Premiul Nobel

Premiul Nobel pentru Literatură 1961

Povestirile reunite în acest volum au fost scrise de Ivo Andrić în ultimii ani de viaţă, 1972-1974, fiind publicate postum, în 1976. Cum personajele ale căror aventuri şi pătimiri le narează aparţin unor epoci diferite şi provin din medii etnice, sociale şi culturale distincte, autorul recurge la un mod ingenios de-a le aduce laolaltă. Vorbeşte în „Prolog” despre o casă singuratică din Sarajevo în care şi-a petrecut o vară întreagă şi unde fantomele lor îl vizitează, pe rînd, pentru a sta de vorbă şi a-i istorisi cîte ceva neştiut de el din vieţile de altădată, ajutîndu-l astfel să desluşească sensul mai adînc al destinelor lor. Ca şi în romanele şi volumele de proză scurtă publicate de Ivo Andrić în timpul vieţii, şi în Povestiri din singurătate se simte inconfundabilul său har de povestitor, ce a încîntat generaţii de cititori, fiind evidenţiat în motivaţia juriului care i-a decernat Premiul Nobel pentru Literatură în 1961.

Premiul Nobel pentru Literatură 2006

„Subtile, delicate și nuanțate… Multe dintre aceste eseuri sînt reacții ale unui observator sensibil la micile plăceri și dureri ale vieții de zi cu zi.” (San Francisco Chronicle)

„O privire neașteptată în intimitatea vieții scriitorului. Cele mai mărunte momente cotidiene sînt evocate în fragmente de o rară frumusețe.” (The Independent)

„Pamuk a dezvăluit mai mult despre sine decît a intenționat.” (The Times Literary Supplement)

„Orhan Pamuk ia lumea pe care credeam că o cunoaștem și o aduce la viață… El a devenit unul dintre acei scriitori pe care atît Occidentul, cît și Orientul și-i pot numi ai noștri.” (The New York Times)

Orhan Pamuk este laureatul Premiului Nobel pentru Literatură în anul 2006.

Primul roman al lui Orhan Pamuk, Cevdet Bey şi fiii săi este povestea unei familii de mici comercianţi dintr-un vechi neam de negustori, ultimul care se mai luptă cu valul înnoitor occidental. Romanul acoperă istoria a trei generaţii, de la începutul secolului XX pînă în zilele noastre, depănată alături de întîmplări ce-au marcat viaţa mai mult sau mai puţin necunoscută a Turciei. Poarta către această viaţă este o familie din Nişantaşı, a cărei poveste cotidiană se desfăşoară precum filmul detaliat al unei diorame: efectul produs de apariţia noilor locuinţe, marile familii care, treptat, renunţă la tradiţie şi se lasă influenţate de valul înnoitor, plăcerea mersului la cumpărături în Beyoğlu sau chiar radioul de duminică seara…

Volumul contine sase povestiri de Gabriel Garcia Marquez. Desenele ii apartin lui Carme Sole Vendrell, castigatoare a Premiului National pentru Ilustratie in Spania. Ea are onoarea de a fi singura persoana care, cu permisiunea autorului, a dat viata povestirilor acestuia. Imaginile sale ilustreaza delicatele reflectii despre copilarie schitate de Garcia Marquez in aceste povestiri. Unite prin prezenta, uneori ascunsa, a unui copil, ele contin intregul imaginar al marelui autor columbian, laureat al Premiului Nobel pentru Literatura.

Premiul Nobel pentru Literatură 1962

Sînt 77 de ani de cînd Steinbeck a urcat pe un transportor naval de trupe cu destinaţia Anglia, urmînd să transmită către New York Herald Tribune relatări de la faţa locului despre războiul ce înghiţise Europa. Decupajele realizate de el măsoară nu pulsul comandanţilor, al celor cu acces la săli de şedinţă în care se stabileau strategii, ci pe al maselor participante la război: superstiţii, preconcepţii, anecdote despre războiul legumelor anglo‑american sau despre asul oportuniştilor din întregul ansamblu al forţele aliate, neobositul Bob Hope şi prada de război Lili Marlene. Într‑o completă indiferenţă faţă de canonul jurnalistic, toate acestea se scaldă copios în stilul deja consacrat, la acel moment, al scriitorului John Ernst Steinbeck. Pe cînd Steinbeck se înnoroia pe plajele europene, rubrica lui din NYHT devenea rapid una dintre cele mai mari atracţii ale presei cotidiene şi începea să‑şi lărgească difuzarea pe tot teritoriul SUA şi mai departe, în spaţiu şi timp, pînă în contemporaneitate. Introducerea semnată de autor oferă o nepreţuită cheie de lectură.

„Reportajele de război ale lui Steinbeck sînt memorabile nu atît datorită valorii lor istorice, cît puternicei note personale, profund umane, vitalității cu care e surprins efectul războiului asupra celor aflați fie pe un transportor de trupe, fie pe un aerodrom din Anglia, fie în spatele frontului. Decorul se schimbă, e cînd Anglia, cînd Africa de Nord, cînd Italia, dar din toate relatările răzbat același discernămînt, aceeași compasiune și înțelegere a omului de rînd ce caracterizează și ficțiunea lui Steinbeck. […] Aceste reportaje sînt niște povestiri la prima mînă despre tînăra Americă în război, istorisite de un povestitor inegalabil. Jurnalism de calitate, da, dar și literatură de calitate.” (Kirkus Reviews)

„Dacă ați uitat cum a fost războiul, Steinbeck vă va reîmprospăta memoria. Genul acesta de scriitură este mereu actual.” (Chicago Tribune )

„Locotenentul urca încet dealul către pozițiile ocupate de germani. Ținea steagul alb deasupra capului, iar steagul era un prosop de baie. Mergea și se gîndea la cît e de fraier. Practic, își pusese pielea-n băț. Seara trecută, cînd pledase pentru privilegiul
de-a urca dealul ca să încerce să-i păcălească pe friți să se predea, nu știuse cum urma să se întîmple treaba. Nu știuse cît de singur și expus avea să fie.” (John Steinbeck)

„Încordarea și altitudinea exercită efecte ciudate asupra omului. La peste 9.000 de metri, organismul e supus unor condiții la care nu e făcut să reziste. Omul respiră oxigen printr-un tub, iar ochii și urechile îi funcționează la presiune redusă. Nici nu-i de mirare, așadar, că uneori vede lucruri care nu există și nu vede lucruri care se află în fața lui. Au fost cazuri de mitraliori care au atacat nave de-ale lor sau care au tras rafale impresionante în văzduhul gol, crezînd că au zărit o svastică.” (John Steinbeck)

Premiul Nobel pentru Literatură 1905

Prin foc şi sabie face parte, împreună cu romanele Potopul şi Pan Wołodyjowski, dintr-o amplă trilogie dedicată istoriei Poloniei. Cu măiestria unui virtuoz, Sienkiewicz zugrăveşte una dintre cele mai frămîntate perioade din istoria medievală – răscoala cazacilor şi a ţăranilor ucraineni de pe cuprinsul Poloniei –, surprinzînd nu doar evenimentele, ci şi o întreagă paletă de virtuţi şi pasiuni omeneşti. Deşi de cele mai multe ori consemnează evenimente istorice autentice, iar unele dintre personaje au existat în realitate, Prin foc şi sabie este mult mai mult decît o cronică de epocă, împletind în ţesătura sa meşteşugită istoria unei prietenii aparent indestructibile între fraţi de arme şi o poveste de iubire cum puţine se întîlnesc în literatura universală.

„Oamenii se mişcară, un vifor învioră parcă mulţimea de oşteni, apoi se iscară deodată murmure. Cuvintele «Vine oastea!» zburară ca o săgeată de la un capăt al întăriturilor la celălalt. Luptătorii începură să se îmbulzească, să se împingă, să se frămînte. Murmurul aici creştea, aici se potolea, toate mîinile făceau streaşină ochilor, toate privirile erau aţintite cu încordare în depărtare şi inimile băteau să se spargă. Se uitau cu toţii, ţinîndu‑şi răsuflarea, pradă îndoielii şi nădejdii. Deodată, sub arcul multicolor sclipi ceva care devenea tot mai limpede; ieşea din ceaţa depărtărilor, se apropia din ce în ce mai mult şi se vedea din ce în ce mai bine, pînă cînd, în cele din urmă, se arătară pîlcuri, stindarde, tuiuri, apoi o pădure de steguleţe şi ochii nu se mai îndoiră; erau oşteni.”

Chiar înainte de nașterea lui Milkman, un bărbat încearcă să zboare, cu aripi din mătase albastră, de pe acoperișul spitalului albilor. De-a lungul romanului, povestea acestui straniu personaj se desfășoară caleidoscopic, plină de mituri, simboluri biblice, secrete stranii. Mama sa Ruth îl ține lipit de ea o vreme prea îndelungată, iar tatăl, Macon Dead, îl obligă să se implice de tânăr în afacerile cu proprietăți, îndemnându-și fiul să-i urmeze dorința de înavuțire. Ajuns la vârsta de 32 de ani și nemulțumit de viața, tot ce-și mai dorește Milkman este să plece în lumea largă. Însă nu poți lăsa în urmă fantomele trecutului.

Cântecul lui Solomon a fost recompensat în 1977 cu National Book Critics Circle Awards, câștigând în fața unei competiții extrem de onorante - formate din nume ca Philip Roth, Joan Didion, John Cheever -, și este considerat unul dintre cele mai bune romane de limbă engleză scrise în secolul XX.

"Morrison se mișcă cu ușurință înăuntrul și în afara vieților și gândurilor personajelor sale, desfătându-se cu diversitatea circumstanțelor și a personalităților și savurând sunetul vocilor acestora, bucurându-se în același timp și de vocea proprie, un ecou ce le dezvoltă pe celelalte." The New Yorker

Un inel misterios de aur ornat cu un agat superb, un dar regal furat de pe degetul unui mort, trezeste pasiuni, dorinte si lacomie, atata imaginatia si provoaca o serie de nenorociri si crime. Fantoma generalului va urmari cu inversunare, generatii dupa generatii, atat pe faptuitori, cat si pe cei care au ghinionul sa fie in posesia inelului fara sa stie.

Cu ironia sa plină de rafinament, cu inegalabila sa măiestrie artistică,
Thomas Mann imaginează o posibilă întâlnire între iubita din tinereţe a
lui Goethe, neuitata Lotte a lui Werther, şi cel care, cincizeci de ani
mai târziu, devenise patriarhul literaturii germane. Câtă emoţie
reprimată, câte sentimente contradictorii, ce jocuri subtile cu miturile
unei epoci încap între copertele acestei cărţi fermecătoare.

Traducere de Gabriela Ionescu

Dacă scenariile erotice din această carte nu-l fac să roșească nici pe cel mai pudic cititor nu este pentru că le-ar lipsi îndrăzneala. Ci pentru că Llosa le transformă în artă pură, în joc, în frumusețe. O deloc sfântă familie formată din don Rigoberto, tatăl, Alfonso, fiul puber, și dona Lucrecia, mama vitregă, pare să fi descoperit secretul fericirii. Fiecare își trăiește erotismul în forme multiple și mereu mai inventive, într-o casă unde totul este afrodiziac, până și aerul pe care-l respiră. Cititorul singur va decide dacă amoraşul, pajul cu chip de înger, Fonchito, e de fapt diavolul deghizat, aşa cum crede menajera Justiniana, o fată simplă şi nevinovată; are la îndemână un capitol despre o anume bunăvestire, poate cel mai plin de semnificaţii din tot romanul, şi care reprezintă una dintre cheile care descuie lacătul întregii poveşti.

Elogiu mamei vitrege rămâne, probabil, cel mai rafinat roman erotic contemporan. Şi, în acelaşi timp, o  usturătoare lecţie de viaţă, dincolo de binele şi răul moraliştilor.

Pe copertă: Agnolo Bronzino, Alegoria lui Venus și Cupidon (detaliu)

Puțini filosofi au exercitat în filosofia contemporană o influență mai profundă decât Bertrand Russell.

Volumul intitulat Scrieri esențiale este o antologie cuprinzătoare a celor mai definitorii eseuri scrise de Russell între 1903 și 1959.

Publicată prima oară în 1961, această remarcabilă antologie reprezintă testamentul unui filosof pe care mulți îl consideră unul dintre cei mai influenți gânditori din secolul XX. Este o introducere esențială în splendoarea filosofică a lui Bertrand Russell.

La jumătatea secolului al XVI-lea, un paşă dă poruncă să se ridice un pod peste Drina, rîul care străbate orăşelul bosniac Vişegrad. Aşa începe istoria – cu pietre albe aduse de departe şi cu muncă zdrobitoare. Pînă la Primul Război Mondial, podul acesta, făcut din unsprezece arcade mlădioase, e martorul tuturor schimbărilor, suferinţelor şi tulburărilor care trec peste locuitori: stăpînirile se duc una după alta, scoţînd din rădăcini o parte din obiceiurile oamenilor şi punînd altele în loc, generaţiile cele noi îşi amintesc din ce în ce mai şters cum era traiul celor vechi, bătrîni şi tineri, creştini, musulmani şi evrei se întîlnesc pe pod şi privesc cum le trece viaţa, mai molcom ori mai aprig. Podul e martorul istoriei: şi al celei mari, cu războaie, anexări, măriri şi decăderi de imperii, şi al celei mici, cu drame şi neînţelegeri omeneşti, împăcări cu soarta şi fericiri mărunte. Salutat drept un „Tolstoi iugoslav”, Ivo Andrić face în E un pod pe Drina... ceva mai mult decît o sobră frescă istorică: aceasta e însoţită de o fermecătoare plăcere, aproape orientală, a povestirii, dar şi de crude reprezentări literare pentru ceea ce se numeşte „mersul înainte al istoriei” – implacabil şi, de cele mai multe ori, nedrept.

Doua lucrari valoroase si importante pentru cei care doresc sa aiba o
imagine completa a lui Hesse ca autor, ambele publicate pentru prima
oara in limba romana.

Aceasta antologie isi propune sa fie cea mai reprezentativa dovada a
imbinarii dintre jurnalism si literatura care a marcat intreaga cariera
de reporter a lui Gabriel Garcia Marquez. Pe parcursul mai multor
decenii, aceasta calatorie prin cincizeci de texte arata cum
jurnalismul, "cea mai frumoasa profesie din lume'', constituie centrul
activitatii castigatorului columbian al Premiului Nobel pentru
literatura.

"Mai presus de orice, sunt jurnalist. Toata viata am fost jurnalist.
Cartile mele sunt carti de jurnalist, chiar daca nu se prea vede".
Gabriel Garcia Marquez

„Ştim în prezent că nu mai există insule şi că frontierele sînt zadarnice. Ştim că într-o lume în acceleraţie constantă, cînd Atlanticul se traversează în mai puţin de o zi, cînd Moscova vorbeşte cu Washingtonul în cîteva ceasuri, sîntem obligaţi la solidaritate sau la complicitate, după caz. Ceea ce am învăţat în cursul anilor 1940 este că ofensa adusă unui student din Praga îl afecta şi pe muncitorul de la Clichy, că sîngele vărsat undeva pe malul unui fluviu din Europa Centrală avea să fie cauza trimiterii unui ţăran din Texas să şi-l verse pe al său pe pămîntul munţilor Ardeni, pe care îi vedea pentru prima dată. Nu era, la fel cum nu mai este, nici o singură suferinţă izolată, o singură tortură pe lumea asta care să nu se repercuteze asupra vieţii noastre de toate zilele. Mulţi americani ar vrea să continue să trăiască închişi în societatea lor, care li se pare bună. Mulţi ruşi ar vrea poate să-şi continue experienţa etatistă departe de lumea capitalistă. Nu mai pot şi nu vor mai putea niciodată să o facă. La fel, nici o problemă economică, oricît de secundară ar părea, nu se poate reglementa astăzi în afara solidarităţii naţiunilor. Pîinea Europei este la Buenos Aires, iar maşinile-unelte din Siberia sînt fabricate la Detroit. Astăzi, tragedia este colectivă.” (Albert Camus)

În 4 ianuarie 1960, pe drumul de întoarcere la Paris dinspre casa din Lourmarin, maşina în care se afla Albert Camus se izbeşte de un platan, iar scriitorul moare pe loc. Pe scaunul din spate al automobilului este găsită o geantă cu un manuscris intitulat Primul om. Ultimul roman al scriitorului a rămas neterminat: o probă originală a geniului său, care permite cititorului să se apropie de personalitatea lui şi să-i savureze din plin scriitura, mai exaltată şi pasionantă aici decît în alte cărţi. Inspirat din propria viaţă şi din copilăria petrecută în Algeria, Camus îşi propunea, ambiţios, un roman în trei părţi: numai prima a fost scrisă, în vreme ce a doua este doar schiţată, iar ultima lipseşte cu totul. Scriitorul se întoarce, aici, spre lucrurile pe care le iubeşte cel mai mult: tatăl, mama, învăţătorul, străzile Algerului. Şi, din mijlocul sărăciei, al muncii din copilărie şi-al războiului, răzbate, totuşi, fericirea tinereţii.

„Citi pe mormînt data naşterii tatălui său, pe care des-coperi cu prilejul acela că n-o cunoştea. […] Brusc, îl izbi un gînd care-l zgudui aproape fizic. Avea patruzeci de ani. Omul înmormîntat sub lespedea aceea şi care fusese tatăl său era mai tînăr decît el. Şi valul de tandreţe şi de milă care-i umplu brusc inima nu era mişcarea sufletească ce-l poartă pe fiu spre amintirea tatălui dispărut, ci compasiunea emoţionată pe care un om matur o resimte în faţa copilului pe nedrept asasinat – ceva nu era aici în ordinea firească a lucrurilor şi, la drept vorbind, nu exista nici o ordine, ci doar nebunie şi haos acolo unde fiul era mai în vîrstă decît tatăl. Înşiruirea timpului însuşi se sfărîma în jurul lui, nemişcat între acele morminte pe care nu le mai vedea, iar anii încetau să se mai orînduiască urmînd acel mare fluviu care curge spre propriul capăt.” (Albert Camus)

Ce sens are o viaţă de om cînd lumea însăşi se dovedeşte lipsită de sens? Publicat în timpul celui de-al Doilea Război Mondial şi devenit una dintre cele mai marcante opere ale secolului XX, Mitul lui Sisif este o căutare filozofică a unui răspuns la întrebarea epocii şi o expunere magistrală a teoriei absurdului, pe care Albert Camus a dezvoltat-o în toată opera sa, despărţindu-se de ideile nihiliste şi existenţialiste din perioadă, cu care a fost asociat în nenumărate rînduri. Pornind de la o meditaţie asupra sinuciderii ca răspuns la întrebarea dacă viaţa merită sau nu trăită, Camus îşi poartă cititorul într-o explorare a ideilor moderne despre condiţia umană – de la Nietzsche şi Kierkegaard la Dostoievski şi Kafka –, la capătul căreia omul modern, copleşit de angoasă şi oglindit exemplar în figura tulburătoare a damnatului Sisif, va descoperi calea şi singurul sens de a trăi în această lume fără sens – revolta, libertatea şi pasiunea vieţii prin conştientizarea şi îmbrăţişarea absurdului ce guvernează întreaga existenţă.

„Paginile următoare evocă o sensibilitate absurdă prezentă sporadic de-a lungul secolului – şi nu o filozofie absurdă, pe care vremurile noastre, la drept vorbind, nici nu au cunoscut-o. O onestitate elementară ne obligă să arătăm din capul locului ce datorează ele unora dintre spiritele contemporane. Departe de mine intenţia de a trece sub tăcere acest lucru, dimpotrivă, ele vor fi citate şi comentate pe tot parcursul acestei lucrări. […] Îl văd pe acest om coborînd cu pas greoi, dar măsurat, îndreptîndu-se spre chinul al cărui sfîrşit nu îl va cunoaşte. Momentul acesta asemenea unei respiraţii, care se întoarce cu aceeaşi certitudine precum nefericirea lui, momentul acesta este cel al conştientizării. În fiecare clipă în care părăseşte culmile şi coboară, apropiindu-se din ce în ce mai mult de bîrlogul zeilor, el este superior destinului său. Este mai puternic decît stînca lui.” (Albert Camus)

Benjamin Taylor reunește în acest volum eseurile mai cunoscute ale lui Bellow cu scrieri ale acestuia deocamdată necolectate în volum și cu alte reflecţii.

Prezentând comentarii ale lui Bellow despre alţi scriitori, precum Ralph Ellison, Philip Roth și J.D. Salinger, o rememorare a lui Franklin D. Roosevelt, amintiri de la Paris, din Spania și din Israel, precum și relatări de neuitat din orașul său de adopţie, Chicago, această carte aduce laolaltă scrieri din fiecare etapă a carierei literare a lui Bellow și reprezintă un fel de tur cu ghid al secolului XX – ce-am făcut, ce-am suferit, cum i-am supravieţuit cu toţii –, în care ghidul este una dintre cele mai însufleţite minţi ale vieţii moderne.

„Ce alt scriitor de anvergură dovedește o asemenea pătrundere, și atât
 de reflexivă, a străzii, a mașinii, a tribunalelor, a lumii interlope?“
Martin Amis

„Rar întâlnești un romancier care să scrie o non-ficţiune comparabilă ca forţă cu
propria-i beletristică. O carte care te copleșește, ca orice tezaur artistic proaspăt descoperit.“ Philip Roth

Hrănindu-se din indiscreţiile nemărturisite şi secretele întunecate ale vieţii provinciale, cele opt povestiri care alcătuiesc volumul Dragostea unei femei cumsecade scot la lumină intimităţile şi vinovăţia comună care îi unesc chiar şi pe oamenii cei mai singuratici.

Un bărbat, victimă a unui atac cerebral, îşi dezvăluie cel mai ascuns secret unei tinere soţii, în ceea ce ar putea fi ultimul gest de intimitate care i-a mai rămas.

O fiică are o explicaţie cu tatăl ei despre secretul deja ştiut al vieţii lui.

Iar în captivanta povestire ce dă titlul volumului, o infirmieră altruistă care îngrijeşte un muribund descoperă utilitatea socială a minciunilor.

Curajoasă şi fascinantă prin acurateţea detaliilor, Dragostea unei femei cumsecade confirmă reputaţia lui Alice Munro de maestru incontestabil al literaturii contemporane.

Desăvârşită... miraculoasă prin fineţea detaliilor şi surprinzător de autentică. [...] Munro dovedeşte o putere de înţelegere a naturii umane care o depăşeşte cu mult pe a semenilor ei. The Wall Street Journal

Superb... sclipitor... personajele lui Munro sunt la fel de autentice ca ale lui Cehov. The New York Times Book Review

Cu acțiunea plasată în Roma anului 64 d.Hr., în timpul domniei împăratului Nero, romanul Quo vadis are în centrul său povestea de dragoste dintre Ligia, o tânără creștină, și Marcus Vinicius, un patrician roman. În ciuda tuturor vicisitudinilor, într-o epocă violentă și coruptă, dragostea îl duce pe tânărul roman pe calea blândeții și a înălțării spirituale. Pentru a-și putea uni soarta cu aleasa inimii lui, sub oblăduirea Sfântului Apostol Pavel, devine el însuși creștin. Alături de personajele fictive, în carte evoluează o serie de figuri istorice reale, începând cu însuși împăratul despre care se spune că a dat foc Romei. Persecuțiile și cruzimile împotriva primilor creștini, concomitent cu descompunerea morală a societății romane a vremii constituie fundalul istoric al desfășurării acțiunii.

Personalitate marcantă a literaturii polone și universale, Henryk Sienkiewicz a primit Premiul Nobel „pentru meritele sale excepționale ca scriitor epic“.

Sigur, am citit Quo vadis, iar mai târziu am recitit-o de mai multe ori. […] Este o carte care a făcut și va face mult bine. Mi se spune că se tipărește iarăși și se vinde bine în toate limbile. Mă bucur ca polonez, dar și ca bun creștin. Papa Ioan Paul al II-lea

Premiul Nobel pentru Literatură 2018

Traducere din limba polonă și note de Olga Zaicik

Străveacul şi alte vremi este considerată cea mai reuşită carte a scriitoarei poloneze. Olga Tokarczuk construieşte o vastă alegorie despre forţa distructivă a timpului, povestind optzeci de ani din viaţa locuitorilor unui sat mitic. Sensul său profund este reprezentat de modul în care omul se poate plasa în istorie pentru a se redescoperi. Îmbinînd realismul cu magicul, ignorînd aspectele (post)moderne ale unei societăţi, scriitoarea reuşeşte să dea romanului său o dimensiune universală. Suflul amplu al naraţiunii aminteşte uneori de paginile memorabile din Un veac de singurătate al lui Gabriel García Márquez.

„Olga Tokarczuk construieşte din crîmpeie de istorie reală un mit ce respiră ordine, o poveste unde toate întîmplările, chiar şi cele tragice şi urîte, au propria justificare. Spaţiul e organizat ca o mandala – un cerc înscris într-un pătrat, care e reprezentarea geometrică a desăvîrşirii şi plenitudinii.” (Jerzy Sosnowski, Gazeta Wyborcza)

„În acest roman de mare amplitudine, Olga Tokarczuk valorifică tradiţiile realismului magic pentru a plăsmui o lume la fel de adînc înrădăcinată în mituri străvechi pe cît de înrădăcinată este în prezent.” (Frankfurter Allgemeine Zeitung)

„Străveacul şi alte vremi este un roman monumental, de o anvergură şi o profunzime rareori atinse în literatura contemporană. Complexitatea sa transcende vasta mulţime de personaje legate între ele, întreţesute în naraţiunea de o imaginaţie luxuriantă a Olgăi Tokarczuk, extinzîndu-se la cîteva decenii de frămîntări din istoria unui sătuc. Scriitoarea ne reaminteşte de ce citim romane: ca să pătrundem într-o lume fictivă cu totul necunoscută şi în acelaşi timp nemaipomenit de familiară.” (The Prague Post)