Premiul Nobel

Într-o după-amiază de sfârșit de noiembrie, Saleh Omar aterizează pe aeroportul Gatwick venind din Zanzibar, o insulă îndepărtată din Oceanul Indian. Are la el o geantă în care se află avutul său cel mai de preț – o casetă de mahon conținând tămâie. Pe vremuri deținea un magazin de mobilă, avea o casă și era soț și tată. Acum este un solicitant de azil sosit din paradis. Tăcerea este singura lui apărare.

În acest timp, Latif Mahmud, un personaj important din trecutul lui Saleh, duce o viață singuratică în apartamentul său din Londra. Când cei doi se întâlnesc într-un orășel englezesc de pe țărmul mării iese la iveală o poveste complexă, o poveste despre dragoste și trădare, despre seducție și posedare, despre oameni încercând din răsputeri să găsească o anume stabilitate în tumultul epocii lor.

„Dureros de bun... mai mult decât un roman elocvent: unul necesar... rafinat, de o eleganță aparte și captivant de la prima până la ultima pagină.“ Sunday Telegraph

„Povești împletite delicat și dezvăluite treptat, care se desfășoară pe tot globul... un roman uluitor și superb... De la primele rânduri știm că suntem în mâinile unui scriitor autentic, ale unui om care are ceva de spus despre lume.“ The Observer

„O narațiune excepțională... personajele surprind permanent, fiind mai bune, mai tandre, mai curajoase decât și-au închipuit ele însele sau ceilalți.“ Independent on Sunday

„Splendid și emoționant.“ Daily Mail În curând, cel mai nou roman al autorului, THEFT

„Un povestitor fascinant, cu o voce deopotrivă lirică și caustică, și o operă bântuită de memorie și pierdere. Romanele lui complexe despre sosire și plecare dezvăluie, cu străfulgerări de umor acerb, legăturile de durată dintre continente și modul în care se ciocnesc versiunile rivale ale istoriei.“ Guardian

„Unul dintre cei mai importanți autori postcoloniali din lume... Neobosit și cu o compasiune enormă, Gurnah disecă fenomenul colonialismului în Africa de Est și efectele acestuia asupra indivizilor dezrădăcinați, siliți să-și părăsească locul de baștină.“ Anders Olsson, președintele Comitetului Nobel

„Rareori ți se întâmplă, în decursul vieții, să deschizi o carte și să descoperi că însăși lectura ei prezintă calitățile fermecătoare ale unei povești de dragoste... O citești ținându- ți răsuflarea, de teamă să nu rupi vraja.“ The Times

„Gurnah sculptează cu o incisivitate mușcătoare experiențele imigranților întâmpinați cu dispreț, ostilitate sau o indiferență superioară la sosirea în Marea Britanie.“ Spectator

„Exilul i-a dat lui Gurnah o perspectivă uluitoare, superbă asupra «echilibrului dintre lucruri».“ Observer

• Autor distins cu Premiul Nobel pentru literatura in 1982 Un veac de singuratate, capodopera care l-a propulsat pe Gabriel Garcia Marquez pe orbita celebritatii internationale si i-a adus premiul Nobel (1982), este, in opinia unanima a criticii - dupa Don Quijote de la Mancha, nemuritoarea creatie a lui Cervantes -, cel mai frumos roman de expresie spaniola din toate timpurile, asa cum marturiseste si Pablo Neruda care il numeste "Don Quijote al timpului nostru". Istoria celor o suta de ani ai fabuloasei aventuri traite de cele sapte generatii ale familiei Buendia, cu fanteziile, obsesiile, tragediile, pasiunile, disperarile si sperantele lor, este de fapt istoria miticului Macondo, intemeiat de patriarhul Jose Arcadio Buendia, teritoriu prodigios, unde fantasticul, irealul, se insinueaza adesea in realitate, miraculosul convietuind firesc cu viata de zi cu zi. Insa intregul demers narativ sugereaza ideea ca Macondo nu se margineste la o arie concreta, istoria sa fiind de fapt istoria existentei umane, caci, asa cum arata autorul, "mai curand decat un loc de pe lume, Macondo este o stare de spirit".

„Biserica singurătății”, ultimul roman al Graziei Deledda, laureată a Premiului Nobel pentru Literatură, tradus pentru prima oară în limba română de cunoscutul italienist Ștefan Damian și publicat în Colecția „Longseller” a Editurii Școala Ardeleană.
„Concezione nu studiase, nu citea decât cartea ei de rugăciuni, dar era inteligentă, și singurătatea și atavismul dezvoltaseră în ea, zi de zi, tot mai mult, ca și în păstorii din munți, un concept filosofic primordial, de bun-simț, despre viață, aproape stoic. Înțelegea foarte bine că boala era, în raport cu iubirea, ca un fel de legătură, un legământ, o piedică asemenea multor altora, și că trebuia să lupte cu simțurile, cu visurile, tocmai cu instinctele deșteptate chiar de acea opreliște, dar încerca bucuria, gustul durerii, la fel ca multă lume rafinată.” (GRAZIA DELEDDA)

În Biserica Singurătății, protagonistă este boala, în dublul ei aspect: cel fizic și cel sufletesc; conjugate, acestea conduc la continue frământări, amânări, neparticipări. Lipsa de perspectivă reduce protagonista la rolul de vestală, de întreținere a focului sacru al trecutului măreț, al fidelității față de acesta, subminat de neputința societății moderne de a-l înțelege. (ȘTEFAN DAMIAN)

Ultimul și cel mai pregnant autobiografic roman al Graziei Deledda, Biserica singurătății, spune povestea Mariei Concezione, o frumoasă cusătoreasă dintr-un Nuoro îndepărtat al unei Sardinii arhaice, care trăiește drama unui diagnostic cumplit: cancer de sân, o boală fatală care îi schimbă atât propria viață, cât și destinele celor din jurul său. Un roman pus pe hârtie acum aproape o sută de ani, demonstrând însă o sensibilă acuitate vizionară, în care Cancerul și Singurătatea capătă carnația unor personaje cât se poate de reale. O poveste despre suferință, iubire și reprimarea sexualității, despre boală percepută ca răspuns divin la păcatele genealogice ori la propriile greșeli, despre vinovăție, depresie, frică de moarte și resemnare, despre curaj, credință și încredere în sine, despre onoare, calomnie, prejudecăți, misoginism și condiția femeii într-o societate patriarhală. (ALINA HUCAI)

„Primăvara este fatală pentru femei. Ca și pământul, și ele au nevoie, în acest anotimp, să înflorească, să se bucure, să încolțească. Iubirea este cel mai bun polen pentru ele. Totul merge strună când este iubire: altceva nu mai contează în viață, fiindcă viața însăși este esența și sfârșitul iubirii. Dacă tu, draga mea prietenă, te-ai fi măritat acum zece ani, azi ai avea în jurul tău trei sau patru copii, să stea în tovărășia florilor, păsărilor și, mai ales, a inimii tale. Dar poate că te-ai uitat la alte lucruri vane din viață și acum te distrugi, te consumi încet, ești ca o migdală care se usucă în coaja ei înainte de-a ajunge să se coacă.” (GRAZIA DELEDDA)

Grazia Maria Cosima Damiana Deledda (n. 27 septembrie 1871, Nuoro, Sardinia, Italia – d. 15 august 1936, Roma, Italia, reînhumată, în 1959, în Biserica-Muzeu La Chiesa della Madonna della Solitudine din Nuoro).

Laureată a Premiului Nobel pentru Literatură în 1926 „pentru scrierile sale de inspirație idealistă în care zugrăvește, cu claritate plastică, viața de pe insula sa natală [Sardinia], și pentru profunzimea și simpatia cu care se apropie de problemele existenței omenești.”

PREMIUL NOBEL PENTRU LITERATURĂ 2023

Eu este un altul urmărește povestea a doi bărbați care trăiesc pe coasta de vest a Norvegiei. Se apropie sfârșitul anului, iar Asle, pictor în vârstă, văduv, își rememorează fragmentar viața, printre fărâmele unei existențe de-acum molcome. Trăiește singur și are doi prieteni: pescarul norvegian Åsleik și Beyer, proprietarul unei galerii de artă care locuiește în Bjørgvin, la câteva ore de mers cu mașina. Tot acolo, în Bjørgvin, trăiește un alt Asle, de asemenea pictor. El și naratorul alcătuiesc fiecare dublul celuilalt, două versiuni ale aceluiași om, ale aceleiași vieți. Eu este un altul pune sub semnul întrebării subiectivitatea, sinele, ce anume ne face să fim ceea ce suntem și de ce ducem o viață și nu alta.

 „Un Beckett al secolului XXI.“ Le Monde

 „O meditație despre îndoială, credință, artă, identitate și... alcool.“ The Times Literary Supplement

 „Portretul pe care-l face Jon Fosse celor două destine care se întretaie alcătuiește un valoros roman metafizic.“ Publishers Weekly

„Fosse e unul dintre acei scriitori pe care te simți vinovat că nu i-ai citit deja, sau pe care ai jurat să-i citești cândva (poate către sfârșit de octombrie, după un anunț important venit de la Stockholm).“ The New York Times

Energia spirituala, volum tiparit initial in 1919, aduna sapte dintre cele mai importante eseuri ale lui Henri Bergson (1859-1941), membru al Academiei Franceze (din 1914), premiat Nobel pentru Literatura (in 1927, ca "o recunoastere a ideilor lui bogate si incitante si a stralucitei maiestrii cu care au fost infatisate").

„Pe deasupra marginii răsfrânte a gulerului, ea privea dincolo de tot și de toate, cu ochii ei cenușii de pe fața împietrită. Ceea ce va fi văzut părea înfricoșător, dacă nu chiar îngrozitor, terifiant. Nimic nu o irita, nici turiștii veniți de prin toate părțile care o fotografiau, nici oamenii tineri pe role sau pe skateboarduri care se învârteau în jurul ei, la o distanță respectuoasă, dar și provocator de agresiv. Un grup de japonezi și japoneze s‑a înclinat în mai multe rânduri în fața celei împietrite, pentru ca apoi întregul grup să se fotografieze cu ea.” (Günter Grass)

„Tokarczuk a reuşit să scrie un roman în care se împletesc două naraţiuni şi trei intrigi principale. Prima este legată de Mieczysław Wojnicz, un student polonez bolnav de tuberculoză din Lvov, care în 1913 se afla la tratament la sanatoriul Görbersdorf (Sokołowsko de astăzi). Un alt fir se referă la marea tradiţie literară a disputelor – în roman, acestea sunt purtate de colocatarii lui Wojnicz, care, din ce în ce mai dezorientaţi de licoarea locală, discută despre orice şi despre nimic şi, de fapt, numai despre femei. Cel de-al treilea fir se referă la empuse, la persecuţiile vrăjitoarelor din trecut şi la crimele misterioase din regiune, importante din punct de vedere compoziţional.” (Wojciech Kajtoch)

„O mare poveste umana, fara grija timpului, spusa de unul dintre cei mai evocatori scriitori ai acestui secol.“ „Vocea garcimarquesiana a fost adusa la un nivel la care poate fi in acelasi timp clasica si familiara, opalescenta si pura, capabila sa laude si sa blesteme, sa rada si sa planga, sa fabuleze si sa cante si, atunci cand este chemata, sa decoleze si sa viseze.“ - Thomas Pynchon, The New York Times

O investigaţie a fiscului, în cursul căreia îi sunt analizate inclusiv e-mailurile cele mai personale, o determină pe Elfriede Jelinek să-şi treacă în revistă propria viaţă. Pentru prima dată, autoarea scrie despre partea evreiască a familiei sale. Relatări privind destinul rudelor care au fugit din Austria în timpul naziştilor sau care au fost deportate şi omorâte se regăsesc în datele oficiale. În acelaşi timp, investigaţia situaţiei ei financiare o determină să reflecteze la mişcările capitaliste globale. În ce măsură statele continuă să profite şi astăzi de averile evreieşti confiscate? Şi, în contrapartidă, câţi foşti nazişti de frunte au primit compensaţii fără mare vâlvă după 1945? Şi care sunt schemele actuale de evitare a impozitelor sau scandalurile de fraudă gen Cum-Ex, în care a fost implicat, spre exemplu, procesatorul de plăţi Wirecard? Pe cât de autobiografică, pe atât de universală, pe cât de sarcastică, pe atât de inflamată, Declaraţie individuală ne dezvăluie o Elfriede Jelinek care îşi reglează conturile nu doar cu ea însăşi, ci şi cu societatea, care pare mai preocupată de răufăcători decât de victime, urmărind ramificaţiile tranzacţiilor financiare, ce reprezintă unul dintre marile secrete ale economiei moderne.

Suntem în aprilie 1900, în Levant, pe insula imaginară Minger, al 29-lea vilaiet al Imperiului Otoman, undeva între Creta și Cipru. Pe fundalul destrămării imperiului, tensiunile dintre grecii ortodocși și turcii musulmani de pe insulă se ascut tot mai tare, întreținute și de valiul Sami Pașa. În aceste condiții, când în Minger izbucnește ciuma, adusă fie de musulmani de la Mecca, fie de greci de la Alexandria, Sultanul Abdülhamit al II-lea își trimite chimistul personal, pe Bonkowski Pașa, cel mai renumit expert în epidemiologie din imperiu, pentru a-i pune capăt. Lucru aproape imposibil când o bună parte dintre musulmani resping carantina și răspândesc zvonul că însuși chimistul catolic ar fi adus ciuma cu el. O crimă sângeroasă zguduie insula, iar pentru descoperirea făptașului, Sultanul, pasionat de povestirile cu Sherlock Holmes, trimite un al doilea specialist, pe blajinul doctor Nuri, însoțit de isteața lui soție, Pakize Sultan, prințesă otomană. Nopțile ciumei este un roman istoric plin de suspans, care tratează cu multă ironie teme extrem de actuale într-un cadru de epocă pitoresc.

O întâlnire convențională între un pianist polonez și o doamnă din lumea bună a Barcelonei devine punctul de plecare al unei idile ciudate, a cărei definiție le scapă până și protagoniștilor. Delicat și sobru construită, povestea imaginată de Coetzee analizează misterul sentimentelor, al căror adevăr este mereu falsificat de neputința cuvintelor.

„Ca toate cărțile lui Coetzee, Polonezul este un caleidoscop textual, trimițând la Dante, Don Quijote, George Sand și chiar la romanul Dezonoare, dar nu este niciodată eclipsat de toate aceste aluzii. Iute, abil, provocator, minimalist, dar incredibil de emoționant, Polonezul e opera unui creator care poate compune o melodie din doar câteva note.“ — Wall Street Journal

„Coetzee este unul dintre marii maeștri ai nespusului și aluziei.“ — New York Review of Books

„De câteva decenii, Coetzee ne dă lecții despre frumusețe […] Polonezul ne demonstrează că, la 83 de ani, talentul lui este neștirbit.“ — The Guardian

„Polonezul are nenumărate straturi – nu e doar o carte despre cei vii, ci și despre cei dispăruți. Coetzee vrea să ne întrebăm ce este iubirea și ce mângâiere ne pot aduce amintirile – pieritoare la rândul lor.“ — Los Angeles Times

Knut Hamsun, unul dintre cei mai importanți și mai controversați scriitori ai secolului al XX-lea, câștigător al Premiului Nobel pentru Literatură în 1920, creează în Foamea portretul tulburător al unui tânăr scriitor norvegian strâmtorat, care rătăcește pe străzile din Christiania. Încercând să supraviețuiască cu puținii bani câștigați pentru articolele pe care le scrie ocazional, ajunge curând să recurgă la gesturi extreme; în pragul înfometării, pierde contactul cu realitatea. Deși alunecă înspre alienare mintală, protagonistul se agață de singurul lucru care i-a mai rămas: integritatea morală. Publicat în 1890, romanul cu nuanțe autobiografice al lui Hamsun rămâne o lucrare de referință în literatura universală.

Cu un Epilog de Eleni Kazantzaki

„Călătoria e ca o partidă de vânătoare fascinantă, porneşti fără să poţi ghici ce pasăre o să-ţi iasă în bătaia puştii. Călătoria e ca vinul, bei şi nu ştii ce viziuni o să-ţi bântuie prin cap. Desigur, călătorind găseşti mereu ceea ce porţi în tine. Cei ce suferă şi iubesc dialoghează într-o comuniune tainică cu peisajul pe care-l văd, cu oamenii pe care-i întâlnesc, cu întâmplările pe care le aleg. De aceea orice călător adevărat creează, întotdeauna, ţara pe care o vizitează. Patru ţări imense stau astăzi faţă-n faţă: China, Rusia Sovietică, America şi Japonia. Aici, în Pacific, se va juca marele joc, viitorul război. Vai şi-amar de cei învinşi, poate şi de învingători! Marea ispravă pe care trebuie s-o împlinească nu doar Japonia, ci întreaga omenire, dacă vrea să se salveze, este aceasta: să dea noului ei trup, devenit uriaş în urma cuceririlor materiale, un suflet la fel de uriaş.“ (Nikos Kazantzakis)

„După romanele Zorba Grecul, Hristos răstignit din nou, Ultima ispită a lui Hristos şi Fratricizii, memorialistica reprezintă partea cea mai valoroasă a operei lui Kazantzakis şi se bucură de aceeaşi celebritate. Kazantzakis nu e un călător de rând. El este călătorul filozof căruia locurile văzute, oamenii, creaţiile lor, istoria lor, credinţele şi obiceiurile lor îi trezesc reflecţii adânci asupra existenţei şi destinului omenesc, reflecţii care prin frumuseţea exprimării aprind sufletul cititorului, iar prin îndrăzneala lor îi stârnesc mintea către meditaţii rodnice – spirituale, morale şi estetice.“ (Ion DIACONESCU)

„Acest glas nemilos – Tigroaica, tovarăşa mea de călătorie – mă însoţea în toate călătoriile mele. Pe toate le-am văzut împreună. Am mâncat şi am băut amândoi la mesele străinătăţii, am suferit împreună, ne-am bucurat împreună de munţi, de femei, de idei. Şi, încărcaţi de prăzi, plini de răni, ne întoarcem de-acum în răcoroasa, liniştita noastră chilie... şi ne gândim la câte am văzut şi la câte avem încă să vedem. Ne bucurăm amândoi că toată lumea aceasta, văzută şi nevăzută, este o taină nedezlegată, adâncă, de neînţeles, dincolo de minte, de năzuinţă, de certitudine.“ (Nikos KAZANTZAKIS)

După moartea soţului, Maria Leonor, tânără mamă a doi copii, e copleşită de greutăţile administrării fermei ei din Ribatejo, de aşteptările societăţii şi de faptul că e supravegheată neîncetat de servitoarea ei. După câteva luni petrecute într-o depresie adâncă, se hotărăşte să-şi asume rolul de stăpână a moşiei, dar suferă în continuare, prinsă între tristeţea doliului şi dorinţa sexuală. Reflectând la esenţa iubirii, la trecerea timpului şi schimbările din natură, tânăra văduvă îşi petrece nopţile trează, pândind aventurile servitoarelor ei şi suferind de singurătate, până când doi bărbaţi foarte diferiţi se amestecă în viaţa ei, care ia o turnură periculoasă. Romanul Văduva, scris de tânărul Saramago, lasă să se întrevadă autorul colosal pe care îl cunoaştem. Modul lui unic de-a privi lumea şi unele particularităţi ale celor mai lăudate cărţi ale sale sunt deja vizibile în acest prim roman.

Fericirea, spune Russel, e o stare care se cucereşte. Şi nu în ultimul rând, credem noi, citind paginile spirituale şi pline de eleganţă ale acestei cărţi. Vom constata că un gânditor englez rămâne unul englez tocmai pentru că nu ne face nici o clipă să-i avem în minte, de pildă, pe moraliştii francezi. Din întâlnirea cu ceilalţi, Bertrand Russell nu trage concluzia că trebuie să ne refugiem, compensativ, în singurătate, pentru a ne rumina, cu o voluptate perversă, nefericirea şi spaimele. Să încercăm, dimpotrivă, să rămânem orientaţi către locurile marilor întâlniri cu semenii noştri. Există munca făcută cu pasiune, familia, prietenia... Nu e uşor să ajungi în aceste locuri. Pentru a le descoperi, trebuie mai întâi să ştim ce avem de lăsat în urmă: competiţia prostească, aroganţa plictisului şi antrenul vid, oboseala vinovată, obsesia culpei şi mania persecuţiei.

Descoperirea literară a anului, romanul Ne vedem în august al lui GABRIEL GARCÍA MÁRQUEZ, va avea lansarea internațională pe 6 martie 2024. Este un text inedit, care încă nu a văzut lumina tiparului, fiind păstrat de familia autorului până acum, când se împlinesc 10 de ani de la moartea sa.

GABRIEL GARCÍA MÁRQUEZ s-a născut în 1928, la Aracataca, în Columbia, şi a decedat în 2014, la Ciudad de Mexico. Ziarist și scriitor, a fost, încă din tinereţe, un adept al mişcărilor de stânga, urmărind cu atenție insurecția cubaneză a lui Fidel Castro. Operele sale reflectă o recreare mitică a lumii reale, în care se produce o perpetuă îmbinare între elementele realiste şi cele imaginare, rod al unor circumstanţe fantastice, totul ilustrând plenar cunoscutul curent literar denumit „realismul magic". Apreciat pe plan mondial, prestigiul său literar i-a fost confirmat prin acordarea, în anul 1982, a Premiului Nobel pentru Literatură.

„Mă străduiesc să scriu jurnalul ăsta, dar repulsia e puternică. Ştiu acum de ce nu am făcut-o niciodată: pentru mine viaţa e secretă. E secretă faţă de ceilalţi, dar trebuie să fie secretă şi în propriii ochi, nu trebuie s-o dezvălui prin cuvinte. Surdă şi neformulată, doar aşa este ea bogată pentru mine.”

Apărut în 1961, „Frumoasele adormite” este singurul roman al lui Yasunari Kawabata care explorează în mod explicit psihologia atracției sexuale. A stat la baza scenariilor mai multor filme, atât în Japonia, cât și în Occident, cele mai apreciate fiind semnate de Kōzaburō Yoshimura (1968), Hiroto Yokoyama (1995), Eloy Lozano (2001), Vadim Glowna (2006) și Julia Leigh (2011).

Casa frumoaselor adormite este un loc al plăcerilor crepusculare. La lăsarea întunericului, bărbații aflați la apusul vieții vin să petreacă noaptea alături de tinere nevinovate cufundate într-un somn adânc, din care nici o sărutare, nici un gest violent nu le poate trezi. Pasivitatea lor e periculoasă, pentru că reprezintă o permanentă tentație de a depăși limitele impuse, un îndemn corupt la agresiuni doar aparent fără consecințe. Sunt aceste fete jucării, sau victime? Răspunsul nu e niciodată univoc.

Cartea scriitoarei Alice Munro cuprinde opt povestiri extraordinare despre natura infinit oscilantă și surprinzătoare a dragostei. De la prima povestire, despre o tânără femeie care se dovedește incapabilă să-și părăsească soțul, deși își închipuie că este hotărâtă s-o facă, până la cele trei povestiri ce dezvăluie emoțiile complexe ale eroinei lor, o femeie pe nume Juliet, oamenii despre care scrie Munro – femei de toate vârstele și stările sociale, cu prietenii, părinții și copiii lor – capătă sub ochii noștri o viață absolut reală, ca și cum ne-ar fi vecini. Scriitoarea are darul miraculos de a face povestirile acestea la fel de autentice și de memorabile ca povestea propriei noastre vieți.

• Autor distins cu Premiul Nobel pentru literatura in 1982

Contrapunct al epopeii sentimentale Dragostea in vremea holerei, Despre dragoste si alti demoni este o piatra majora in constructia universului fantastic si rebel al marelui scriitor columbian, care reinnoieste miracolul unei arte capabile sa invadeze inimile si privirile, perpetuand mitul fondator al pasiunii fatale. Perfectiunea scrisului si maiestria narativa a lui Gabriel Garcia Marquez sunt fortele subterane care confera acestui roman maretia tragica si frumusetea captivanta ale unei capodopere. - Annie Morvan

Scurta domnie a lui Pépin al IV‑lea este o satiră politică extrem de amuzantă şi atipică în ansamblul operei lui Steinbeck. În Franţa secolului XX, comunismul şi‑a pierdut în întregime forţa contestatară şi spiritul de revoltă. De aceea, toate partidele politice cad de acord că singura mişcare ce i‑ar putea reda gloria de altădată este restaurarea monarhiei. Aşa se face că Pépin Héristal, astronom amator şi jalnic urmaş al lui Charlemagne, se trezeşte – peste noapte şi împotriva voinţei sale – rege. Deranjat de absenţa intimităţii, de disconfortul şederii la Versailles şi de lipsa de putere a unui rege de paie, Pépin al IV‑lea îşi petrece cea mai mare parte din timp făcând escapade cu motoscuterul, deghizat în cetăţean obişnuit, pentru a afla părerile poporului. Când hotărăşte însă să‑şi asume rolul de monarh şi propune reforme incomode, lucrurile iau o întorsătură urâtă.

De-a lungul câtorva zeci de pagini, Annie Ernaux recreează, prin intermediul unei relații cu un student mai tânăr cu trei decenii decât ea, „fata scandaloasă“ pe care a întrupat-o în tinerețe. Este o nouă versiune a scriitoarei, care-i îngăduie mai curând să analizeze trecutul decât să trăiască prezentul: femeia matură care ține de mână un bărbat mult mai tânăr este la fel de izolată și de „interpretată“ de societate cum fusese tânăra care își pierduse virginitatea cu decenii în urmă. Prezentul și trecutul se rescriu reciproc, se potențează și-și acordă noi modalități de interpretare. Paginile de Fotojurnal ce însoțesc microromanul așază această imagine a prezentului în rama memoriei revizitate.

Kazuo Ishiguro construieşte un roman impresionant, care o are în centru pe Klara, o inteligenţă artificială concepută cu scopul de a le ţine companie copiilor şi adolescenţilor. În timp ce aşteaptă în magazin, alături de alţi „prieteni artificiali”, Klara e remarcată de Josie, o fată hotărâtă să şi-o aleagă drept tovarăşă. Doar că Josie pare să sufere de o boală misterioasă şi Klara, un android cu o sensibilitate, o curiozitate şi o imaginaţie neobişnuit de dezvoltate, se simte obligată s-o ajute. O umbră apasă permanent asupra lui Josie, iar credincioasa Klara încearcă s-o alunge apelând la puterea mistică a Soarelui. Plasat într-o lume distopică din viitorul apropiat, ale cărei spaime şi obsesii sunt filtrate prin discursul inocent al Klarei, o lume poluată şi alienată, unde copiii învaţă online şi au întâlniri de interacţiune programate de părinţi, Klara şi Soarele este un roman despre iubire şi prietenie, despre sacrificiu şi mântuire. Perspectiva inedită propusă de Ishiguro prin intermediul personajului central sporeşte impactul acestei poveşti profund umane.

În 1989, Svetlana Aleksievici a îndrăznit să încalce unul dintre ultimele mari tabuuri ale imperiului sovietic: mitul războiului din Afganistan, al soldatului „internaţionalist“ care ajută un popor înapoiat să construiască socialismul. Între 1979 şi 1989, un milion de militari sovietici au trecut prin Afganistan, provocând aici distrugeri uriaşe şi rămânând ei înşişi marcaţi de experienţa unui conflict nerecunoscut oficial. Morţii erau trimişi înapoi în URSS în sicrie sigilate de zinc, în timp ce, întorşi în patrie, mare parte din supravieţuitori nu s-au putut reintegra şi au devenit, în ochii altora, nişte criminali. Soldaţii de zinc prezintă mărturiile emoţionante ale unor participanţi la război – soldaţi, ofiţeri, asistente medicale – şi ale unor mame care şi-au pierdut copiii în Afganistan, într-o carte şocantă prin onestitatea ei brutală. Este o reconstituire tulburătoare şi de neuitat a realităţii şi absurdităţii războiului.

Ocupat de trupele inamice, un orăşel liniştit ajunge să se confrunte, în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, nu numai cu răul venit din afară, ci şi cu trădarea născută în sânul acestei comunităţi strânse. Steinbeck dă la iveală în acest roman adevăruri profunde, adesea tulburătoare, despre război, dar şi despre natura umană. Această „celebrare a durabilităţii democraţiei”, cum o descrie autorul însuşi, a avut un impact extraordinar ca propagandă a Aliaţilor în ţările ocupate de nazişti. În ciuda eforturilor Axei de a interzice romanul (în Italia fascistă până şi faptul de a te afla în posesia unui exemplar era pedepsit cu moartea), Luna a apus a fost tradus în secret în franceză, daneză, olandeză, suedeză, germană, italiană şi rusă, astfel că sute de mii de copii circulau în Europa, făcând din el de departe cel mai popular text de propagandă din timpul ocupaţiei. Puţine opere literare din epocă au demonstrat cu atâta succes puterea ideilor în faţa oţelului rece şi a forţei brute. Rolul jucat de roman în ridicarea moralului norvegienilor i-a adus lui Steinbeck numeroase elogii şi medalia Crucea Libertăţii Regele Haakon al VII-lea. Romanul a fost adaptat chiar de autor pentru scenă în 1942 şi ecranizat în 1943.

Povestiri despre femei este un tablou magnific al Bosniei sfârşitului de secol XVIII şi începutului de secol XIX, dar şi o reflecţie asupra locului pe care această lume eteroclită, zguduită întruna de frământări politice îl atribuie femeilor.

Această operă de debut a autorului care va primi Premiul Nobel pentru literatură în 1972, un veteran al războiului, marcat profund de tragediile epocii, este ca un fel de document programatic. În anul în care se încheie seria de procese ale Tribunalului Militar Internațional de la Nürnberg, debutul lui Böll vine să demonstreze că nu toți germanii au fost adepții fanatici ai lui Hitler. Chiar dacă cei mai mulți au tăcut. ”Tăcerea celor care nu spun nimic este îngrozitoare. Este tăcerea celor care nu uită, a celor care știu că sunt pierduți”, afirmă autorul. Nici tăcerea și nici războiul nu pot să înăbușe valorile esențiale ale umanității. Pentru Heinrich Böll și implicit pentru eroii săi, acestea sunt iubirea și credința religioasă. Orice om are dreptul la o viață omenească. Misiunea artei este să afirme și să transmită acest mesaj și să reziste la toate elementele dezumanizante ale vieții. Heinrich Böll va rămâne credincios acestor valori în toată cariera sa literară.

În 2015, timp de un semestru, Mario Vargas Llosa a predat la Princeton un curs de literatură și politică împreună cu profesorul Rubén Gallo. Cei doi le-au vorbit studenților despre teoria romanului și relația dintre jurnalism, politică și literatură prin intermediul a cinci cărți fundamentale ale laureatului Nobel. Conversație la Princeton consemnează acest curs în dialog și surprinde cele trei perspective complementare care coexistau în sala de curs: cea a lui Vargas Llosa, care dezvăluie procesul creativ din culisele romanelor sale; cea a lui Rubén Gallo, care analizează impactul și interpretările romanelor după publicare; și cea a studenților, ale căror reflecții și întrebări dau glas răspunsurilor a milioane de cititori ai lui Vargas Llosa.

„Literatura generează plăcere, ne face să ne desfătăm, ne demonstrează imensele posibilități ale limbajului, dar, în același timp, ne face să fim mai sceptici în fața realității. Ne îndeamnă să încercăm să trecem dincolo de aparențe pentru a vedea ce se află în spatele unui fapt social, al unui fapt politic, al unui fapt personal. Este o funcție nu doar a literaturii, ci a artei în general. Toate manifestările creative ale culturii au acest efect asupra noastră: ne fac mai puțin naivi în momentul în care observăm realitatea, în momentul în care judecăm realitatea.“ — MARIO VARGAS LLOSA

Chinuit de gelozie, Patrice Mersault hotărăşte să accepte invitaţia iubitei sale, Marthe, de a-l cunoaşte pe primul bărbat din viaţa ei, pe care ea îl mai vizitează din când în când, din milă. Bogat, inteligent şi excentric, însă acum infirm şi ţintuit într-un scaun cu rotile, Roland Zagreus consideră că fericirea trebuie să fie scopul vieţii oricărui om şi discută îndelung cu Mersault despre ce merită să faci pentru asta... poate chiar să ucizi? Moartea fericită este primul roman al lui Camus. Scriitorul a lucrat la el între anii 1936 şi 1938, însă cartea a fost publicată postum, abia în 1971. Autobiografic, bogat în descrieri luxuriante şi punctat de reflecţii profunde, care au devenit marca stilului camusian, romanul explorează tema căutării asidue a fericirii, pentru atingerea căreia nici un preţ nu este considerat prea mare.