Poezie & Teatru

„Iubit, prigonit, aproape ucis pentru că a îndrăznit să glumească, Ion Pribeagu rămâne un personaj de legendă în istoria scrierilor umoristice româneşti. (…) Ion Pribeagu nu făcea rabat. Era un umorist de calitate, care ţinea la libertatea expresiei şi la caracterul tămăduitor al râsului, mai ales în acea perioadă grea.“ Gheorghe Median

DOSAR Aleksander Wat (1900-1967), cuprinzând poezie (în traducerea Ioanei Diaconu-Mureșan), proză (traducere de Marina Ilie) & texte despre Wat semnate de Czesław Miłosz, Radu Vancu, Ioana Diaconu-Mureșan

Nu atât o carte de poezie, cât o carte despre poezie, volumul lui Radu Vancu este un crez în literatura ca formă de redempțiune prin frumusețe. Sau un kaddish, pentru a folosi conceptul preferat de autor și care, asemenea unei chei de boltă, susține întreaga arhitectură a acestei coborâri în infern. Vorbim aici însă nu neapărat de un infern personal, cât de o experiență colectivă a Răului. Astfel, asumându-și aproape organic tragediile victimelor regimului nazist printr-o suită de avataruri pasagere, scriitura lui Radu Vancu este în căutarea locului geometric al confesiunii diaristice, exercițiilor de admirație aduse acelor „minți luminate distruse de nebunie” și discursului meta ce chestionează mijloacele literare de producere a unei epifanii. Rezultatul este oarecum atipic în comparație cu volumele sale precedente, în sensul în care acest joc al distanțelor focale alternând registre și perspective multiple dau profilul unui discurs polifonic, câteodată îmbrăcând chiar mecanismele teatralității specifice unui cor tragic. Este ca și cum eleganța ritmică a psalmilor, viziunile grotești ale Alcoolurilor lui Apollinaire și versatilitatea stilistică a lui Pascal Quignard și-ar da întâlnire în paginile unui tratat despre cuvinte care nu sunt altceva decât „instrumente de captare a luminii & a frumuseții”. -- Andrei C. Serban

Alexandru Funieru (n. 1979) a absolvit Filologia (română-franceză) la Universitatea „Transilvania”, unde a obținut în 2020 titlul de doctor. A publicat poezie în „Vatra”, „Astra”, „Corpul T”, iar candelabre în valul artificial, la care a scris mai bine de un deceniu, reprezintă volumul său de debut.

„Nu striga niciodată ajutor” este al optulea volum de versuri al lui Mircea Cărtărescu și se poate spune că e diferit de toată poezia lui precedentă. Scris la treizeci de ani după penultimul volum, timp în care autorul n-a mai scris niciun vers, el reprezintă o întoarcere la simplitatea și generalitatea poeziei genuine, imediate și emoționale, dezbrăcate de sofisticarea intelectuală și culturală din vechea sa poezie.

Cititorul care va parcurge cele o sută de poeme scurte, uneori de doar câteva rânduri, va recunoaște în ele propriile sale trăiri, răul și durerea, depresia și melancolia, sâmburele amar al condiției omenești. Marea temă a cărții este singurătatea esențială, ireductibilă, a fiecărui om, oricât de mult îi despart distanțele în timp și spațiu, ca și diferențele culturale. Așa încât „Nu striga niciodată ajutor” e una dintre rarele cărți care pot fi înțelese deopotrivă de cititorul avizat și de cel mai puțin deprins cu poezia.

In mod paradoxal George Mihail-Zamfirescu isi incepe cariera de dramaturg prin doua piese de inspiratie istorica: ,,Cuminecatura" si ,,Fu porunca de la Suceava". Ce putea sa-l atraga spre acest gen de teatru. O cultura istorica nu avea. Dupa cum nu avea nici pasiunea devoranta si cateodata fastidioasa a lui Camil Petrecu pentru reconstuiri minutioase, rod al unei documentatii de biblioteca. Generatia de dramaturgi ce isi incepuse afirmarea in anii de dupa Primul Razboi Mondial, Victori Ion Popa, Tudor Musatescu, Al. Kritescu, Mircea Stefanescu, nu vadeau o pasiune deosebita pentru tatrul istoric, el fiind cultivat - in afara de N. Iorga- mai ales de cativa autori a caror productie se transformase intr-o adevarata industie: Mircea Dem. Radulescu sau Ion Peretz.

Aflată la a treia carte, Raluca Florina Cicortaş – poetă sensibilă şi profesoară devotată – abordează itinerarul unor discrete expresivități poematice, unul al efuziunii auctoriale temperate, voit parcimonioase. Autoarea se exersează într-o poetică a diafanului și a ludicului, într-un demers al explorărilor afective, într-o suavă introspecție și sondare a registrelor absconse ale eului. Exercițiul liric se constituie dintr-o scurtă narațiune care oscilează între real și imaginar, între concret și oniric, fiind lipsit de orice referențialitate livrescă. Fiorul confesional se îmbină cu reflexivitatea într-un cadru al sentimentalității și al reveriei, al unei sintetice caligrafieri.

Cărțile de neuitat ale copilăriei, capodoperele literaturii din toate timpurile reprezintă repere obligatorii în formarea gustului pentru lectură și în educația cititorilor mai mici și mai mari.

Volum apărut la aniversarea a 75 de ani ai autorului, sub egida Muzeului Național al Literaturii Române, cu sprijinul Asociației Publicațiilor Literare și Editurilor din România (APLER) „Poezia lui Dinu Flămând este o oglindă elegiacă a istoriei. Fiecare din poemele lui are ceva de excavație arheologică, întrucât ia în seamă, în fiecare moment, toate straturile de timp suprapuse care îi conferă sens. Capacitatea lui Flămând de a aduna laolaltă detalii cotidiene exacte, prezentate cu vocea vechilor maeștri, alcătuiește un tot proaspăt, o grădină a plăcerilor ca la Bosch, unde toți locuitorii ei sunt destul de umani, fii ai unui loc și ai unui timp, victime însă în vântul Istoriei. Marele poet român e una din vocile esențiale ale poeziei europene contemporane”. (LUIS GARCÍA MONTERO, președintele Institutului Cervantes)

Proiect editorial apărut sub egida Ministerului Culturii din Republica Cehă / Tento projekt vznikl pod patronátem Ministerstva kultury České republiky Ediție bilingvă / Dvojjazyčné vydání „Chiar și în spatele celor mai prostești dintre poezioare, rime, caramboluri sau travestiuri sonore se ascunde ceva ce transformă texte în aparență infantile sau, dimpotrivă, minuțios calculate într-o materie de nivel superior menită a deveni, oarecum involuntar, poezie.” (Dora Kaprálová, critic literar) ”I z té sebepitomější říkačky, rýmových karamboláží či travestií trčí cosi ,za‘. Cosi, co ze zdánlivě infantilních, či naopak chladně vykalkulovaných textů vytváří to, co přesahuje a jaksi mimoděk přechází v poezii.“ (Dora Kaprálová, literární kritička)

„Versurile caută, cu umilință, să înregistreze „bilanțul pierderilor” suferite pe câmpul de bătălie al existenței. E un Jurnal de bord sumar, ca atare cu totul incomplet, ce consemnează unele din morțile întâmplate. Le mulțumesc tuturor celor care vor avea curiozitatea, temeritatea și răbdarea să îl răsfoiască!” - Mihai Banciu

Urmăresc de multă vreme scrisul lui Varujan Vosganian. Interesul meu pentru poezia lui creștea pe măsură ce descopeream că ea vine dintr-un surplus de energie, iar poeziile nu sunt altceva decât o încercare de recuperare a unei bogății amenințând, altminteri, să se risipească. Poeme umbrite de o statornică revoltă, mâhnire, scrise parcă dinadins pentru a nu putea fi publicate. Cineva se împotrivea evidențelor; cineva stăruia că creadă că nu zadarnic se așază la masa de scris. Varujan Vosganian are toate datele unui artist care-și face religie din refuzul faptului împlinit. - Mircea Ciobanu, 1990

Ironia amara, interogatia circumspecta sau ludica asigura intre canonul clasic si exacerbarile postmoderniste o maniera vie. Autorul, nascut in 1937, medic, publica mai multe volume de versuri incepand cu anul 2010, dupa pensionare.

Cântul XXV Ce vrei, Doamne, de la noi, pentru-atâtea daruri? Pentru bunătatea Ta, plină-n tot de haruri? În biserică n-ai loc, totu-i plin de Tine, Și pe mare, și-n pământ, și în ceruri line. Aur nu dorești și știu, orice bogăție, Orice avuții lumești, Tu le faci să fie. Inima ți-om dărui, recunoscătoare, Căci alt dar mai bun n-avem și mai demn sub soare.

Emilian Pal s-a născut la 18 noiembrie 1979, în Iași. A absolvit Colegiul Național Catolic „Sfântul Iosif” din Bacău și Facultatea de Drept din cadrul Universității „Al. I. Cuza” din Iași.

De-a lungul timpului lucrează ca redactor, reporter și realizator TV în presa locală din Roman, redactor la o editură catolică din același oraș. În 2014, câștigă prima ediție a concursului de debut „Traian T. Coșovei”. În 2015 debutează cu fortral, la Editura Tracus Arte, volum nominalizat la premiul „Mihai Eminescu”, Opera Prima, și la premiul Uniunii Scriitorilor pentru debut. A mai publicat Dumnezeu ne iubește în Braille (2016), editat de asociația Cetatea 9, tot ce atingeam se prefăcea în oameni (2017) și kurva rumuński go home (2021), ambele la Editura Tracus Arte.

Volumul de față reprezintă o premieră în istoria literaturii maghiare, reunind, pentru întâia oară, două monumente ale poeziei avangardiste maghiare scrise la distanță de cincizeci de ani. (…) Două poeme ale peregrinării, ale înstrăinării, dezrădăcinării, ale contactului cu alte lumi, sub auspicii nu dintre cele mai fericite. Indiferent de epoca istorică în care își plasează autorii experiențele de viață sublimate în poezie de cel mai înalt nivel, contactul cu stranietatea lumilor explorate este unul șocant.

Lecțiile de viață ale autorilor devin, pentru cititori, lecții de poezie pură.

Farkas Jenő

Prin acest volum, poezia Ramonei Müller se esențializează și se amplifică în același timp. „Înăuntru suntem toți”, cum spune. Poemele capătă o respirație amplă, sunt rostiri sacadate și instrumente în încercarea de recompunere a identității. Solemnitatea și dramatismul imaginilor (dreptul de a fi) prind cititorul sub un înveliș greu de întrebări. Revelarea „celeilalte ființe” este ca o naștere, dureroasă și miraculoasă și… o revelație de sine. „după ce deschid fermoarul pielii/ seninul descărnat/ mi se lipește de viscerele/ singurului verb adormit în poziția fetusului”. Nu sunt versuri „incandescente”, ci de o răceală calculată, analitică și prin asta percutantă în adâncul ființei care-și face, ca orice poet autentic, seppuku în public. „dorul de înălțimi/ face poemul să crească/ din smintitele simțiri”. Femeia este personajul central al acestor viziuni: „femeia cu pantofi roșii lăcuiți/ sparge geamurile vitrinei/ și coase toate cioburile/ cu degetele pline de sânge”. Ceea ce-mi place să numesc gestul poetic are, cum se vede, la autoare o mare acuitate și îndrăzneală. După cum nici rostirea sentențioasă nu lipsește: „negreșit nu ești tu/ sâmburele Judecății de Apoi”. Dar fiecare carte ne supune unei astfel de judecăți, cu ființa noastră din adânc cu tot…

Christian Crăciun

Deși cunoscut mai cu seamă ca un prolific romancier al exilului românesc postbelic – până în prezent cel mai tradus scriitor român din toate timpurile –, Constantin Virgil Gheorghiu este autorul unei opere poetice ce a rămas nemeritat în umbră. Retipărită acum, după mai bine de opt decenii, ea reîntregește portretul celui ce s‑a numit, până la trecerea sa la cele veșnice în 1992, „poetul lui Hristos și al României”.

,,Cei trei poeți eleveţieni, Erwin Messmer, Andrea Maria Keller şi Andreas Saurer traduşi de Radu Ţuculescu ni se adresează în numele credinței în poezie care, în opinia lor, se poate mântui prin limbaj în vâltoarea celui mai nepoetic prezent, o stare de fapt la care noi am contribuit prin înmulțirea peste măsură a poeților și împuținarea cititorilor de poezie. Limbajul este cercetat de cei trei poeţi cu verva unor exploratori înzestraţi cu umor, ironie, modestie și mai ales buna credință că se poate și mai rău. Un regal cu efect terapeutic, precum esenţa boabelor de cafea însoțită de arome care ne cuceresc simţurile." Zorin Diaconescu

Sapte piese mortale, o farsa si doua monodrame. Volumul este prefatat de profesorul si criticul literar Ion Bogdan Lefter.

O carte cu poeme de o "imaginație delirantă". Alexandru Seres Pe bun merit reluate, poemele lui Sergiu Vaida sunt ale unui poet literal hăituit de propriile viziuni şi obsesii, trăite (la modul concret cotidian) cu o intensitate de spasm. Hăituiala asta l-a şi împins spre un fel de febră creativă boemă, ca pe mai vechii poeti blestemaţi să sfârșească în plină mistică a poemului. Sergiu a fost, nu-ncape vorbă, un neliniştit paroxist şi un revoltat cu explozii surprinzătoare. Poetica lui e una a vedeniilor şi pe bună dreptate zice că face "din fiecare lucru privit o vedenie ". Chiar așa și face, desfăşurând baroc o flamboaianță himerică întreținută – cum bine zice Alexandru Seres în prefață de o "imaginație delirantă" pusă în ritm de epos. Peisajele convulsive pe care le relatează alunecă de la expresionism la suprarealism și înapoi tocmai datorită virajelor epice pe care le face spiritul său fantasmatic şi spasmodic. O imaginație instantaneu materializantă transpusă în scenarii himerice (oarecum după metoda lui Ion Mureşan, care cred că i-a funcționat ca model) face din obsesii şi din avalanşa de angoase un peisaj himerico-existențial de o evidentă forță vizionară. Cum poemele îl consumau la modul de-a dreptul fizic, e foarte posibil ca Sergiu să nu fi putut trece de marginile unui singur volum - dar unul voltaic. - AL. CISTELECAN

„Ucu Bodiceanu este ca de obicei plin de surprize, preocupările sale literare și nu numai, pot fi totuși puse sub o singură aspirație, aceea de a nu lăsa să se piardă detaliile trecutului. Arheologia pe care Ucu a făcut-o în scrierile sale anterioare, continuă și de această dată, cu o povestire scrisă sub forma unui scenariu de film, a cărui acțiune este plasată temporal în ultimul an de comunism. Autorul colecționează aproape toate detaliile vieții de zi cu zi, din acea perioadă, descriind cu minuțiozitate nu numai obiectele sau locurile în care se petrece acțiunea, ci și dinamica relațiilor sociale, creând practic decorul în care se desfășoară o ingenuă poveste de dragoste. Este un scenariu care, deși le poate părea neverosimil generațiilor mai tinere, este cât se poate de fidel acelor ani, și îi poate ajuta pe tinerii de astăzi să înțeleagă cât se poate de bine, societatea anilor ’80.” Oana Giurgiu

„Poemele lui în proză, îndrăgostite simultan de persoana cărora le sunt adresate & de limbajul pe care-l inflamează & de ele însele (...) nu sunt contemporane cu noi - ci cu gnozele dintotdeauna ale frumuseții. Și, ca orice documente care probează că frumusețea există, trebuie prețuite ca atare.” Radu Vancu

Comedia cuvantului este generata pe fundalul social al unor trasaturi etice sau fenomene general-umane: prostia, coruptia, tampenia, vanitatea si necinstea, ba chiar si filantropia, suspiciunea si teama, ghinionul si napasta, buimaceala si lenea. Cumplite drame sau chiar tragedii se profileaza in torentul de cuvinte al personajelor, in plina comedie.

Realitatea la care face referire Dante e cea intimă, a scriitorului însuși, a mișcărilor sufletești pe care supunerea față de Amor o provoacă, precum și prezența – mai mult imaginară decât fizică – a iubitei: obligația etică a poetului e aceea de a transcrie ceea ce Amor îi dictează în suflet, ceea ce simte atunci când Amor îi concede un salut sau o simplă privire din partea iubitei. Însă ceea ce comico-realiștii și Cecco Angiolieri înțeleg prin fidelitate față de realitate este o aderență a limbajului la lucrurile și faptele cotidiene, la materialitatea și concretețea lor. Noutatea „dulcelui stil nou” consistă în expunerea într-un stil agreabil, plăcut la citire, a dinamicilor ce au loc înăuntrul persoanei cuprinse de iubire, cu intenția de a raționaliza și de a da un sens moral, de purificare prin contemplare, acestei iubiri absolutizate. Inovația comico-realiștilor e, pe de altă parte, aceea a limbajului, care devine un amestec mai mult sau mai puțin temperat de exprimare curtenească, chiar cultă – ca la Cecco, de pildă –, alături de vorbire poporană, cu inflexiuni locale și lexic cotidian.

În „Sofisme & alegorii, bazaconii…“ exista insa si un alt sens al vopsitului cu acril fara de care imaginea poeziilor lui Radu Enache ar fi complet neinteleasa, un palimpsest la urma urmelor indescifrabil. La inceput, naratorul isi exprima, ironic, regretul de a nu-si fi publicat volumul „dupa 1900, pe la amiaza“.

Nu poți să scrii poezie fără talent, cum nu poți să faci artă fără talent, nu poți să faci sculptură fără să te antrenezi îndelung în asta. Nu poți să pictezi fără să ai talent. Sau să cânți. Așa e și la poezie. Oamenii gândesc poetic, gândesc artistic, însă doar unii dintre noi pot să ia poezia și să le-o arate celorlalți. Este simplu, e o chestiune de talent. Ai sau n-ai acest talent, declara Ioana Nicolaie într-un interviu.

Poetă, dramaturgă, eseistă, memorialistă și militantă americană extrem de apreciată, Maya Angelou s-a născut în St. Louis, Missouri, în 1928. Deși Angelou a avut o carieră prodigioasă ca actriță și muziciană, fiind totodată și prima regizoare de culoare de la Hollywood, imensa recunoaștere internațională de care s-a bucurat se datorează celor șapte volume autobiografice, dintre care cel mai notabil este primul, I Know Why the Caged Bird Sings (1969). Ca militantă pentru drepturile civile, Angelou a lucrat pentru Dr. Martin Luther King Jr. și Malcolm X. În 2010 a fost decorată de către președintele Barack Obama cu Medalia Prezidențială a Libertății, cea mai înaltă distincție civilă din S.U.A., în timpul vieții fiindu-i acordate peste 50 de titulaturi onorifice.

Sunt convins, si aceasta convingere mi s-a nascut candva in suflet, ca tiparul unor modele cosmice se gaseste pe pamant, in animale, in plante si in noi, varianta superioara si, totodata, limitata a vietii. Acest gand ca modele cosmice au calatorit fie pe unda de lumina, fie pe fluxuri de energie m-a facut sa ma gandesc intr-un alt registru, in afara celui care tine de fizica, la oglindiri si raspunsuri, la reactie si contrareactie. Nu ma refer doar la miscare, la timp, la modelele purtate de animale pe blana, pe piele sau pe cochilii si la simetrie. Apoi, nevoia de ordine este universala. Ordinea este o aspiratie, este ca o foame substantiala a dezordinii, tot asa cum sufletul tanjeste dupa Dumnezeu, chiar daca noi Il inlocuim mereu cu altceva, crezandu-L prea departe ori insuportabil de discret. In locul Lui, iubim oameni, animale, fapte, patimi, puncte de vedere si rude, copii si parinti. Unii iubesc amintirile, altii traiesc pasiuni pentru ce vor face candva, intr-un timp mai apropiat sau mai indepartat. Unii, neavand regasiri in afara si nici impliniri, se iubesc pe sine si tot acolo se si ratacesc.

„Sarx este cel mai original volum de poezie pe care l-am citit în ultimii ani. Deși, paradoxal, originalitatea lui George State ține mai degrabă de interpretarea (traducerea/trădarea) unei partituri complexe decît de scrierea ei. Sarx intră în conversație cu o tradiție ilustrată de la Ezra Pound și T.S. Eliot pînă la Don Paterson și Sam Riviere, dar absentă pînă acum din literatura română. Conceptul cărții stă în testarea poeziei române contemporane prin ipoteza acestei tradiții – pînă la punctul de rupere. Precum personajul lui H.G. Wells din Mașina timpului, George State a călătorit în trecutul și în viitorul poeziei și s-a întors cu șapte obiecte fantastice – cele șapte secțiuni care compun Sarx. Cheia volumului stă în versul „Clasicii pot consola. Dar nu destul“. Într-adevăr, nu destul: e nevoie de îndrăzneală și de forță pentru a-i transforma pe clasici în autori contemporani care să vorbească limba noastră, oricît de stranii le-ar rămîne vocile.”

Mihai Iovănel

„Surfing printre zei vechi și oameni noi, peste cartiere și morminte fără vîrstă. O odisee literară ca o plutire îndelungată, cînd din interiorul unei corăbii sofisticate, cînd pe o placă de surf bine stăpînită. Un tangaj lingvistic. Un auto-Babel istoric, temporal, stilistic, tematic. Din val în val. Din limbaj în limbaj. O negare și o căutare, simultan, a sarx-ului (real și poetic) ca a Graalului. Sarx este în felul ei o carte experimentală și performativă, în care autorul stă la intersecția a tot ceea ce cunoaște și iubește din literatura lumii, încercînd să creeze o viață comună pentru estetici și voci complet diferite. O carte scrisă din miezul acelei mari intimități cu senzorialitatea și carnea cuvintelor pe care numai maeștrii traducători o pot cunoaște în această viață.”

Svetlana Cârstean