Poezie & Teatru

Sînt campionul care n-a ajuns campion. Învingi cu inima nu cu pumnii Dar cîteodată îți trebuie pumni tari Iar inima singură nu poate sări un gard unde Dincolo te așteaptă raiul Deseori dincolo nu este niciun rai Doar o grămadă de pietre chiar îți trebuie pumni tari Iar cînd una din pietre deschide un ochi Înțelegi că pietrele au fost cîndva fețe de oameni Care n-au ajuns campioni Și atunci asta necesită refacerea forțelor Alți pumni din ce în ce mai tari Alte inimi din ce în ce mai dornice să piardă Alte fețe din ce în ce mai împietrite. Alt rai – dacă îmi este permis.

„Faimos (în orice caz, între prieteni) ca actor de teatru și televiziune, Silviu Dudescu transportă și în poezie dubla misiune a artei dramatice: să ne transmită, pe de o parte, bucuria de a trăi; să ne ajute, pe de alta, să ne confruntăm cu imprevizibilul și suferința inerente condiției noastre.” Caius Dobrescu

„Ca să parafrazez un titlu de carte foarte cunoscut, Sunt un copil al Războiului Rece (Stelian Tănase), cred că aș putea spune despre volumul elegiile din drumul taberei că e un copil al pandemiei. Singurătatea pe care am resimțit-o în perioadele de izolare a fost una de-a dreptul abisală. Chiar și în perioada de după ridicarea restricțiilor nu am ieșit practic luni de zile din casă. Acest lucru mi-a indus o teribilă angoasă. Tonul din elegiile din drumul taberei este unul în consecință. Nu sunt un poet al marilor deschideri. Îmi place izolarea, spiritul meu este unul retractil, aglomerația mă neliniștește, necunoscuții marilor bulevarde mă anihilează. Noaptea este singurul meu prieten. De aceea și scriu când toți ceilalți dorm. În acest interval totul capătă dimensiuni fabuloase, obiectele se umplu de mister, tristețea mă înconjoară ca un șarpe constrictor. Singurul prieten care-mi rămâne este poezia. Nu știu dacă ea m-a salvat în lungile zile & nopți singuratice din pandemie. Ceea ce știu sigur este că elegiile din drumul taberei m-au ajutat să scot capul din apă și să respir în continuare aerul cartierului meu.” Gelu Diaconu

„Una dintre cele mai puternice și mai subversive forme de protest ale femeilor și persoanelor queer, care au căpătat din ce în ce mai multă relevanță și forță de-a lungul timpului, este reapropierea spațiului public interzis lor – un spațiu public care prin violență și teroare a rămas locul privilegiat al bărbatului alb cis-hetero. Aici, în acest loc de nelocuit, hoinărește și protagonista din Tot mai multă splendoare, articulând un discurs-revoltă, peste care proiectează imaginea atât de disprețuită și criticată a femeii-flâneur...

Cetitor sau cetitoare (vâj bătrân sau domnişoară)

Ce-n lumină de opaiţ mă ceteşti în astă seară

Năzuind să afli taina marelui Ampotrofag,

A lui Languedoc i proci, dac-ai şti cât mi-eşti de drag!

Crede, nu ştiu opul ista, epopeea de alviţă

Ce ţi-am pus-o între mânuri, domnişor sau copiliţă,

Dă ce lupt s-o-nchei, când poate nu-i decât o nălucire:

Nice glorie-mi aduce, nice bani şi nici mărire

Şi nu ştiu, nu ştiu, mă crede, dacă duce undeva.

Mă silesc să sap un templu în o stâncă de halva,

Bombonele, mieji de nucă pun pe el ca pe-o colivă

Năzuind să fie totuşi un palat. Fii milostivă,

Gingaşo, şi ia din carte numai cât e pentru tine.

În anul 2022, an hărăzit de Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române și ca „an omagial al rugăciunii”, o vrednică credincioasă, pe numele său Mariana Răbîncă, și-a asumat sarcina deloc ușoară a alcătuirii unei antologii de poezie creștină românească, declarată ca atare (rugă sau rugăciune) de autori sau prin evidența adresării: către Doamne-Doamne, către Fiul Său iubit, Iisus Hristos, sau către Fecioara Maria.

„Poate că destinul poeziei stă în vârful unui creion, în vârful ascuțit și fragil al unui creion. Unei foi de hârtie – lucrul cel mai vulnerabil din lume – noi îi încredinţăm adevărul nostru, umbra noastră, secretul nostru, latura ascunsă și fierbinte a glasului nostru, partea cea mai substanțială a vieții noastre. Acestui alfabet – care poate peste un secol nu va mai exista – îi dăm întru păstrare lucrul cel mai drag și mai de neînlocuit care ne-a fost dat. Straniu acest paradox al poeziei: să țintești dăinuirea și să o faci cu mijloacele cele mai sărace, cele mai vechi și mai lipsite de apărare: cele aflate în afara actualității, în afara comerțului, în afara economiei, în afara a toate, uneori chiar și în afara propriului eu de vreme ce noi scriem cu o parte a noastră pe care n-o cunoaștem în întregime, o parte care e și nu e a noastră, care țâșnește dintr-o zonă obscură și secretă chiar și pentru noi. Secretă, iar uneori răscolitoare. Dar așa trebuie să fie poezia: ca să schimbe viața celui care o citește, ea trebuie să răscolească viața celui care a scris-o.“ — MILO DE ANGELIS

Sunt multe locuri ale tristeții în cartea lui Ion Agaci, o tristețe care vine din oboseală și precaritate, dublet eficient, pe care poetul și-l gestionează cu un soi de inocență copilărească prin care se raportează la lume („periferiile unei inimi naive”). Un film despre nebunia tinerească, marginalitate, sărăcie și lipsa banilor, a afecțiunii și, în general, a nevoii esențiale de înțelegere e aici, pe ritmuri indie la intersecția dintre Sufjan Stevens și M83, pe niște modulații care prind foarte reușit toată angoasa milenială, și nu doar atât. E loc, adică, în toată simfonia asta a disperării, orchestrată cu mult calcul și fără ieșiri dramatice, și de-o doză de înțelepciune bătrânească, prin micile glisări pe care poemele le operează pe marginea „timpului libertin”, a competiției dintre „inima musculoasă” vs. cea „nucleară” și, în general, prin toate modulațiile „inimii microfonice” pe care le prind textele. Sunt câteva din conceptele tari ale acestui volum care funcționează ca niște exerciții de respirație, și care vorbește pe o voce polifonică despre un puternic sentiment de inadecvare. Până la urmă, e aici o poveste despre singurătate – „apa de sub stratul subțire de gheață al unui lac de munte/ care nu-și schimbă niciodată starea” –, o poezie incisivă prin fragilitatea ei și felul în care se „dezbracă” & amp; se lasă studiată, căci altfel Ion Agaci e un soi de (post) romantic animat mai degrabă de gesturi reflexive. În orice caz, emoționantă toată spirala asta descendentă a încrederii, cum o numește într-un text spre final, geografia asta a disperării mute care arde lent. Andreea Pop

Tudor Haschke-Marinescu s-a născut în 1969, la București. A absolvit UNARTE în 1996 la clasa de pictură a profesorului Vladimir Zamfirescu. A avut expoziții în București, Târgoviște, Constanța, Lisabona, Veneția, Luxemburg, Bacău, Chișinău, Cluj.

În poezia Ioanei Crăciunescu nu există frică; pentru că în poezie nu se poate ascunde nimic. Intimă şi transparentă devine lumea toată. Și viaţa, cu toate ale ei.

Am decis să încep cu volumul cel mai nou, din ziua de azi, și să bat cale întoarsă spre trecut. Ciclurile sunt orânduite, așadar, în ordinea inversă scrierii lor. Trecutul este ultimul, la temelie, dedesubt. Arheologia poetică se impune, pentru că, în mod paradoxal, orașul era mai bătrân pe vremea când eu eram mai tânăr. Pe măsură ce am îmbătrânit, el s-a modernizat, a întinerit poluat, acromegalic, acneic. Iașul de acum, din România deschisă, este „Iașul lor”, în celelalte trei volume găsiți Iașul meu, care mocnește încă și respiră neștiut, în adâncime, ca realitate nevăzută. Mircea Platon

Versiunea bilingva de fata urmeaza strict, din punct de vedere semantic, textul original, bazandu-se pe dictionarele istorice ale limbii lui Shakespeare - in primul rand pe al lui Alexander Schmidt (Shakespeare Lexicon, Alexander Schmidt, Berlin, Georg Reimer, 1902).

Contrarierea e una dintre uneltele folosite pentru a ne urni din albia obișnuinței. În proximitatea acesteia se află alte instrumente ca, bunăoară, uimirea, revelația, iluminarea, folosite toate laolaltă în retortele vrăjite din atelierul zamfirian, unde imposibilul însuși se transformă în treaptă a fericiților pentru care limitele devin, de la un punct încolo, un privilegiu, iar clișeele – șanse de a accede la o realitate superioară: „Prietene care dai târcoale atelierului nostru de gândire şi experimentare, vrei să te pierzi ca să te poți regăsi, precum aurul strecurat din miriadele de fire ale unui nisip mişcător?

Selecție, cronologie și note de Cătălin Cioabă

„Eminescu nu a avut timp să-şi adune creaţia într-un volum „de autor", tot astfel cum nu a avut, de fapt, nici timp să o încheie, lăsându-ne moştenire un şantier de proporţii uriaşe – pe cât de fascinant, pe atât de copleşitor. Această nouă ediţie restituie o parte însemnată a operei poetice, readucând-o, totodată, la datele ei primordiale: ordonate potrivit anilor când au fost scrise şi însoţite de note ample care evocă elemente biografice sau detalii de atelier, poeziile eminesciene câştigă în puritate. Le putem citi cu adevărat „aşa cum le-a scris Eminescu", iar nu cum le-au reordonat numeroşii săi editori, de-a lungul timpului. Ceea ce antologia de faţă desluşeşte, în epura cronologiei sale interne, este viteza de evoluţie a unui poet care, deşi începe a scrie sub auspiciile paşoptismului, duce, cu geniul său, lirica românească la apogeul romantismului, pentru a o ancora apoi în zorii modernităţii, ce vor lumina lumea literară românească abia în secolul posterităţii eminesciene.“ (Ioana BOT)

„Eminescu este unul din cei mai fabuloși iluminați din literatura universală, dacă acordăm vocabulei iluminării aura religioasă care aici i se cuvine. Iar în literatura română nu există natură mai prodigioasă, mai «haotică», mai copleșită de mitos, mai «magnetică». Feeria, gigantismul, somnolaritatea, melancolia cosmică vin dintr-o sorginte tot atât de promițătoare ca și bogăția voluptăților vizionare ale poetului. «Strai de purpură și aur peste țărâna cea grea» sună, intraductibil în vreo altă limbă, prin inerția wagneriană a muzicii sale, sumbrul și vrăjitul vers din Epigonii (1870), care tocmai prin aceasta îi definește poezia.” (Ion Negoițescu)

„Iubit, prigonit, aproape ucis pentru că a îndrăznit să glumească, Ion Pribeagu rămâne un personaj de legendă în istoria scrierilor umoristice româneşti. (…) Ion Pribeagu nu făcea rabat. Era un umorist de calitate, care ţinea la libertatea expresiei şi la caracterul tămăduitor al râsului, mai ales în acea perioadă grea.“ Gheorghe Median

DOSAR Aleksander Wat (1900-1967), cuprinzând poezie (în traducerea Ioanei Diaconu-Mureșan), proză (traducere de Marina Ilie) & texte despre Wat semnate de Czesław Miłosz, Radu Vancu, Ioana Diaconu-Mureșan

Nu atât o carte de poezie, cât o carte despre poezie, volumul lui Radu Vancu este un crez în literatura ca formă de redempțiune prin frumusețe. Sau un kaddish, pentru a folosi conceptul preferat de autor și care, asemenea unei chei de boltă, susține întreaga arhitectură a acestei coborâri în infern. Vorbim aici însă nu neapărat de un infern personal, cât de o experiență colectivă a Răului. Astfel, asumându-și aproape organic tragediile victimelor regimului nazist printr-o suită de avataruri pasagere, scriitura lui Radu Vancu este în căutarea locului geometric al confesiunii diaristice, exercițiilor de admirație aduse acelor „minți luminate distruse de nebunie” și discursului meta ce chestionează mijloacele literare de producere a unei epifanii. Rezultatul este oarecum atipic în comparație cu volumele sale precedente, în sensul în care acest joc al distanțelor focale alternând registre și perspective multiple dau profilul unui discurs polifonic, câteodată îmbrăcând chiar mecanismele teatralității specifice unui cor tragic. Este ca și cum eleganța ritmică a psalmilor, viziunile grotești ale Alcoolurilor lui Apollinaire și versatilitatea stilistică a lui Pascal Quignard și-ar da întâlnire în paginile unui tratat despre cuvinte care nu sunt altceva decât „instrumente de captare a luminii & a frumuseții”. -- Andrei C. Serban

Alexandru Funieru (n. 1979) a absolvit Filologia (română-franceză) la Universitatea „Transilvania”, unde a obținut în 2020 titlul de doctor. A publicat poezie în „Vatra”, „Astra”, „Corpul T”, iar candelabre în valul artificial, la care a scris mai bine de un deceniu, reprezintă volumul său de debut.

„Nu striga niciodată ajutor” este al optulea volum de versuri al lui Mircea Cărtărescu și se poate spune că e diferit de toată poezia lui precedentă. Scris la treizeci de ani după penultimul volum, timp în care autorul n-a mai scris niciun vers, el reprezintă o întoarcere la simplitatea și generalitatea poeziei genuine, imediate și emoționale, dezbrăcate de sofisticarea intelectuală și culturală din vechea sa poezie.

Cititorul care va parcurge cele o sută de poeme scurte, uneori de doar câteva rânduri, va recunoaște în ele propriile sale trăiri, răul și durerea, depresia și melancolia, sâmburele amar al condiției omenești. Marea temă a cărții este singurătatea esențială, ireductibilă, a fiecărui om, oricât de mult îi despart distanțele în timp și spațiu, ca și diferențele culturale. Așa încât „Nu striga niciodată ajutor” e una dintre rarele cărți care pot fi înțelese deopotrivă de cititorul avizat și de cel mai puțin deprins cu poezia.

In mod paradoxal George Mihail-Zamfirescu isi incepe cariera de dramaturg prin doua piese de inspiratie istorica: ,,Cuminecatura" si ,,Fu porunca de la Suceava". Ce putea sa-l atraga spre acest gen de teatru. O cultura istorica nu avea. Dupa cum nu avea nici pasiunea devoranta si cateodata fastidioasa a lui Camil Petrecu pentru reconstuiri minutioase, rod al unei documentatii de biblioteca. Generatia de dramaturgi ce isi incepuse afirmarea in anii de dupa Primul Razboi Mondial, Victori Ion Popa, Tudor Musatescu, Al. Kritescu, Mircea Stefanescu, nu vadeau o pasiune deosebita pentru tatrul istoric, el fiind cultivat - in afara de N. Iorga- mai ales de cativa autori a caror productie se transformase intr-o adevarata industie: Mircea Dem. Radulescu sau Ion Peretz.

Aflată la a treia carte, Raluca Florina Cicortaş – poetă sensibilă şi profesoară devotată – abordează itinerarul unor discrete expresivități poematice, unul al efuziunii auctoriale temperate, voit parcimonioase. Autoarea se exersează într-o poetică a diafanului și a ludicului, într-un demers al explorărilor afective, într-o suavă introspecție și sondare a registrelor absconse ale eului. Exercițiul liric se constituie dintr-o scurtă narațiune care oscilează între real și imaginar, între concret și oniric, fiind lipsit de orice referențialitate livrescă. Fiorul confesional se îmbină cu reflexivitatea într-un cadru al sentimentalității și al reveriei, al unei sintetice caligrafieri.

Cărțile de neuitat ale copilăriei, capodoperele literaturii din toate timpurile reprezintă repere obligatorii în formarea gustului pentru lectură și în educația cititorilor mai mici și mai mari.

Volum apărut la aniversarea a 75 de ani ai autorului, sub egida Muzeului Național al Literaturii Române, cu sprijinul Asociației Publicațiilor Literare și Editurilor din România (APLER) „Poezia lui Dinu Flămând este o oglindă elegiacă a istoriei. Fiecare din poemele lui are ceva de excavație arheologică, întrucât ia în seamă, în fiecare moment, toate straturile de timp suprapuse care îi conferă sens. Capacitatea lui Flămând de a aduna laolaltă detalii cotidiene exacte, prezentate cu vocea vechilor maeștri, alcătuiește un tot proaspăt, o grădină a plăcerilor ca la Bosch, unde toți locuitorii ei sunt destul de umani, fii ai unui loc și ai unui timp, victime însă în vântul Istoriei. Marele poet român e una din vocile esențiale ale poeziei europene contemporane”. (LUIS GARCÍA MONTERO, președintele Institutului Cervantes)

Proiect editorial apărut sub egida Ministerului Culturii din Republica Cehă / Tento projekt vznikl pod patronátem Ministerstva kultury České republiky Ediție bilingvă / Dvojjazyčné vydání „Chiar și în spatele celor mai prostești dintre poezioare, rime, caramboluri sau travestiuri sonore se ascunde ceva ce transformă texte în aparență infantile sau, dimpotrivă, minuțios calculate într-o materie de nivel superior menită a deveni, oarecum involuntar, poezie.” (Dora Kaprálová, critic literar) ”I z té sebepitomější říkačky, rýmových karamboláží či travestií trčí cosi ,za‘. Cosi, co ze zdánlivě infantilních, či naopak chladně vykalkulovaných textů vytváří to, co přesahuje a jaksi mimoděk přechází v poezii.“ (Dora Kaprálová, literární kritička)

„Versurile caută, cu umilință, să înregistreze „bilanțul pierderilor” suferite pe câmpul de bătălie al existenței. E un Jurnal de bord sumar, ca atare cu totul incomplet, ce consemnează unele din morțile întâmplate. Le mulțumesc tuturor celor care vor avea curiozitatea, temeritatea și răbdarea să îl răsfoiască!” - Mihai Banciu

Urmăresc de multă vreme scrisul lui Varujan Vosganian. Interesul meu pentru poezia lui creștea pe măsură ce descopeream că ea vine dintr-un surplus de energie, iar poeziile nu sunt altceva decât o încercare de recuperare a unei bogății amenințând, altminteri, să se risipească. Poeme umbrite de o statornică revoltă, mâhnire, scrise parcă dinadins pentru a nu putea fi publicate. Cineva se împotrivea evidențelor; cineva stăruia că creadă că nu zadarnic se așază la masa de scris. Varujan Vosganian are toate datele unui artist care-și face religie din refuzul faptului împlinit. - Mircea Ciobanu, 1990

Ironia amara, interogatia circumspecta sau ludica asigura intre canonul clasic si exacerbarile postmoderniste o maniera vie. Autorul, nascut in 1937, medic, publica mai multe volume de versuri incepand cu anul 2010, dupa pensionare.

Cântul XXV Ce vrei, Doamne, de la noi, pentru-atâtea daruri? Pentru bunătatea Ta, plină-n tot de haruri? În biserică n-ai loc, totu-i plin de Tine, Și pe mare, și-n pământ, și în ceruri line. Aur nu dorești și știu, orice bogăție, Orice avuții lumești, Tu le faci să fie. Inima ți-om dărui, recunoscătoare, Căci alt dar mai bun n-avem și mai demn sub soare.

Emilian Pal s-a născut la 18 noiembrie 1979, în Iași. A absolvit Colegiul Național Catolic „Sfântul Iosif” din Bacău și Facultatea de Drept din cadrul Universității „Al. I. Cuza” din Iași.

De-a lungul timpului lucrează ca redactor, reporter și realizator TV în presa locală din Roman, redactor la o editură catolică din același oraș. În 2014, câștigă prima ediție a concursului de debut „Traian T. Coșovei”. În 2015 debutează cu fortral, la Editura Tracus Arte, volum nominalizat la premiul „Mihai Eminescu”, Opera Prima, și la premiul Uniunii Scriitorilor pentru debut. A mai publicat Dumnezeu ne iubește în Braille (2016), editat de asociația Cetatea 9, tot ce atingeam se prefăcea în oameni (2017) și kurva rumuński go home (2021), ambele la Editura Tracus Arte.