Poezie & Teatru

Premiul Nobel pentru Literatură 2020

Poeziile lui Louise Glück surprind prin faptul că se opun antologării. Cu fiecare nouă carte, dorința de a lăsa în urmă ceea ce a fost a devenit tot mai puternică, privirea ei fixându-se asupra lucrului neimaginat. A inventat o formă care să răspundă acestei nevoi, secvența de poeme de dimensiunea unei cărți, ca un peisaj văzut de sus, un roman cu lacune care se deschide către ceea ce nu poate fi exprimat. Elementele reiterate, dar transfigurate la nesfârșit în acest peisaj, Persefona, un fag roșu, o mamă, un tată și o soră, o grădină, un soț și un fiu, un cal, un câine, un câmp în flăcări, un munte, apar și reapar cu insistență, cu energia întunecată a inevitabilului, străbătute de aspectul luminos al lucrurilor nou create. De la bun început și până la ultimul poem, vocea lui Glück ne-a vorbit cu o simplitate înșelătoare, versurile fiind atât de clare, încât „nu vedem profunzimile ce intervin“.

Singură, privind cum răsare luna:

în noaptea asta, un cerc perfect,

ca un ochi de femeie admirând belșugul.

Nu va fii niciodată mai mult de atât.

Deasupra străzii pustii, imperfecțiunile

mascate de noapte.

Să citești toate aceste volume unul după altul înseamnă să înțelegi paradoxul care guvernează o viață trăită în trup și munca smulsă acestuia, unul sortit să moară, cealaltă să dăinuie.

„Această antologie a doamnei Glück, care acoperă întreaga sa carieră, este un eveniment major, poate chiar cel mai important al anului... Laolaltă, aceste volume compacte au coerența unui mare roman și o intensitate morală zdrobitoare. Ele dezvăluie o minte flexibilă și acuzatoare, care

interoghează nu doar propria viață, ci și natura senzuală și politică a lumii care se învârte în jurul ei.“ - Dwight Garner, The New York Times

„Antologia lui Glück este o carte mare scrisă de o poetă care apreciază, mai presus de toate, intensitatea exprimării, sobrietatea sentimentelor și precizia limbajului... [Ea este] una dintre cele mai emoționante poete ale epocii noastre... Inovația lui Glück, în cele mai bune poezii ale sale din perioada de început, a fost aceea de a împrumuta stilul american cel mai cool și de a-l aplica celor mai serioase teme: ea era o obiectivistă a emoțiilor... Această voce nu va dispărea niciodată.“ - The  New Yorker

Louise Glück (n. 1943-2023) a fost una dintre cele mai importante voci ale poeziei contemporane. A scris paisprezece volume de poezie, două volume de eseuri și un roman. Louise Glüück a fost laureata celor mai prestigioase premii literare de peste ocean și din Europa: Premiul Nobel pentru Literatură 2020,

Premiul Tranströmer 2020, National Humanities Medal 2015, National Book Award 2014, Premiul Bollingen 2001, Premiul Pulitzer 1993, National Book Critics Circle Award 1985.

Culese si traduse de Rabindranath Tagore

Poetul Kabir, cunoscut mistic indian, socotit sfânt, este una dintre cele mai interesante personalități din istoria misticismului indian. El a influențat prin activitatea și scrierile sale numeroase generații de credincioși din diverse religii, dar și intelectuali vrăjiți de profunzimea ideilor lui și de măiestria scriiturii sale.

Kabir se remarcă prin originalitatea și îndrăzneala sa, prin aversiunea argumentată față de toate religiile instituționale și practicile religioase, susținând că uniunea cu Divinul se realizează prin bucurie, nu prin ritualuri și austerități trupești.

Versiunea cântecelor lui Kabir prezentată în cartea Cântecele lui Kabir i se datorează lui Rabindranath Tagore, care a interpretat viziunea și gândirea lui Kabir prin propriul geniu mistic. Compozitor și dirijor virtuoz, dar și țesător măiastru, Kabir împletește în versurile sale filosofia cu bucuria vieții simple, formulele religioase ale vremii sale cu întâmplările mărunte, dar savuroase, ale cotidianului, reflecția înaltă cu frumusețea percepută prin toate simțurile. În această viziune largă asupra Universului, orice experiență și orice ființă devin vehicul al relației cu Divinul, prezent peste tot și în toate.

Capodoperele nu ne cer să le iubim, dar cu siguranță ne cer să le citim. Vă recomandăm seria „100 DE ANI DE CARTE ROMÂNEASCĂ“, lansată în anul în care editura noastră împlinește 100 de ani. Lectură plăcută, dragi cititori! - Nicolae Manolescu

Viviana Pantazică (n. 2002, în Pitești) a absolvit Facultatea de Automatică și Calculatoare, Universitatea Politehnica București, unde urmează în prezent un program de masterat. În adolescență a fost inclusă în trei antologii ale Editurii Arthur, în urma câștigării concursului național „Locuiește în poveste”. Scrie articole pentru revista Dilema. A publicat prima dată poezie pe platforma „O mie de semne”, în 2023. Face parte din grupul de scriere creativă „Liternauții” și este inclusă în antologia de poezie cu același nume, coordonată de Ioana Nicolaie, Editura Paralela 45, 2025.

Viviana Pantazică despică literar firele realității ca să scoată din ele sens, frumusețe și cunoaștere. Cum anume? Printr-o poezie care preia melancolia de tip elegiac ca s-o grefeze pe apartamente de bloc din mileniul trei, pe drumuri cu metroul, pe anxietăți generaționale, pe scrolling-ul de rețea, pe diferența de gen, pe iubirea conservată în foldere cu imagini, pe sentimentul de irealitate produs de tehnologie, pe nevoia de situare într-o lume postumană. Autoarea se specializează în AI, deci nu-i sunt deloc străine noile granițe ale speciei. Care-a fost cel mai poetic moment de la întâlnirile Liternauților, grupul de tineri scriitori din care Viviana Pantazică face parte? Când poeta ne-a arătat robotul la care tocmai lucra. Îl ținea pe birou și nu era mai mare decât o carte. Avea ochi supradimensionați, hipnotici. Fiindcă văd într-un fel nou, mi-am zis imediat, așa cum o face și literatura ei, care augmentează percepția, dar are și tandrețe, și conectare la problemele timpului, și adevăr. Viviana Pantazică intră în literatură cu un volum excelent, care sper să-și atingă cititorii în felul în care numai cărțile rare o pot face. - Ioana Nicolaie

Savu Popa (n. 1991, Sibiu) este profesor de limba și literatura română și doctor în filologie, în cadrul Școlii Doctorale a Universității „George Emil Palade” din Târgu Mureș, cu o teză de doctorat despre ipostazele teatralității și ale hermeneuticii incertitudinii în poezia câtorva scriitori optzeciști.
A publicat volumele: Ipostaze (Ed. Paralela 45, 2017), Noaptea mea de insomnie (Ed. Cartea Românească, 2018), O cameră fără prize (Ed. Casa de Pariuri Literare, 2021), O hermeneutică a incertitudinii. Incursiuni în poezia lui Aurel Pantea și Ion Mureșan (Ed.
Eikon, 2022), Strigoița (Editura pentru Artă și Literatură, 2023), De-a v-ați ascunselea cu poezia (Ed. Școala Ardeleană, 2023), Rețeaua Subterană (Ed. Cartea Românească-Art, 2024), Povestea lui Samson Bodnărescu. Dintr-o primăvară furtunoasă (Ed. PIM, Iași, Colecția Ipotești, 2024), Arborele îndoielii (Editura pentru Artă și Literatură, 2025). A obținut câteva premii pentru poezie și proză, la festivalurile literare „Marin Preda”, „Al. Macedonski”, „Moștenirea Văcăreștilor”, „Ioan Slavici”, „Nicolae Labiș” etc. A colaborat cu zeci de reviste literare (România literară, Euphorion, Discobolul, Familia, Zona nouă, Steaua, Viața românească, Timpul etc.). Din 2021, este membru al Uniunii Scriitorilor din România, filiala Sibiu.

Eugen Suman (n. 1983) a absolvit Facultatea de Psihologie din cadrul Universității București. Volumul său, Arcuri electrice. Formele de sub piele (2006), a câștigat concursul de debut la Editura Vinea și apoi a fost nominalizat la Premiul „Mihai Eminescu” – Opus Primum. A publicat poezie în antologia In Our Own Words: A Generation Defining Itself și a fost prezent cu poezii, eseuri și literatură în mai multe reviste de cultură upground & underground locale și internaționale. Lucrează de peste 18 ani în publicitate și comunicare. Autorul publică eseuri și literatură și în mediul digital, pe substack-ul propriu: eugensuman.substack.com.

Laus Strandby Nielsen (n. 1944, Aalborg) a debutat în 1970 cu volumul Åhhh!... Kom hurtigt! [Ah!... Vino repede], urmat de alte cărți de poezie, printre care Illustrationer [Ilustrații] (1974), Den sorte væg [Zidul negru] (1987), Mellemrum [Interval] (1999), Kærlighedsdigte m.m. [Poezii de dragoste etc.] (2006), For bagved det du ser er der altid et landskab [Pentru că în spatele a ceea ce vezi se află întotdeauna un peisaj] (antologie, 2024), Idyller [Idile] (2025). A primit în 2015 prestigiosul Premiu Beatrice acordat de Academia Daneză. Trăiește în Faaborg.

Postfață de Lia Bugnar

Ilustrații de Mihail Coșuletu

O abordare inedită a celebrului proces din 1926: actul judecătoresc de naștere al artei moderne

„Procesul intentat de Brâncuși sistemului vamal american acum 100 de ani e considerat actul de naștere al artei moderne. În zilele noastre, capătă neașteptate și iroice înțelesuri... Dincolo de ele, aceasta e povestea mea cu Brâncuși, uitată și regăsită.“ — TATIANA NICULESCU

Să dai senzaţia realităţii, măcar atâta cât natura ne-o dă nouă, fără să reproduci sau să imiţi: asta e problema cea mai importantă a artei din zilele noastre. Să creezi un obiect care să dea, prin propria formă, ceea ce natura a dat în organizarea ei eternă – acesta e scopul pe care-și propune arta să-l atingă. Şi, ca să faci asta, trebuie să intri în spiritul universal al lucrurilor. Tu comprends, Vera?

O antologie a poeziei romanesti contemporane de dragoste Poete si poeti prezenti in antologie: Radu Andriescu, Svetlana Carstean, Dan Coman, Teodora Coman, Mina Decu, Gelu Diaconu, Andrei Dosa, Ligia Kesisian, Catalina Matei, Marian Mihai, Ioana Nicolaie, Florin Partene, Cosmin Perta, Florentin Popa, Robert Serban, Olga Stefan, Elena Stefoi, Mihok Tamas, Razvan Tupa, Mihail Vakulovski, Radu Vancu, Calin Vlasie.

ne ducem mereu spre fântâni ne ducem mereu spre fântâni, cu setea noastră de înalt, suntem precum sfinții nebuni, pătimiri de neîmpăcat (pentru Andreea)

„Toate motivele romantismului european se află în Mihai Eminescu și în poezia lui, care e un întreg univers de idei și imagini, unitar, personal, deși toate ideile și motivele au circulat înaintea lui în aproape un secol de preromantism și romantism.” (Zoe Dumitrescu-Bușulenga)

„Eminescu este unul din cei mai fabuloși iluminați din literatura universală, dacă acordăm vocabulei iluminării aura religioasă care aici i se cuvine. Iar în literatura română nu există natură mai prodigioasă, mai «haotică», mai copleșită de mitos, mai «magnetică». Feeria, gigantismul, somnolaritatea, melancolia cosmică vin dintr-o sorginte tot atât de promițătoare ca și bogăția voluptăților vizionare ale poetului. «Strai de purpură și aur peste țărâna cea grea» sună, intraductibil în vreo altă limbă, prin inerția wagneriană a muzicii sale, sumbrul și vrăjitul vers din Epigonii (1870), care tocmai prin aceasta îi definește poezia.” (Ion Negoițescu)

„…Bacovia nu face literatură. Suferința și expresia ei există contopite; poate la niciun alt poet român poezia nu este trăită într-un asemenea grad…” (Nicolae Manolescu)

„Asemenea unui zâmbet pur, de noruleț alb și pufos, Topîrceanu presoară făina polenurilor peste pălăriile gravității.” (Nicolae Leahu)

„El este reprezentantul cel mai puternic, cel mai complet al gândirii și simțirii românești. El a cântat toate dorințele, el a plâns toate nevoile și necazurile românimii. El a încurajat și a îmbărbătat neamul lui în felul în care acest neam putea mai bine să înțeleagă: a fost vesel, trist, viteaz, cuminte, răbdător, plin de speranță și de credință, glumeț și înțelept ca poporul român însuși.” (Bogdan-Petriceicu HASDEU)

„E uimitor cum acest poet (dublat de un mare traducător) reușește să intereseze și să retrezească aproape întotdeauna, mai ales în momente de criză, de restriște și de uitare (precum cele de astăzi), vocile critice de prim plan din critica românească astfel încât acestea să vibreze pur și simplu prin noi lecturi, noi analize. (…) Când spun toate acestea, mă bazez pe faptul că există deja în critica literară românească și, în mod special, în conștiința populară românească, o tradiție în a-l face mereu actual pe Coșbuc. Metodele sunt, deopotrivă, vechi și noi. Cum vechi și nou e însuși Coșbuc, de fapt.” (Ioan Pintea)

„Discret, învăluindu-se cu pudoare în tăcere, poetul acesta romantic care copilărise în lumea portului și-și avea locuința în preajma gării, a fost pus mereu în prezența plecărilor și a așteptat mereu sosiri, asemeni tuturor acelor oameni tandri («rău iubiți», după expresia lui Apollinaire). Și dacă ar fi să-i găsim înaintași pe acea linie spirituală ce leagă peste spații ar trebui, într-adevăr, să-i numim pe poeții «râsului înlăcrimat»: Corbière, Laforgue, Apollinaire, pe care nu sunt atât de sigur că i-a cunoscut. /…/ De fapt, tematica lui atacă destinul omului modern, păstrând încă urma miturilor ancestrale, resimțind tot așa nostalgia unei naturi cu care nu mai comunică organic și nemijlocit, căutând acordul cu ritmurile pe care singur le-a dezlănțuit și suferind de pe urma superiorității roboților creați chiar de el. O asemenea tematică nu se epuizează repede, când, mai cu seamă, este slujită cu o splendidă capacitate lirică, a cărei noblețe reînvie virtualitățile omului originar, spre a le amurgi numaidecât, imagini rupte și destrămate cu o forță de cataclism. Căci nicăieri în opera sa, cu aparențe atât de paradoxale, Constant Tonegaru nu poetizează ca să poetizeze – nu avea timp pentru așa ceva. /…/ poetul utiliza un întreg calabalâc, o întreagă recuzită, spre a o distruge zgomotos și spre a dezghioca dintr-însa omul în goliciunea lui vegetală.” (Barbu Cioculescu)

„Nişa autohtonă în care Ion Barbu şi-a înscris poezia este una strategică: neimitînd şi neimitabilă, ea îi asigură autorului accesul (şi instalarea) într-o posteritate canonică perpetuă…” (Nicolae Manolescu)

„Cine a citit odată o carte de Grigore Vieru va reveni, cu siguranță, la textele acestui mare poet. Adulții îl vor reciti pentru că descoperă în ele «luminile și umbrele sufletului» (Petru Creția), partea nevăzută a lucrurilor pe care credem că le cunoaștem, profunzimea, frumusețea și înțelepciunea Cuvântului. Copiii – pentru că versurile sale sunt limpezi ca roua dimineții («acest geniu al ierbii/ care e roua»!), au mereu un zâmbet în colțul gurii și te încurajează să-ți crești aripi pentru zbor înalt. Ce nume o fi având magnetul ascuns în poezia vieriană? Talent? Muncă? Dragoste? Noblețe sufletească? Mai degrabă, toate la un loc. Și, bineînțeles, Credința. Toți marii poeți își scriu versurile în colaborare cu Dumnezeu. ” (Vasile Romanciuc)

Reportajul agoniei făcut de Aurel Pantea e unul de o autenticitate inclementă, de o imediatețe de- a dreptul fiziologică. Focalizat acum pe destrămarea ființei, imaginarul lui Aurel, de multă vreme familiarizat cu infernalele, a descoperit seninătatea disperării și a raportului despre ea, dacă nu chiar lumina suferinței. Nu e o plîngere ceea ce el scrie, ci doar o descriere terifiată a agoniei și a anxietății strînse ghem. O parcurgere a ei pas cu pas, ca într-o viziune contemplativă a propriei dezagregări și destrămări existențiale, într-un hieratism agonic. O carte cu adevărat atroce. O depoziție agonică a unui mare poet. - Al. Cistelecan

Dinu Flămând a mizat totdeauna pe starea emotivă, pe emoția care acumulează tensiune și declanșează procesul facerii. O stare care poate fi generată de ceea ce percep simțurile și captează inteligența de-a lungul întregii vieți, de pildă, de o întâmplare bizară, de un amănunt de viață socială, dar și de o idee sau un motiv desprins dintr-un eseu filosofic, de o formulă căzută dintr-o carte de înțelepciune orientală, de cine știe ce descoperire, incitantă imaginativ, din domeniul fizicii sau chiar de un vers sau o imagine sugestivă din textul unui confrate. Cu alte cuvinte, e convins că un poet trebuie să fie curios și atent cu tot ceea ce s-ar putea afla în centrul interogației existențiale care e poezia. - Eugen Negrici

Antologie alcătuită de Teodor Dună.

Artificii de tactică prozodică? Nu, cunoașterea unor principii psihologice esențiale. Sinceritatea, dimpotrivă, e absolută. Ori, mai bine zis absolută este buna ei conviețuire cu o structurare estetică impecabilă. Unii poeți, și nu dintre cei mărunți, văd un zid între candoare și estetic. Igna însă nu. La adăpostul frumosului, el realizează că sinceritatea își poate îngădui să fie totală, nepiezișă, stabilind în cuprinsul cuplului creator–cititor acea desăvârșită încredere care-i secretul eliminării oricărui gând ascuns, oricăror viscerale bănuieli: autorul se predă întreg și în chibzuitele lui versuri nu-i loc pentru prefăcătorie ori șovăieli. Nu există cuadratură a cercului pentru poezie. - N. STEINHARDT 1988

Derulate cu voce „obiectivă“, peisajele-meditații ale lui Vasile Igna insinuează de-a dreptul cu delicatețe schije de angoasă în ceremonia descriptivă, făcând peisajele să vibreze din perspectiva unui lirism existențial panicat, în pofida calmului recitativ. Ceea ce vede el afară e, de fapt, ceea ce e înlăuntrul său. - AL. CISTELECAN 2023

Manasia este poetul care își coordonează inteligența și instinctele în vederea protejării unui eden pe care îl reface din memoria întreținută cu mandale vechi și muzici contemporane, la care se adaugă emoția sa de băiat pur pentru care lumea diversă de sub tălpile omului ar putea fi mai înaltă decît omul. Limbajul său e adecvat noilor eco-teorii, un soi de știință și pasiune a meseriei de observator, care fac din el un preot al esteticii grunge (...). Manasia este poetul mișcării căldurii umane dinspre celulă spre nopțile purpurii ale demenței pe care o saluta cu rece candoare W.S. Burroughs. - Nicolae Coande

„Ești cea mai bună/ dintre toate mamele/ pe care le-am avut”. „Mamele sunt/ ființe perfecte/ și când arată/ de nerecunoscut”. Mamele sunt întotdeauna închise într-o singurătate esențială. Mamele nu sunt absolut niciodată singure. Mamele sunt întotdeauna devastate de oboseală. Mamele nu obosesc absolut niciodată. Pentru mame, „nu există durere pe care/ să n-o poată plimba prin ikea”. Pentru mame, nu există extenuare care să nu poată deveni fericire. Cartea Ancăi Chimoiu documentează, cu o autenticitate sfâșietoare & vindecătoare, această condiție schrödingeriană a mamei: femeia-zepelin, în al cărei suflet încap cel puțin alte două suflete, în al cărei corp încap cel puțin alte două corpuri. O carte de iubit — literal și în toate sensurile. - Radu Vancu

Arthur și Maya nu sunt Daphnis și Cloé, nu sunt nici Tristan și Isolda, nici Abélard și Héloïse. Dar, bineînțeles că sunt. Pentru că sunt Orfanul și Iluzia, Animus și Anima, Reprimarea și Disocierea, Transferul și Contratransferul. Așa se întâmplă când o psihanalistă, eseistă și poetă pornește să scrie un „fantasy” poetic care poate fi, în același timp, și o parabolă psihanalitică și o meditație anistorică/postistorică asupra perechii într-o lume etern cataclismică. În orice termeni am alege să citim fabulosul discurs poetic de față, el ne va trece — mă tem că fără compasiunea terapiei, dar cu frumusețea intenției reparatoare — prin cercul de foc al întrebărilor care ne preocupă dintotdeauna: ce se întâmplă cu Sinele și ce se întâmplă cu dragostea unei ființe care poartă în ea codul autoanihilării. - Ștefania Mihalache

„Rimbaud privește realitatea nu cu ochii unui individ, ci din perspectiva unei subiectivități universale (dar totuși subiectivitate!) a cărei prezență este marcată de linia neliniștită sau îngroșată a formelor și a contururilor care amintesc când de pensulația frenetică a lui Van Gogh, când de caricaturile violente ale lui Goya sau Daumier.” - Octavian Sovian

Colonia fabricii apare la zece ani de la prima ei încarnare (căreia i s-au adăugat acum o mulțime de istorii și fragmente întregitoare) într-o ediție definitivă ce adâncește experiența tulburătoare pe care Moni Stănilă ne-o propune în acest amplu poem de familie în trei părți. O carte-document ce cuprinde povești și monoloage străbătute de un lirism dens, un volum hibrid care încorporează procese verbale, certificate, liste oficiale și fragmente de scrisori în stare să scoată la iveală viața (cu toate tumefierile, duplicitățile, răzvrătirile și melancolia ei) plină de meandre a trei bărbați, din perioada interbelică până în postcomunism. Istoria mică, intimă, placată pe Istoria mare, înaintând zguduită de succesive talazuri politice și sociale. - Claudiu Komartin

„Înțelept, de o înțelepciune prea amară, copilăros, exotic, cu o înclinație spre euforie și entuziasm, înțepându-și singur balonașele acestea roz cu un umor macabru, făcând pe bufonul, urlând de groază, proferând amenințări la adresa lui Dumnezeu pentru cruzimea lui, dar supunându-se judecăților acestuia, credincios și necredincios, creștin și necreștin, martor al crimelor secolului nostru, martor al evenimentelor din ultimele cinci mii de ani, în sânge purtând amintirea cuvintelor pe care regele Solomon i le-a spus, în patul său, reginei din Saba”. - Czesław Miłosz