot să sper e că ea nu supără, că e doar un element de fundal, poate o umbră necesară. [...] 
Să traduci lyrics, chiar cele ale unor compozitori recunoscuţi ca (mari) poeţi precum Bob Dylan, Lennon-McCartney, Paul Simon sau Frank Zappa, ar putea părea o acţiune deznădăjduită dacă...
...dacă versurile muzicii folk-pop-rock nu ar da atât de bine când sunt puse pe hârtie. Dacă nu ar apărea atât de consonante cu poezia de azi, scuturată de podoabe. Dacă însuşi faptul că le lipseşte muzica nu ar face textele mai enigmatice. Dacă, lipsite de splendoarea hainei muzicale, n-ar fi atât de impresionante în sărăcia lor de multe ori înşelătoare. Dacă, în cazul de faţă, textele n-ar fi de Bob Dylan, un poet uriaş, chiar şi-n lipsa muzicii, cum sper că vă veţi convinge.“ (Mircea CĂRTĂRESCU)

Trei îngeri

Trei îngeri zboară peste străzi
Cântând la câte-un corn de-argint
În rochii verzi şi cu aripe
Din ziua de Crăciun venind
Cea mai sălbatică pisică din Montana trece
Şi-o doamnă în oranj, strălucitoare
O furgonetă U-Haul, un camion fără roţi
Autobuzul de Tenth Avenue lucind în soare
Câinii şi porumbeii zboară-mprejur
Trece un om în piept cu o stea
Trei tipi se târăsc înapoi de la slujbă
Nimeni nu se-opreşte să-i întrebe ceva
Camionul brutăriei se-opreşte la colţ
Lângă stâlpii pe care îngerii-adastă
Şoferul se uită după un chip
În lumea asta concretă şi vastă
Îngerii cântă din corn toată ziua
Pământul trece pe lângă ei ca o arcă
Dar ascultă cineva muzica lor
Cineva măcar încearcă?

Muzician-poet, Bob Dylan este una dintre personalităţile artistice care au marcat evoluţiile culturale din America anilor 1960–1970. Volumul Tarantula a fost scris de Bob Dylan la jumătatea anilor 1960 şi publicat în 1971, cu o întârziere cauzată de accidentul de motocicletă suferit de autor în iunie 1966 şi de dorinţa sa, în cele din urmă abandonată, de a opera modificări în manuscris.

"Tarantula" este un exponat prototip într-un posibil cabinet de curiozităţi literare: singura operă de gen (dar ce gen?) a unui poet-muzician epocal, cunoscută mai curând de iniţiaţi decât de mulţimile de fani, apreciată drept o capodoperă de unii critici şi contestată de alţii. Mai experimentală, formal, decât marile sale cântece, împărtăşeşte cu ele acelaşi spirit de rebeliune bine temperată. Flux verbal semiautomat sau şaradă, roman epistolar „cu cheie" sau farsă poetică sau amalgam din toate cele enumerate şi enumerabile, cartea pune într-o lumină aparte evoluţia unuia dintre cei mai influenţi pop heroes din ultima jumătate de secol.

„Asemenea lui Kerouac, Ginsberg, Burroughs, Gregory Corso, şi poate mai mult decât ei, Bob Dylan a reprezentat în cântecele şi-n scrierile lui (ce alcătuiesc un continuum fără fisură) criza de identitate a Americii de după război, căutările artistice ale unei generaţii obsedate de sentimentul unei schimbări iminente a lumii. «The times they are a-changing», avertiza el: roata se învârteşte, ce-i azi dedesubt mâine va fi deasupra, ce-i azi dispreţuit mâine va face gloria unei literaturi. Tot acest amalgam haotic de cultură înaltă şi cultură populară, de voci ce se-ntind de la nursery-rhymes la citate sofisticate formează marele colaj al "Tarantulei".“ (Mircea CĂRTĂRESCU)

„Premiul Nobel pentru literatura i se acorda lui J.M. Coetzee, care înfățișează într-o multitudine de feluri surprinzătoarea implicare a outsiderului.“ (Motivația juriului Nobel 2003)

"Epoca de fier", considerată în 1990 Cartea anului în Marea Britanie de Sunday Express, împletește cu subtilitate și umor reținut tragedia personală cu dramatismul unei epoci marcate – în Africa de Sud – de rasism și de violențe sociale și politice. Doamna Curren, o fostă profesoară de limbi clasice, suferă de cancer în fază terminală. Într-o scrisoare-jurnal, adresată fiicei ei plecate demult în America, eroina își descrie noua condiție, ce o împinge spre reconsiderarea propriei vieți, pe fundalul unei realități față de care, fără a o fi ignorat, a preferat să se păstreze într-o pasivitate filozofică până în acel moment — ororile apartheidului. Străduindu-se să-și accepte boala care o macină, doamna Curren descoperă cu disperare și mânie crescânde „cancerul“ social și cultural al Africii de Sud. Incendierea unei așezări locuite de negri, uciderea unor activiști adolescenți, abuzurile și brutalitatea poliției și armatei, furia și revolta compun o plasă tot mai strânsă în jurul eroinei, aducând violențele până în pragul casei sale. Episoadele dramatice iau amploare pe măsură ce degradarea fizică a doamnei Curren se accentuează, făcând-o tot mai dependentă de Vercueil, un om al străzii bețiv care și-a făcut culcuș pe aleea ei. Vercueil îi devine singura ființă umană apropiată, iar relația dintre cei doi este surprinsă magistral de Coetzee.

Carte inclusă pe lista celor mai bune apariții ale anului 2004 de publicațiile: The New York Times, The Washington Post, The Economist, Newsday, People, Rolling Stone, Entertainment Weekly, The Village Voice, The Onion, The Austin Chronicle, The Kansas City Star, The Guardian, The Daily Telegraph, Publishers Weekly. Finalistă, în același an, la National Book Critics Circle Award.

Nu trebuie să fii fan Bob Dylan și nici măcar pasionat de folk, blues sau rock ca să ai ce afla din această Cronică… Este de ajuns să te intereseze lucruri precum muzica și poezia, condiția de creator și de star sau transformarea Americii și a lumii în a doua jumătate a secolului XX. Cronica vieții mele vorbește, pertinent și pilduitor, despre artă, despre succes și despre istorie, despre obstinație în urmărirea unei vocații, despre căutare și despre supraviețuire. Fără să urmeze strict, după tipicul autobiografic, succesiunea cronologică a faptelor relatate, cartea marelui muzician-poet este și un exemplu de proză memorabilă. Personajele și întâmplările sale, de zi cu zi sau insolite, ți se întipăresc în minte la fel de durabil ca vocea autorului și acordurile lui de chitară din cântece precum „Blowin’ in the Wind“, „Like a Rolling Stone“ sau „Ballad of a Thin Man“.

„Știam cu toții că Dylan este priceput la cuvinte. Dar putem spune, fără teama de a greși, că nimeni nu se aștepta ca autobiografia sa să fie într-atât de intensă. Colindă de la o secvență a vieții lui la alta și fiecare capitol cuprinde personaje ieșite din comun și scene nebunești… O realizare remarcabilă – asemenea celor mai bune scrieri extrase din experiența personală ale lui Henry Miller, este o poveste care pune în lumină timpurile pe care le descrie și dezvăluie posibilitățile spiritului omenesc.“ (Rolling Stone)

În "Zgomotul şi furia", William Faulkner înfăţişează drama familiei Compson şi dă viaţă unora dintre cele mai frumoase personaje ale literaturii universale: rebela Caddy, Benjy copilul perpetuu, nevroticul Quentin, cinicul Jason şi Dilsey, servitoarea de culoare, cel mai moral şi uman personaj al acestui roman.

Povestea plină de taine a lui Faulkner, care se limpezeşte şi capătă sens abia în ultimele pagini, nu evocă doar istoria unei familii tulburate, cândva parte a aristocraţiei, ci surprinde tot ce are mai profund Sudul American, captiv încă într-un trecut de care nu se poate desprinde.

Romanul este considerat o capodoperă, dincolo de rolul semnificativ pe care l-a jucat în cariera lui Faulkner, laureat al Premiului Nobel și unul dintre cei mai inovatori romancieri din istoria literaturii. Modern Libray a clasat  "Zgomotul şi furia" pe locul şase în Topul 100 al celor mai bune cărţi scrise în limba engleză în secolul XX.

 „Criticii şi cititorii îl recunosc pe Faulkner ca pe cel mai bun scriitor american al secolului XX, depăşindu-i pe Hemingway şi pe Fitzgerald. “ Harold Bloom

Editura Corint Junior vă propune un titlu special din literatura pentru copii: Mowgli. Povestiri din Cartea Junglei. Volumul într-o formă grafică de excepție apărut la Corint Junior în noua colecție Povești ilustrate este o adaptare de Maxime Rivere după Cartea Junglei și A doua carte a junglei. Ilustrațiile aparțin lui Justine Brax.

Așa încep aventurile lui Mowgli, puiul de om crescut printre lupi și animalele junglei. Maxime Rovere ne propune o nouă adaptare, care, fidelă textului original al lui Rudyard Kipling, ne apropie de povestea integrală a lui Mowgli, dar și a lui Baloo, Bagheera și Shere Khan. Redescoperiți o poveste clasică adusă la viață de ilustrații poetice și luminoase, realizate de Justine Brax.