Poezie & Teatru

„Discret, învăluindu-se cu pudoare în tăcere, poetul acesta romantic care copilărise în lumea portului și-și avea locuința în preajma gării, a fost pus mereu în prezența plecărilor și a așteptat mereu sosiri, asemeni tuturor acelor oameni tandri («rău iubiți», după expresia lui Apollinaire). Și dacă ar fi să-i găsim înaintași pe acea linie spirituală ce leagă peste spații ar trebui, într-adevăr, să-i numim pe poeții «râsului înlăcrimat»: Corbière, Laforgue, Apollinaire, pe care nu sunt atât de sigur că i-a cunoscut. /…/ De fapt, tematica lui atacă destinul omului modern, păstrând încă urma miturilor ancestrale, resimțind tot așa nostalgia unei naturi cu care nu mai comunică organic și nemijlocit, căutând acordul cu ritmurile pe care singur le-a dezlănțuit și suferind de pe urma superiorității roboților creați chiar de el. O asemenea tematică nu se epuizează repede, când, mai cu seamă, este slujită cu o splendidă capacitate lirică, a cărei noblețe reînvie virtualitățile omului originar, spre a le amurgi numaidecât, imagini rupte și destrămate cu o forță de cataclism. Căci nicăieri în opera sa, cu aparențe atât de paradoxale, Constant Tonegaru nu poetizează ca să poetizeze – nu avea timp pentru așa ceva. /…/ poetul utiliza un întreg calabalâc, o întreagă recuzită, spre a o distruge zgomotos și spre a dezghioca dintr-însa omul în goliciunea lui vegetală.” (Barbu Cioculescu)

„Nişa autohtonă în care Ion Barbu şi-a înscris poezia este una strategică: neimitînd şi neimitabilă, ea îi asigură autorului accesul (şi instalarea) într-o posteritate canonică perpetuă…” (Nicolae Manolescu)

„Cine a citit odată o carte de Grigore Vieru va reveni, cu siguranță, la textele acestui mare poet. Adulții îl vor reciti pentru că descoperă în ele «luminile și umbrele sufletului» (Petru Creția), partea nevăzută a lucrurilor pe care credem că le cunoaștem, profunzimea, frumusețea și înțelepciunea Cuvântului. Copiii – pentru că versurile sale sunt limpezi ca roua dimineții («acest geniu al ierbii/ care e roua»!), au mereu un zâmbet în colțul gurii și te încurajează să-ți crești aripi pentru zbor înalt. Ce nume o fi având magnetul ascuns în poezia vieriană? Talent? Muncă? Dragoste? Noblețe sufletească? Mai degrabă, toate la un loc. Și, bineînțeles, Credința. Toți marii poeți își scriu versurile în colaborare cu Dumnezeu. ” (Vasile Romanciuc)

Reportajul agoniei făcut de Aurel Pantea e unul de o autenticitate inclementă, de o imediatețe de- a dreptul fiziologică. Focalizat acum pe destrămarea ființei, imaginarul lui Aurel, de multă vreme familiarizat cu infernalele, a descoperit seninătatea disperării și a raportului despre ea, dacă nu chiar lumina suferinței. Nu e o plîngere ceea ce el scrie, ci doar o descriere terifiată a agoniei și a anxietății strînse ghem. O parcurgere a ei pas cu pas, ca într-o viziune contemplativă a propriei dezagregări și destrămări existențiale, într-un hieratism agonic. O carte cu adevărat atroce. O depoziție agonică a unui mare poet. - Al. Cistelecan

Dinu Flămând a mizat totdeauna pe starea emotivă, pe emoția care acumulează tensiune și declanșează procesul facerii. O stare care poate fi generată de ceea ce percep simțurile și captează inteligența de-a lungul întregii vieți, de pildă, de o întâmplare bizară, de un amănunt de viață socială, dar și de o idee sau un motiv desprins dintr-un eseu filosofic, de o formulă căzută dintr-o carte de înțelepciune orientală, de cine știe ce descoperire, incitantă imaginativ, din domeniul fizicii sau chiar de un vers sau o imagine sugestivă din textul unui confrate. Cu alte cuvinte, e convins că un poet trebuie să fie curios și atent cu tot ceea ce s-ar putea afla în centrul interogației existențiale care e poezia. - Eugen Negrici

Antologie alcătuită de Teodor Dună.

Artificii de tactică prozodică? Nu, cunoașterea unor principii psihologice esențiale. Sinceritatea, dimpotrivă, e absolută. Ori, mai bine zis absolută este buna ei conviețuire cu o structurare estetică impecabilă. Unii poeți, și nu dintre cei mărunți, văd un zid între candoare și estetic. Igna însă nu. La adăpostul frumosului, el realizează că sinceritatea își poate îngădui să fie totală, nepiezișă, stabilind în cuprinsul cuplului creator–cititor acea desăvârșită încredere care-i secretul eliminării oricărui gând ascuns, oricăror viscerale bănuieli: autorul se predă întreg și în chibzuitele lui versuri nu-i loc pentru prefăcătorie ori șovăieli. Nu există cuadratură a cercului pentru poezie. - N. STEINHARDT 1988

Derulate cu voce „obiectivă“, peisajele-meditații ale lui Vasile Igna insinuează de-a dreptul cu delicatețe schije de angoasă în ceremonia descriptivă, făcând peisajele să vibreze din perspectiva unui lirism existențial panicat, în pofida calmului recitativ. Ceea ce vede el afară e, de fapt, ceea ce e înlăuntrul său. - AL. CISTELECAN 2023

Manasia este poetul care își coordonează inteligența și instinctele în vederea protejării unui eden pe care îl reface din memoria întreținută cu mandale vechi și muzici contemporane, la care se adaugă emoția sa de băiat pur pentru care lumea diversă de sub tălpile omului ar putea fi mai înaltă decît omul. Limbajul său e adecvat noilor eco-teorii, un soi de știință și pasiune a meseriei de observator, care fac din el un preot al esteticii grunge (...). Manasia este poetul mișcării căldurii umane dinspre celulă spre nopțile purpurii ale demenței pe care o saluta cu rece candoare W.S. Burroughs. - Nicolae Coande

„Ești cea mai bună/ dintre toate mamele/ pe care le-am avut”. „Mamele sunt/ ființe perfecte/ și când arată/ de nerecunoscut”. Mamele sunt întotdeauna închise într-o singurătate esențială. Mamele nu sunt absolut niciodată singure. Mamele sunt întotdeauna devastate de oboseală. Mamele nu obosesc absolut niciodată. Pentru mame, „nu există durere pe care/ să n-o poată plimba prin ikea”. Pentru mame, nu există extenuare care să nu poată deveni fericire. Cartea Ancăi Chimoiu documentează, cu o autenticitate sfâșietoare & vindecătoare, această condiție schrödingeriană a mamei: femeia-zepelin, în al cărei suflet încap cel puțin alte două suflete, în al cărei corp încap cel puțin alte două corpuri. O carte de iubit — literal și în toate sensurile. - Radu Vancu

Arthur și Maya nu sunt Daphnis și Cloé, nu sunt nici Tristan și Isolda, nici Abélard și Héloïse. Dar, bineînțeles că sunt. Pentru că sunt Orfanul și Iluzia, Animus și Anima, Reprimarea și Disocierea, Transferul și Contratransferul. Așa se întâmplă când o psihanalistă, eseistă și poetă pornește să scrie un „fantasy” poetic care poate fi, în același timp, și o parabolă psihanalitică și o meditație anistorică/postistorică asupra perechii într-o lume etern cataclismică. În orice termeni am alege să citim fabulosul discurs poetic de față, el ne va trece — mă tem că fără compasiunea terapiei, dar cu frumusețea intenției reparatoare — prin cercul de foc al întrebărilor care ne preocupă dintotdeauna: ce se întâmplă cu Sinele și ce se întâmplă cu dragostea unei ființe care poartă în ea codul autoanihilării. - Ștefania Mihalache

„Rimbaud privește realitatea nu cu ochii unui individ, ci din perspectiva unei subiectivități universale (dar totuși subiectivitate!) a cărei prezență este marcată de linia neliniștită sau îngroșată a formelor și a contururilor care amintesc când de pensulația frenetică a lui Van Gogh, când de caricaturile violente ale lui Goya sau Daumier.” - Octavian Sovian

Colonia fabricii apare la zece ani de la prima ei încarnare (căreia i s-au adăugat acum o mulțime de istorii și fragmente întregitoare) într-o ediție definitivă ce adâncește experiența tulburătoare pe care Moni Stănilă ne-o propune în acest amplu poem de familie în trei părți. O carte-document ce cuprinde povești și monoloage străbătute de un lirism dens, un volum hibrid care încorporează procese verbale, certificate, liste oficiale și fragmente de scrisori în stare să scoată la iveală viața (cu toate tumefierile, duplicitățile, răzvrătirile și melancolia ei) plină de meandre a trei bărbați, din perioada interbelică până în postcomunism. Istoria mică, intimă, placată pe Istoria mare, înaintând zguduită de succesive talazuri politice și sociale. - Claudiu Komartin

„Înțelept, de o înțelepciune prea amară, copilăros, exotic, cu o înclinație spre euforie și entuziasm, înțepându-și singur balonașele acestea roz cu un umor macabru, făcând pe bufonul, urlând de groază, proferând amenințări la adresa lui Dumnezeu pentru cruzimea lui, dar supunându-se judecăților acestuia, credincios și necredincios, creștin și necreștin, martor al crimelor secolului nostru, martor al evenimentelor din ultimele cinci mii de ani, în sânge purtând amintirea cuvintelor pe care regele Solomon i le-a spus, în patul său, reginei din Saba”. - Czesław Miłosz

RETROSPECTIVĂ „Poesis internațional” — 15 ani ATLAS DE POEZIE MONDIALĂ: Takamura Kōtarō (în traducerea lui Martin Kumamoto), Friederike Mayröcker (traducere de Andrei Anastasescu), János Pilinszky (traducere de Andrei Dósa), Jacqueline Saphra (traducere de Anastasia Gavrilovici), Durs Grünbein (traducere de George State & Manuela Klenke), Jonas Mekas (traducere de Alexandru Funieru), Boris Hristov (traducere de Livia Nistor), Viola Fischerová (în traducerea lui Claudiu Komartin), Eloy Urroz (traducere de Monica Manolachi), Ahlem Ghayaza (traducere de Mihail Lucian Florescu), Henrik Nilsson (traduceri de Daniela Ionescu & Gabi Eftimie), Monika Herceg (în traducerea lui Goran Čolakhodžić), Zofia Bałdyga (în traducerea Ioanei Diaconu-Mureșan), Irina Nechit, Bogdan‑Alexandru Stănescu, Rita Chirian, Constantin Vică, Alina Purcaru, Marius Conkan, Ioana Iuna Șerban, Emanuel Guralivu, Lavinia Băra

Două scenarii de filme polițiste Vă invit să pășiți în aceste povești cu simțurile deschise. Să vă lăsați purtați nu doar de intrigi și mister, ci și de întrebările pe care le deschid. Să-l urmați pe Jean Sima în încercarea lui de a repara istoria și pe Dominic în încercarea lui de a nu se pierde într-o lume unde până și martorii sunt, uneori, nu doar miopi, ci mitologici. Iar dacă, pe parcursul lecturii, veți simți că realitatea se fisurează puțin sub picioarele voastre, nu vă temeți. Înseamnă doar că scenariile și-au făcut treaba. - Andrei Redinciuc

Loreta Popa face, în poezia sa, decupaje dintr-o realitate trăită sau doar visată, cu determinarea celui care știe că până și veșnicia clipei poate fi luată în posesie numai prin cuvânt. Dar dincolo de abstracțiuni, este freamătul unei lumi concrete care nu poate fi înțeleasă decât prin iubire, care nu se lasă văzută deplin decât cu ochii minții: „Frunze răvășite de iubire/ se scurg prin trupurile copacilor; am înțeles că răbdarea/ e o altă formă de iubire;/ lasă-mă să închid ochii,/ să-ți dăruiesc o lume...”. Astfel, contactul cu lumea trece printr-un filtru care spiritualizează materia, Dumnezeu însuși este cel care ia, în chip recurent, forma luminoasă, imprimă clipei revelația. O obsesie a poeziei Loretei Popa o reprezintă prezența sufletului în materie, în carne, în sânge, expresia unei transcendențe care dă sens existenței, în fond. Ceea ce face nota distinctă și conferă acuitate poeziei din acest volum, fie observație umană, fie trăire și ardere a timpului omenesc, este atenția cu care poeta privește în jur și vede în durata unei clipe, pe care o poate dilata infinit, o scenă, o expresie a unei fețe, un gest, un amănunt cotidian, aparent nesemnificativ, care se transferă pe retina memoriei. Iar din spectacolul lumii, tragic sau comic, rămâne, în final, doar fascinația. - Adrian Alui Gheorghe

Despre această comedie s-au scris, în scurta ei existență, atât de multe lucruri favorabile și nefavorabile, încât autorilor le este greu să mai adauge ceva acestui concert confuz și cu multe voci. Se pare că este „o satiră senzațională despre dragoste, bogăție și război”, dar și „o dramă urâtă, cinică și pesimistă, căreia îi lipsește adevărul” (Christian Science Monitor), „o piesă de Ioan Botezătorul” (Freethinker) și „o bucată crudă, murdară de simbolism” (Sheffield Daily Telegraph), „un deschizător de ochi pentru spectatorii frivoli” și „o parabolă scufundată”. „Omorâți-i”, a scris un critic berlinez despre autori, în timp ce Kerr a întâmpinat cu inima deschisă „prima pereche de frați” și așa mai departe. Ar fi prea amănunțit să alegem toate stafidele din prăjiturile critice coapte acasă și în altă parte.

• Ediție bilingvă: română-italiană. Cititor nemântuit al suprarealiştilor, dadaiştilor şi expresioniştilor autohtoni şi străini, Virgil Mazilescu a evitat programatic în propria poezie platitudinea şi previzibilul fastidios, folosind sistematic unele procedee de bruiaj al comunicării anodine, supuse raţiunii practice, instaurând, în schimb, o dezordine elocventă, epică, prin aglutinarea unor inserturi disparate, frapante, insidioase. Feluritele dislocări şi derapaje ale mesajelor se fac în favoarea unei gratuite semantici a hiatusurilor şi omisiunilor menite să sfideze logica şi limbajul poetic convenţional.

K.V. TWAIN (nume real Diana Carligeanu) (nascuta in 1981) este o scriitoare romana bilingva cu diplome de la Williams College si Harvard University (ambele din SUA) si alte studii in Anglia si Japonia. A publicat o nuvela si doua volume de poezie, plus traducerea sonetelor lui Mihai Eminescu. Lucrarile sale au aparut in reviste din Romania si strainatate.

„Miresmele unei livezi, zarea aburinda, fereastra inchisa spre sine, dar deschisa spre freamatul unui crang, portrete maleabile si atinse uneori de suflul angelicului, toate acestea (pre)zic o lume facuta in afara Eului. E spatiul seren, exterior framantarilor (dar care nu neaga posibilitatea vederilor penitente), in care se afirma o noua morfologie a fiintelor si a lucrurilor salvate prin reinventarea lor intr-o alta limba decat cea materna. În „grai de-mprumut“, cum traduce Constatin Abaluta sintagma „langue prêtée“. În ultimii doi ani de viata, intre 1924 si 1926, Rilke alege sa scrie poezie in limba franceza. Au rezultat cateva sute de poeme incluse postum in volumul „Poèmes français“. (Lucian Pricop)

Rainer Maria Rilke (1875–1926), unul dintre marii poetii de limba germana si franceza. Cu o biografie romantica de intermediar intre mai multe culturi (germana, franceza, italiana, rusa etc.), Rilke se apropie de contemporani precum Tolstoi, in 1900, de Rodin, in 1905-1906, de Paul Valéry, in 1924, si, in ultimii ani ai vietii, de André Gide, Jean Cassou, Charles Du Bos si Maurice Betz.

Opera poetica in germana: „Larenopfer“ [„Ofranda larilor“] (1896), „Traumgekrönt“ [„Incoronat de vis“] (1897), „Advent“ (1898), „Mir zur Feier“ [„Mie intru sarbatoare“], „Das tägliche Leben“ [„Viata cotidiana“] (1902), „Das Buch der Bilder“ [„Cartea imaginilor“] (1902, 1906), „Das Stundenbuch“ [„Cartea orelor“] (1905), „Die Weise von Liebe und Tod des Cornets Christoph Rilke“ [„Cantul de iubire si moarte al stegarului Christoph Rilke“] (1906), „Neue Gedichte“ [„Poezii noi“] (1907), „Der neuen Gedichte anderer Teil“ [„Cealalta parte a poeziilor noi“] (1908), „Das Marienleben“ [„Viata Mariei“] (1913), „Duineser Elegien“ [„Elegiile duineze“] (1923), „Die Sonette an Orpheus“ [„Sonete catre Orfeu“] (1923), „Späte Gedichte“ [„Poezii tarzii“] (publicate postum, 1927).

Scrieri in franceza: „Vergers, suivi des Quatrains Valaisans“ [„Livezi, urmate de Catrenele din Valais“] (1926), „Les Roses“ [„Rozele“] (1927), „Les Fenêtres“ [„Ferestrele“] (1927). Aceste trei cicluri au fost reunite in „Poèmes français“ [„Poeme franceze“] ( 1935).

„Andrei Zbîrnea mizează pe o formă de asociaționism neo/postavangardist, aglutinând mituri urbane, secvențe de realitate augmentată, aventuri imersive în câmpul digital sau scene tandre de împlinire domestică.

Există în Valea Săpunului o fervoare a etosului hipster, tradusă într-o frazare poetică energic-tensionată și într-o logică afectivă alternativ gravă și ludică, pe ritmuri pop-rock. Personajele oscilează între „minutul de afecțiune” și „orele spaimei”, între animalul totemic, copilul interior și dublul postuman.” - Laura Francisca Pavel

„Prin mitizarea, demitizarea și remitizarea unui spațiu, Valea Săpunului încheie proiectul lui Andrei Zbîrnea început cu nick cave@bergen. Accentul cade aici pe (de)construcțiile dintr-o relație de cuplu trăită în late capitalism, cu tot ce presupune ea: abrevieri inegale, joburi, armistiții, facturi, cumpărături la supermarket – forme de consum deopotrivă interior și exterior. În Valea Săpunului, concentrația de tenside este optimă curățării și remodelării, așa cum e normal în cazul oricărui dispozitiv de introspecție.” - Bogdan-Alexandru Petcu

Poezia Teodorei Coman e o insulă alcătuită din minerale de maximă duritate – „nu obosește“ și „nu ezită“, rearanjează, analitic, dar și infinit de tandru, toate straturile realității. Un volum de o asprime limpede, lucid, hiperinteligent, alcătuit din concept, dar și din carne, însuflețit și auster, care nu lasă nerăsturnată niciuna dintre pietrele feminității și alterității. O poezie de o maturitate intimidantă pe alocuri, memorabilă, cu un aftertaste de „postsentiment“: „stai acolo, cu urechea lipită de pieptul cuiva,/ uită că mâinile posedă, uită de gură,/ ascultă cum viața bate singură și pură/ fără preconcepția ta“. O voce poetică mereu aproape de pulsul lumii, cu tot ce are ea azi mai contradictoriu și mai surprinzător. - Maria Tănăsescu

Mihai Eminescu (născut Mihail Eminovici; n. 15 ianuarie 1850, Botoșani - d. 15 iunie 1889, București) a fost un poet, prozator și jurnalist român, socotit de cititorii români și de critica literară postumă drept cea mai importantă voce poetică din literatura română.

Receptiv la romantismele europene de secol XVIII și XIX, și-a asimilat viziunile poetice occidentale, creația sa aparținând unui romantism literar relativ întârziat.

În momentul în care Mihai Eminescu a recuperat temele tradiționale ale Romantismului european, gustul pentru trecut și pasiunea pentru istoria națională, căreia a dorit chiar să-i construiască un Pantheon de voievozi, nostalgia regresivă pentru copilărie, melancolia și cultivarea stărilor depresive, întoarcerea în natură etc., poezia europeană descoperea paradigma.

 

 

Îmi place gândul că undeva, demult, ne-am format cu aceleași lucruri/emoții/chestii. Și indiferent cât de diferiți am devenit peste timp, rămâne ceva delicat care ne leagă, nu nostalgie, doar ceva ce am împărtășit fără să știm și care a lăsat urme în noi. - Liviu Diamandi

Există o remanență a unor vremuri trecute care pulsează în noi și ne surprinde rulând aceleași versuri în cap, ani și ani, nu pentru farmecul lor mnemonic, ci pentru acea vrajă care lucrează dincolo de straturile obișnuite de contact între oameni. - Dmitri Miticov

Tema principală a acestei poezii și totodată cuvântul ei cheie este frumusețea. Nu știu dacă este vorba de un alt tip de frumusețe decât cea convulsivă a modernității, dar ea reprezintă o expresie a transcendenței. Poemul constituie deschiderea inițiatică către ea, o incarnează, este hierofania ei, traversând lumea aceasta pentru a se prelungi într-o alta. Nicolae Teoharie consideră că poemul este purtătorul unei astfel de frumuseți, de aici și un fel de deschidere neașteptată a poemelor sale, uneori prin metaforă, alteori prin imagine către un alt cer. Nu spun prin aceasta că poetul scrie o poezie metafizică, subiectul nu este o altă lume, ci, dimpotrivă, aceasta este lumea, lumea „lupului de apartament“, concentrând alefic totul într-o bucătărie. Numai că oricât de tragic și letargic ar părea tabloul vieții, el rămâne mereu unul frumos. - Angelo Mitchievici 

Ironia face că am citit prima parte a acestui volum în timp ce pe alt laptop rula instructajul anual de protecția muncii. La fix. N-am putut să parcurg cartea altfel decât cu vocea lui Cosmin în minte, cine l-a ascultat citind sau performând știe la ce mă refer. Enumerația, repetiția, ritmul sau rima aveau un rol esențial în memorarea și transmiterea poeziei mult înainte de apariția scrisului. Cosmin se joacă cu ele, le dă viață, arătând către o lume șubredă, către un interior șubred și o dragoste șubredă, și arătând în același timp un deget ridicat celor care cred, când vine vorba de poezie, în perimare. - Radu Nițescu

Începutul acestui volum terifiază prin contrapunerea (alertă și ritmată) muncă–viață, descojind de sens orice efort, transformând totul într-un drum spre moarte. De fapt, totul e o reformulare pentru de-șer-tă-ciu-nea deșertăciunilor și singura cale de rezistență e dragostea. „Și numim asta viață“, spune Cosmin. Și numesc asta poezie, spun eu. - Moni Stănilă

Zidul de mătase reia poemele din cele trei volume publicate în timpul vieții de către Constantin Virgil Bănescu. Același cer ce nu e, reeditată de editura Vinea la puțină vreme după dispariția poetului, cuprinde și trei poeme inedite, unul dintre ele (printre măștile realului) reluând un text existent în prima ediție (fâșii). De asemenea, am luat în considerare ultima variantă a poemului vară de sfârșit de vară, la care Virgil a lucrat stăruitor până în 1 august 2009 și pe care a citit-o în ultima sa lectură publică, la Colocviul Tinerilor Scriitori de la Alba Iulia.

Cu Versiunile noastre imperfecte, Radu Andriescu își rafinează poetica individuației discrete, erudite și confesive în același timp, în care găurile negre ale incertitudinii și ale tristeții sunt surdinizate.

Nu va ajunge aici dispariția În timp ce poezia de azi își face inventarul corporatist — burnout, persona online, drone și alte delicatese ale prezentului — sau își alintă melancolia cu desene animate și joaca de cartier, Daniela Vizireanu intră cu totul pe altă frecvență. Ea scoate din sertarul austerității post-2008 un rural antropologic, dens, îmbibat cu alcoolul pensionarilor în așteptare, cu visele despre tractoare lucioase ale unei generații care și-a tocit mâinile în brazdă, privit cu ochiul rece al fiicei deziluzionate de marele și crudul oraș. Peste acest strat de extenuare socială se așază altul, intact: copilăria, în couleurs éclatantes, cu Cartoon Network, GTA San Andreas și sendvișuri cu parizer, reconstruită în cadre scurte cu final în poantă. După ce se topește glazura pop, persistă în gură un amar dens: urmele migrației, datoria trecută pe caiet, munca agricolă fără orizont, corpurile roase de lipsuri — toate adunate într-o poezie cu detaliu tăios, paletă imagistică de precizie fotografică și vers liber aglutinant, unde vocea poetei instalează proximitate fără confesiune redundantă. - Emanuel Lupașcu

În inima pustiului, la malul Cișmigiului „mai degrabă aș crede că există porci zburători, decât că frații mei ar vrea să mă mintă, le-ar fi spus Toma de Aquino călugărilor care l-au chemat la fereastră să se uite în sus.”