Poezie & Teatru

Ilustrațiile copertei și din interiorul volumului: Laura Cristina Nicolae

Ἀλχημεία κυττάρων σὲ ἀτελιὲ ζωγραφικῆς/Alchimie celulară într-un atelier de pictură de Liana Sakeliou, traducere în limba română și antologare de Angela Bratsou și Stavros Deligiorgis, antologie bilingvă de poezie (greacă-română).

Ediție bibliofilă, cartea conține o linogravură originală, semnată de artist, în serie limitată de la 1 la 50, imprimată pe plăci săpate manual.

Reeditarea, revăzută și adăugită, volumului Prin închisori și prin libertate, volum distins cu numeroase premii literare, surprinde printr-o ținută editorială elegantă. Puterea Poeziei lui Andrei Novac intră în dialog cu subtilitatea ilustrațiilor relizate de Flavia Lupu, făcând din această carte o carte de colecție.

„Se observă cu ușurință că Novac e un autor deja format, fără bâjbâielile adolescenței literare și fără diletantismele veleitarilor de orice vârstă. Poemele lui sunt în general scurte și concentrate, reflecția fiind încorporată în versurile ca atare, dar nu într-un mod manifest. Surpriza de a-l citi este plăcută, întrucât a scrie o poezie reflexivă fără note discordant-intelectualiste și fără retorism nu e un exercițiu la îndemâna oricui.” Daniel Cristea Enache

„Intensitatea lirică a asumării statutului de literat (de excepție a rostirii) nu îl așază sub semnul unei generații sau promoții literare, ci sub semnul unei geografii literare fericite.” Cornel Ungureanu

Cu o postfaţă de Daniela Şilindean

„Piesele reunite în această antologie se doresc a fi un act de reîmprospătare a memoriei, o încercare de a radiografia această formă sofisticată de utopie care a fost comunismul: oroarea travestită în costum umanist. Iată de ce strigătul meu esenţial în piesa Istoria comunismului povestită pentru bolnavii mintal este «Stalin nu e mort!». Pentru că, în orice moment, noi profeţi, noi «mari» iluminaţi pot să reînceapă oriunde experimentul «celei mai bune lumi posibile» pe spatele a milioane de oameni...” (Matei Vişniec)

Nefiind o literată și trecând peste profesia tehnică pe care o practică, aceea de arhitect, Elena Otilia publică în 2022 cel de-al zecelea volum de versuri. Volumul de debut s-a intitulat Poeme naive și a apărut în anul 2012. Au urmat: Parfum nebun – 2013, De nouă vieți – 2014, Cântec de păpădie – 2015, De m-aș întoarce-n timp – 2016, Ireal paradis – 2017. Tot în anul 2015 debutează cu poezie pentru copii cu volumul Poezii de colorat, volum presărat cu ilustrații pentru colorat, unele dintre ele fiind create chiar de autoare, volum reeditat in anul 2018. În 2018, autoarea publică Alt regat., urmat de Metamorfoza luminii, un an mai târziu, și de Androgin, în 2020. Toate cele zece volume prezintă pe prima copertă câte un tablou semnat de autoare.

Te voi purta printre trăirile, amintirile și visele care m-au făcut omul care sunt astăzi.

Sunt amintiri plăcute care mi-au umplut inima de bucurie, vise care m-au ținut activ sau întâmplări nefericite care m-au învățat cum să trăiesc fericit într-o lume în care nu totul este roz.

În spatele fiecărui gest, a fiecărei acțiuni sau întâmplări se ascunde o învățătură.

Am trăit și am visat, am câștigat și am pierdut, am iubit și-am fost rănit, dar acum trăiesc fără niciun regret.

Nimic din ceea ce trebuie trăit nu va rămâne netrăit și nimic din ceea ce am pierdut nu ne era scris să avem.

Iubirile și decepțiile din trecut sunt doar o amintire, tot ceea ce contează este aici și acum!

„Încleștarea zorilor” este un volum care încearcă să aducă la lumină lupta dintre cele două lumi în care trăim: una reală, palpabilă, cu bune și rele – asupra căreia avem un anumit grad de influență, dar pe care niciodată nu o putem controla în întregime – și lumea fantas-

tică a viselor, o lume în care putem fi cine ne dorim, putem avea pe cine dorim, dar care, la urma urmei, este doar o fantezie.

Odată cu cântecul cocoșului, la ivirea primelor raze de soare, visul nostru moare – o moarte ca o adormire a unei lumi și reînvierea celeilalte. Dar, cu timpul, mintea noastră se încarcă cu amintiri din ambele lumi, făcându-ne confuzi, pentru că visul și realitatea pot fi una sau niciuna...

***

Când amintirile mă năpădesc

În ceață cad deodată;

În care lume te iubesc

Eu nu voi ști vreodată!

„Vechile rosturi înalte ale poeziei erau legate de întinderile memoriei și de ceea ce se află dincolo de vizibil. Astfel, aureolată de prestigiu, poezia apărea în viața oamenilor ca graniță între fragilitatea sonoră a cuvintelor și puterea ce le locuiește de dincolo de limbaj. Relația dintre sacru și poezie era, la un moment dat, într-atât de recunoscută, încât marii teologi știau că doar cei înzestrați cu darul verbului inspirat puteau transmite cu adevărat descoperirile inefabile ale Duhului. 

Poezia doamnei Monica Pillat ni se dezvăluie în această lumină a tradiției cuvântului teofor. E ca o poartă pe care memoria plină de miresme ale vieții o întredeschide spre nevăzut, transfigurând lumea de aici într-o gradină de minunate semne. Nu ne vom întâlni în această carte cu heraldul solemn al transcendenței, ci cu martorul infinit receptiv la prezența lui Dumnezeu printre noi. Călătorie pe fluviul amintirilor, dar și călăuză spre lumina neînserată, poezia pe care ne-o dăruiește doamna Pillat este meditație și reverie, ecou și uimire, caligrafie interioară „pe apa/ Ce poartă încă paşii lui Mesia!” Abisul se convertește în nemărginită îmbrățișare, tăcerile devin oglinzi revelatoare, căutările ating limanul comuniunii. Suntem însoțiți, cu gesturi de adiere lină, pe calea spre Emaus, acolo unde vom recunoaște noi înșine focul iubirii din cuvintele care ne-au fost rostite.”

Bogdan Tătaru-Cazaban

„Născuți între 1972 și 1989 (majoritatea însă, în deceniul nouă al secolului XX), tinerii autori sunt exponenții dramaturgiei poloneze de azi, intens jucați în teatre, o bună parte dintre ei premiați la concursurile naționale de dramaturgie sau cu prestigiosul premiu cultural polonez Paszport Polityki, acordat de săptămânalul Polityka pentru relevanța socială și culturală a textelor lor.

După valul autorilor dramatici din generația precedentă, o parte din ei traduși în română (dar jucați rar pe scenele noastre), cei din acest volum continuă drumul deschis de predecesorii lor, impun practica dra­maturgului la scenă și explorează tehnicile documentare de scriere a textelor de scenă.

Toate textele selectate în volum sunt scrise în ultimul deceniu, sunt relevante pentru chestionarea traumelor și aspectelor incomode din societatea poloneză de azi, pe care artiștii și le asumă și le dezbat în variate forme performative [...]” - Oana Cristea Grigorescu

Eu sunt

poezie

Eu sunt poezie

Ca un arbore

Din care s-a făcut hârtie,

Eu sunt poezie

Ca o pasăre

Zburând din colivie,

Eu sunt poezie

Din ce va fi

Să fie,

Eu sunt poezie

Din tot ce a rămas

Netrebuitor ție,

Eu sunt poezie

Că așa a fost

Să fie.

În biografia literaturizată a lui Antonio Doda, fiecare zi devine o cutie de rezonanță a fricilor de tot felul. Impregnat de o hipersensibilitate vivantă, universul cinematic din primele fobii se constituie din angoasante călătorii de rutină pe granița dintre trăire și imaginație. O plachetă ce oglindește cu maximum de fidelitate cel mai actual mal du siècle, cel al nativilor digitali. - Savu Popa

Pulsând minimalist, primele fobii ale tânărului debutant Antonio Doda sondează straturile freatice ale copilăriei pierdute. Pierdută în sens strict biologic, întrucât poemele își manifestă introspecția cu o nemascată puerilitate, recuperându-i eului locutor inocența de odinioară. Ostilitățile față de maturizarea forțată sunt purtate, non-transgresiv, cu ajutorul unui arsenal evocativ: satul bunicului, tabieturile bunicii, călătoriile urbane de zi cu zi și, în genere, prin tot felul de madlene căutate cu lumânarea. Hora himerelor se încinge odată cu cel de-al doilea ciclu poetic, peste care plutesc semnele septic-degradante ale sanatoriilor.

„În peisajul poeziei contemporane autohtone dominate de biografism neo-expresionist cool și poetici postumane, Antonio Doda ne invită la o șuetă nemijlocită, ca pe vremuri.” - Mihók Tamás

„Limbajul poetic inventat de Nichita era în acelaşi timp un nou continent, dar şi un mijloc de navigaţie. Mai mult decât oricare alt poet, de la Nichita am învăţat că poezia poate fi busolă şi instrument de cunoaştere, ritual şi mister, explorare a sinelui şi bucurie de a trăi, formă de libertate şi mijloc de eliberare, zbor planat peste toate celelalte discipline ale spiritului şi expresie a tot ceea ce simţurile şi creierul pot produce mai frumos şi mai subtil împreună.” (Matei Vișniec)

„Adela Greceanu readuce poeziei ceea ce părea că începe să se piardă. În versurile ei revin luminozitatea, blîndeţea, bunătatea, răbdarea («fără aşteptare»), înţelegerea («drept in inimă»), seninătatea, seriozitatea ca semne ale forţei, într-o vreme în care cei mai mulţi poeţi/ cele mai multe poete merg în direcţia opusă, a exhibărilor brutale. Personajele ei, Provinciala, Domnişoara Cvasi, Adila, sînt, în ciuda aparenţelor (pe care autoarea le construieşte cu obstinaţie prin acel procedeu retoric numit antifrază şi al cărui maestru, în poezia de la noi, rămîne Mircea Ivănescu), misterioa-se şi puternice. Poate să adăugăm faptul că supratema literaturii Adelei Greceanu este dragostea. De fapt, pentru ca poezia ei să existe, are nevoie de un celălalt căruia să i se adreseze, la care să se raporteze ca la un altul cînd opus, cînd asemănător. Cu o imagine a Adelei Greceanu, poezia e asemenea vitraliilor care se văd mai bine cînd trece lumina prin ele. Lumina inteligenţei, a empatiei. Adunate la un loc, cărţile Adelei Greceanu se leagă într-un story poetic coerent, singular în peisajul poeziei actuale.” (SIMONA POPESCU)

„Această antologie dă măsura uneia dintre cele mai puternice voci ale generației optzeciste. Autoarea e discreția întruchipată, dar poezia ei are tot ce îi trebuie pentru a tulbura ierarhiile pietrificate și toate „legendele” consacrate: și profunzime, și vizionarism, și precizie, și radicalism. Locul ei e sus de tot.
Mariana Codruț e o mare poetă. Cred că a venit timpul să (re)citim și să înțelegem.” (Bogdan Crețu)

„Poate mai mult decât cu o generație, avem de a face cu un sistem de asemănări de familie care îi leagă pe poeții antologați și cu o constelație de concepte (autenticitate, minimalism, biografism, fractură, mizerabilism), de proveniență diferită, întrupate în textele lor. Nu toți poeții debutați în perioada 2000-2010 fac parte din acest sistem de vase comunicante și nici nu ilustrează această constelație de concepte: a fost publicat un număr enorm de volume de debut care continuă alte poetici – anume cele în raport cu care vârfurile de lance ale „generației 2000” și-au declarat ruptura –, iar obiectul antologiei de față îl fac anume cei integrați acestui sistem de asemănări de familie.”
(Anastasia Gavrilovici, Alexandru Cosmescu)

„Pentru Kavafis a scrie e sinonim cu a face binele sau a-ţi îndeplini datoria supremă. Chiar o producţie restrânsă incipientă se clasează ca «o mare glorie», căci reuşita presupune să devii «cetăţean al oraşului ideilor». Prin elinism, prin umanism, prin simbioza realului cu artificialul, într-o artă clasică, el a obţinut şi obţine această cetăţenie din confruntarea cu timpul, «legiuitorul» pe care «nici un aventurier nu e în stare să-l înşele», într-o agora sustrasă patriilor şi chiar naţionalităţii limbii.” (Aurel Rău)

Ce uriașe cantități de frumusețe conține cartea asta a lui Teodor Dună! O frumusețe hipnotică & crudă, „neîndurător de minunată“, cum spune el undeva, înspăimântătoare precum îngerii lui Rilke, splendidă precum rănile oribile & hipnotice pictate în anii ’30-’40 de Bacon. Îngeri din Rilke cu corpuri ecorșate din Bacon: asta e, de fapt, umanitatea din lumea lui Dună. O lume în care frumusețea nu mai salvează nimic. O lume în care până și din „trupurile pregătite de înviere nu a mai rămas decât o cicatrice mică în întuneric“. În fine, o lume în care fiecare vers e exact asta: o mică rană strălucind în întuneric. Pentru astfel de cărți precum a lui Dună a fost inventată poezia – cu micile ei superputeri care, asigurându-te că nu există salvare, te salvează întotdeauna.

Radu Vancu 

O flașnetă calofilă care cântă non-stop într-un pustiu babelizat. Minimalismul și abundența stau foarte bine împreună în această carte în care Teodor Dună face cu lumea întreagă ceea ce înainte făcea numai cu el însuși. flașneta babel e un desen animat dark, complet absurd, ieșit ca din mintea unui copil lăsat singur foarte mult timp. Totul e posibil aici, exact ca în desene, și să mori și să nu mori chiar dacă ai murit deja. flașneta babel e ceea ce se întâmplă după ce totul s-a întâmplat deja. Mult umor delirant și ironie, o nebunie generală a dezastrului care însuflețește textul la maximum, îl infuzează cu prospețime și frumusețe. Un Mad Max filmat simultan cu Melancolia. Dacă totul a fost până acum post, imaginarul acestei cărți stă la baza lumii noi, a sfârșitului și a începutului în același timp. O stare existențială nouă, necunoscută, în care până și memoria e inutilă, iar lucrurile, animalele și oamenii fac parte dintr-o conștiință unică, derutată, dar supraviețuitoare.

Svetlana Cârstean

De mult n‑am mai citit un experiment poetic așa de atipic, cu atât mai mult cu cât pasiunea microbistă e adjudecată de o poetă. Moni Stănilă excelează în demonstrații on și off side, on și off viață, cu o virtuozitate remarcabilă a mixării de formule și registre: sportiv, performativ, jurnalistic, socio‑politic și religios, unite de filonul confesiv, etic, revigorat și de gestul spectacular, ovaționat de public sau galerie, și de ororile expansionismului putinist. Ofsaid propune o revizuire inedită a conceptului însuși de civilizație prin negocierea între joc și strategie, detașare și angajare, ofensivă și defensivă, limbaje diferite, poziții dominante și dominate, regulă și abatere/simulare, dimensiuni temporale, performanță și performativitate, adevăr și senzație, fiindcă miza e, de fapt, recuperarea umanității noastre asediate din toate direcțiile.

Teodora Coman

Ești poetă, ești microbistă, viața e pentru tine atunci când te rogi sau scrii, iar fotbalul e pentru tine „o ancoră“. Și deodată vine războiul. Cartea aceasta, începută în 2014 și sfârșită în 2022, radiografiază în direct cum peste temele personale cad umbrele realității, cele mai amenințătoare și absurde umbre. Fotbal, religie, război, poezie. La un loc. Cu siguranță că Moni Stănilă revoluționează în literatura noastră poezia religioasă. Ofsaid e însă deja trecerea la un alt nivel, acolo unde jargonul religios se întâlnește cu cel fotbalistic, dar și cu cel al războiului. Există un patos complet în această carte, o conectare universală, o vitalitate care pătrunde în orice colț apropiat și îndepărtat, călătorește până în Bucea și Odesa și‑napoi, o exaltare a cuvintelor, fie ele rugăciune sau poezie. Cuvintele aici chiar muncesc: constată, jelesc, desfac rana, spun pe nume lucrurilor, urlă și vindecă.

Svetlana Cârstean

„Când luminile se sting într-o sală, orice fel de sală, ceva miraculos se întâmplă – indiferent de tot ce stă să înceapă pe scenă, dincolo de valoarea spectacolului și de talentul actorilor, mai presus de aplauzele, meritate sau nu, de la sfârșit. Momentul, în sine, are o vibrație unică. Nu doar că lumea, cu stridențele și nebunia ei, e lăsată în urmă, dar omul obișnuit devine martorul unei taine. E un act de prefacere, poate chiar și fără voie, o trecere de la realitate la metafizică, de la profan la sacru. E un dar, pe care unii îl ignoră, dar pe care alții îl savurează ca pe un afrodiziac, știind că se poate repeta mereu, fără să fie vreodată la fel. Acel moment este plăcerea teatrului. Și prima lecție în arta de a fi spectator.“

Octavian Saiu

Cuprins:

Spectatorul ideal și arta tăcerii

Spectatorul (in)discret și aplauzele publicului

Spectatorul narcisist și râsul ca eroare

Spectatorul sentimental și naivitatea afectivității

Spectatorul „crrritic“ și răzbunarea dorințelor nesatisfăcute

Spectatorul copil și șansa creativității

Spectatorul talentat și plăcerea teatrului

Spectatorul artist și artistul spectator

Poetica spectatorului și arta de a privi „ca la teatru“

„Oricât ar fi de surprinzător acum, când totul e permis, pe vremuri, în cenușiul zilelor comunismului, când apărea ceva altfel, știam să ne bucurăm. Și ce a putut să fie mai altfel decât mirabilul volum cu Texte pentru Phoenix și piesele pe care le-a inspirat! Cine nu le-a apucat la vremea lor să citească pe Youtube comentariile care încă se scriu, ca să-și dea seama că ele au supraviețuit dictaturii, au pătruns în epoca libertății și au învins. Încă ne fac, și pe bătrâni și pe tineri, fericiți." Livius Ciocârlie

„Am fost adesea alături de Phoenix: formația ce arde și se întrupează din nou. În emulația și frenezia acelor ani, era mereu nevoie de teme, de sunete și de vorbe noi. Și deodată a apărut un bestiar. Ce uluire, totul se angrena imbatabil: muzica lui Nicu Covaci și a colegilor lui, împletită cu versurile formidabile ale lui Șerban Foarță și Andrei Ujică. Performanța celor doi scriitori era cu atât mai remarcabilă cu cât scorniseră cuvinte și pe înțelesul celor mai puțin obișnuiți cu poezia – erau așadar fericiți și inițiații, și neofiții. Și povestea merge mai departe; este despre o generație, dar generațiile se mistuie și ard pentru a renaște." Mircea Florian

Există o „lume a ideilor și a frumosului, a adevărului și a dreptății“

Poezia de început a lui Nicolae Prelipceanu rezultă dintr-o „lectură“ a lumii, este rodul ivirii, din timp în timp, a unui moment al contemplării. […] De cele mai multe ori, ea este alcătuită din scurte încordări ideatice, din coagulări de sens ce au loc pe parcursul unei relatări, al rememorării unei întâmplări. - Eugen Negrici, 1999

E limpede că pentru Nicolae Prelipceanu, poet totodată al vibrației civice și deconstrucționist al minciunii sociale, există o „lume a ideilor și a frumosului, a adevărului și a dreptății“. […] Dar este la fel de limpede că în viziunea sa sceptică, relativistă asupra lucrurilor, […] o asemenea lume, de esență platoniciană, se intersectează extrem de rar cu lumea noastră terestră. […] O „lume răsturnată cu josul în sus“. Mai impresionant e faptul că nu avem de-a face aici, cum s-ar putea presupune, cu o „gândire“ ivită dintr-o înțelepciune „negativă“, acumulată insidios, odată cu trecerea anilor, ci de o perspectivă profundă, care străbate, precum o falie ce lasă să se vadă abisurile, întreaga poezie a lui Nicolae Prelipceanu. - Dan Cristea, 2014

Considerat de critici cel mai important poem dramatic maghiar, mult înaintea vremii sale, Csongor și Tünde ne spune povestea unui tânăr erou îndrăgostit „de pe vremea cumanilor păgâni“ plecat în căutarea iubitei, o zână ce rătăcește pe alt tărâm. Împletind elemente de mit și fantastic, poemul, cu marcate tente filozofice, se desfășoară pe mai multe planuri, explorând posibile răspunsuri la întrebări precum: Sunt ființele umane capabile să atingă fericirea? Există un tip de fericire care să-l satisfacă total pe om? Să fie oare dragostea împărtășită singura cale de a înfrunta conștiința morții? Toate aceste căutări se petrec într-o atmosferă fabuloasă, încântătoare, cu ecouri din Visul unei nopți de vară sau Furtuna lui Shakespeare. Este lectura perfectă pentru a evada dintr-un cotidian profund neliniștitor.

„Ionel Ciupureanu, un bărbat de talie mijlocie, bine făcut, frumos fizic în felul lui Radu Petrescu, sado-masochist curat și marginal prin structură. Poetul, în mod voit, mi-a scurtat timpul de citire a poeziei sale.
Plonjează de la un vers la altul cu viteza luminii, plonjează și întoarce imediat sensul versurilor aproape mistice. Are atât de multe versuri memorabile încât amețești când le citești.
Mă țin cu mâinile de capul meu bătrân. Simt și văd că Ionel Ciupureanu este încă tânăr, puternic, că își permite să întoarcă pe dos universul și să mute din loc zidul de care se sprijină uneori. Că poate intra în delir scurt și coerent.
Poetul are forță, nebunie, dar pe mine mă apropie de forța lui prin faptul că poate lua decizii de tip ideologico-lingvistic. De fapt, el practică mai degrabă o ideologie poetică de autodistrugere formală, prin versuri, și subminarea vieții lui de tip clasic. Teribil duet. Sau duel?
Pe Ionel Ciupureanu îl simt sănătos, capabil, ca orice poet mare, să se folosească de euforizare și control. Dacă mi-ar fi lăsat puțin mai mult timp să mă plimb printre semnificațiile și non-semnificațiile versurilor lui, aș fi putut și eu să fiu mai blândă. Poezia lui este, până la urmă, de o simplitate care ascunde, totuși, ființa lui discretă și sofisticată. Și erotismul lui este discret și sofisticat.
Versuri întregi trag după ele sentimentul de renunțare la cuvinte și la viață.
Este ceva în poezia lui care mă atrage mai mult decât viața lui, este ceva în viața lui care mă atrage mai mult decât viața lui. Este chiar poezia pe care o scrie.”

Angela Marcovici

Alina-Simona Dragomir s-a născut la data de 18 septembrie 1994 în Galați.

A absolvit Facultatea de Litere, secția Franceză-Română în cadrul Universității „Dunărea de Jos” Galați, și un masterat în cadrul aceleași facultăți: Identitate, Interculturalitate și Multiculturalism în literatura română și europeană.

Debutează editorial în anul 2017 cu volumul Ochi de culoare bacoviană, publicat la Editura Junimea în colecția „Numele Poetului”, având o prefață semnată de Ioan Holban, pentru care a primit: Premiul Opera Prima, acordat de CJCPCT Gorj în cadrul Festivalului Internațional de Literatură „Tudor Arghezi” și Premiul pentru debut „Traian Olteanu”, acordat de Filiala Iași a Uniunii Scriitorilor din România.

două mâini subțiri

cu degete lungi și fine

se întrepătrund

așa cum întunericul se amestecă cu zidurile unei catedrale.

într-un loc limitat

în care nici cerul nici pământul nu-s necesare

mâinile lui

mă-ndemnă să mă-ntorc spre mine

să scriu pe spatele pielii

cuvinte ieșite de uz.

Mihail Gălățanu (n. 1963) a absolvit cursurile Universității din Galați. A activat și ca jurnalist, publicând în paginile periodicelor (Flacăra, Flagrant, Expres, Capital). A debutat, în 1987, cu volumul de lirică Știri despre mine. Trei ani mai târziu, îi erau editate alte trei cărți de versuri, Evanghelia lui Barabas, Bunicul Kennedy și Mireasa tuturor. În 2001, la Editura Vinea, apar volumele care produc vâlvă, intitulate O noapte cu Patria și Româna cu prostii. Din martie 2001, Mihail Gălățanu a devenit redactor-șef al revistei Playboy. Apoi director editorial la trustul/și revista Flacăra, editor coordonator la Finmedia, a fost și copywriter la o mare agenție de publicitate, redactor-șef la Privirea, adjunct al lui Cornel Nistorescu la Evenimentul zilei, editor coordonator la Rabbit Media, cu propriile publicații. Cariera literară a continuat cu mai multe cărți de proză, poezie și eseu. Dintre volumele reprezentative din ultimul deceniu, remarcăm: Trilogia nașterii (poeme), 2013, Ultimul Karamazov (roman), 2014 și Mormântul lui Ovidiu (roman), 2021.

Gălățanu e scandalos.

Da!

Puțini au mai fost scandalagii ca ăsta.

Și e scandalagiu pentru că e huligan.

Un huligan al literaturii.

Ce puii mei caută ăsta în literatură?

Când literatura română e feciorelnică.

De ce l-ați lăsat să…

De ce nu l-au strâns de gât ceilalți scriitori?

Că, la noi, e un obicei…

Trebuia să-l strângeți de gât cu orice preț. Cu geniu.

Cu tot.

Sau simultan. Sau pe rând.

Ioana Ieronim este autoarea mai multor volume de lirică, două volume de poezie narativă: Triumful Paparudei (cu ediții în Anglia și Germania); Egloga (ediție 2020 în Statele Unite, sub titlul Lavinia and Her Daughters. A Carpathian Elegy, în traducerea lui Adam J.Sorkin cu autoarea) și un volum de teatru. Trecere Petrecere (versuri, Tracus Arte, 2019) a fost distins cu Premiul „Mihai Eminescu” al Academiei Române.

Online: Cămășile (teatru);  Ariadne’s Veil; Silabe omnivore (versuri), Cifre în delir. Casa Poporului, colaj și versuri.

Teatru radiofonic: Turnul de apă (regizor Ilinca Stihi) ș.a.

A participat la spectacole multimedia (în Romania și SUA). Poezie publicată în țări europene și Turcia, Israel, SUA. Studii despre teatrul balcanic și israelian, eseuri în reviste românești și străine. Traduceri de poezie și de teatru, de la Shakespeare la Arthur Miller și Tony Kushner. A fost redactor pentru enciclopedii străine până în 1990, apoi ziarist cultural, atașat cultural al României la Washington, director de program Fulbright la București.

„Ioana Ieronim scrie cu perfecționismul unui spirit în permanentă mișcare. Pentru ea, poetul este, în același timp, protagonist și martor, prezent, dar evadând continuu pentru a capta alte zone și destine… Nu știu alt poet al generației ei în Europa care să manifeste o asemenea flexibilitate, păstrându-și distins, distinct, propria voce.”

Fiona Sampson

„Rostirea prin care I. Ieronim punctează personajele situează poezia la nivelul de sus… Ai de căutat departe, până la un poet precum Czesław Miłosz, ca să găsești o comparație potrivită.”

Andrew Singer

Poetry Anthology
Parallel Texts. Ediţie bilingvă.
Translated into English by Lidia Vianu and Anne Stewart.

Acest volum include poemele celor 43 de câştigători ai Concursului Naţional pentru Traducerea Poeziei Româneşti „Lidia Vianu Translates” 2020.

Lucia Verona (n. 4 martie 1949, Arad) este o prozatoare și autoare contemporană de opere dramatice. Absolventă a Conservatorului de muzică din București în 1972, a debutat în literatură în 1974. A lucrat în presa scrisă, a fost realizator la Televiziunea Română, iar din 2005 scrie despre cărți la revista „Săptămâna Financiară”.

Poet, dramaturg, romancier, jurnalist, Matei Vişniec s-a născut pe 29 ianuarie 1956 la Rădăuţi, în judeţul Suceava.

A debutat cu poezie în 1972 în revista Luceafărul, pe cînd era elev. Mai tîrziu, stabilit la Bucureşti unde a făcut studii de filosofie şi istorie, s-a numărat printre fondatorii Cenaclului de luni condus de criticul Nicolae Manolescu. A crezut în rezistenţa culturală şi în capacitatea literaturii de a demola totalitarismul, prostia şi răutatea. Mai crede şi astăzi că teatrul, poezia şi romanul pot atenua spălarea pe creier operată de societatea de consum, de mode, de industria de divertisment şi de noile tehnologii care însingurează omul.

 A debutat în volum în 1980, la Editura Albatros, cu o culegere de poeme intitulată La noapte va ninge.

Matei Vişniec este autorul mai multor volume de poezie, a şase romane, a unei culegeri de nuvele şi a peste 50 de piese de teatru.

În 1987, cînd căderea comunismului părea imposibilă, Matei Vişniec a cerut azil politic în Franţa. Între 1990 şi 2022 a lucrat ca jurnalist la Paris la Radio France Internationale. Piesele sale scrise în franceză au apărut la editurile Lansman, Actes-Sud Papiers, Non Lieu, L’œil du Prince, Espace d’un Instant. Matei Vişniec este considerat unul dintre cei mai importanţi autori de teatru francofoni.

Numeroase premii i-au răsplătit activitatea, începînd cu Premiul pentru poezie acordat de Uniunea Scriitorilor din România în 1984 pentru volumul Înţeleptul la ora de ceai. El a mai obţinut Premiul Academiei române, precum şi premiul pentru întreaga activitate, în 2015, a Uniunii Teatrale din România (UNITER).

În Franţa i-a fost decernat de mai multe ori Premiul presei la Festivalul internaţional de teatru de la Avignon, Premiul european acordat de Societarea Autorilor şi Compozitorilor Dramatici (SACD), precum şi Premiul de literatură europeană Jean Monnet (în 2016) pentru romanul Negustorul de începuturi de roman.

Piesele lui Matei Vişniec sunt traduse în peste 30 de limbi şi s-au aflat pe afiş în numeroase ţări. Unele dintre ele au fost montate în teatre importante din Europa: Teatrul Rond Point des Champs Élysées la Paris, Teatrul Stary din Cracovia, Teatrul Piccolo din Milano, Teatrul Regal din Stokholm, Teatrul Young Vic din Londra, Teatrul Naţional din Istanbul, Teatrul Maxim Gorki din Berlin, Teatrul Naţional din Sofia, Teatro Stabile din Torino, Teatrul Amalia din Salonic…

La Suceava a fost creat în 2016 un teatru muncipal care poartă numele lui Matei Vişniec.