Premiul Nobel

Prolog de Alma Guillermoprieto Nota editorului de Conrado Zuluaga Această antologie, îngrijită de Conrado Zuluaga, expert în literatură columbiană, ne apropie de momentul creării romanului „Un veac de singurătate”, purtându-ne prin istoria cuvântului „Macondo”, de la apariția sa discretă în primele povestiri ale lui Gabriel García Márquez, la prezența sa în romane precum „Vijelia”, „Colonelului n-are cine să-i scrie” sau „Ceas rău”. În primele texte, orașul este generic, explică Zuluaga, care subliniază că prima mențiune despre Macondo „poate trece neobservată”. Ea apare în povestea „O zi după sâmbătă”, publicată în 1954, în care este descris un hotel Macondo. Antologia reunește operele din prima perioadp de creație a scriitorului columbian, cuprinsă între 1950-1966. Pe lângă cele dintâi texte, se includ în continuare romanele „Vijelia”, „Colonelului n-are cine să-i scrie”,  „Ceas rău” și volumul de povestiri „Funeraliile Mamei Mari” și ne invită într-o călătorie cronologică prin povestirile pe care se bazează unul dintre cele mai importante teritorii mitice ale literaturii universale până ajungem la „Un veac de singurătate”, în care Macondo și realismul magic au atins splendoarea lor maximă.

„Marile povestiri istorice nu sunt citite, în general, ca şi cum ar fi istorice. Citindu-le însă, simţi că te afli în timpul şi spaţiul lor. Cât de uimitor este, aşadar, să descoperi pe neaşteptate un maestru al genului, şi încă unul care se afla în văzul lumii de aproape şaizeci de ani: era 1961 când lvo Andric primea Premiul Nobel pentru Literatură.” (The New York Rewiew of Books)
„Povestirile lui Andric par simple, nişte fantezii distractive; însă, întocmai ca basmele bosniace, ele sunt deseori mai adevărate decât adevărul insuşi; iată cum ni se dezvăluie vasta înţelegere umană şi psihologică a autorului. 0 abordare luminoasă — si încântătoare — a unor teme serioase.”( Kirkus Rewiews)
„Deşi proza scurtă a lui lvo Andric e de factură realistă, croită din punctul de vedere al rigorii compoziţiei, al tonului naraţiunii, al perfecţiunii stilistice în maniera Occidentului artistic, aceasta este puternic impregnată de elementul Orientului ca document şi poezie.” (Isidora Sekulk)

O naraţiune dramatică reunind paisprezece articole consecutive scrise de Gabriel García Márquez pe vremea când lucra ca jurnalist. În 1955, el publicase interviul-serial luat unui marinar care a trecut pe lângă moarte dintr-o neglijenţă a marinei columbiene. În 1970, García Márquez a adunat articolele într-o carte.

La varsta de doisprezece ani, Sierva Maria este muscata de un caine. Banuind-o de turbare sau ca ar fi posedata de diavol, Inchizitia o trimite la o manastire, unde, alaturi de exorcistul ei, don Cayetano Delaura, traieste o pasiune nebuna, distructiva si, prin urmare, blestemata... Prin aceasta capodopera situata la cumpana dintre istorie si legenda, misticism si erotism, Gabriel García Márquez depaseste granitele realismului magic.

In Ochi de caine albastru, scufundarea lui Garcia Marquez in aceasta "alta" realitate e profunda si vertiginoasa. Aici nu este vorba despre o realitate placuta si amuzanta.  Garcia Marquez ne pune fata in fata cu o prezenta inevitabila - moartea -, dezvaluind-o ca pe o parte geamana a vietii noastre. Moartea licarindu-ne in vise, cunoscuta apoi ca experienta totala a sufletului si a corpului. Moartea ca o constanta iminenta, care ne arata pana in ce punct fiinta noastra este formata din aspecte distincte si niciodata imaginate.

Acest volum de memorii vine sa consfinteasca faptul ca aproape tot ce se stie despre Gabriel García Márquez provine din interviurile si din opera sa si sa aduca marturii emotionante despre "viata secreta" a autorului caci, asa cum acesta se destainuie, "omul are trei vieti: viata publica, viata particulara si viata secreta, cea pe care o povestim cel mai adesea noi, scriitorii; toata viata mea este incifrata in romanele mele".

Iar cartea de fata ofera cu generozitate cifrul prin care cititorului ii este ingaduit sa patrunda in universul fascinant al creatiei marqueziene, ea putand sa poarte cu indreptatire subtitlul Cum am devenit scriitor, fiindca in cele sase sute de pagini ale sale sunt incrustati pentru eternitate anii copilariei in casa bunicilor dinspre mama, adolescenta cu anii de liceu, tineretea cu studiile universitare, intrerupte, atunci cand vocatia scrisului, manifestata de timpuriu, incepe sa-i orienteze major existenta. Nu sunt uitati mai cu seama anii de cautari febrile, avatarurile vietii de ziarist sarac, care crede insa orbeste in steaua sa, precum si plasmuirea primelor povestiri si a celui dintai roman, pana la implinirea varstei de douazeci si sapte de ani, cand pleaca in Europa in calitate de corespondent al ziarului El Espectador.

Al Doilea Război Mondial nu va ajunge niciodată să-şi dezvăluie întreaga grozăvie. În spatele faptelor de arme, al atrocităţilor şi al crimelor monstruoase comise împotriva civililor se ascunde o altă realitate. Aceea a miilor de femei sovietice trimise pe front împotriva inamicului nazist. Svetlana Aleksievici şi-a dedicat şapte ani din viaţă colectării mărturiilor unor femei care, multe dintre ele, la momentul acela erau abia ieşite din copilărie. După primele sentimente de euforie, asistăm la o schimbare radicală de ton, pe măsură ce ajungem la încercarea fatală a luptei, însoţită de partea sa de întrebări şi de suferinţă. Abandonând tăcerea în care şi-au găsit refugiul, aceste femei îndrăznesc, în sfârşit, să prezinte războiul aşa cum l-au trăit.

Scopul vieții noastre este fericirea, deși mulți oameni cred că este foarte greu de atins. Sanctitatea Sa Dalai Lama și Howard C. Cutler ne descriu în această carte un drum presărat cu sfaturi bine-venite și înțelepte pe care îl putem urma și la capătul căruia vom ajunge la o viață mai împlinită. Arta fericirii împletește conceptele și tehnicile de meditație budiste cu studiile și sfaturile psihologiei occidentale moderne și ne învață cum să facem față unor situații dureroase, dar inevitabile, de ce trebuie să ne prețuim dușmanii și ce însemnătate au compasiunea, bunătatea și iertarea pentru viața noastră de zi cu zi.

„Vederile lui Dalai Lama își au rădăcinile într-o tradiție veche de peste 2500 de ani, care rămâne însă temperată de bun-simț și de o înțelegere complexă a problemelor moderne. Perspectiva lui asupra greutăților cu care se confruntă lumea contemporană s-a dezvoltat ca urmare a statutului său special de personalitate de talie mondială, care i-a permis să călătorească în nenumărate rânduri pe glob, să se expună diferitelor culturi și oamenilor din toate categoriile sociale și să facă schimb de idei cu cei mai de seamă oameni de știință, lideri religioși și politici. Rezultatul final este o abordare înțeleaptă, optimistă și, în același timp, realistă a modului în care putem face față problemelor noastre.“ (Howard C. CUTLER)

„Să reflectăm deci la ce e cu adevărat valoros în viață, la ce dă sens vieții și să ne stabilim prioritățile pe baza răspunsului. Scopul vieții noastre trebuie să fie pozitiv. Nu ne-am născut cu scopul de a aduce necazuri, de a face rău altora. Ca viața noastră să aibă însemnătate, cred că trebuie să ne dezvoltăm calitățile pozitive, esențiale pentru oameni – căldura, bunătatea, compasiunea. Atunci viața noastră va căpăta mai mult sens și va fi mai împăcată – mai fericită.“ (Sanctitatea Sa DALAI LAMA)

Scrise între 1935 şi 1949, cele cinci piese de teatru cuprinse în acest volum sunt încadrate în ciclul absurdului din opera lui Albert Camus („Caligula”, „Neînţelegerea”) şi în ciclul revoltei („Cei drepţi”, „Starea de asediu”, „Revoltă în Asturias”). În vreme ce „Caligula” explorează tema alienării omului în faţa absurdului vieţii, crima pusă în scenă în „Neînţelegerea” oferă ocazia unei reflecţii asupra nedreptăţii. „Starea de asediu” este o alegorie politică în care personajele îşi descoperă limitele demnităţii şi curajului, iar „Cei drepţi”, piesă despre atentatul din 1905 asupra Marelui Duce Serghei Aleksandrovici al Rusiei, pune în discuţie ideea că scopul scuză mijloacele. „Revoltă în Asturias”, o creaţie colectivă, a fost interzisă, la vremea ei, în Alger.

„De ce fac teatru? Ei bine, m-am întrebat adesea. Singura explicaţie pe care am găsit-o ar putea să vi se pară descurajant de banală: pur şi simplu, pentru că scena de teatru este unul dintre locurile din lume care mă fac fericit. Teatrul îmi oferă comunitatea de care am nevoie, constrângerile materiale şi limitările de care orice om şi orice suflet au nevoie. În singurătate, artistul este stăpân, dar este stăpân asupra neantului. În teatru, el nu poate fi stăpân. Ceea ce vrea el să facă depinde de alţii. Regizorul are nevoie de actor, care are nevoie de cel dintâi. Această dependenţă reciprocă, atunci când este acceptată cu modestia şi buna dispoziţie adecvate, creează solidaritatea meseriei şi camaraderia de zi cu zi. Aici, suntem toţi legaţi unii de alţii, dar nici unul nu încetează să fie liber, într-o anumită măsură: nu este aceasta o formulă bună pentru societatea viitorului?” (Albert Camus)

Yusuf duce o viață liniștită cu familia sa într-un orășel din Africa de Est, iar când e înștiințat că urmează să plece departe de casă primește vestea senin. Nu-i trece prin minte să întrebe de ce trebuie să-l însoțească pe unchiul Aziz și de ce a fost organizată atât de rapid expediția; nu întreabă nici măcar când se va întoarce. Adevărul este că „unchiul“ e un negustor bogat și puternic, iar Yusuf i-a fost încredințat drept zălog pentru datoriile tatălui său.

Paradis este o tapiserie complexă în care se întrețes mituri, vise și tradițiile biblică și coranică, povestea maturizării unui băiat într-o Africă măcinată de colonialism și violență.

 

„O carte poetică, vădind o forță evocatoare impresionantă, despre Africa și puterea sumbră a necunoscutului.“ Independent on Sunday

„Gurnah își descrie lumea într-o proză poetică deopotrivă pură și lucidă – un mic paradis în sine... Desenate cu un penel fin, plăcerile, tristețile și dorul din fațetele splendide ale acestei cărți rămân mult timp în memoria cititorului.“ Guardian

„O lume dispărută este adusă la viață cu o măiestrie de vrăjitor.“ Sunday Times

„Un bildungsroman cu meandrele leneșe ale unui fluviu din Africa.“ Spectator

Născută în cartierul sărac al unui orășel canadian, Rose s-a luptat toată copilăria și adolescența cu Flo, mama ei vitregă, pragmatică și aspră, care o speria cu povești din propriul ei trecut și avertismente în legătură cu lumea primejdioasă din afara casei lor. Însă Rose era ambițioasă – a obținut o bursă și a plecat la Toronto, unde s-a măritat cu Patrick, vlăstarul unei familii bogate. În ochii lui era tânăra cerșetoare, „blajină și voluptuoasă, cu picioarele albe și sfioase“, iar el era cavalerul ei, fericit să-i șadă la picioare și s-o adore.

Această culegere splendidă de povestiri se citește ca un roman, urmărind viața lui Rose pe măsură ce se îndepărtează de originile sărmane și-și croiește propriul drum în lume.

 

„Nu știu exact dacă Tânăra cerșetoare, de Alice Munro, este o culegere de povestiri sau un nou tip de roman, dar indiferent ce ar fi, este minunată. Precizia psihologică este o încântare, iar surprizele de ordin narativ – salturi în timp neașteptate, transformarea personajelor familiare – fac această carte să fie așa cum ar trebui să fie cărțile, un pic nebunești, un pic misterioase.“ John Gardner

„Munro a combinat povestirea cu elementele specifice romanului, oferind un tip neobișnuit de desfătare literară. Fiecare din cele zece povestiri este un tot contemplativ și estetic; fiecare cuprinde o lume aluzivă și complexă, fiecare cu expresivitatea și textura ei. Spre satisfacția cititorului însă, toate aceste lumi sunt străbătute de un unic destin romanesc.“ New Republic

„De unde știi când ai de-a face cu arta, cu un talent uriaș? Simți acest lucru în siguranța, în sensibilitatea din spatele fiecărui rând; intuind ce este ținut ascuns și observând ce este oferit sau explicat. Din paginile povestirilor lui Alice Munro ne vorbește arta.“ Wall Street Journal

În zorii unei zile din 1899, într-un orășel de pe coasta Oceanului Indian nu departe de Mombasa, Hassanali pornește spre moschee. Nu ajunge însă acolo, deoarece din deșert se împleticește spre el un englez murdar și epuizat care îi cade la picioare. Bărbatul acela este Martin Pearce – scriitor, călător și orientalist debutant. După o perioadă de refacere, Pearce îl vizitează pe Hassanali ca să-i mulțumească pentru că l-a salvat, însă acolo o cunoaște pe sora lui Hassanali, Rehana, care îl cucerește instantaneu.

În acest orășel părăginit de la marginea vieții civilizate, în timp ce imperiul se pregătește să treacă în noul secol, începe o poveste de dragoste pasională care face punte între două culturi, urmând să reverbereze de-a lungul a trei generații și peste continente.

Pe patul de moarte, titlu nelipsit din topul celor mai bune romane ale secolului XX, este una dintre cele mai sfâșietoare drame de familie din literatura americană. Grav bolnavă și fără șanse să-și revină, Addie Brunden privește pe geamul casei sale sărăcăcioase cum întâiul ei născut, Cash, de meserie tâmplar, îi construiește coșciugul. Aceasta este imaginea obsesivă sub care se desfășoară apoi, după moartea femeii, călătoria homerică a familiei ei spre comitatul Jeffreson, locul unde ar trebui s-o îngroape. Întâmplările care au loc pe drum, prezentate din perspectiva a cincisprezece personaje narator, întregesc taboul uman dezolant din Yoknapatawpha, tărâmul imaginar al lui Faulkner. 

„Pentru amploarea impactului, pentru greutatea psihologică, pentru originalitatea stilului, pentru diversitatea caracterizărilor, pentru umor și tragism, scrierile lui Faulkner sunt inegalabile în acest timp și spațiu.” - Robert Penn Warren

Cartea de faţă cuprinde cele trei volume de poezie scrise de José Saramago înainte de consacrarea sa ca autor, stabilită convenţional de critica literară la momentul publicării romanului Ridicat de la pământ, în 1980. Primul volum, Poemele posibile, care dă şi titlul ediţiei româneşti, apare în anul 1966, când Saramago avea 44 de ani, şi marchează revenirea scriitorului în lumea literară portugheză după o absenţă de 19 ani. Volumul este în sine o antologie, cu un cuprins dens şi generos în stiluri, rime şi endecasilabi, tradus în forma sa revizuită şi adăugită de Saramago cu ocazia ediţiilor ulterioare. Atât în acest volum, cât şi în cel de‑al doilea, Probabil bucurie (1970), cititorii vor recunoaşte picături din temele predilecte în romanele sale de mai târziu: trecerea timpului, duplicitatea sinelui, referinţe literare şi istorice, confruntarea divinităţii, frământările creaţiei. La scurt timp după revoluţia portugheză din 1974, Saramago publică Anul 1993, care îi încheie opera poetică. Este un poem narativ hibrid, dedicat suferinţei colective pricinuite de cei aproape 40 de ani de dictatură. Rigurozitatea termenilor, abdicarea de la punctuaţie, conturarea personajelor lasă deja să se întrevadă seria de romane care va începe doi ani mai târziu cu Manual de pictură şi caligrafie.

Protagonistul romanului Manual de pictură şi caligrafie este un pictor mediocru, desemnat prin iniţiala H., care primeşte comanda de a face portretul lui S., directorul unei mari întreprinderi. Dureros de conştient de propriile limite, H. recurge la paginile unui jurnal ca mijloc de a-şi analiza slăbiciunile estetice şi de a se înţelege pe sine, descoperind astfel că simte nevoia să picteze şi un al doilea portret al lui S. Munca la respectivele portrete, cel academic, pictat în modul consacrat şi instituit de normele comenzii, şi cel realizat cu intenţia, nefinalizată, de a capta imaginea „adevăratului S.”, pune în discuţie însuşi fundamentul actului de creaţie estetică. O poveste fascinantă, dezvoltând una dintre temele predilecte ale lui Saramago: relaţia dintre realitate şi reprezentarea artistică.

Așteptându-i pe barbari a rămas în conștiința publică ca unul dintre romanele majore ale lui J.M. Coetzee, influențând alte forme ale artei, cum ar fi opera omonimă, din 2005, a compozitorului Philip Glass și ecranizarea lui Ciro Guerra din 2020, după scenariul autorului, cu Johnny Depp, Mark Rylance și Robert Pattison. A fost încununat cu James Tait Black Memorial Prize, Geoffrey Faber Memorial Prize și Central News Agency Prize. După ce J.M. Coetzee a câștigat Premiul Nobel pentru literatură în 2003, acest roman a fost inclus de Penguin Books în prestigioasa serie „Great Books of the 20th Century“.

Slujitor devotat al Imperiului, magistratul vegetează într-un oraș de frontieră, dincolo de ale cărui ziduri de apărare se întinde deșertul. Amenințarea surdă a unei invazii barbare plutește mereu în aer. Numai că psihoza și frica sunt de fapt armele prin care Imperiul își convinge supușii să accepte sau chiar să comită atrocități ce depășesc definiția barbariei.

„Viziunea lui J.M. Coetzee sondează adâncul ființei omenești. Ceea ce află el acolo este dincolo de ce își pot imagina oamenii că știu despre ei înșiși, iar Coetzee transformă totul în literatură cu o strălucită eleganță și măiestrie a redării tensiunii dramatice.“ — NADINE GORDIMER, laureată a Premiului Nobel pentru literatură

William Faulkner aduce romanul american pe aceeași orbită cu marile creații europene care defineau noile tendințe literare, moderniste, de la început de secol XX.

 

Zgomotul şi furia, cel de-al patrulea roman al lui William Faulkner, dă viață unora dintre cele mai frumoase și răvășitoare personaje ale literaturii universale: rebela Caddy, Benjy copilul perpetuu, nevroticul Quentin, cinicul Jason şi Dilsey, servitoarea de culoare. Povestea spusă de Faulkner nu evocă doar istoria familiei Compson, ci surprinde tot ce are mai profund Sudul american, captiv încă într-un trecut de care nu se poate desprinde. Romanul completează lista capodoperelor lui Faulkner, laureat al Premiului Nobel și unul dintre cei mai inovatori romancieri din istoria literaturii.

 

 

„Citeşte asta. E dată dracului! E cea mai bună carte pe care o voi scrie vreodată.“ – William Faulkner

 

„Sunt fascinată de Benjy, personajul lui Faulkner, de Maisie a lui James, de Emma lui Flaubert, de Pip al lui Melville și Frankenstein al lui Mary Shelley – și fiecare dintre noi ar putea completa lista... Mă interesează ce provoacă și face posibil acest proces de a pătrunde în zona de care ești alienat.” – Toni Morrison

 

„Criticii şi cititorii îl recunosc pe Faulkner ca pe cel mai bun scriitor american al secolului XX, depăşindu-i pe Hemingway şi pe Fitzgerald.” – Harold Bloom

Roman nominalizat la International Booker Prize 2020

„În Numele celălalt, acumularea ritmată de cuvinte are ceva incantatoriu – un aer aproape sacru." The Wall Street Journal

Deschiderea magnum opus-ului lui Jon Fosse urmărește în paralel viețile a doi bărbați ce trăiesc pe coasta de vest a Norvegiei: naratorul, pictorul văduv Asle, și celălalt Asle, tot pictor. Cei doi sunt identici, versiuni ale aceluiași om, două variante ale aceleiași vieți. Scris într-un stil hipnotic, Numele celălalt pune sub semnul întrebării noțiunile de subiectivitate și de Sine. Printr-o proză „lentă", cu ajutorul amintirilor, Fosse explorează convergențele și divergențele dintre cele două vieți, totul conducând la o întâlnire decisiva a celor doi. Capodoperă a unuia dintre cei mai mari scriitori contemporani ai lumii, Numele celălalt reprezintă o explorare percutantă a condiției umane.

„Proza lui Jon Fosse este mistică, spirituală, perfect meșteșugită. Pură poezie!" The Paris Review

„În mâinile lui Fosse, Dumnezeu devine o forță estetică greu de stăpânit, explozivă, invizibilul din ceea ce este vizibil." The Nation

„Un Beckett al secolului XXI." Le Monde

Premiul Nobel pentru Literatură 1998

Publicat în 1980, Ridicat de la pământ urmăreşte destinul mai multor generaţii ale familiei Vreme-Rea, ţărani săraci, fără pământ, cum fuseseră şi bunicii lui Saramago – cartea este, de altfel, una dintre cele profund personale ale celebrului scriitor. Desfăşurat în Alentejo, o provincie din sudul Portugaliei, romanul schiţează viaţa grea dusă de ţărani pe fundalul mai multor evenimente sau fenomene politice – trecerea Portugaliei la statutul de Republică, două războaie mondiale, un atentat la viaţa dictatorului Salazar –, care însă nu au nici un efect benefic asupra păturii de jos. Realitatea sumbră în care trăiesc aceşti oameni asupriţi de moşieri ajunge să cunoască schimbarea abia odată cu insinuarea comunismului şi a marilor lui promisiuni, niciodată împlinite. Dincolo de tema pământului şi a conflictelor generate de veşnicele nedreptăţi sociale ori de comentariile politice, interpretări ce conferă poveştii o dimensiune actuală, cuceritoare în lectura romanului sunt mai ales umorul lui Saramago şi stilul său bine-cunoscut.

Roman câştigător al Man Booker International Prize 2016

Una dintre cele mai bune cărţi ale anului pentru Time şi Entertainment Weekly

Un roman superb şi neliniştitor în trei acte despre rebeliune şi tabuuri, violenţă şi erotism şi metamorfoza contorsionată a unui suflet

„Viitorul omenirii și alte eseuri deloc populare nu este nici o colecție pestriță de gânduri răzlețe, nici o articulare detaliată a unui program politic; este mai degrabă o entuziasmantă reafirmare de către Russell a valorilor liberale în mijlocul cărora s-a născut, pentru care a militat de-a lungul vieții și în care era convins că trebuie ancorată o lume nouă.

Scrisă cu luciditatea și verva-i caracteristice, cartea de față este rând pe rând exuberantă, combativă, gravă și presărată cu aforisme ambițioase… Viitorul omenirii și alte eseuri deloc populare a devenit repede una dintre cele mai accesibile și mai populare cărți ale lui Russell.“ — KIRK WILLIS

„O sărbătoare intelectuală… deliciul acestei cărți vine din acea combinație care l-a făcut pe Russell celebru, o împletire de spirit și sensibilitate, de viziune largă și exprimare firească.“ — Financial Times

„Lui Russell nu-i stă în putință să fie anost, la fel cum e incapabil de superficialitate.“ — The Observer

Banalizarea artelor și a literaturii, triumful presei de scandal și frivolitatea politicii sunt simptome ale unui rău mult mai mare care chinuie societatea actuală: sacralizarea divertismentului drept valoare supremă și scop ultim al existenței noastre. Dacă în trecut cultura era o busolă, o călăuză și un fel de conștiință care ne împiedica să întoarcem spatele realității, astăzi, în epoca falșilor idoli și a postculturii, întâietatea spectacolului și a superficialității a devenit regula care face ca orice conștiință morală, intelectuală și politică să adoarmă, orbită și anihilată dimpreună cu libertatea noastră.

Scrisă între 1956 şi 1957 şi publicată pentru prima dată în 1961, „Colonelului n-are cine să-i scrie" este povestea unui veteran scăpătat al Războiului de O Mie de Zile. Acesta încă nădăjduieşte că-şi va primi pensia care i-a fost promisă cu cincisprezece ani în urmă şi, prin urmare, în fiecare vineri, merge la poştă. Acţiunea se petrece în perioada „Violenţei", când în Columbia fusese institută legea marţială.
Colonelul şi soţia sa astmatică trăiesc în sărăcie, şi-au pierdut fiul în timpul represiunii politice, nutrind speranţa că vor putea vinde cocoşul de lupte rămas de la fiul lor. Câteva teme importante ale marilor romane ale lui Márquez se regăsesc în această bijuterie literară din perioada de început a carierei sale de scriitor.

Magistrala transpunere în limba română a romanului realizată de Dinu Luca a primit premiul pentru traducere al Uniunii Scriitorilor din România pe anul 2012.

„Cu un realism halucinant, Mo Yan îmbină folclorul, istoria şi contemporaneitatea." (Motivaţia juriului Nobel)

Roman total, în care magicul se întrepătrunde cu realismul cel mai dur, "Obosit de viata, obosit de moarte" este destinat să devină un clasic al literaturii actuale.

„Romanul mare n-are de ce să facă tumbe ca animalele de companie sau să urle în haită ca hienele. El trebuie să fie o balenă, o balenă ce rătăceşte solitară în adâncul mărilor, respiră răsunător şi greoi, se împreunează rostogolitoare-ntre valuri şi naşte însângerată şi măreaţă, păstrându-se îndeajuns de departe de rechinii cei strânşi în grupuri. Romanul de mari dimensiuni nu-şi poate sacrifica necesara gravitate ca să fie pe placul acestei epoci a senzaţionalismului. Nu poate, de dragul unor cititori sau al altora, să-şi scurteze lungimea, să-şi diminueze densitatea şi să-şi micşoreze dificultatea. Eu atât de lung îl vreau, atât de dens îl vreau şi atât de dificil îl vreau – cine e dornic să-l citească să-l citească, cine nu, nu. Şi de-ar fi să-mi rămână un singur cititor, eu tot aşa vreau să scriu.“ (Mo Yan, „În apărarea demnităţii romanului de mari dimensiuni“, 2006)

Ximen Nao, un ţăran înstărit din China, este ucis în timpul reformei agrare iniţiate de Mao în China comunistă, la jumătatea secolului XX. În iadul unde este supus pe nedrept la cazne, ţipetele lui indignate îl exasperează până şi pe regele Yama, stăpânul tărâmului celor damnaţi, iar acesta îi îngăduie lui Ximen să se întoarcă printre cei vii. Însă, pentru a-şi revedea gospodăria şi a îndrepta răul ce i s-a făcut, Ximen trebuie să parcurgă un şir de reîncarnări, potrivit învăţăturilor budiste: mai întâi măgar, apoi vită de povară, porc, câine şi maimuţă, vreme de zeci de ani, doar la urmă având şansa de a renaşte ca om. Trăind sub felurite înfăţişări alături de familia lui, Ximen este cronicarul unei jumătăţi de secol din viaţa ţinutului său natal. Avatarurile lui Ximen însoţesc metamorfoze istorice ample, tragice, dar şi comice în acelaşi timp, iar dure-rile şi bucuriile omeneşti la care este martor alcătuiesc o epopee sublim umană.

László Krasznahorkai (n. 1954) este unul dintre cei mai cunoscuți prozatori și scenariști maghiari contemporani. A absolvit filologia cu o teză despre opera scriitorului Sándor Márai și, după definitivarea studiilor, și-a câștigat existența ca scriitor profesionist. A avut o strânsă colaborare cu celebrul regizor maghiar Béla Tarr, în urma căreia au rezultat filme precum Satantango sau Calul din Torino. Este laureatul unora dintre cele mai importante premii din Ungaria și străinătate, printre care se numără Man Booker International Prize, Best Translated Book Award, National Book Award for Translated Literature sau Europäischer Literaturpreis. În colecția Anansi. World Fiction urmează să apară romanul său din 1985, Satantango.

Henryk Sienkiewicz (1846-1916) este unul dintre cei mai cunoscuţi prozatori polonezi. Şi-a făcut studiile la Universitatea Imperială din Varşovia, urmând mai întâi Facultatea de Medicină, apoi pe cea de Drept şi în cele din urmă transferându-se la Institutul de Filologie şi Istorie, unde şi-a descoperit pasiunea pentru limba polonă veche. Din această perioadă datează primele încercări literare. A publicat primul roman în 1872, în foileton, în revista Wieniec. A colaborat la revista Wieniec, la Gazeta Polska şi la alte publicaţii, construindu-şi o carieră jurnalistică de succes. A scris numeroase romane şi nuvele care s-au bucurat de aprecierea publicului şi de elogiul criticii. Dintre acestea amintim: trilogia istorică ce cuprinde romanele Prin foc şi sabie (1884), Potopul (1886) şi Pan Wołodyjowski (1888), Fără ideal (1891), Familia Połaniecki (1895), Quo Vadis (1896), Cavalerii teutoni (1900), Pe câmp de glorie (1906), Convulsii (1910), Prin pustiu şi junglă (1912). În 1905 i s-a decernat Premiul Nobel pentru Literatură. Romanele sale au fost traduse în numeroase limbi şi ecranizate în repetate rânduri.

MARIO VARGAS LLOSA s-a născut în 1936 la Arequipa, în Peru, şi a copilărit în Bolivia împreună cu mama şi bunicii materni, închipuindu-şi că tatăl lui murise şi că fusese un erou. În realitate, la cinci luni după căsătorie, acesta îşi părăsise soţia însărcinată şi avea să-şi revadă fiul abia zece ani mai târziu, când Mario se va întoarce în Peru. Între 1950 şi 1952 urmează cursurile unei şcoli militare din Lima – experienţă descrisă în primul roman, Oraşul şi câinii. În 1955 se căsătoreşte cu o mătuşă, Julia Urquidi, provocând un mare scandal în familie, şi divorţează de ea în 1964, pentru ca, un an mai târziu, să se însoare cu verişoara lui, Patricia. Între timp, lucrase în Franţa ca profesor de spaniolă şi jurnalist. După o tinereţe în care se apropiase de comunism, ia distanţă faţă de Fidel Castro, ba chiar îl acuză pe Gabriel García Márquez, odinioară prieten, de servilism. Călătoreşte, predă la universităţi din America şi Europa, devine scriitor celebru prin forţa epică, luciditatea şi ironia sa. În anul 2010, Academia Suedeză i-a acordat lui Mario Vargas Llosa Premiul Nobel pentru literatură.

La Editura Humanitas au apărut: Oraşul şi câinii (1992), Povestaşul (1992), Mătuşa Julia şi condeierul (2000), Cine l-a ucis pe Palomino Molero? (2003), Elogiu mamei vitrege (2003), Scrisori către un tânăr romancier (2003), Paradisul de după colţ (2004), Adevărul minciunilor (2005), Lituma în Anzi (2005), Peştele în apă (2005), Tentaţia imposibilului (2005), Caietele lui don Rigoberto (2006), Casa Verde (2006), Chipuri ale răului în lumea de astăzi. Mario Vargas Llosa în dialog cu Gabriel Liiceanu (2006), Rătăcirile fetei nesăbuite (2007), Pantaleón şi vizitatoarele (2008), Băieţii şi alte povestiri (2009), Visul celtului (2011), Călătoria către ficţiune (2012), O mie şi una de nopţi (2013), Orgia perpetuă. Flaubert şi Doamna Bovary (2013), Arme şi utopii (2013), Eroul discret (2013), Conversaţie la Catedrala (2014), Sărbătoarea Ţapului (2014), Războiul sfârşitului lumii (2015), Civilizația spectacolului (2016).

La Editura Humanitas Fiction au apărut: Cinci Colţuri (2016, 2020), Rătăcirile fetei nesăbuite (2016, 2020), Mătuşa Julia şi condeierul (2017, 2021), Lituma în Anzi (2017), Oraşul şi câinii (2017), Istoria lui Mayta (2019), Casa Verde (2019), Băieţii şi alte povestiri (2019), Chemarea tribului (2019), Cine l-a ucis pe Palomino Molero? (2020), Elogiu mamei vitrege (2020), Povestaşul (2020), Paradisul de după colţ (2021), Vremuri grele (2021), Conversație la Catedrala (2021), Visul celtului (2021).

„In carticica de fata incerc sa formulez ceea ce cred despre locul omului in univers si despre posibilitatile sale de a accede la o viata implinita. Cu exceptia astronomiei, omenirea nu a dobandit priceperea de a previziona viitorul; in sfera lucrurilor omenesti putem vedea ca exista forte ce contribuie la fericire si altele ce favorizeaza nefericirea. Nu stim care din cele doua va precumpani, dar, pentru a actiona chibzuit, trebuie sa fim constienti de amandoua. Nu am cum sa dovedesc ca viziunea mea despre valorile vietii este corecta; pot doar sa enunt aceasta viziune si sa sper ca ea va fi imbratisata de cat mai multa lume. Viziunea mea este aceasta: Viata demna de trait este cea inspirata de iubire si calauzita de cunoastere.“ (Bertrand Russell)

Fonchito îl vede în fiecare zi pe bătrânelul care stă pe banca de pe ţărmul mării, cu privirea pierdută în zare, parcă aşteptând ceva. Mânat de curiozitate, băiatul se duce la el, iar între cei doi se înfiripă o frumoasă, dar scurtă prietenie.

Sfidând granițele timpului, bătrânelul făcuse cândva parte din primul grup de copii-cruciați care porniseră înspre Ierusalim. El îi povesteşte micuţului cele petrecute atunci și îi dezvăluie motivul pentru care speră, zi după zi, că va revedea corabia copiilor. Istorisirea lui e dulce-amară, presărată cu miracole şi întâmplări greu de crezut. Ascultă…!