Premiul Nobel

„Daca a cautat divinitatea in mijlocul naturii, a gasit acolo o personalitate vie, cu darurile atotputerniciei, un Dumnezeu al naturii atotcuprinzator, a carui putere spirituala isi face simtita prezenta in tot ce traieste, in lucrurile mici, ca si in cele mari, dar mai ales in sufletul omului, care este predestinat eternitatii.“ - Harald Hjarne, presedintele Comitetului Nobel al Academiei Suedeze, La decernarea Premiului Nobel, 1913

„Chiar daca as fi mai calificat sa o fac, nu as incerca sa expun, fie si sumar, filosofia lui Tagore -  cu atat mai putin, cu cat insusi Tagore afirma ca nu aduce nici o schimbare, nici un element nou filosofiei din Upanisade... Iata de ce, nu admir aici aceasta filosofie, ci emotia care o  insufleteste si arta aleasa cu care Tagore o exprima.“ - Andre Gide

„In ciuda frumusetii umaniste a solutiei lui Tagore, Gora ramane un caz singular. Felul in care se rezolva pentru el problema identitara, conflictul dintre individ si comunitate, dintre religie si casta, pe de o parte, si adevar si dreptate, pe de alta, nu poate deveni o solutie pentru Iintreaga Indie.“ - Liviu Bordas

Scopul vieții noastre este fericirea, deși mulți oameni cred că este foarte greu de atins. Sanctitatea Sa Dalai Lama și Howard C. Cutler ne descriu în această carte un drum presărat cu sfaturi bine-venite și înțelepte pe care îl putem urma și la capătul căruia vom ajunge la o viață mai împlinită. Arta fericirii împletește conceptele și tehnicile de meditație budiste cu studiile și sfaturile psihologiei occidentale moderne și ne învață cum să facem față unor situații dureroase, dar inevitabile, de ce trebuie să ne prețuim dușmanii și ce însemnătate au compasiunea, bunătatea și iertarea pentru viața noastră de zi cu zi.

„Vederile lui Dalai Lama își au rădăcinile într-o tradiție veche de peste 2500 de ani, care rămâne însă temperată de bun-simț și de o înțelegere complexă a problemelor moderne. Perspectiva lui asupra greutăților cu care se confruntă lumea contemporană s-a dezvoltat ca urmare a statutului său special de personalitate de talie mondială, care i-a permis să călătorească în nenumărate rânduri pe glob, să se expună diferitelor culturi și oamenilor din toate categoriile sociale și să facă schimb de idei cu cei mai de seamă oameni de știință, lideri religioși și politici. Rezultatul final este o abordare înțeleaptă, optimistă și, în același timp, realistă a modului în care putem face față problemelor noastre.“ (Howard C. CUTLER)

„Să reflectăm deci la ce e cu adevărat valoros în viață, la ce dă sens vieții și să ne stabilim prioritățile pe baza răspunsului. Scopul vieții noastre trebuie să fie pozitiv. Nu ne-am născut cu scopul de a aduce necazuri, de a face rău altora. Ca viața noastră să aibă însemnătate, cred că trebuie să ne dezvoltăm calitățile pozitive, esențiale pentru oameni – căldura, bunătatea, compasiunea. Atunci viața noastră va căpăta mai mult sens și va fi mai împăcată – mai fericită.“ (Sanctitatea Sa DALAI LAMA)

La cincizeci de ani, Colas Breugnon, un țăran robust din Burgundia secolului al XVII-lea, crede că și-a câștigat dreptul de a răsufla puțin. Cu o  cană cu vin la dreapta sa și un caiet și un stilou în față, Colas Breugnon începe să povestească. Ce anume povestește? Orice, povești de odinioară și viața așa cum e, întâmplările trăite, în ritmul sărbătorilor și al muncilor sătești: Preotul din Breves, tot atât de fidel băuturii ca și altarului, Ciobanul, lupul și mielul, fabula celor mici din lumea asta, întotdeauna victime, chiar ale celor care pretind că îi protejează... Tot ceea ce întemeiază o înțelepciune țărănească, rabelaisiană și lucidă.

„Nu îndrăznesc să cred că tovărășia lui Colas Breugnon al meu îi va face pe cititori să petreacă la fel ca pe autor. Îi rog, cel puțin, să privească această carte așa cum e: sinceră, surâzătoare, fără năzuința de a schimba lumea sau de a o tălmăci; fără politică, fără metafizică, o carte cu «adevărat franțuzească», ce râde de viață, pentru că o găsește bună și pentru că se simte sănătoasă.“ - Romain Rolland

„Ospataria trebuie pusă între operele majore ale lui Anatole France. Aici, el a schițat un grup de personaje rupte din viață, copii legitimi ai minții sale, în propria lor lume colorată.“ - E.A. Karlfeldt, secretar permanent al Academiei Suedeze, în Discursul de acordare a premiului, Stockholm, 1921

„Amator de curiozități filosofice, erudit, bibliofil, [France] se plimba de la alexandrinism la secolul al XVIII-lea, de la Tebaida la strada Saint-Jacques, de la Paris la Florenta...“ - Gustave Lanson, Histoire de la littérature française 

„... o poveste pasionantă, construită cu ingrediente clasice: un învățăcel, Jacobus Tournebroche, un profesor, Jerome Coignard, un „filosof“ ermetic, «iluminat» și teosof, un Capucin zăpăcit, o familie modestă de neguțători, câteva suave reprezentante ale sexului focos și câteva personaje din înalta societate a Parisului de secol XVIII.“ - Alexandru Matei

Romanul lui Dario Fo "Fiica Papei" face dreptate uneia dintre cele mai hulite figuri ale istoriei: Lucrezia Borgia. Cel mai vândut roman al anului 2014 în Italia.

Dario Fo, iconoclastul autor al "Misterului buf" și a multe alte piese de teatru ce reînvie tradiția commediei dell’arte – laureat al Premiului Nobel pentru literatură în 1997 –, a publicat în 2014 primul său roman Fiica papei, dedicat vieții uneia dintre figurile remarcabile ale Renașterii italiene: Lucrezia Borgia. Fascinat de ideea lumii ca spectacol, Dario Fo reconstituie în cheie sarcastică societatea italiană din vremea Renașterii, propunându-ne totodată o suită de portrete desenate de el după originalele timpului. Din acest cadru desprinde povestea familiei Borgia care alcătuiește o adevărată saga, plină de înfruntări și crime sângeroase, săvârșite deopotrivă prin fier și prin otravă. Pe Lucrezia însă, fiica lui Rodrigo Borgia, devenit papă în 1492 sub numele Alessandro VI, Dario Fo o prezintă, în acord cu cercetările cele mai recente, drept o victimă a mașinațiilor tatălui și ale fratelui său, celebrul Cesare Borgia, ea fiind în realitate o făptură sensibilă, iubita unor bărbați cu nume răsunătoare în epocă, protectoare a artelor, artiștilor și umaniștilor vremii, care a dovedit totodată un curaj bărbătesc în înfruntările armate dintre cetățile italiene.

„Desprinzând istoria papei Alessandro VI Borgia și a rudelor sale din Renașterea italiană, obținem o saga tulburătoare, în care personajele se poartă fără pic de respect cu adversarii lor și adesea chiar între ele. Victima menită sacrificiului e, fără îndoială, de fiecare dată, încă din copilărie, Lucrezia, aruncată cu orice prilej și fără pic de milă, atât de tată, cât și de frate, în vâltoarea intereselor financiare și politice. Ce credea dulcea copilă despre asta nu-i păsa absolut nimănui. De altfel, e femeie – motiv suficient chiar și pentru un tată viitor papă și pentru un frate pe cale de-a deveni cardinal. Ba, câteodată, Lucrezia nu-i nimic altceva decât un colet cu sâni plinuți și fese trăsnet. Ah, era să uit, până și ochii îi sunt plini de vrajă.“ (Dario FO)

  Mowgli, un băiat abandonat în junglă, este crescut de lupi. Petrecându-și copilăria printre animale, el învață legea junglei alături de prietenii săi, ursul Baloo și pantera Bagheera. În acest mediu ostil, viața este o luptă clipă de clipă, iar Mowgli trebuie să-și înfrunte fără încetare inamicii – poporul maimuțelor și tigrul Shere Khan. În cele din urmă, băiatul trebuie să aleagă între adevăratele sale origini și viața din junglă.

     Colecția Clasicii literaturii în benzi desenate a fost gândită special pentru a înlesni o lectură lejeră și motivantă a romanelor clasice. Ilustrația realizată într-o manieră modernă, atractivă și adaptarea fidelă textului original stârnesc interesul față de marea literatură, iar dosarul literar de la final contribuie la înțelegerea valorii ei perene. Un instrument util pentru elevi, o experiență inedită pentru pasionații de lectură!

„Englezii nu au nici un respect față de limba lor și nu sunt interesați să-și învețe copiii s-o vorbească. Ortografia lor este atât de oribilă, încât nici nu om nu poate învăța să pronunțe după ea.“ (G. Bernard Shaw)

„Pentru opera sa care este marcată de idealism și umanitate, pentru satira sa stimulatoare, plină de multe ori de o singulară frumusețe poetică.“ (Comitetul Nobel)

„Cei mai mulți oameni spun că îi dau dreptate lui Bernard Shaw sau că nu-l înțeleg. Eu sunt singurul care-l înțelege și nu-i dau dreptate." (C.K. Chesterton)

„Cu privirea sa pătrunzătoare, dramaturgul vede că, de cele mai multe ori, o serie de achiziții superficiale – îmbrăcămintea, limbajul, purtările, stilul de viață – sunt cele care acordă de fapt individului statutul social considerat cu mândrie un drept al posesorului: și își râde de asta, ca democrat și socialist, cam la fel cum Molière își râde de una sau de alta dintre profesiile liberale.“        (R.E. Burton)

"Clasici moderni Litera" pune laolaltă scriitori moderni ale căror opere au devenit deja repere clasice. Cele mai importante, mai provocatoare, mai emoționante, mai revoluționare opere din ultimii 125 de ani – cărți care vor continua să fie citite de la o generație la alta.

„Ceea ce a învățat Kipling de la India e cuprins în întregime în această aparent naivă, dar atât de profundă operă a lui, care încearcă aproape o reinterpretare a lumii în viziunea miracolului, a frumuseții și a adevărului. [...] O viziune ca aceasta din «Cărțile junglei» îl justifică pe Kipling ca om și ca scriitor peste toate limitele lui istorice.“ — Zoe Dumitrescu-Bușulenga

„Biblioteca pentru toți copiii“ cuprinde cărţile de neuitat ale copilăriei, capodopere ale literaturii universale, fără de care biblioteca unui copil nu poate fi completă. Colecția reprezintă un instrument de lucru esențial pentru elevii de gimnaziu, punând scriitorii și operele prevăzute în programa școlară de limba și literatura română alături de romanele îndrăgite de generații întregi de copii.

Premiul Nobel pentru literatură 2015; Premiul Médicis 2013

„În societate a apărut «cererea» pentru Uniunea Sovietică. Pentru cultul lui Stalin. Jumătate din tinerii între nouăsprezece şi treizeci de ani consideră că Stalin a fost «cel mai mare om politic». Un nou cult al lui Stalin în ţara în care Stalin a distrus la fel de mulţi oameni ca Hitler?! E din nou la modă tot ce e sovietic... Învie idei demodate: despre marele imperiu, despre «mâna de fier», despre «specificul căii ruseşti»… Au readus la suprafaţă imnul sovietic, există Comsomol, doar că se cheamă «Ai noştri», există partidul puterii, copie a partidului comunist. Preşedintele are aceeaşi putere ca secretarul general. Absolută. În locul marxism-leninismului e ortodoxia… Am întâlnit pe stradă nişte băieţi în tricouri cu secera şi ciocanul şi cu portretul lui Lenin. Ştiu ei oare ce este comunismul?“ (Svetlana ALEKSIEVICI)

„Vremuri second-hand este un mausoleu literar închinat cetăţenilor unui imperiu care a dispărut în trei zile, la fel de fulgerător cum Rusia ţaristă a devenit, în 1917, Uniunea Sovietică. Dar este, mai presus de toate, un monument dedicat celor care, în cursul Istoriei, s-au simţit la un moment dat străini de vremurile pe care le trăiau. Acest exil interior nu poate fi mărturisit decât la persoana întâi, de la suflet la suflet." (Julie CLARINI, Le Monde)

„Am căutat o metodă literară care să-mi permită o aproximare cât se poate de fidelă a vieții reale. Realitatea m-a atras mereu ca un magnet, m-a torturat și m-a hipnotizat, mi-am dorit s-o fixez pe hârtie. Astfel că mi-am însușit imediat acest gen cu voci omenești și mărturii, probe și documente reale. Așa aud și văd eu lumea – ca pe un cor de voci individuale și un colaj de detalii cotidiene… În acest fel, pot fi simultan scriitor, reporter, sociolog, psiholog și preot.“ (Svetlana ALEKSIEVICI)

O naraţiune dramatică reunind paisprezece articole consecutive scrise de Gabriel García Márquez pe vremea când lucra ca jurnalist. În 1955, el publicase interviul-serial luat unui marinar care a trecut pe lângă moarte dintr-o neglijenţă a marinei columbiene. În 1970, García Márquez a adunat articolele într-o carte.

Tertuliano Maximo Afonso, protagonistul romanului "Omul duplicat", este profesor de istorie la liceu. E divortat, deseori deprimat si duce o viata de rutina. Urmind sfatul unui coleg de a incerca sa se distreze putin, intr-una din zile inchiriaza un film, care insa nu-i face nici o placere. Tirziu in noapte, se trezeste din somn cu sentimentul ca nu e singur in casa. Revine in sufragerie, unde lasase deschis videoplayerul cu filmul inauntru, si descopera figura unui actor care ii seamana perfect. Din acest moment, povestea se va transforma intr-un thriller, in care victima se afla in cautarea propriei identitati.

Dintre toate scrierile Svetlanei Aleksievici, Ultimii martori este cea mai sfâşietoare. Căci ce poate fi mai cumplit decât copilăria în timp de război, mai tragic decât inocenţa supusă violenţei şi anihilării? Personajele acestei cărţi, băieţi şi fete, aveau, în perioada celui de al Doilea Război Mondial – conflictul poate cel mai inuman din istorie –, între trei şi doisprezece ani, dar rănile căpătate atunci le sângerează până în ziua de azi. Şi totuşi, în pofida suferinţelor descrise, textul dobândeşte o extraordinară forţă evocatoare pentru că reuşeşte să reconstituie poezia inerentă vârstei copilăriei. Tulburător prin încărcătura sa de adevăr şi răvă­ şitor sufleteşte, Ultimii martori ne schimbă perspectiva asupra istoriei, a războiului, a copilăriei şi a vieţii.

„Am căutat genul literar cel mai potrivit cu viziunea mea asupra lumii, care să reflecte modul în care urechea mea aude, iar ochii mei văd viaţa. [...] Am încercat mai multe şi în final am ales unul în care vocile omeneşti vorbesc ele însele. [...] Eu nu înregistrez însă pur şi simplu istoria seacă a evenimentelor şi a faptelor, ci scriu o istorie a sentimentelor umane.” (Svetlana Aleksievici)

Cărţile Svetlanei Aleksievici au fost sau vor fi publicate în 43 de limbi şi în 47 de ţări.

„O ciudatenie a mintii mele e o vasta colectie de personaje, evenimente, case, mincaruri, obiecte care, dupa cum isi va da seama cititorul dupa ce va fi citit sase sute de pagini, pot fi cuprinse sub un singur nume: Istanbul.” (The Guardian)

Odată cu întoarcerea sa în Rusia după cei douăzeci de ani petrecuţi în exil, Soljeniţîn scrie, în perioada 1993‑1998, o serie de „povestiri în două părţi“, echilibrate şi atent şlefuite, cele două părţi ale fiecărui text fiind unite printr‑o temă comună. Sunt marile teme ale literaturii lui Soljeniţîn: opţiunea morală, problema responsabilităţii, compromisul... Personajele sunt plasate în diverse perioade ale epocii sovietice (începând din anii ’20‑’30, trecând prin cel de‑al Doilea Război Mondial şi ajungând până în anii ’90), însă nu de vreo „demascare“ a realităţilor sovietice este vorba, ci de o privire atentă asupra omului ca individualitate. Suntem martori la ascensiuni şi decăderi, descoperim conştiinţe împovărate, vedem îndoiala şi slăbiciunea personajelor atunci când sunt puse în situaţia de a alege. Fiecare om este important, iar deciziile lui nu rămân niciodată fără consecinţe. Sunt pagini de scriitură însufleţită, de o remarcabilă forţă artistică. Este forţa trăirilor autentice, care nu pot lăsa pe nimeni indiferent.

Personajele din romanul "Strada Sardinelor" isi duc viata la periferia oraselului Monterey, printre pescarii. Doc, protagonistul povestii, este biolog marin, studiaza si aduna creaturi ale oceanului de pe coasta Californiei. Majoritatea acestora sint trimise la universitati, muzee si laboratoare de pe intregul continent. Insa, dincolo de pasionanta lui ocupatie, Doc este un personaj excentric pentru cei din jurul sau: un individ maruntel, cu o barba impresionanta si accese de furie oarba. Dar poate fi si cea mai charismatica si mai amabila fiinta din lume, genul de om care isi scoate palaria cind trece pe linga un ciine, iar ciinele ii raspunde cu un zimbet – si, de asemenea, un excelent ascultator, curios sa afle cite ceva despre oricine, astfel incit toata lumea care il cunoaste ii arata simpatie. Acesti oameni simpli si sinceri, stingaci si nepriceputi intr-ale vietii vor deveni, noua ani mai tirziu, protagonistii celebrului roman "Joia dulce".

Fericirea, spune Russel, e o stare care se cucereşte. Şi nu în ultimul rând, credem noi, citind paginile spirituale şi pline de eleganţă ale acestei cărţi. Vom constata că un gânditor englez rămâne unul englez tocmai pentru că nu ne face nici o clipă să-i avem în minte, de pildă, pe moraliştii francezi.
Din întâlnirea cu ceilalţi, Bertrand Russell nu trage concluzia că trebuie să ne refugiem, compensativ, în singurătate, pentru a ne rumina, cu o voluptate perversă, nefericirea şi spaimele. Să încercăm, dimpotrivă, să rămânem orientaţi către locurile marilor întâlniri cu semenii noştri. Există munca făcută cu pasiune, familia, prietenia...
Nu e uşor să ajungi în aceste locuri. Pentru a le descoperi, trebuie mai întâi să ştim ce avem de lăsat în urmă: competiţia prostească, aroganţa plictisului şi antrenul vid, oboseala vinovată, obsesia culpei şi mania persecuţiei.

Al Doilea Război Mondial. Un băieţel îşi creează propria sa lume, Urania, o ţară de vis, a ordinii şi a frumuseţii. Peste ani, aflat în misiune în inima Mexicului, descoperă, cu ajutorul ghidului său Raphael, ruinele unui ţinut întemeiat în secolul al XIX-lea de către o comunitate creştină, pe care încearcă să-l transforme într-o cetate ideală, stăpânită de poporul-curcubeu: Campos este Urania, lumea visată de el în copilărie. Mahalaua Roşie, Lili din lagună, colegiul Emporio, dragostea pentru Dahlia, înţelepciunea Consilierului, grădina, limba elmen, dar şi cruzimile realităţii. Eşecul e inevitabil: totul a fost distrus, iar oamenii "au plecat, ca un stol de fluturi".

"Le Clézio redă în această carte dulce-amăruie un Mexic universal. Eterna speranţă a celor oprimaţi, eterna rătăcire a bărbatului şi a femeii, eterna satisfacţie demnă de dispreţ a celor care deţin puterea". Le Monde

"Urania aduce în prim-plan poezia locurilor şi magia lumii indiene; este povestea căutării şi a întâlnirii omului cu propriul destin". L'Express

„În societate a apărut «cererea» pentru Uniunea Sovietică. Pentru cultul lui Stalin. Jumătate din tinerii între nouăsprezece şi treizeci de ani consideră că Stalin a fost «cel mai mare om politic». Un nou cult al lui Stalin în ţara în care Stalin a distrus la fel de mulţi oameni ca Hitler?! E din nou la modă tot ce e sovietic... Învie idei demodate: despre marele imperiu, despre «mâna de fier», despre «specificul căii ruseşti»… Au readus la suprafaţă imnul sovietic, există Comsomol, doar că se cheamă «Ai noştri», există partidul puterii, copie a partidului comunist. Preşedintele are aceeaşi putere ca secretarul general. Absolută. În locul marxism-leninismului e ortodoxia… Am întâlnit pe stradă nişte băieţi în tricouri cu secera şi ciocanul şi cu portretul lui Lenin. Ştiu ei oare ce este comunismul?“ (Svetlana ALEKSIEVICI)

„Homo sovieticus există – Svetlana Aleksievici l-a întâlnit. În această lucrare polifonică, în care se amestecă voci ale străzii, conversaţii relatate şi decupaje din presă, fiecare mărturie este adevărată. Ceea ce rezultă are un farmec hipnotic… "Vremuri second-hand" este o carte densă şi puternică asemenea unui râu.“ (Le Figaro)

„În ultimii 30-40 de ani, Svetlana Aleksievici a creat portretul individului sovietic şi postsovietic. Cărţile ei nu prezintă însă o istorie a evenimentelor, ci o istorie a emoţiilor – o istorie a sufletului omenesc.“ (Sara DANIUS, secretar permanent al Academiei Suedeze)

„Vremuri second-hand" este un mausoleu literar închinat cetăţenilor unui imperiu care a dispărut în trei zile, la fel de fulgerător cum Rusia ţaristă a devenit, în 1917, Uniunea Sovietică. Dar este, mai presus de toate, un monument dedicat celor care, în cursul Istoriei, s-au simţit la un moment dat străini de vremurile pe care le trăiau. Acest exil interior nu poate fi mărturisit decât la persoana întâi, de la suflet la suflet." (Julie CLARINI, Le Monde)

„Am căutat o metodă literară care să-mi permită o aproximare cât se poate de fidelă a vieții reale. Realitatea m-a atras mereu ca un magnet, m-a torturat și m-a hipnotizat, mi-am dorit s-o fixez pe hârtie. Astfel că mi-am însușit imediat acest gen cu voci omenești și mărturii, probe și documente reale. Așa aud și văd eu lumea – ca pe un cor de voci individuale și un colaj de detalii cotidiene… În acest fel, pot fi simultan scriitor, reporter, sociolog, psiholog și preot.“ (Svetlana ALEKSIEVICI)

Poporul evreu şi-a învelit dintotdeauna înţelepciunea în pânza literară a istorisirii pilduitoare, pe care a purtat-o cu sine în pribegie ca pe-o boccea indispensabilă drumului. Shmuel Yosef Agnon continuă meşteşugul povestitorilor din neamul lui Israel, rămânând totodată puternic ancorat în spiritul secolului XX. În povestirile sale, chibzuinţa arhaică se întretaie cu satirizarea unor moravuri anacronice, nostalgia după shtetlul natal e dublată de ironii fine faţă de naivitatea obştii – totul într-o lume imprevizibilă, ale cărei convenţii cotidiene pot fi răsturnate în orice moment de întâmplări suprarealiste.

„M-am străduit vreme de mulţi ani să mă eliberez de umbra lui Agnon… Trebuia să ies de sub influenţa sarcasmului şi inteligenţei lui, a simbolismului lui baroc, a enigmaticelor lui jocuri labirintice, a dublelor lui sensuri şi a trucurilor lui literare complicate şi erudite.“ (Amos OZ)

„Ce minunat ar fi fost să învăţ înţelepciunea la picioarele lui Agnon…“ (Saul BELLOW)

„În scrisul dumneavoastră se reface vechea unitate dintre literatură şi ştiinţă, aşa cum o înţelegea Antichitatea. Într-una dintre povestiri spuneţi că unii le vor citi ca pe nişte basme, alţii le vor citi ca să înţeleagă şi să înveţe. Această mare cronică a spiritului şi vieţii poporului evreu are aşadar un mesaj complex: pentru istoric e un document nepreţuit, pentru filozof e o sursă de inspiraţie, pentru cei care nu pot trăi fără literatură este un nesecat izvor de bogăţii.“ (Din Laudatio rostită la decernarea Premiului Nobel pentru literatură)

Prima oară omul citeşte şi pricepe. A doua oară citeşte şi se minunează: Mă amăgeam atunci când îmi închipuiam că pricep, fiindcă, de fapt, nu pricepeam o iotă, nimic. A treia oară pricepe şi nu pricepe, a patra oară pricepe ce nu pricepuse şi nu înţelege ce înţelesese, şi tot aşa de fiecare dată. Şi dacă se osteneşte mult şi o ia de la capăt de multe ori până când uită de câte ori a luat-o de la capăt, şi mai are şi ajutorul lui Dumnezeu, atunci începe să priceapă. Şi ăsta e începutul înţelepciunii.

Considerat de critici cea mai bună operă în proză al lui W.B. Yeats, "Rosa Alchemica" e şi unul dintre textele reprezentative pentru limbajul bogat, dar şi pentru preocupările principale ale scriitorului: cultura irlandeză, miturile şi legendele celtice, magia, alchimia şi misticismul.

Eroii din povestirile lui W. B. Yeats sunt trubaduri, zâne, apariţii fantastice care traversează întreaga mitologie celtică: Hanrahan cel Roşu, menestrel care ştie cântece străvechi, iubita mitică, Oona, pe care o pierde mândrul Costello, bătrânul cavaler al Sfântului Ioan, înţeleptul rege căruia îi cresc în păr penele Vulturului Cenuşiu sau cei trei magi. Sunt şi personaje obişnuite, parte din universul domestic al lumii irlandeze, precum proscrisul care ajunge să fie răstignit pentru că le reproşează călugărilor proasta găzduire. În "Rosa Alchemica", un tânăr încearcă să se salveze de fascinaţia pe care o are faţă de ritualurile secrete şi tainele alchimiştilor, dar participarea la o astfel de ceremonie îi deschide de fapt calea de acces către un adevăr esenţial, marcându-i definitiv existenţa. Fie că e vorba despre textele aşa-numit oculte sau despre reinterpretări ale legendelor irlandeze, acelaşi aer de mister şi aceleaşi ritmuri străvechi răzbat din povestirile lui W.B. Yeats.

„Privit prin lentila modernistă, William Butler Yeats aminteşte de Fernando Pessoa, poetul modernist par excellence în literatura portugheză. Amândoi practică jocul multiplicării identitare, prezentându-se publicului cititor sub diverse nume, cu diverse trăsături, suma cărora ar putea reconstitui eul poetic adânc, de fapt niciodată exhaustiv, scos la lumină. O aură mistică pluteşte pe deasupra versurilor lor îngreunate de o căutare febrilă, fie aceasta a propriei fiinţe, ori a fiinţei naţionale. Şi amândoi clădesc o fiinţă naţională posibilă: o Anglo-Lusitanie, respectiv o Anglo-Irlandă paradigmatică – singurele manifestări ale adevăratei patrii, patria limbajului poetic.“ (Mihaela ANGHELESCU IRIMIA)

Țara zăpezilor este un roman clasic al literaturii japoneze moderne și a figurat printre cele trei opere citate de juriu în 1968, când lui Yasunari Kawabata i s-a decernat Premiul Nobel pentru literatură. Inițial o povestire publicată într-o revistă literară în 1935, romanul și-a căpătat forma definitivă abia în 1948.

Shimamura are obiceiul de a se retrage iarna într-o micuță stațiune montană, lăsând în urmă agitația capitalei și viața de familie. Aici, în „țara zăpezilor“, o întâlnește pe tânăra gheișă Komako, a cărei franchețe deconcertantă este pe punctul de a-i tulbura bărbatului echilibrul. Oscilând între afecțiunea fățișă și necondiționată a gheișei și farmecul misterios al tăcutei Yoko, al cărei chip îl deslușește fugar, Shimamura este mereu un om al inacțiunii, iar pasivitatea lui o condamnă pe Komako să rămână prinsă fără scăpare în păienjenișul relațiilor și obligațiilor din țara zăpezilor.

Al Doilea Război Mondial nu va ajunge niciodată să-şi dezvăluie întreaga grozăvie. în spatele faptelor de arme, al atrocităţilor şi al crimelor monstruoase comise împotriva civililor se ascunde o altă realitate. Aceea a miilor de femei sovietice trimise pe front împotriva inamicului nazist. Svetlana Aleksievici şi-a dedicat şapte ani din viaţă colectării mărturiilor unor femei care, multe dintre ele, la momentul acela erau abia ieşite din copilărie. După primele sentimente de euforie, asistăm la o schimbare radicală de ton, pe măsură ce ajungem la încercarea fatală a luptei, însoţită de partea sa de întrebări şi de suferinţă. Abandonând tăcerea în care şi-au găsit refugiul, aceste femei îndrăznesc, în sfârşit, să prezinte războiul aşa cum l-au trăit. „Svetlana Aleksievici este unul dintre cei mai valoroşi scriitori ai vremurilor noastre. Proza ei nu este feminină, ci aspră precum războiul […], dar, prin expresivitatea ei, devine artistică, palpabilă, profund emoţionantă.” — Vladimir Voinovici

Cu același limbaj plin de intensitate, electrizant din romanul Așteptându-i pe barbari, J.M. Coetzee reinventează în Foe povestea din Robinson Crusoe, atrăgând cititorului atenția că arta povestirii presupune în același timp seducție și tiranie.

Aflată la bordul unui vas al cărui echipaj se revoltă, Susan Barton este lăsată în derivă pe mare, într-o barcă unde se mai află trupul neînsuflețit al căpitanului, ucis cu sălbăticie în timpul confruntării. După mai multe zile, ea ajunge pe legendara insulă a lui Cruso, din romanul lui Daniel Defoe. Relația care se leagă între cele trei personaje — Susan, Cruso și Vineri — e una plină de compasiune și solidaritate, dar are, totodată, zone de umbră care deconspiră adevărata natură a raporturilor dintre ei: cruzimea și indiferența, teama și violența. În cele din urmă, cei trei sunt salvați de echipajul unei corăbii care se apropie de insulă, dar Cruso moare în timpul călătoriei de întoarcere în Anglia. Susan Barton hotărăște să-l găsească pe Daniel Foe, pentru a-i propune să scrie despre teribila aventură pe care o trăise pe insulă. Înainte de a-l întâlni va trebui să înfrunte cinismul și răutatea unei societăți care vede în Vineri numai un sclav bun de vândut pe bani frumoși, iar în ea o femeie lipsită de moralitate.