Poezie & Teatru

„Sarx este cel mai original volum de poezie pe care l-am citit în ultimii ani. Deși, paradoxal, originalitatea lui George State ține mai degrabă de interpretarea (traducerea/trădarea) unei partituri complexe decît de scrierea ei. Sarx intră în conversație cu o tradiție ilustrată de la Ezra Pound și T.S. Eliot pînă la Don Paterson și Sam Riviere, dar absentă pînă acum din literatura română. Conceptul cărții stă în testarea poeziei române contemporane prin ipoteza acestei tradiții – pînă la punctul de rupere. Precum personajul lui H.G. Wells din Mașina timpului, George State a călătorit în trecutul și în viitorul poeziei și s-a întors cu șapte obiecte fantastice – cele șapte secțiuni care compun Sarx. Cheia volumului stă în versul „Clasicii pot consola. Dar nu destul“. Într-adevăr, nu destul: e nevoie de îndrăzneală și de forță pentru a-i transforma pe clasici în autori contemporani care să vorbească limba noastră, oricît de stranii le-ar rămîne vocile.”

Mihai Iovănel

„Surfing printre zei vechi și oameni noi, peste cartiere și morminte fără vîrstă. O odisee literară ca o plutire îndelungată, cînd din interiorul unei corăbii sofisticate, cînd pe o placă de surf bine stăpînită. Un tangaj lingvistic. Un auto-Babel istoric, temporal, stilistic, tematic. Din val în val. Din limbaj în limbaj. O negare și o căutare, simultan, a sarx-ului (real și poetic) ca a Graalului. Sarx este în felul ei o carte experimentală și performativă, în care autorul stă la intersecția a tot ceea ce cunoaște și iubește din literatura lumii, încercînd să creeze o viață comună pentru estetici și voci complet diferite. O carte scrisă din miezul acelei mari intimități cu senzorialitatea și carnea cuvintelor pe care numai maeștrii traducători o pot cunoaște în această viață.”

Svetlana Cârstean

O antologie nepretuita, mica - asa cum atomul care poarta in el o lume este mic -, dar care ii consolideaza lui Louise Gluck locul printre marii poeti ai timpului nostru. Aceste retete de iarna ofera hrana pentru spirit si suflet, cu ingrediente care tin de natura vietii si a timpului. - Chicago Review of Books

Schopenhauer spunea că „dacă viața noastră n-ar avea sfârșit și ar fi fără durere, poate că nimănui nu i-ar veni în minte să se întrebe de ce e făcută lumea așa cum e făcută”. În răspăr cu majoritatea formulelor poetice ale momentului, poezia lui Paul Gabriel Sandu ne propune o dantelărie lirică barocă, pe alocuri lapidară și contradictorie despre de ce e lumea făcută așa cum e făcută. Volumul e ancorat într-o tipologie rară de Gedankenlyrik cum nu s-a mai scris în limba română, adusă în contemporan și universalizată. Lectura poemelor are forță, ritm și devine pe alocuri amețitoare. „Lumea dez-chipuită“ a acestor poeme ne poartă într-o călătorie cu accente suprarealiste, în care nimic nu e ceea ce pare a fi. Eleganța scrisului provine din sacadarea unor gesturi neterminate și a unor trăiri în care unica miză este găsirea celuilalt. În anatomia intimă a acestei poezii, autorul folosește formule diferite, pe care le dinamitează din interior, combinând elemente ale cotidianului cu teme abstracte problematizate cu mare virtuozitate inter-textuală de la îndrăgostire la pierdere, blasfemie și geneză. Nu am mai citit o poezie dedicată cărnii „proaspăt culeasă din creștet” care să se asemene așa de tare cu tușele sălbatice, tragice și sincopate din pictura expresionismului german, temperate pe alocuri de umor, rimă, ironie și joc fantast. O carte insolită care sper să fie savurată la adevărata ei miză. - Miruna Vlada

Carmen-Maria Mecu este doctor în psihologie, psihoterapeut formator P.E.U., cadru didactic asociat Universitatea din Bucureşti, competențe în psihoterapie experiențială şi a unificării, psihodramă, consiliere experiențială, consiliere cognitiv-comportamentală, învățare experiențială şi consiliere educațională.

În 1986 apărea la Editura Dacia volumul Commentarius perpetuus (parabole), un dialog poetic între Mircea Ivănescu și Rodica Braga. După cum o sugerează chiar metafora unui perpetuum mobile, colaborarea dintre cei doi poeți a continuat și după publicarea cărții, a „perpetuat”, dând naștere unui al doilea volum, publicat la Editura Imago în 2003. Ediția de față își propune să restituie istoria acestui schimb de idei și versuri, întâi între Mircea Ivănescu și Mircea Braga (căruia îi solicita subiecte de poeme), mai apoi între Mircea Ivănescu și Rodica Braga, prinsă la rândul ei în mișcarea de pendul a „parabolelor”.

T.S. Khasis (pseudonimul lui Sergiu-Tudor Cașiș) s-a născut pe 22 ianuarie 1975, în Lipova, județul Arad. A absolvit Liceul Industrial „Atanasie M. Marinescu” din Lipova, în 1992. În 2003 a debutat editorial cu Farmacia cuvintelor, la Editura Viața Arădeană. În 2005 i-a apărut volumul Arta scalpării (Editura Vinea), nominalizat la Marele Premiu Prometheus – Opera Prima, reluat, cu cîteva poeme inedite, în pe datorie (Editura Casa de Pariuri Literare, 2011). Este laureat al Premiului Euridice (2006), Premiul Uniunii Scriitorilor din România, filiala Arad, pentru debut. În noiembrie 2008 a primit o bursă de creație de un an din partea revistei Observator cultural. În 2015 i-a apărut la Casa de Editură Max Blecher volumul aparenta naturalețe a vieții.

Antologie și traducere de Adam J.Sorkin și Ioana Ieronim Este în stilul expresiei depline, mature a acestui poet puterea de a „spune” ce are de spus în mai multe tonalități deodată, apăsând pe mai multe clape cu o singură mișcare a mâinii îndelung exersate, fără a rupe unitatea fundamentală a emisiei lăuntrice. Creator al unui spațiu literar existențial distinct și original, străbătut de mari tensiuni, Florin Mugur s-a constituit din ce în ce mai limpede ca o personalitate proeminentă a poeziei române contemporane.

O parte dintre poemele lui Traian T. Coşovei, precum cele din Ninsoarea electrică, aveau magnetismul psihedelic al poemelor lui Vancu, ca şi o parte din cele ale lui Mircea Cărtărescu, de la care moşteneşte uneori o visceralitate acidă, fără nevroza sa barocă. În poezia lui Radu Vancu se bea paharul până la fund, cu drojdie cu tot, cu o sete devastatoare. În mod cert,etilograffitiurile sunt scrise cu unghiile de la mâna stângă direct în venă, fără înlocuitori, marfă de cea mai bună calitate, care nu înşală când trebuie să ucidă. Ai sentimentul – citind poezia lui Radu Vancu – că el poate merge oricât de departe şi că, spre deosebire de ludicul etilic al poeziei lui Ion Mureşan, ceva în această poezie îţi deschide porţile unei bolgii; că poetul, asemeni unui şaman, a pătruns pe poarta Infernului, fără a mai găsi calea de întoarcere; şi că acest Infern este magnific,că se lasă contemplat la nesfârşit, cu aceeaşi aviditate cu care îi trăieşti stările, şi el seamănă perfect cu propria ta viaţă şi cu oraşul în care trăieşti.

De la primii săi pași în ale scrisului, Vasile Gribincea a beneficiat de clauza tânărului poet cel mai favorizat – câștigă olimpiade la română; este invitat să vorbească la lansări de carte; susține rubrici la Contrafort și Revista Literară; publică versuri la Vatra, Familia, Orizont ș.a.; nu în ultimul rând, editorul îi cere manuscrisul volumului de debut.

„Fetița strigă-n pahar este vârful poeziei Norei Iuga până azi și una dintre cărțile de versuri cele mai puternice pe care le-am citit în ultima vreme. E ca un șrapnel care-ți explodează în față, împrăștiind așchii, cioburi, bucăți brute de metal, de memorie, de creier, de citate, de orice material potrivit să-ți scrie pe piele sentința unei fragmentate, ultragiate frumuseți. La un pol al cărții este Chagall, la celălalt, Lorca. Între ei, tensiunea poeziei ajunge supremă, azvârlind în jur, ca un pulsar, materia în naștere a cruzimii și-a extazului vieții. Intertextul, copilăreala și rimele voit stângace sunt semnul unei regresii către miezul imaginarului, acolo unde poezia nu mai poate fi deosebită de magie. Depănușată de ludic, cartea Norei își arată cruzimea esențială, arzând periculos și fragil ca un diamant. Cartea crește pe parcurs, adăugând imagini după imagini de foarte precisă poezie, ca sclipirile unui scalpel, ca să ajungă în final o revelație.” Mircea Cărtărescu

„În această lume care se scufundă din ce în ce mai mult în violenţă, în această lume care se învârte din ce în ce mai repede fără să ştie unde se află orizontul salvator, tandreţea este aproape o formă de rezistenţă culturală. Tandreţea şi corolarele ei – dragostea, visele şi poezia – sunt ferestre ale fericirii la îndemâna noastră. Trebuie doar să ne oprim puţin, să ne distanţăm o secundă, să coborâm o clipă din caruselul nebun al vieţii de zi cu zi şi să respirăm... Să respirăm aerul binefăcător al dorinţei şi al imaginaţiei. Tandreţea ne poate învăţa multe despre noi înşine şi despre cum ne lăsăm uneori prea uşor înghiţiţi de nebunia lumii.“ — MATEI VIŞNIEC

Matei Vișniec crede în rezistența culturală, în forța cuvântului, în capacitatea literaturii de a capta mai bine decât orice altă disciplină contradicțiile ființei umane şi ale lumii în care trăim. Între două țări, între două culturi, între limba română şi cea franceză, între Bucovina sa natală şi Festivalul de teatru de la Avignon, Matei Vişniec circulă, practică jurnalismul cultural, trece de la un gen literar la altul, caută şi experimentează cuvântul sub semnul unui ideal care ține de umanism, de frumos şi de spiritul critic.

Antologie alcătuită și îngrijită de Teodor Dună

„Această antologie cuprinde o selecție din poeziile publicate de Matei Călinescu, precum și din ineditele care mi‑au fost puse la dispoziție de doamna Adriana Călinescu. Textele sunt selectate din volumele Semn (1968), Versuri (1970), Umbre de apă (1972), Tu: elegii și invenții (2004) și reprezintă aproape două treimi din totalul poemelor edite. Din cele aproximativ 140 de inedite, am ales 24 de titluri, la care se adaugă câteva poeme publicate în reviste.“ — TEODOR DUNĂ

Marius Marian Şolea – născut în 11 octombrie 1974, în Bucureşti. Licenţiat în Drept şi Administraţie Publică, Teologie şi Arte plastice. Din 1994, colaborator al unor instituţii de presă şi reviste culturale, dintre care TVR Iaşi, Radio Iaşi, Radio Contact Iaşi, Radio România Cultural, Radio Târgu-Jiu, Literatorul, Brâncuşi, Scrisul Românesc, Calende, Convorbiri Literare, Poesis, Hyperion, Viaţa Românească, Luceafărul, Poezia, Contemporanul. Între 1996 şi 2000, preşedinte al secţiunii române a Mişcării Europene, filiala Iaşi. În 2001, redactor şef al săptămânalului Gazeta de Gorj; 2002-2004, editorialist la Radio Tîrgu-Jiu şi Gorjul de azi, cotidianul.ro.

Ediție bilingvă

Cuvânt înainte de Liana Alexandru

„Balada închisorii din Reading, ultima scriere a lui Oscar Wilde, poate fi citită ca o pledoarie pentru înțelegerea complexității naturii noastre, ca o formă de iubire și de libertate.

Azi, când poveștile lui pentru copii sunt traduse în toată lumea și sunt considerate încântătoare, când piesele de teatru sunt un reper al dramaturgiei clasice universale, când Portretul lui Dorian Gray împreună cu paradoxurile filozofice continuă să fascineze deopotrivă publicul larg și profesioniștii artelor, scăpăm din vedere că toate au fost crea­țiile unui om a cărui arhitectură interioară s-a configurat dintr-o imensă suferință.

Balada închisorii din Reading este forma cea mai înălțătoare pe care o putea lua drama ce i-a pecetluit lui Oscar Wilde această suferință: condamnarea la doi ani de închisoare pentru vinovăția de a fi fost el însuși.“ —LIANA ALEXANDRU

După 15 ani, Simona Popescu revine cu un nou volum de poezie. E un prim motiv de bucurie. Al doilea e dat de șansa oferită cititorului de a se (re)întîlni cu frapanta sa originalitate. Avînd certe rădăcini în volumele ei anterioare, imaginarul naturii ajunge în ,,Cartea plantelor și animalelor" la desăvîrșire, într-o structurare savantă, subtilă și îndeaproape supravegheată. Cu precizarea imediată că e un imaginar al naturii aparținînd unei poete care vine din cultură și care a citit cărțile care o glorifică, a văzut tablourile și filmele care i-au fost consacrate, a ascultat muzica dedicată temei, de unde dimensiunea culturală a volumului. Un volum care, pe de o parte, celebrează felurimea lumii și a sonorităților sale, iar, pe de altă parte, înscenează vulnerabilitatea existențială și etică a omului, propunînd, sub un titlu aparent atît de simplu, o complicată ecologie a eului.

Selecţie şi prefaţă de Gabriel Liiceanu

„Mircea Ivănescu a reuşit să împingă cuvintele într-un teritoriu care părea să le rămână inaccesibil: teritoriul clipei, al atomului temporal, al părţii aceleia de timp care rezultă la capătul ultimului gest de disecţie imaginabilă în fluxul trăirilor noastre. Nimeni, la noi, nu a dat – în deplină discreţie – un relief mai teribil clipei ce trece, investite de cearcănul sufletului nostru. Nimeni, cred, nu a reuşit mai bine ca el să pună în scenă atomii trăirilor noastre.

«N-am tăiat eu poezia română în două», spune la un moment dat, cu modestia lui jucată, Ivănescu. Dar adevărul e că a tăiat-o, aducând-o în punctul din care, în modernitate, expresia sensibilităţii noastre s-a reconstruit integral.“ (Gabriel LIICEANU)

Jalāl ud-Dīn Rūmī este unul dintre cei mai cunoscuti maestri sufi din toate timpurile. Supranumit uneori si „Sultanul Iubirii”, Rūmī a fost o personalitate complexa: poet, jurist, carturar al Islamului, teolog si mistic, fondator al ordinului Mevlevi (cunoscut si ca „ordin al dervisilor rotitori”, datorita adeziunii adeptilor sai la practica ceremoniei spirituale Sama – ritual complex care include cantul, dansul initiatic si o suma de alte practici interne).

Fire aventuroasă şi boemă (practicând însă boema ca pe o soluţie existenţială într-o lume sordidă şi închistată), Mariana Marin nu a fost în primul rând mandatara unui spirit de vigilenţă civică. Poezia ei pasionată şi subiectivă nu vine pe strunele disperării colective, nu este o ieremiadă patetică, ci mărturia uneifiinţe care se vede smulsă şi risipită din realitatea propriei existenţe. Într-un timp în care atâţia şi-au extirpat fibra morală, au fost delatori sau şi-au înfipt capul în nisip aşteptând să treacă primejdia, Mariana Marin a scris, punându-şi tot timpul, împreună cu cititorul ei, capul pe ghilotină. Rare au fost versurile atât de directe, atât de răspicat opozante din acei ani şi încă mai rară a fost această manieră de a vorbi despre lagărul existenţial al epocii din perspectiva unui poet damnat. Numai un astfel de om şi de poet ar fi reuşit (ca Virgil Mazilescu înaintea ei) să împace atâta timp dereglările masive provocate de boală, angoasă, puseuri autodestructive, cu acea luciditate saturniană ce poate face dintr-un poet o torţă. - Claudiu Komartin

Rolf Bossert s-a născut la 16 decembrie 1952, la Reșița. A absolvit cursurile de limbi germanice la Universitatea din București. Între anii 1972 și 1974 face parte din gruparea literară „Aktionsgruppe Banat” din Timișoara. A debutat editorial în 1979 cu volumul de poeme Siebensachen. În 1984 publică, la Editura Dacia, neuntöter. Figurează în câteva antologii de lirică germană din România, printre care în Vânt potrivit până la tare. Se stabilește în Germania de Vest în decembrie 1985. La 17 februarie 1986 se sinucide, la vârsta de 33 de ani. Postum, îi sunt publicate mai multe volume de poezii. În România, a apărut antologia bilingvă Ich steh auf den Treppen des Winds. Ausgewählte Gedichte 1972-1985 / Stau pe treptele vântului. Poeme alese 1972-1985, în traducerea Norei Iuga, Editura Institutului Cultural Român, 2008.

Corpuri distruse de război – și corpuri distruse de boală: asta documentează poemele Hristinei Doroftei. Ce găsește cu precădere hipnotic e vocea umană care continuă să vorbească din aceste corpuri chiar și atunci când ele sunt distruse, ba chiar și după ce distrugerea s-a petrecut. Poți distruge un corp – dar nu poți distruge umanul care îl locuiește. Fiecare pagină din cartea Hristinei Doroftei stă mărturie pentru asta. Așa cum stă toată poezia adevărată. - Radu Vancu

Arthur Suciu nu vine în poezie de nicăieri. Multe din fragmentele volumului Cel care așteaptă (și nu numai de aici), deși n-au fost citite astfel, sunt poezie. Aici avem de-a face însă cu un text care se livrează ca atare – și care, formal, dă iluzia poeziei. Căci despre iluzie, insidios, volatil e vorba.

 Labirintul cu maci (…) scriu cuvinte-amestecate, ți-am născut un labirint, roș aprins plin de păcate, cu maci fresh să mi-te-alint. I.G. | 27 Dec ’22, București

O piesă despre blocajele identitare pe care le purtăm în noi fără să știm, despre traumele transmise la nivel intim și politic de la o generație la alta, despre tensiunile pe care le avem cu România și, în același timp, despre imposibilitatea de a ne rupe definitiv în momentul în care decidem să plecăm, despre nevoia de libertate, incapacitatea de adaptare, neputințe, lașități, iubiri sufocate de contextul social-politic, familii destrămate, familii care înăbușă autenticitatea celor care ies din tipar, despre lupta continuă de a te desprinde de tot acest bagaj și de a trăi în acord cu tine într-o societate care îți interzice să o faci.

”Cel puțin o dată pe deceniu apare câte o carte (de regulă de teorie literară) care ne anunță că poezia a murit. Constantin Buduleci ne demonstrează empiric, cu ardelenească temeinicie, contrariul: poezia e la fel de vie ca întotdeauna – și încă mai are forța de a contrage în sine destinul unei întregi comunități. Se poate rezuma în poezie, așa cum o face remarcabil Buduleci, destinul unui întreg oraș, de la fondare până azi. Cu toate revoluțiile & războaiele majore prin care a trecut. Cu puzderie de detalii & anluminuri, ca-n covoarele Cisnădiei pe care o descrie îndrăgostit. (Îndrăgostit deopotrivă de oraș – dar și de poezie.) Monografie lirică a unei comunități, cartea lui Constantin Buduleci e așadar și un manifest despre forța vitală a poeziei. Și merită salutat ca atare cu toată căldura.” - Radu Vancu

Contine un dosar critic si o fisa biobibliografica Volumul cuprinde o selectie din operele lui V. Alecsandri, Ostasii nostri (Balcanul si Carpatul, Penes Curcanul, Sergentul, Capitanul Romano s.a.), Doine (Doina, Strunga, Andrii Popa, Baba Cloanta s.a.), Lacramioare (Steluta, Pe mare, Adio, Lacramioare s.a.), Margaritarele (Desteptarea României, N. Balcescu murind, Banul Maracina s.a.), Pasteluri (Serile de la Mircesti, Iarna, Oaspetii primaverii, Concertul în lunca s.a.), Legende (Dumbrava Rosie, Dan, capitan de plai, Legenda rândunicai s.a.). Pentru V. Alecsandri lumea este în primul rând aspect: aparitie nezarita a ochiului atent si mintii curioase. El se realizeaza mai ales in balade, in legende si in pasteluri.

„În teatrul lui Mihail Sebastian nu poți vedea nimic din ceea ce ar fi menit să dea clasicitate, spirit și autenticitate durabilă literaturii noastre dramatice; dar poate că nimeni nu s-a gândit să le caute acolo unde era altceva de aflat: în aceste comedii simple și juste, scrise de un condei salubru și fermecător, nădăjduiești cu modestă ambiție să găsești repertoriul meritoriu al spectacolelor comune.” Ion NEGOIȚESCU

„Fără să pună probleme de mare gravitate intelectuală, teatrul lui Sebastian nu cade nici în ușurătatea teatrului searbăd, convenţională a teatrului comic bulevardier. După teatrul mitic al lui Lucian Blaga, după teatrul de problematică a cunoașterii experimentat în diverse forme de Camil Petrescu, teatrul evazionist de esenţă lirică al lui Mihail Sebastian, alături de piesele lui G. Ciprian și G.M. Zamfirescu, reprezintă o contribuţie esenţială la configurarea dramaturgiei noastre dintre cele două războaie.” Cornelia ȘTEFĂNESCU

„de la un timp, în fiecare zi de joi, în zona de corp, unde nu e nimic, îmi apare mama. seara, își dezbracă ochii, încet, e nevoie să aștept. e o mamă tristă de pe vremea oamenilor mari. poate nu este reală. durerea îmi va spune. are o voce de film și țipătul ei de pasăre limpede e fix în mijlocul universului. în fine, eram mici și aveam nevoie de frumusețe, de promisiuni, aceste forme simple ale extazului. (...)”

Poeziile de fata nu se inscriu in curentul general amintit, constituind, in mare masura, o exceptie in contextul literar actual. Exceptia ar consta in aceea ca autorul de aici nu se lanseaza in poeme de mari dimensiuni si cu mari pretentii, ci cultiva poezia directa, simpla, cu o larga adresabilitate, in forme de o concentrare maxima, detinand intre altele arta (fiindca, fara indoiala este vorba de o arta!) de a sti sa se opreasca la timp, exact in clipa in care a realizat ca mesajul nu mai are nevoie de conotatii suplimentare, altfel spus in momentul cand ideea pe care a imbracat-o in vers a fost/este pe deplin conturata. - Florentin Popescu

Cuvânt-înainte de Mircea Muthu

Imagine copertă: Johannes Plenio; Coperta: Miruna Munțiu Rădulescu

Scări și capcane, antologia poetului echinoxist Iustin Moraru, a fost imprimată în același an cu Nectarul clipei (2020). În ambele ipostaze poetice sunt resuscitate amintirea părinților, înstrăinarea de casa familială, imaginea abstractă și totuși prezentificată a iubitei, dar mai cu seamă relația autorului cu Divinitatea, toate acestea prelungindu-se și acum, în Lumina din înserare. Reîntâlnim aici anamnesis-ul poetic într-un „întreg ritual de întoarcere”, de unde rezultă o veritabilă lirică de purificare dramatică a sinelui ce unifică, în integralitatea lor, poemele țesute din interludiile accentuat autobiografice. (MIRCEA MUTHU)

Iustin Moraru oferă, în noua lui antologie, o imagine a scrisului său liric accentuat confesiv, cu note de patos sentimental, pe care le temperează sub semnul acelei reverii blânde care dădea tonul primelor sale poeme. (ION POP)

Iustin Moraru este un poet din tipologia acelor scriitori rari, deosebiți, care își câștigă un statut înalt și o recunoaștere critică remarcabilă, printr-o operă relativ restrânsă, alcătuită din puține cărți, însă de certă valoare. (AURELIU GOCI)

Filonul de aur al poeziei există, ca tezaur de taină, în fiecare dintre noi. Așteaptă să fie descoperit, adus, din adâncuri, la lumină și trăit.

Eu nu fac altceva decât să ridic puțin vălul de nori plutitori peste cerul tău interior. Fiind martor treaz și atent la propriul miracol, notez câte ceva din ceea ce văd, simt sau îmi imaginez, asumându-mi călătoria. Fiecare cuvânt, fiecare imagine devine o posibilă poartă spre cântecul, netrăit încă, din sufletul tău nemuritor, avid de noi experiențe.

Îngăduie-ți și tu această aventură continuă în necunoscut, oferă-ți bucuria propriilor revelații. Intră astfel în rezonanță cu marea simfonie a lumilor din nevăzut, care ne structurează ființa și așteptarea. (IUSTIN MORARU)

Volum apărut la aniversarea a 70 de ani ai autorului

Pe copertă: Ion Barbu, ROZAPIN. O instalație artistico-horticolă (artFORest 2022, Dosul Gârciului, Sângeorz-Băi)

Tăietura versurilor nu e atât de vehementă, Mircea Bârsilă etalând un simț aparte al apocalipticului și promovând imaginarul la modul catastrofic. Subtilitățile și nuanțele își pierd delicatețea în limbajul său frust și imperativ, explodând ca niște evenimente și ținând nervul poetic într-o continuă flamă. (AL. CISTELECAN)

Mircea Bârsilă sparge așa-zisa „monotonie a realității”, mitologizând și sacralizând în marginea acesteia în poeme convingătoare, în care textualismul stă alături de suprarealism, după cum „reflecția” stă alături de ceea ce s-ar putea numi obscurități ale sufletului colectiv. (DAN CRISTEA)

Mircea Bârsilă scrie o poezie ca un curs de apă adâncă, de amplă respirație și temerară imagistică. (VALERIU CRISTEA)

Echilibrul său moral se transmite discursului liric, eliminând în mare măsură terificul excesiv ca și grandilocvența care marcau ruralismul turbulent al deceniilor șapte și opt. Senzualitatea devine dureroasă, iar durerea se sensualizează prin plenitudine existențială, care nu mai simte nevoia de a recurge, în cele mai bune texte, la aparatul violent deformator. (GHEORGHE GRIGURCU)

În definitiv, la Bârsilă, este același naturism ca la Ion Cristofor, într-o notă mai elaborată, mai amplu orchestrată, mai senină (ceea ce îl îndepărtează încă o dată de tensionatul Fundoianu). Dacă este un clasic care ar trebui citat aici, acesta e Blaga, într-o „sinteză” a tânărului din Pașii profetului și a celui din poeziile (aproape) postume. (NICOLAE MANOLESCU)