Poezie & Teatru

Restul este prima carte dintr-o trilogie „organică și personală a acelor teme vitale care te readuc în lume”, trilogie semnată de poeta Svetlana Cârstean.

Restul conține o mărturie despre roluri și despre experiența propriei masculinități cu privire la care autoarea mărturisește că a simțit nevoia de a fi „curioasă și înțelegătoare”. Cartea face și trimitere la modelele masculine integrate de-a lungul timpului, la dinamica feminin-masculin pe care Svetlana Cârstean a descoperit-o atît în femeile, cît și în bărbații din viața sa: „Cine muncește, ce muncește, cine pune pîinea pe masă, cine plătește, cine naște, cine nu naște, cine spală, cine doarme, cine renunță, cine scrie, un întreg labirint căruia am vrut să-i găsesc o ieșire”, mărturisește poeta.

Audre Lorde spune, într-un celebru eseu: „the master’s tools will never dismantle the master’s house”. Svetlana Cârstean ia aceste unelte ale sistemului dominator și le stoarce de vlagă, le confruntă atât de direct și de precis, încât puterea devine doar o vulnerabilă mașinărie pe care să o desfaci piesă cu piesă. O femeie care încorporează un bărbat, o femeie și un bărbat, o femeie care înfruntă un bărbat, o femeie care nu mai plătește tribut, o femeie care se reconstruiește. Odată cu această carte, poezia Svetlanei Cârstean intră într-o altă etapă, una în care identitatea e cel mai puțin expusă, tocmai pentru că în Restul atât subiectul, cât și procesele tranzacționale pe care acesta le traversează sunt tranșate cu acuratețe și furie. Restul este ceea ce rămâne neîncadrat, necuantificat și, cel mai important, nesupus. E o revoltă pură, dar în interiorul căreia nu ești lăsată singură. - Teona Farmatu, poetă, critic literar și dramaturgă

Imposibilă puritate în imanența puterii de cumpărare a vieții: bio-putere şi viață în pliuri, în supape ale sistemului, într-un dialog permanent cu toţi cei care ne (în)locuiesc. În faţa acestei teribile puteri totalizatoare, Svetlana scandează, ca exerciţiu de supravieţuire: eu – pe mine – în mine – al meu. Un volum excepţional care ne confruntă cu un sine multiplu, performativ, nietzschean. Restul e semnul întrebării pus după afirmarea identităţii sufletului individual cu realitatea supremă, în Upanişade sau la Hegel: Tu eşti acela? Aceasta eşti tu? Eu sînt tu? - Cristian Iftode, filosof

Poezia Svetlanei Cârstean oscilează între postconfesiune și persona, explorând fragilitatea identității printr-o poetică a disecției. În Restul, poezia se transformă într-un proces de negociere și relativizare a sinelui - poezia este restul, iar cotidianul banal devine un loc tensionat, unde interiorul este mereu filtrat de așteptările exterioare. Într-o lume dominată de măști impuse, mai poate exista un nucleu autentic sau identitatea este inevitabil fragmentată? În această carte, literatura rămâne spațiul de confruntare și adaptare, în care se păstrează, dincolo de fracturi, nevoia fundamentală de căldură umană. - Krista Szöcs, poetă

Am citit cu uimire si admiratie volumul de poezii al Marei, fetita pe care o stiu de mica. Niciodata nu m-as fi asteptat ca dintr-un suflet atat de tanar sa rasara o intelepciune si o sensibilitate atat de profunda. Poeziile ei sunt simple, dar incarcate de emotie, reusind sa surprinda nu doar frumusetea vietii, ci si fragilitatea ei, cu o maturitate care te lasa fara cuvinte.

"Alexandru Vakulovski e un radical. Parcă în joacă, într-o doară, el abordează câteva dintre marile teme ale poeziei dintotdeauna, dintr-o perspectivă neaşteptată. Care ne-ar şoca dacă nu am fi cuceriţi de naturaleţea frazării, de precizia discursului liric.” - Alexandru Muşina

Dacă ar fi să căutăm o singură sintagmă prin care să privim ca printr-un microscop întreaga poezie a Silviei Goteanschii din noua ei carte, aceasta ar fi „încântătoarea și odioasa neliniște" provocată de eșec, „de șoferul obosit care adoarme la volan", de diminețile care aduc cu ele groază și teroare, într-o lume în care se întâmplă lucruri din ce în ce mai înspăimântătoare și în care până și „fluturii par a fi niște soldați" iar „moartea îmbrăcată într-un pulover mai vechi" de-a! poetei își caută o prietenă ca să scape de singurătate. în poeziile din noua ei carte, poeta reușește de minune să înfățișeze cu duioșie o atmosferă terifiantă, născută „într-un salon jegos de spital’ sau „Intr-o cameră întunecoasă a capului". Poeziile ei sunt niște investigații ale unui EU debusolat, dar debordând de vitalitate. 0 carte despre care se va vorbi foarte mulți ani de acum înainte." - Dumitru Crudu

Cartea de fata aduna intr-o imagine sintetica intreaga creatie literara a lui Grigore Vieru, definit memorabil de criticul Eugen Simion ca un „poet cu lira-n lacrimi”: poezia lirica, poezia pentru copii si poemele aforistice.

Omagiu editorial la aniversarea a 70 de ani ai Poetului Ion Mureșan (9 ianuarie 1955, Vultureni, Cluj)

Poeme scrise in perioada 1 octombrie 2023 - 1 mai 2024. fiecare dimineata incepe cu o poezie foarte frumoasa intr-un oras in care scaunele povestesc ce-au facut peste noapte...

Suferinta expusa pe un ton jubilatoriu, ca intr-o exorcizare tarzie. Cartea Gabrielei Gheorghisor e un catalog al traumelor constiintei care si-a asumat cu luciditate, cu un fair-play deconcertant si cu o eleganta indoliata vicisitudinile vietii. Ca intr-o oglinda carnivora, povesti de dragoste, visuri esuate, drame provocate de disparitia celor dragi se organizeaza intr-o panorama psihedelica centrata pe istoria, irecuperabila in datele ei primare, a unui suflet destramat. Suferinta e insa expusa pe un ton jubilatoriu, ca intr-o exorcizare tarzie, fara urma de resentiment si fara dorinta de razbunare. Eul liric intelege ca are de platit pretul singuratatii si o face cu o voluptate in care simti o imensa dorinta de eliberare. Revansa asupra destinului se traduce in inscenarile lirice cu parfum livresc de psihanaliza - retrairi ale trecutului de o halucinata senzorialitate si tensiune. Cruzimea confesiunii e punctul de plecare al unui joc secund, al deciziei, necrutatoare si ea, de a duce pana la capat negocierile pentru a stabili termenii imposibilei fericiri. Cand tandru, cand ludic-macabru, balansul vietii si al mortii traieste pe baza autoanalizelor nemiloase ale unei poete cu o voce de o forta a sugestiei iesita din comun. - Mircea Mihaies

Prima carte postuma a lui Liviu Georgescu. Am ales, pentru aceasta carte, din cele peste trei sute de poezii ramase de la Liviu Georgescu, nepublicate in vreo carte, sub o suta de poezii. Selectia am facut-o dupa ce am fixat titlul cartii dupa o poezie a acestuia, impartind cartea in patru sectiuni, intr-o logica si ideatica pe suflul liric al poeziei lui Liviu Georgescu. De-a lungul celor doua decenii in care Liviu Georgescu, un optzecist atipic, cum l-a categorisit Nicolae Manolescu in prefata cartii Calauza, cartea de debut a acestuia, care l-a adus in prima linie a poeziei romanesti de dupa 2000, poezia acestuia a trecut de la metafora selecta, bine asezata in text, la discursul ideatic si filosofic, complicand uneori intelegerea imediata a acesteia. Lumina de lampa, asa cum se intituleaza prima carte postuma a lui Liviu Georgescu, pe langa faptul ca, intr-un fel, aminteste de titlul pe care l-ar fi dorit Eminescu cartii sale, Lumina de luna, incumba in el dorinta poetului de a se apropia cat mai mult de marea poezie romaneasca din toate timpurile. Densitatea ideilor din textele sale poetice ii justifica dorinta, iar datoria noastra este aceea de a-i pastra vie nu numai memoria, ci si poezia, una de o singularitate evidenta. - Gellu Dorian

„Supraviețuiesc scriind. Transformând, cât și cum mă țin puterile, ce mi se întâmplă în literatură. Încă o dată, față cu hăul, n-am avut altă armă – decât literatura. Convertirea, în timp real, a veninului în medicament, a prăbușirii în bungee jumping. ” – Tudor Crețu

„ma-ma” este o explorare profund personală a pierderii într-o manieră surprinzătoare, de o aparentă detașare care face ca subiectul să pară mai accesibil și mai puțin apăsător.

 

Ma-ma s-a împrumutat de la CAR, să se opereze. A pus de-o parte bani, (dreptunghiuri, muchii treze), i-a învelit în hârtie. Mi-a arătat unde sunt. (În dulapul de la intrare). Și a azvârvlit peste o mână de pământ, un pumn de sare. Mama se piaptănă cu liniarul, gradează tot. (Măsura, măsura, măsura...). Firele de păr le-mparte păsărelelor, le pune pe pervaz. Mama stropește cu apă sfințită – sticla se încinge și ea ca o plită – pătrunjelul, ștevia, mărarul. Mama are pantofi second hand, vârf aproape rotund. Și palton peticit. Contribuția mea..., mi-o aduc aminte spunând. Aprindea aragazul. A cotizat/ dat. La CAS, la Stat. Și-acu tre să mă-mprumut din nou. A pus oala pe foc, și-a fiert un ou. În plină zi. În plină amiaz`. Eu aș fi dat, pur și simplu, drumul la gaz.

O poveste hipnotică a cărei logică internă ia naștere la suprapunerea stărilor din diferite momente, interpretate și înțelese, toate, din perspectiva unui prezent aproape ratat, compromis și arid, în orice caz. Poate cel mai coerent discurs postpandemic din ultima vreme despre experiența socială colectivă a ultimilor ani (pandemie, război și, în general, toate cataclismele noastre de toate zilele), despre ce am fi putut fi și ce suntem până la urmă, despre ridurile și ticurile dobândite în timp, carcase și vigilența cu care le păzim, cu nervii încordați în conservarea rutinelor și „gesturi/care să amâne momentul, să îndepărteze decizia” – iată sufletul poeziei pe care o scrie Ioana Iuna Șerban. Cu o politică rutinieră de mare forță și, în același timp, cu un soi de discreție a filtrelor, e un sezon al uraganelor aici în care, dincolo de toate turbulențele – personale, sociale etc. – strălucește frumos și mândru golul unei generații. – Andreea Pop

Despre pictură și muzică nu poți comenta decât aberând. Dar despre poezie? Despre senzualitatea exhibată ca un triumf rănit? Despre privirea eroinei care survolează delirul și discoteca din creierele celorlalți, îngăduindu-și – princiar – mici eseuri antropologice, sociologice, filosofice? Despre corporealitatea care îmbibă amintirile, le modulează, sincronizând Orașul cu salcâmi cu scena Troienilor lui Kavafis? Despre toate acestea te poți numai bucura că există în poemele Iunei, honest witness (așa cum W. H. Auden îl recunoaște pe Kavafis într-o memorabilă prefață) al unei lumi ce-și întinde tenta-culele – panica, desfrâul, invidia, candoarea, deșertăciunea – prin continuumul ultimelor decenii postcomuniste. – Ștefan Manasia

Iubesc poezia citorva poete si poeti din Generatia 2000, dar cu niciuna si niciunul nu am o relatie atit de speciala ca aceea pe care o am cu poezia lui Mihail Vakulovski. Cind nu mai stiu sa scriu poezie il citesc pe Mihail Vakulovski si ma incarc imediat ca o masina electrica la priza. Poemele noastre nu seamana defel, nu despre pastisa sau epigonism e vorba, nici despre emulatie, ci despre o stare poetica pe care o transmit, unica in poezia contemporana, din care ma hranesc cu constiinta faptului ca Mihail Vakulovski scrie poezia pe care eu n-o voi putea scrie niciodata si pe care pot doar s-o admir fermecat. Si consider ca acest recent volum al sau, viata mai pe scurt, da masura maturitatii poetice a lui Mihail Vakulovski. Multi ani am sustinut ca cel mai frumos poem al literaturii romane recente este mai bine tu, aici sunt citeva peste acela. O poetica a spatiilor dintre enunturi, a fulguratiilor de resemnare si intelepciune, a rabdarii si a intelegerii, a nemultumirii si a neajunsului. E frumusete pura, dar e si cinism bine dozat, e realitate cu toate straturile si substraturile ei, dar e si plonjare in lumea alternativa a lui "ce-ar fi". E melancolie, dar e si actiune, un prezent al unei lupte aprige cu sine intr-o lume nebuna si dezlantuita si un trecut cu o figura paterna aproape mitica ce da coerenta furtunii de absurd. Nu e nimic patetic, artificial, in plus, plictisitor in textele acestea si nu e vreo joaca, desi e plin de insule ludice. Totul e cit se poate de serios si direct, totul atinge si emotioneaza. Cititi-l pe Mihail Vakulovski si va veti privi pe voi altfel. Si veti privi lumea mai clar. - Cosmin Perta

Lectura volumului Meserii în marș funebru de Dosa Zoltan, în traducerea inspirată, ingenioasă a lui Ingrid Tomonicska, a stârnit o veritabilă furtună intelectuală în cutia mea craniană de dimensiuni relativ modeste. Versurile ba de un umor negru, ba ludice, ba pline de sarcasm, ba de o nostalgie dulce-amară m-au purtat cu gândul la tot felul de antecedente literare și fenomene culturale din toate epocile. Nu în ultimul rând și la Cimitirul vesel de la Săpânța cu inscripțiile lui funerare: vesele parcă în ciuda morții atotputernice. În fond, despre ce este vorba în stihurile jucăușe propuse de autor?

Despre moarte și atitudinea omului, a acestei ființe atât de fragile și perisabile, față de moarte? Despre evocarea unor existențe trecătoare, de-o clipită, în infinitul temporal al Universului? Sau despre creionarea unor tipuri umane cu bunele și relele lor? - George Volceanov

Peisajul divers ca problematică, univers uman și stil se deschide generos nu doar gusturilor diferite ale cititorilor, ci și scenei teatrale, către care orice autor, și cu atât mai mult un regizor, aspiră. Primul care va trebui să opteze este Radu Băieșu însuși. - Doina Papp

DOSAR Walt Whitman (1819-1892), cuprinzând poezie („Când liliacul abia-nflorea în grădiniță”, în traducerea lui Răzvan Andrei și a lui Alexandru Botea, și 7 părți din „Cântec despre mine”, în traducerea lui Radu Vancu), texte critice semnate de Ezra Pound, D.H. Lawrence, Sherwood Anderson, Henry Miller, Gary Snyder, Răzvan Andrei și Radu Vancu și o recapitulare de Claudiu Komartin

Cum realul poate fi negat, dar nu complet eviscerat, eului nu-i rămâne decât să grăbească acest proces de disoluție cu enzimele corozive ale cuvintelor, fără de care biochimia realității s-ar petrece la viteze exasperant de mici. Poemul se propune ca un catalizator: precipită realul, fără ca el însuși să fie afectat. Chiar și atunci când eul crede că a ajuns la armătura oaselor, ca figura fusiformă a lui Giacometti din care au rămas doar plăselele esențiale pe care se strîngea bine carnea, ele nu au rezistența de a scrie, arheologic, postistoria celui „mort”: fie se calcinează de la început, fie destructurează ultima formă umană recognoscibilă — scheletul — în fragmentele ornamentale ale unui eros perfect desemantizat.

„Ar trebui să caut în memorie printre cuvintele obișnuite,/ Împuținate deja,/ Pline de aversiune,/ De adevăr,/ Acest loc de care aparțin”, spune Constantin Iftime într-unul din poemele Inoxidabil-e, adică ascuțite & util(izabil)e împotriva clișeului, comodității și normei. Iată o poezie care exhibă paradoxurile & încrîncenarea & viața interioară cu un efect de autenticitate benign. O poezie care scanează nevrozele & crimele secolului XXI cu o sinceritate aproape de ura de sine. Abrazivă, deceitful, violentă, așezată în pagină orgolios; elaborată, sincopată, incomodă. -- Ștefan Manasia

Semion Hanin (n. 1970, Riga) mai este cunoscut și sub numele Aleksandr Zapol. Poet și performer leton de limbă rusă și cofondator, în 1999, al grupării Orbita (alături de Serghei Timofeev, Artur Punte, Vladimir Svetlov și Jorj Uallik), a debutat în volum cu Только что (Chiar acum, 2003). Traducător din letonă și engleză, a editat o antologie de poezie rusească scrisă de autori din spațiul leton între 1680 și 2010 (2011) și a participat la numeroase festivaluri internaționale (Moscova, Berlin, Veneția, Tbilisi, Sibiu etc.).

În această carte sunt 60 de texte puse laolaltă de un poet. De asemenea, mai sunt 120 de anluminuri dintr-un manuscris bisericesc rusesc de secol al XVIII-lea despre patimile Sfântului Grigorie. Timp de sute de secole, incinta sufletului nostru a fost asaltată de emoții, de gânduri, de frici, iar noi am cău­tat mereu calea de a urmări vreo regulă de inteligență și uneori de sfințenie din partea poeților. Grație talentului eficient al unora dintre noi, am citit uneori, în secret, pe furate, notele pe care ni le-am transcris după cuvintele acestora. Am căutat mereu, după putințele fiecăruia, să ne așezăm în proximitatea lor. Nu ne-am ascuns vreodată totuși tentația de a șicana opiniile poeților cu dubiile, șovăirile și incomoditățile noastre de cititori.

Inexplicabil totuși, indiscreția noastră nu a schimbat nimic, iar textele și-au asumat această condiție riscată a unui dialog insolent. În fine, nu știm dacă au avut de ales pentru că temele poeților nu pot fi altele decât cele din­tr-un interval, intervalul uman, iar poeții nu pot alege să le escamoteze util. Ei sunt dispuși mereu să înfrunte inutil lumea, pentru că mucenicia marginalizării este forma lor de eroism.

Lucian Pricop

Cuvântul lui Marius Marian Șolea are puterea clocotitoare de a te revendica, de a te sustrage eventualelor tale uitări, somnolențe metafizice, fugii tale de întâlnirea cu sinele, care poate fi dureroasă prin adevărul pe care ți-l descoperă despre rostul sau nerostul a ceea ce trăiești, despre inamicii redutabili pe care îi odihnești în propria-ți lume lăuntrică, fiind mai comod așa decât să-i înfrunți. Iar comoditatea de a ne accepta fără întrebări și, implicit, fără răspunsuri, de a refuza să ne supunem judecății propriei conștiințe, ne pune în pericolul de a rămâne marginali față de bogăția de sensuri pe care Dumnezeu ni le deschide atunci când noi cerem și El revarsă lumina Lui asupra persoanei și vieții noastre, în care totul devine limpede.

Alina Duma

Marius Marian a trecut printr-o criză a interiorității, marcată de un soi de patos sarcastic și ironic. A suportat cu un stoicism „sincretic” textualismul, mitologia derizoriului, a epurat fantezismul, alegoric și livresc, de orice anecdotă filosofică, de orice sobrietate erudită, de orice seducție a himerelor. Dimpotrivă, harul poetic și-a continuat „aventura existențială într-un ritm aproape trepidant”, „tradus” într-un discurs continuu, doar aparent uniform, căci demersul a deliberat (auto)ironic, încă înrădăcinat în poetizarea lumii ca o totalitate ce-și așteaptă renașterea etică, estetică, politică, socială, economică, filosofică, inclusiv scripturală și centrată – ca la A.E. Baconsky – pe meditația asupra principiului unificator al existenței care rămâne, în orice epocă, dragostea: „Între început și sfârșit, s-ar putea ca numai dragostea să însemne ceva” („Arcuirea luminii peste văz”): Acesta însă își vede periclitată perenitatea, când componenta negativă, propensiunea spre negativism, îi devoalează poetului partea hâdă a realității.

Ion Popescu-Brădiceni

În volumul „Limita de existență”, transpar dezamăgirile și revolta generației optzeciste și nouăzeciste, motivele și toposurile unei ardente dezbateri de idei vizavi de condiția umană. „Nimic nu e frumos în afara adevărului despre om, despre frumusețea lui apolinică.”  Pentru Marius Marian Șolea, este suficient ca poemul să existe căci acesta își este suficient prin sincretismul efectelor auditive și optice, picturale și muzicale. Relectorul asistă, vrăjit el însuși, la abordarea lumii imediate din perspectiva unei sensibilități mai atente la cele ce se petrec în jur simultan cu cele ce sunt descoperite în straturile adânci ale propriei ființe.

Ion Popescu-Brădiceni

La 17 ani, s-a dus să lupte în Transnistria. „Domn rătăcit, fără oști”, Marius Marian Șolea a încercat, 20 de ani mai târziu, să încropească o „oaste” care să genereze o nouă dinamică în lumea armânească din România. Cu experiența sa de luptător, a încercat să folosească „Arta războiului”, amintindu-le armânilor tradițiile lor de luptă și de jertfă. E greu de evaluat rezultatul acțiunilor sale. Citind această carte, ai spune că rezultatul a fost un eșec și că tot ce s-a obținut a fost deziluzie și tristețe. Din textele lui Marius Marian Șolea răzbate o imagine realistă a problemelor lumii armânești.

Alexandru Gica

„Am scris Jacques și stăpânul său pentru plăcerea mea personală și, poate, cu speranța vagă că într-o zi va putea fi jucată într-un teatru cehesc, sub un alt nume. În loc de semnătură, am răspândit în text (un alt joc, o altă variațiune!) câteva amintiri ale lucrărilor mele precedente: perechea Jacques și Stăpânul e o evocare a celor doi prieteni din Mărul de aur al dorinței eterne (Iubiri caraghioase); există o aluzie la Viața e în altă parte și o alta la Valsul de adio. Da, erau amintiri; toată piesa era un adio adresat vieții mele de scriitor, «un adio în formă de divertisment». Valsul de adio, romanul pe care l-am terminat cam în aceeași perioadă, urma să fie ultimul meu roman. Cu toate acestea, am trăit acele timpuri fără gustul amar al unui eșec personal, fiindcă despărțirea personală se confunda cu o alta, imensă, care mă depășea: în fața eternei nopți rusești, am trăit la Praga sfârșitul violent al culturii occidentale, așa cum fusese ea concepută în zorii Epocii Moderne, fondată pe individ și pe rațiunea lui, pe pluralismul gândirii și pe toleranță. Am trăit, într-o țară mică occidentală, sfârșitul Occidentului.“ — MILAN  KUNDERA

Ascunsă printre răni, amestecată printre pulsiunile de forță tenace, vulnerabilitatea structurală a firii poetice, cu identitatea amenințată patologic și roasă de morbidețe, poezia de azi a lui Ioan Es. Pop este pur și simplu supraviețuire. (Dan C. Mihăiescu)

Crancena carte, de moarte, de dragoste, de boala, de limita a limitelor. Reusesti sa fii autentic acolo unde cei mai multi mimeaza, se exhiba, se incadreaza intr-un trend al transgre siunilor de fite. Tu insa esti autentic. Ai fost acolo, esti acolo, mori si invii cu adevarat. Ai scris o carte care va ramane. - O. Nimigean

Alexei Mateevici este poetul-simbol al Basarabiei. Nimeni de la noi nu a adunat atata glorie (nu numai literara...) cu o singura poezie! De o valoare artistica modesta, Limba noastra, printr-un neobisnuit concurs de imprejurari, a fost scrisa si lansata exact in momentul cand istoria o astepta cu febrilitate. Insasi povestea zamislirii si impunerii ei in constiinta poporanilor are ceva de aventura byroniana. Conceputa la Chisinau si tiparita in Cuvant moldovenesc, autorul mai incercand unele modificari ale versurilor pe frontul de la Marasesti (hazardul sau destinul a vrut ca anume acest tanar basarabean sa se afle in focul unei batalii cu aura legendei pentru romani!), primita cu aplauze nedisimulate de congresul invatatorilor moldoveni, republicata de zeci, poate de sute de ori in presa, crestomatii, manuale si volume aparte, acceptata scrasnind de sovietici, dar adaptata de propaganda comunista pentru propriile necesitati, tocmai de aceea si cenzurata (strofa a saptea, cu un usor abur religios in ea, a fost mereu eludata din editiile aparute la Chisinau intre 1952 si 1987), poezia a devenit un stindard al patriotismului moldoroman din clipa intrarii ei in constiinta publica. - Eugen Lungu

Dedat de foarte tanar la savorile intoxicante ale poeziei manieriste si decadente, autor erudit si complex, imbratisand, nu doar dintr-o toana sau dintr-un viciu livresc, ci in priza existentiala directa, traditia saturniana si cultul poetului damnat, Octavian Soviany este la 70 de ani unul dintre poetii si prozatorii de prima marime ce scriu astazi in romaneste. Reinventarea sa de acum doua decenii ofera o lectie importanta, fiind in acelasi timp deosebit de stimulativa intr-o cultura in care faimele se sting la fel de repede pe cat s-au cocotat pe firmament, talentele se vestejesc inainte de maturizarea deplina, iar compromiterea marilor promisiuni e insotita de o suspecta jubilatie. Mi-am dorit ca Celalalt fel de a privi lumea sa fie un extras esentializat din opera unui scriitor care a dat in douazeci de ani peste douazeci de carti de poezie si proza primite la superlativ, pe langa o serie de traduceri stralucite. Octavian Soviany e unul dintre cei care vor ramane. - Claudiu Komartin

„Poezia lui Răzvan Țupa este reprezentativă pentru profilul generației, fapt ce îl poate plasa într-o poziție de referință pentru poetica douămiistă. Poezia lui ilustrează toate elementele specifice generației, situându-se între tranzitiv și reflexiv, între fracturism și utilitarism, între intimitate și deschidere socială, fiind reprezentativă și pentru tranziția de la vechile modele poetice la o nouă poezie.” - Andreea-Roxana Ghiță