Premiul Nobel

Premiul Nobel pentru Literatură 1957

„De la idilele umanitare ale secolului al XVIII-lea până la eşafodurile sângeroase, drumul este drept, iar călăii din ziua de azi sunt, o ştim cu toţii, umanişti. Prin urmare, nu vom putea niciodată să ne îndoim îndeajuns de ideologia umanitară într-un domeniu precum cel al pedepsei cu moartea. [...] Lansat în dinamismul neînfrânat al istoriei, [omul] are nevoie de o fizică şi de câteva legi de echilibru. Are nevoie, să spunem drept, de o societate raţională, şi nu de această anarhie în care a fost aruncat de propriul orgoliu şi de puterile nelimitate ale statului.” (Albert Camus)

„Conceput ca o demonstraţie simplă, directă şi limpede adresată unui public larg, volumul Reflecţii despre ghilotină este expresia indignării viscerale a lui Albert Camus faţă de pedeapsa cu moartea şi de dreptul pe care statele şi-l arogă de a ucide în formă legalizată. Aceste reflecţii completează teoretizările din Omul revoltat, în special din secţiunea «Terorismul de stat şi teroarea raţională», şi articolele politice reţinute pentru Actuale în seria «Nici victime, nici călăi». În acelaşi timp, ele lămuresc temeiul moral al numeroaselor intervenţii publice ale lui Camus împotriva pedepsei capitale în situaţii istorice concrete precum condamnările politice din Spania franchistă, din Franţa de după eliberare, din Grecia în timpul războiului civil, din Ungaria după revoluţia din 1956 sau din Algeria sa natală, distrusă de războiul colonial.” (Marina Vazaca)

 

Intr-o buna zi, un baiat din Suedia, un strengar pus maim ult pe nazbatii decat pe treaba, s-a pomenit prefacut intr-un naparstoc, inalt numai cat o schioapa.

Asa incepe povestea prichindelului Nils, care a zburat o vara intreaga pe spinarea gascanului Martin, in tovarasia unui card de gaste salbatice, peste ogoarele si muntii, satele si orasele, lacurile si insulele frumoasei tari a Suediei.

Nils strabate in vazduh toata Suedia, din Scania, provincial ei cea mai de sud, pana-n Laponia, apoi zboara de-a lungul coastei apusene a tarii pana in locul de unde please. Suedia se desfasoara asadar privirilor noastre si ale lui Nils ca o harta intinsa si amanuntita, dar nu ca o harta geographic obisnuita, ci vie, de neuitat.

In tot timpul fermecatei sale calatorii, micul baiat vede nu numai cat e de frumoasa Suedia sa, ci si cat de harnici si minunati sunt oamenii ei. La sfarsit, prichindelul isi redobandeste infatisarea lui de om numai fiindca si el a devenit simtitor la durerea altora, bun si saritor la nevoie si, mai ales, statornic in prietenie. - Viorica Huber

„Chiar dacă ar fi scris doar acest roman, Saramago și-ar fi câștigat un loc în biblioteca universală și în memoria umanității.“ (The Nation) „Cel mai polemic roman al lui Saramago, care pornește de la un eveniment abominabil din Evanghelii: uciderea pruncilor. După cum se știe, avertizat de un înger despre planul lui Irod, Iosif fuge împreună cu Maria și copilul Isus în Egipt. Oare ce am fi făcut noi, simpli muritori, în locul lui Iosif? se întreabă Saramago. Ceea ce lui Iosif nu i-a trecut prin minte: ne-am fi anunțat vecinii despre masacrul care urma să aibă loc... În jurul vinii și responsabilității unui om devenit sfânt, care nu încearcă nici cel mai mic regret, Saramago construiește unul dintre cele mai frumoase romane ale sale.“ (Magazine littéraire)

Un tata aflat in inchisoare pentru ca si-a ucis copiii, ii scrie sotiei despre revelatia de a fi primit vizita lor dintr-o alta dimensiune; o fetita isi ajuta angajatorul bolnav de leucemie sa scape de avansurile unei femei lipsite de constiinta; in adolescenta, un fiu isi paraseste aparent fara motiv familia si ajunge sa traiasca asemenea unui vagabond, dispretuind valorile societatii moderne; in secolul al nouasprezecelea, Sophia Kovalevski, matematician si scriitor talentat, se lupta cu efectele succesului asupra relatiei de cuplu.

Ce se întâmplă cu noi, şi în noi, când citim un roman? Cum se naşte acel „efect de lectură a romanului”, atât de diferit de ce simţi atunci când priveşti un tablou sau citeşti o poezie? În acest volum de eseuri despre literatură şi despre el însuşi, Orhan Pamuk ne arată cum se alcătuiesc cele două lumi – a scrisului şi a cititului – şi cum ajung ele să se unească. „Oricine se crede romancier ar trebui să citească eseurile lui Pamuk – pentru că trebuie să învăţăm de la aceia care chiar se pricep.” (The Telegraph)

În momentul apariţiei romanului Fructele mâniei, în 1939, America se lupta cu efectele Marii Crize Financiare. Personajele puse în scenă de John Steinbeck, o familie scăpătată din Oklahoma, nu au altă soluţie decât să-şi lase în urmă ferma şi să ia drumul pribegiei, alături de câteva animale strânse într-o maşină hârbuită. Un adevărat drum al făgăduinţei, calea spre California este calea speranţei, pe care familia Joad o apucă din dorinţa de-a avea o viaţă mai bună. Ca în mai toate romanele lui Steinbeck, în spatele unei poveşti aproape eroice, inspirate din relatarea Exodului biblic, stă plăcerea micilor detalii: limbajul plin de culoare, situaţiile luate parcă dintr-un film mut, hotărârea de neclintit a unui protagonist ce imprimă ritmul unei poveşti parcă fără sfârşit.

André Gide (1869-1951), scriitor important al literaturii franceze, poate fi definit încă de timpuriu ca un răzvrătit contra oricărui tip de conformism. Anticolonialist și antifascist, devine la începutul secolului XX un adept al ideologiei comuniste. Ca mulți dintre contemporanii săi care îmbrățișau aceeași doctrină, Gide pleacă într-o călătorie în U.R.S.S., iar concluziile sale nu se lasă așteptate. Întoarcerea din U.R.S.S. apare aproape imediat și stârnește reacții violente. În ciuda faptului că oficialitățile sovietice depuseseră mari eforturi pentru a-i prezenta o imagine edulcorată, autorul vede dincolo de vitrina frumos aranjată. Și, pornind de la convingerea că „minciuna, fie chiar aceea a tăcerii, poate să pară oportună, ca și perseverența în minciună, dar ea face dușmanului un joc prea frumos, și adevărul, fie el dureros, nu poate răni decât pentru a vindeca”, aduce în atenție tot ceea ce scârțâie, și ar putea fi, cândva, îndreptat.

În anul 2000, Mario Vargas Llosa a publicat unul dintre cele mai de impact și mai ambițioase romane ale sale, Sărbătoarea Țapului, întorcându-se astfel la o temă predilectă: puterea politică, exercitarea ei autoritară și cicatricile pe care le lasă asupra societăților și indivizilor. La un sfert de secol de la apariție, cartea este mai mult ca niciodată o lectură esențială pentru înțelegerea mecanismelor dictaturii, a memoriei istorice și a complexității traumelor în regimurile totalitare. Romanul a fost dramatizat în 2003, ecranizat în 2005 și a stat la baza unui serial de televiziune din 2014. În 2013, în urma unui sondaj realizat de publicația spaniolă ABC, Sărbătoarea Țapului a fost declarat cel mai bun roman de limbă spaniolă al secolului XXI.

„Am scris Sărbătoarea Țapului gândindu-mă, în principal, la Trujillo, dar și la toate dictaturile, care au multe în comun. Există un numitor comun în sistemele totalitare, astfel că am profitat și de experiența regimului lui Odría, pe care eu o avusesem în Peru, și de ceea ce știam despre celelalte dictaturi din acei ani: a lui Somoza în Nicaragua, a lui Pérez Jiménez în Venezuela, a lui Rojas Pinilla în Columbia și a lui Perón în Argentina. În epoca aceea, toate țările latino-americane – singurele excepții au fost Costa Rica, Chile, Uruguay – au avut dictaturi. Am vrut ca romanul meu să sintetizeze experiența de caudillo și să arate cum acești oameni puternici expropriază total suveranitatea națională, ca să și-o asume cu titlu personal.“ — MARIO VARGAS LLOSA

Gabriel García Márquez pune în scenă ultimele luni de viaţă ale generalului Simón Bolívar şi călătoria acestuia pe fluviul Magdalena până la Cartagena, de unde urma să pornească în exil. Alături de realitatea istorică bine cunoscută, Márquez dezvoltă firul vieţii omului Bolívar, care în ultima lui călătorie rememorează întreaga sa aventură prin America de Sud.

Renunţând la dictatura pe care o impusese din pricina presiunilor şi a urii populaţiei, generalul este puternic umanizat datorită sorţii sale. La numai douăzeci de ani îşi pierduse soţia, eveniment dramatic care a generat, în mare măsură, perioada de timp petrecută în America de Sud. Marea putere stă în forţa iubirii, spunea el. Nu s-a recăsătorit niciodată. Văduvit de visurile unei Americi unificate, Bolívar a părăsit puterea în deplină dizgraţie, bolnav şi urât de oamenii pe care i-a eliberat şi cărora a vrut să le ofere o soartă mai bună. Trăirile, ambiţiile, gândurile, amintirile şi suferinţele Generalului se converg în drumul său către trecerea în nefiinţă, iar omul va vedea atunci labirintul pe care acestea l-au creat în jurul său.

Cartea ocupa un loc deosebit in ansamblul creatiei lui Garcia Marquez. Este unica lui opera dramatica, ce intregeste bogata activitate literara a celui numit "imblanzitorul de cuvinte" si "cel mai mare vrajitor al Americii Latine".

Scrisa in anul 1987, Diatriba de dragoste impotriva unui barbat asezat este un monolog realizat special pentru a fi reprezentat pe scena, avand in centru tema iubirii, tema predilecta pentru genialul autor, daca ne referim la celebrele sale romane Dragostea in vremea holerei, Despre dragoste si alti demoni, Cronica unei morti anuntate, Un veac de singuratate etc., si la multe dintre povestirile lui, dintre care poate cea mai frumoasa si reprezentativa este Urma sangelui tau pe zapada.

Protagonista piesei este Graciela - sotia unui barbat din inalta societate -, care sustine intregul monolog incriminatoriu, un intens caracter pasional si revendicativ, intr-un moment de criza matrimoniala, adresandu-se sotului ei, personaj fictiv, reprezentat de un manechin care, asezat in fotoliu, citeste ziarul fara sa se miste, cu desavarsire strain de reprosurile si acuzatiile sotiei dezamagite si furioase.

Combinaţie de satiră amară, parodie şocantă şi halucinaţie bizară, Cvasiobiect marchează debutul lui José Saramago în proza scurtă. Fiecare text prezintă o viziune suprarealistă şi uneori tragicomică asupra vieţii sub dictatură. În proza „Lucruri”, existenţa unui funcţionar de stat este ameninţată de dispariţia obiectelor din jur. În „Embargou”, un bărbat neidentificat se vede captiv în propria maşină aparent fără motiv. În „Reflux”, un rege fără nume se teme atât de tare de moarte, încât nu suportă vederea unei procesiuni funerare, a unei pietre tombale sau a hainelor de doliu, astfel că dispune construirea unui cimitir cu ziduri gigantice ca să ascundă orice indiciu referitor la moarte. Scrise în anii de după prăbuşirea dictaturii lui Salazar şi publicate în volum în 1978, povestirile reunite în Cvasiobiect atestă forţa imaginaţiei lui Saramago şi talentul său incomparabil, care-i permit să elaboreze fantezii impresionante prin extravaganţa, dar şi prin luciditatea lor.

„Asemenea lui Faulkner, Saramago este un scriitor atât de stăpân pe resursele și pe scopul său ultim, încât poate insufla viață oricărei povești, oricât de neverosimilă ar părea la prima vedere.” (John Updike)

„Cvasiobiect este o creație minunată și o lectură îmbătătoare, ca toate cărțile lui Saramago. Agonice, absurde, pendulând între comic și groază, povestirile din acest volum conțin cugetările sibilinice ale maestrului pe tema mortalității și a limbajului și au o frumusețe delicată, ce se dezvăluie lent.” (Fast Forward Weekly)

„Un gigant al literaturii europene. Cititorii neinițiați pot găsi în acest volum o ilustrare esențială a problematicii lui Saramago pe teme ca alienarea, colapsul social și represiunea politică, precum și alternativele la acestea. Pentru cititorii fideli, e o carte de savurat.” (Morning Star)

 

Charlotte e o orfana crescuta in casa unui pastor si logodita de cinci ani cu Karl-Artur Löwensköld. Tanarul si-a descoperit vocatia preotiei si a devenit vicarul pastorului in casa caruia a descoperit-o pe Charlotte. La un moment dat, parandu-i-se ca logodnica sa ar fi impotriva vocatiei lui, Karl-Artur rupe logodna, lasand-o pe Charlotte expusa oprobriului public. Pentru a nu-i afecta prestigiul si relatia cu parintii, fata prefera sa se sacrifice si tace, ba chiar accepta o casatorie care o compromite definitiv pe ea insasi, cu Schagerström, un om bogat.

Este jertfa suprema pe care o poate face dragostea ei pentru Karl-Artur. Fata pricepe in cele din urma ca nu poate iubi un om care nu stie sa iubeasca decat pe Dumnezeu si care, iubind, nu stie decat sa raneasca. Pasiunea lui isterica pentru divinitate nu are nimic omenesc, iar Charlotte cauta dragostea acolo unde o poate afla, in casatoria cu bunul, delicatul si generosul Schagerström.

Selma Lagerlöf – prima femeie care a primit Premiul Nobel pentru Literatura.  

Dintre femeile de mare talent sau geniale, nici una, in opinia mea, nu o depaseste pe Selma Lagerlöf. - Marguerite Yourcenar                           

Stiu bine ca pe vremuri se gaseau, in lumea larga, numerosi barbati care nu stiau ce inseamna frica. Ma intreb totusi daca macar vreunul din acestia ar fi avut destul curaj sa-si puna pe deget teribilul inel ce apartinuse odinioara batranului general Löwensköld din Hedeby. - Selma Lagerlöf

Un inel misterios de aur ornat cu un agat superb, un dar regal furat de pe degetul unui mort, trezeste pasiuni, dorinte si lacomie, atata imaginatia si provoaca o serie de nenorociri si crime. Fantoma generalului va urmari cu inversunare, generatii dupa generatii, atat pe faptuitori, cat si pe cei care au ghinionul sa fie in posesia inelului fara sa stie.   

O calatorie in spatiu si timp, o poveste pasionanta, care dovedeste exceptionala arta narativa  a autoarei, inspirata din legendele si istoria meleagurilor sale natale. 

Premiul Nobel pentru Literatură 1998

„Deși, în realitate, faptul nu se include printre datele verificabile ale experienței senzoriale umane, am fost obișnuiți să credem, încă de copii, că dumnezeu și moartea, aceste două entități supreme, se află pretutindeni în același timp, adică sunt omniprezente... În realitate, însă, este foarte posibil ca, atunci când ne gândim la asta și poate încă și mai mult când o exprimăm, luând în considerare ușurința cu care obișnuiesc cuvintele să ne iasă din gură, să nu avem o conștiință clară a ceea ce ar putea însemna.” (José Saramago)

„Intermitențele morții nu este numai o elegantă fabulă modernă, o satiră necruțătoare a mecanismelor politicii și o profundă meditație filozofică, ci și o emoționantă poveste de dragoste. Iar poveștile de dragoste urmăresc, de regulă, să afle ce-i aduce pe îndrăgostiți împreună și, prin extensie, în ce constă umanitatea noastră. Răspunsul lor circular, tautologic este că dragostea ne face umani. Dar, deși în romanul de față dragostea joacă și ea un rol în metamorfoza morții, aceasta din urmă descoperă că secretul muritorilor este cu totul altul. După cum ne sugerează Saramago la finalul minunatei sale cărți, o moarte care doarme nu mai este moarte.” (The Observer)

„Saramago este, fără îndoială, cel mai mare scriitor al vremurilor noastre… Are forța de-a arunca o străfulgerare orbitoare asupra subiectelor sale, un moment înfricoșător, prelungit până la limită, de claritate ce luminează detaliile aflate dincolo de puterea de-a dezvălui a razelor soarelui.” (Chicago Tribune)

„Probabil limba e aceea care-și alege scriitorii de care are nevoie, îi folosește pentru a exprima câte o mică parte din ceea ce este.” (José Saramago)

„Nu doar scriu. Scriu ceea ce sunt. Dacă există vreun secret, poate că acesta este.” (José Saramago)

Secolul XXI bate la usa. In Zanzibar, trei tineri foarte diferiti - Karim, Fauzia si Badar - ajung la maturitate si viseaza la uriasele posibilitati ale tarii lor. Pentru Badar insa, un servitor neinstruit care nu si-a cunoscut niciodata parintii, se pare ca toate usile sunt inchise. Adus sa slujeasca in casa unor oameni instariti din Dar es Salaam, Badar descopera primul camin din viata lui - si prietenia lui Karim, fiul proprietarei. Chiar si atunci cand Badar este alungat in urma unei acuzatii false, Karim si Fauzia refuza sa-i intoarca spatele prietenului lor. Pe masura ce tinerii afla ce inseamna dragostea, pasiunea oarba, munca si traiul ca parinti, legatura lor este pusa la incercare, iar Karim cedeaza tentatiei tradarii, lucru care le va schimba vietile pentru totdeauna. In primul sau roman de la castigarea Premiului Nobel pentru Literatura, Abdulrazak Gurnah spune o poveste captivanta despre vietile intretesute a trei tineri, fiecare cu o intelegere diferita a ideii de a-ti lua soarta in propriile maini.

Gardul fabricii şi casele sunt înconjurate de zidurile oraşului, iar dincolo de acesta sunt lanurile unduitoare de grâu, nesfârşite, mărginite de Dunărea ce nu poate fi traversată decât sub tirul grănicerilor. Dacă lumea este doar o inimaginabilă şi apăsătoare înşiruire de închisori concentrice, în care-ţi ispăşeşti condamnarea pe viaţă, mai eşti, de fapt, în viaţă? Sau te amăgeşti mimând umanitatea într-un cotidian pe care nici frumuseţea inocentă a naturii nu-l poate lumina, când relaţiile dintre oameni sunt denaturate de suspiciune, când victimele nu pot să scape decât dacă devin, la rândul lor, vânători de oameni?Răspunsurile pe care şi le dau la aceste întrebări obsedante, niciodată formulate explicit, îi împart pe actorii acestei lumi în două tabere. Însă şi unii, şi alţii trebuie să poarte măşti.

Domnul Ryder, „cel mai bun pianist în viaţă”, soseşte într-un oraş european, în aparenţă străin pentru el, ca să susţină un recital. Dar, din prima clipă, totul i se pare ciudat de familiar, de la străzi şi clădiri la bărbaţii, femeile şi copiii care îl tratează ca pe un cunoscut, cerându-i favoruri, folosindu-se de celebritatea lui. Strania familiaritate atinge punctul maxim când îi întâlneşte pe Sophie, care pare să-i fi fost iubită sau soţie, şi pe fiul ei – în multe privinţe o replică a lui din vremea când era copil. Muzicianul îşi dă seama că a mai fost acolo şi îşi asumă cu mândrie misiunea de salvator pe care i-o încredinţează locuitorii oraşului, încercând să rezolve în intervalul scurt până la concert problemele cu care se confruntă aceştia: lipsa de comunicare, sterilitatea sufletească, înstrăinarea.

Cartea de faţă reuneşte discuţiile purtate de autoare la Berlin, în decembrie 2013 – ianuarie 2014, cu jurnalista austriacă Angelika Klammer. Titlul este un vers dintr-un distih pe care Herta Müller şi-l repeta mereu, ca pe o incantaţie, pentru a-şi da curaj când trebuia să meargă la interogatoriile de la Securitate: Patria mea era un sâmbure de măr, / căutându-mi drumul între seceră şi stea.

Discuţiile refac drumul parcurs de Herta Müller din satul natal până la scriitoarea de azi şi laureata Premiului Nobel  –  este deci un volum autobiografic. Problematica e, în esenţă, cea cunoscută şi din alte opere literare şi eseistice ale autoarei, dar prin dialog amintirile şi reflecţiile ei dobândesc o acuitate deosebită. Considerațiile despre scris ocupă un loc important, volumul fiind totodată un autoportret al Hertei Müller şi o ars poetica.

„La Herta Müller frumuseţea şi groaza sunt strâns învecinate. […] Urâţenia era mereu prezentă, atotputernică şi de neînvins; frumuseţea, în schimb, era un program de rezistenţă individuală, şi prin urmare o problemă de supravieţuire. Frumuseţea putea fi produsă mai cu seamă prin limbaj. Greu de spus ce ar fi devenit Herta Müller în absenţa dictaturii care a forţat-o să scrie pentru a se autoafirma şi care a fost subiectul major al vieţii ei. Dar forţa de atracţie magnetică pe care o exercită cuvintele asupra ei ne face să presupunem că ar fi existat atunci un alt factor declanşator.“ — Süddeutsche Zeitung

„Interviurile se consideră că ţin de genul jurnalistic, nu de cel literar, dar, prin felul emoţionant, tulburător în care se mărturiseşte Herta Müller în această carte de interviuri, ea a creat literatură, şi anume literatură majoră.“ — Der Spiegel

Țara zăpezilor este un roman clasic al literaturii japoneze moderne și a figurat printre cele trei opere citate de juriu în 1968, când lui Yasunari Kawabata i s-a decernat Premiul Nobel pentru literatură. Inițial o povestire publicată într-o revistă literară în 1935, romanul și-a căpătat forma definitivă abia în 1948.

Shimamura are obiceiul de a se retrage iarna într-o micuță stațiune montană, lăsând în urmă agitația capitalei și viața de familie. Aici, în „țara zăpezilor“, o întâlnește pe tânăra gheișă Komako, a cărei franchețe deconcertantă este pe punctul de a-i tulbura bărbatului echilibrul. Oscilând între afecțiunea fățișă și necondiționată a gheișei și farmecul misterios al tăcutei Yoko, al cărei chip îl deslușește fugar, Shimamura este mereu un om al inacțiunii, iar pasivitatea lui o condamnă pe Komako să rămână prinsă fără scăpare în păienjenișul relațiilor și obligațiilor din țara zăpezilor.

Martor la evenimentele dramatice care au zguduit țara sa din decembrie 1944 până în 1949, Kazantzakis începe să scrie Fratricizii în 1949, dându-i tușa finală în 1954. Temerea sa – „presimt că în Grecia nu se va publica decât mult mai târziu“ – s-a adeverit, ediția ateniană apărând abia în 1963. Tradus, cu multiple reeditări, în peste 20 de limbi, romanul păstrează același dramatism și aceeași vibrație specifice marilor opere ale titanului literaturii grecești, fiind cel mai aproape de lumea noastră, măcinată de lupte fratricide.

Săptămâna Mare, în vâltoarea războiului civil din Grecia izbucnit după încheierea celui de-al Doilea Război Mondial. Patimile lui Hristos, retrăite aievea într-un sat din nordul Greciei, unde oamenii sunt nevoiți să îndure consecințele devastatoare ale conflictului dintre trupele guvernamentale și rebelii din munți. Părintele Iannaros, exasperat de confruntarea sângeroasă, se străduie din răsputeri să împace taberele adverse. Efort cu atât mai dificil din punct de vedere moral, cu cât în fruntea rebelilor se află chiar fiul său.

Ilustrația copertei: Tițian, Cain și Abel (detaliu)

„Fratricizii reușește să evoce într-un stil tulburător poezia condiției celui angajat în lupta supremă, în încercarea eroică și în mod inevitabil fatală de a pune capăt actelor de cruzime săvârșite de om împotriva seamănului său. Kazantzakis, ca și Yeats sau Synge, credea că literatura trebuie să capete o expresie populară: nu există paragraf în Fratricizii în care să nu apară un epitet plin de prospețime sau o întorsătură specială a frazei.“ (Times)

„Fratricizii abordează profund și esențial problemele eterne ale vieții, prin agonia unui suflet într-o lume schimbătoare, definită prin cruzime. Este un roman puternic, tulburător, de o sinceritate totală, plină de neliniște.“ (Church Times)

• Autor distins cu Premiul Nobel pentru literatura in 2007. Inca din copilaria pe care si-a petrecut-o mai intai in Persia, apoi la o ferma din Africa, Doris Lessing a fost intotdeauna inconjurata de pisici. Rememorandu-si viata alaturi de aceste feline cu personalitati diferite, cu firea lor complexa, cuceritoare si capricioasa, aduna amintiri din cele mai diverse si le reda hartiei fara nicio cosmetizare si cu onestitate dezarmanta. Doar a invatat de mic copil ca natura are orinduirea ei, iar viata oricarei fapturi care ia contact cu omul isi altereaza cursul firesc. Dar ce desfatare este o pisica, remarca Doris Lessing, nazuind vesnic la un limbaj comun cu felinele care i-au succedat in casa.

Eseu despre orbire este un roman cutremurător, o mărturie a neîncrederii autorului în societatea contemporană, incapabilă să‑şi gestioneze şi să‑şi rezolve crizele.

Într‑un oraş anonim, populat de personaje fără nume, izbucneşte o epidemie de orbire. Fără o cauză aparentă, în afară de cea morală, oamenii îşi pierd rând pe rând vederea şi barbaria se instalează. Structurile politice nu pot reacţiona decât prin represiune şi curând apar lagărele. Din motive necunoscute, o singură persoană scapă de flagel – soţia medicului, cum va fi ea numită de‑a lungul romanului, cea care îi va conduce pe oameni spre lumină.

Un veac de singurătate, capodopera care l‐a propulsat pe Gabriel García Márquez pe orbita celebrității internaționale și i‐a adus Premiul Nobel (1982), este, în opinia unanimă a criticii – după Don Quijote de la Mancha, nemuritoarea creație a lui Cervantes –, cel mai frumos roman de expresie spaniolă din toate timpurile, așa cum mărturisește și Pablo Neruda care îl numește „Don Quijote al timpului nostru“. Istoria celor o sută de ani ai fabuloasei aventuri trăite de cele șapte generații ale familiei Buendía, cu fanteziile, obsesiile, tragediile, pasiunile, disperările și speranțele lor, este, de fapt, istoria miticului Macondo, întemeiat de patriarhul José Arcadio Buendía, teritoriu prodigios, unde fantasticul, irealul se insinuează adesea în realitate, miraculosul conviețuind firesc cu viața de zi cu zi. Însă întregul demers narativ sugerează ideea că Macondo nu se mărginește la o arie concretă, istoria sa fiind, de fapt, istoria existenței umane, căci, așa cum arată autorul, „mai curând decât un loc de pe lume, Macondo este o stare de spirit“.

„Premiul Nobel pentru literatură îi este acordat scriitoarei Herta Müller, care descrie cu lirismul ei concentrat și proza plină de sinceritate universul celor deposedați.“ — Motivația juriului Nobel, 2009

„Era ora trei din noaptea spre 15 ianuarie 1945 când m-a luat patrula. Gerul se înteţea, erau minus 15oC.“ Așa începe povestea deportării lui Leo Auberg într-un lagăr din Uniunea Sovietică. Leagănul respiraţiei este un mare roman despre umanitate și fragilitatea ei, inspirat de adevărul dureros al experienţei personale pe care în primul rând poetul Oskar Pastior i l-a încredinţat Hertei Müller.

„Această carte este scrisă cu sânge. Un manifest al neuitării și al limbajului, al căror raport complex este acum dovedit într-un mod extrem de emoţionant. O capodoperă.“ — Frankfurter Allgemeine Zeitung

„Tăcerea a fost, în sfârșit, ruptă prin această îndrăzneaţă operă de artă, care nu are egal în literatura europeană actuală.“ — Süddeutsche Zeitung

„Narațiunea se desfășoară în mare parte în mintea generalului, dar García Márquez intră și în alte minți cu o intensitate de scurtă
durată, vorbind deseori cu vocea colectivă a tuturor oamenilor din națiunea distrusă; și astfel, prin introducerea necruțătoare a
cititorului în aceste perspective deosebit de detaliate, el luminează monstrul în interior și în exterior, oferind întregul. […] Majestos...
Superb... Un portret uluitor al arhetipului, al tiranului fascist patologic. Gabriel García Márquez este la fel de imens ca Melville și
Dostoievski."

Premiul Nobel pentru Literatură 2024 a fost acordat lui Han Kang, „pentru proza ​​ei poetică intensă care explorează traume istorice și expune fragilitatea vieții umane”.

 Roman câștigător al prestigiosului premiu italian Malaparte în 2017

Printre cele mai bune cărți ale anului 2017 pentru: Amazon, The Atlantic, San Francisco Chronicle, NPR, Library Journal, Huffington Post

În centrul romanului Disecție  se află un episod atroce din istoria Coreei de Sud, masacrul de la Gwangju din mai 1980 când armata a ucis cu o brutalitate și o cruzime de neînchipuit civilii care protestau, inclusiv femei și copii. Bilanțul celor împușcați, omorâți în bătaie sau cu baioneta este încă un subiect disputat: armata a declarat sub două sute de morți, presa străină peste o mie. 

Dar cifrele contează mai puțin aici pentru că răscolitorul roman al lui Han Kang vorbește despre un bilanț mai profund și mai devastator: poveștile întrețesute aici ne spun, într-o scriitură de o sensibilitate exacerbată, că o traumă se depune în carnea și în oasele victimei zeci de ani, dar și că moartea unui singur om bulversează ireparabil viețile celor care rămân în urmă.

Ca un omagiu adus victimelor și supraviețuitorilor masacrului care nu au voce și trebuie să fie auziți, romanul este structurat în șapte capitole, fiecare povestit din perspectiva unor personaje diferite și se întinde din 1980 până în 2013. Toate șapte au în comun faptul că au legătură cu acel mai sângeros: întâi auzim vocea lui Dong-ho, un băiat de paisprezece ani care își caută un prieten dispărut în tăvălugul acelor zile și ajunge să aibă grijă de cadavrele victimelor nerevendicate și este ucis și el; apoi auzim povestea prietenului dispărut care este spusă din perspectiva unui leș aruncat într-o groapă comună, urmată, pe rând de istorii ale supraviețuitorilor – un redactor de carte, un prizonier torturat după masacru, o tânără muncitoare într-o fabrică abuzată și brutalizată, mama lui Dong-hi și, în fine, închizând o bulcă, Han Kang însăși, a cărei familie vânduse casa părinților lui Dong-ho și se mutase din oraș cu câteva luni înainte de masacru.

„Mila și compasiunea sunt un impuls uman, dar la fel este și crima” - despre asta ar fi vorba în Disecție: de ce sunt capabile ființele umane, ce își pot face oamenii unii altora. Această carte - pe cât de viscerală și brutală, pe atât de poetică și de intimă - plină de cadavre, suferință, doliu și vină, legi marțiale, muncitori siliți să ia pastile ca să lucreze non-stop, asasinate și constituții făcute să garanteze președinția țării pe viață, rămâne în final un soi de recviem care ne face să ne punem întrebări despre umanitate, violență și demnitate.

„Relevant universal și cu niște rezonanțe adânci, Disecție este un roman frumos și în același timp absolut necesar.” New York Times Book Review

„O carte rară și uluitoare care dă voce celor care au fost reduși la tăcere.” The Observer

„Înfiorător… Romanul lui Han Kang încearcă se verbalizeze ceea ce e de nerostit.” Publishers Weekly

Premiul Nobel pentru Literatură 2024 a fost acordat lui Han Kang, „pentru proza ​​ei poetică intensă, care explorează traume istorice și expune fragilitatea vieții umane”.

Una dintre cele mai bune cărţi ale anului pentru Time şi Entertainment Weekly

Un roman superb şi neliniştitor în trei acte despre rebeliune şi tabuuri, violenţă şi erotism şi metamorfoza contorsionată a unui suflet

Înainte să înceapă coşmarurile, Yeong-hye şi soţul ei aveau o viaţă cât se poate de normală. Dar visele – imagini copleşitoare, însângerate şi brutale – o torturează pe Yeong-hye, făcând-o să încerce să se elibereze de ele renunţând la carne. Acest mic act de independenţă îi tulbură însă căsnicia şi pune în mişcare un şir de evenimente din ce în ce mai groteşti. În timp ce întreaga ei familie se luptă să recapete controlul asupra ei, Yeong-hye îşi apără obsesiv alegerea, dându-i o dimensiune sacră. În curând, încercările apropiaţilor devin disperate, supunând mai întâi mintea, mai apoi corpul lui Yeong-hye unor violuri din ce în ce mai intruzive, aruncând-o pe aceasta în bucla unei înstrăinări bizare şi periculoase.

Apreciată de criticii din întreaga lume, Vegetariana este o poveste întunecată, alegorică şi kafkiană despre putere, obsesie şi lupta unei femei de a se elibera de violenţa care îi stăpâneşte atât lumea exterioară, cât şi pe cea interioară.

 

„O privire complexă şi înspăimântătoare asupra felului în care nişte decizii aparent simple pot afecta vieţile mai multor oameni... Într-o lume în care corpurile femeilor sunt mereu în centrul atenţiei, dorinţa protagonistei de a dispărea în sine însuşi pare înfricoşător de familiară.“ Vanityfair.com

„Un roman despre sexualitate şi nebunie care îşi merită tot succesul.“ Ian McEwan

„Sclipitor... Vegetariana este un roman ingenios, incomod şi de neuitat.“ Publishers Weekly

„Visuri întunecate, tensiune mocnindă, violenţă înfiorătoare. Acest roman sud-coreean e un regal. Este un roman senzual, provocator şi brutal, mustind de imagini puternice, culori uluitoare şi întrebări tulburătoare. Propoziţie cu propoziţie, Vegetariana este o experienţă extraordinară.“ The Guardian

Când era doar un băiețel, Ilyas a fost răpit de la părinții săi de trupele coloniale germane. După mulți ani în care a luptat în război contra propriului său neam, se întoarce în sat numai ca să descopere că părinții săi nu mai sunt, iar sora lui, Afiya, a fost dată în grija unor străini.

Yusuf duce o viață liniștită cu familia sa într-un orășel din Africa de Est, iar când e înștiințat că urmează să plece departe de casă primește vestea senin. Nu-i trece prin minte să întrebe de ce trebuie să-l însoțească pe unchiul Aziz și de ce a fost organizată atât de rapid expediția; nu întreabă nici măcar când se va întoarce. Adevărul este că „unchiul“ e un negustor bogat și puternic, iar Yusuf i-a fost încredințat drept zălog pentru datoriile tatălui său.

Paradis este o tapiserie complexă în care se întrețes mituri, vise și tradițiile biblică și coranică, povestea maturizării unui băiat într-o Africă măcinată de colonialism și violență.