Poezie & Teatru

RETROSPECTIVĂ „Poesis internațional” — 15 ani ATLAS DE POEZIE MONDIALĂ: Takamura Kōtarō (în traducerea lui Martin Kumamoto), Friederike Mayröcker (traducere de Andrei Anastasescu), János Pilinszky (traducere de Andrei Dósa), Jacqueline Saphra (traducere de Anastasia Gavrilovici), Durs Grünbein (traducere de George State & Manuela Klenke), Jonas Mekas (traducere de Alexandru Funieru), Boris Hristov (traducere de Livia Nistor), Viola Fischerová (în traducerea lui Claudiu Komartin), Eloy Urroz (traducere de Monica Manolachi), Ahlem Ghayaza (traducere de Mihail Lucian Florescu), Henrik Nilsson (traduceri de Daniela Ionescu & Gabi Eftimie), Monika Herceg (în traducerea lui Goran Čolakhodžić), Zofia Bałdyga (în traducerea Ioanei Diaconu-Mureșan), Irina Nechit, Bogdan‑Alexandru Stănescu, Rita Chirian, Constantin Vică, Alina Purcaru, Marius Conkan, Ioana Iuna Șerban, Emanuel Guralivu, Lavinia Băra

Două scenarii de filme polițiste Vă invit să pășiți în aceste povești cu simțurile deschise. Să vă lăsați purtați nu doar de intrigi și mister, ci și de întrebările pe care le deschid. Să-l urmați pe Jean Sima în încercarea lui de a repara istoria și pe Dominic în încercarea lui de a nu se pierde într-o lume unde până și martorii sunt, uneori, nu doar miopi, ci mitologici. Iar dacă, pe parcursul lecturii, veți simți că realitatea se fisurează puțin sub picioarele voastre, nu vă temeți. Înseamnă doar că scenariile și-au făcut treaba. - Andrei Redinciuc

Loreta Popa face, în poezia sa, decupaje dintr-o realitate trăită sau doar visată, cu determinarea celui care știe că până și veșnicia clipei poate fi luată în posesie numai prin cuvânt. Dar dincolo de abstracțiuni, este freamătul unei lumi concrete care nu poate fi înțeleasă decât prin iubire, care nu se lasă văzută deplin decât cu ochii minții: „Frunze răvășite de iubire/ se scurg prin trupurile copacilor; am înțeles că răbdarea/ e o altă formă de iubire;/ lasă-mă să închid ochii,/ să-ți dăruiesc o lume...”. Astfel, contactul cu lumea trece printr-un filtru care spiritualizează materia, Dumnezeu însuși este cel care ia, în chip recurent, forma luminoasă, imprimă clipei revelația. O obsesie a poeziei Loretei Popa o reprezintă prezența sufletului în materie, în carne, în sânge, expresia unei transcendențe care dă sens existenței, în fond. Ceea ce face nota distinctă și conferă acuitate poeziei din acest volum, fie observație umană, fie trăire și ardere a timpului omenesc, este atenția cu care poeta privește în jur și vede în durata unei clipe, pe care o poate dilata infinit, o scenă, o expresie a unei fețe, un gest, un amănunt cotidian, aparent nesemnificativ, care se transferă pe retina memoriei. Iar din spectacolul lumii, tragic sau comic, rămâne, în final, doar fascinația. - Adrian Alui Gheorghe

Despre această comedie s-au scris, în scurta ei existență, atât de multe lucruri favorabile și nefavorabile, încât autorilor le este greu să mai adauge ceva acestui concert confuz și cu multe voci. Se pare că este „o satiră senzațională despre dragoste, bogăție și război”, dar și „o dramă urâtă, cinică și pesimistă, căreia îi lipsește adevărul” (Christian Science Monitor), „o piesă de Ioan Botezătorul” (Freethinker) și „o bucată crudă, murdară de simbolism” (Sheffield Daily Telegraph), „un deschizător de ochi pentru spectatorii frivoli” și „o parabolă scufundată”. „Omorâți-i”, a scris un critic berlinez despre autori, în timp ce Kerr a întâmpinat cu inima deschisă „prima pereche de frați” și așa mai departe. Ar fi prea amănunțit să alegem toate stafidele din prăjiturile critice coapte acasă și în altă parte.

• Ediție bilingvă: română-italiană. Cititor nemântuit al suprarealiştilor, dadaiştilor şi expresioniştilor autohtoni şi străini, Virgil Mazilescu a evitat programatic în propria poezie platitudinea şi previzibilul fastidios, folosind sistematic unele procedee de bruiaj al comunicării anodine, supuse raţiunii practice, instaurând, în schimb, o dezordine elocventă, epică, prin aglutinarea unor inserturi disparate, frapante, insidioase. Feluritele dislocări şi derapaje ale mesajelor se fac în favoarea unei gratuite semantici a hiatusurilor şi omisiunilor menite să sfideze logica şi limbajul poetic convenţional.

K.V. TWAIN (nume real Diana Carligeanu) (nascuta in 1981) este o scriitoare romana bilingva cu diplome de la Williams College si Harvard University (ambele din SUA) si alte studii in Anglia si Japonia. A publicat o nuvela si doua volume de poezie, plus traducerea sonetelor lui Mihai Eminescu. Lucrarile sale au aparut in reviste din Romania si strainatate.

„Miresmele unei livezi, zarea aburinda, fereastra inchisa spre sine, dar deschisa spre freamatul unui crang, portrete maleabile si atinse uneori de suflul angelicului, toate acestea (pre)zic o lume facuta in afara Eului. E spatiul seren, exterior framantarilor (dar care nu neaga posibilitatea vederilor penitente), in care se afirma o noua morfologie a fiintelor si a lucrurilor salvate prin reinventarea lor intr-o alta limba decat cea materna. În „grai de-mprumut“, cum traduce Constatin Abaluta sintagma „langue prêtée“. În ultimii doi ani de viata, intre 1924 si 1926, Rilke alege sa scrie poezie in limba franceza. Au rezultat cateva sute de poeme incluse postum in volumul „Poèmes français“. (Lucian Pricop)

Rainer Maria Rilke (1875–1926), unul dintre marii poetii de limba germana si franceza. Cu o biografie romantica de intermediar intre mai multe culturi (germana, franceza, italiana, rusa etc.), Rilke se apropie de contemporani precum Tolstoi, in 1900, de Rodin, in 1905-1906, de Paul Valéry, in 1924, si, in ultimii ani ai vietii, de André Gide, Jean Cassou, Charles Du Bos si Maurice Betz.

Opera poetica in germana: „Larenopfer“ [„Ofranda larilor“] (1896), „Traumgekrönt“ [„Incoronat de vis“] (1897), „Advent“ (1898), „Mir zur Feier“ [„Mie intru sarbatoare“], „Das tägliche Leben“ [„Viata cotidiana“] (1902), „Das Buch der Bilder“ [„Cartea imaginilor“] (1902, 1906), „Das Stundenbuch“ [„Cartea orelor“] (1905), „Die Weise von Liebe und Tod des Cornets Christoph Rilke“ [„Cantul de iubire si moarte al stegarului Christoph Rilke“] (1906), „Neue Gedichte“ [„Poezii noi“] (1907), „Der neuen Gedichte anderer Teil“ [„Cealalta parte a poeziilor noi“] (1908), „Das Marienleben“ [„Viata Mariei“] (1913), „Duineser Elegien“ [„Elegiile duineze“] (1923), „Die Sonette an Orpheus“ [„Sonete catre Orfeu“] (1923), „Späte Gedichte“ [„Poezii tarzii“] (publicate postum, 1927).

Scrieri in franceza: „Vergers, suivi des Quatrains Valaisans“ [„Livezi, urmate de Catrenele din Valais“] (1926), „Les Roses“ [„Rozele“] (1927), „Les Fenêtres“ [„Ferestrele“] (1927). Aceste trei cicluri au fost reunite in „Poèmes français“ [„Poeme franceze“] ( 1935).

„Andrei Zbîrnea mizează pe o formă de asociaționism neo/postavangardist, aglutinând mituri urbane, secvențe de realitate augmentată, aventuri imersive în câmpul digital sau scene tandre de împlinire domestică.

Există în Valea Săpunului o fervoare a etosului hipster, tradusă într-o frazare poetică energic-tensionată și într-o logică afectivă alternativ gravă și ludică, pe ritmuri pop-rock. Personajele oscilează între „minutul de afecțiune” și „orele spaimei”, între animalul totemic, copilul interior și dublul postuman.” - Laura Francisca Pavel

„Prin mitizarea, demitizarea și remitizarea unui spațiu, Valea Săpunului încheie proiectul lui Andrei Zbîrnea început cu nick cave@bergen. Accentul cade aici pe (de)construcțiile dintr-o relație de cuplu trăită în late capitalism, cu tot ce presupune ea: abrevieri inegale, joburi, armistiții, facturi, cumpărături la supermarket – forme de consum deopotrivă interior și exterior. În Valea Săpunului, concentrația de tenside este optimă curățării și remodelării, așa cum e normal în cazul oricărui dispozitiv de introspecție.” - Bogdan-Alexandru Petcu

Poezia Teodorei Coman e o insulă alcătuită din minerale de maximă duritate – „nu obosește“ și „nu ezită“, rearanjează, analitic, dar și infinit de tandru, toate straturile realității. Un volum de o asprime limpede, lucid, hiperinteligent, alcătuit din concept, dar și din carne, însuflețit și auster, care nu lasă nerăsturnată niciuna dintre pietrele feminității și alterității. O poezie de o maturitate intimidantă pe alocuri, memorabilă, cu un aftertaste de „postsentiment“: „stai acolo, cu urechea lipită de pieptul cuiva,/ uită că mâinile posedă, uită de gură,/ ascultă cum viața bate singură și pură/ fără preconcepția ta“. O voce poetică mereu aproape de pulsul lumii, cu tot ce are ea azi mai contradictoriu și mai surprinzător. - Maria Tănăsescu

Mihai Eminescu (născut Mihail Eminovici; n. 15 ianuarie 1850, Botoșani - d. 15 iunie 1889, București) a fost un poet, prozator și jurnalist român, socotit de cititorii români și de critica literară postumă drept cea mai importantă voce poetică din literatura română.

Receptiv la romantismele europene de secol XVIII și XIX, și-a asimilat viziunile poetice occidentale, creația sa aparținând unui romantism literar relativ întârziat.

În momentul în care Mihai Eminescu a recuperat temele tradiționale ale Romantismului european, gustul pentru trecut și pasiunea pentru istoria națională, căreia a dorit chiar să-i construiască un Pantheon de voievozi, nostalgia regresivă pentru copilărie, melancolia și cultivarea stărilor depresive, întoarcerea în natură etc., poezia europeană descoperea paradigma.

 

 

Îmi place gândul că undeva, demult, ne-am format cu aceleași lucruri/emoții/chestii. Și indiferent cât de diferiți am devenit peste timp, rămâne ceva delicat care ne leagă, nu nostalgie, doar ceva ce am împărtășit fără să știm și care a lăsat urme în noi. - Liviu Diamandi

Există o remanență a unor vremuri trecute care pulsează în noi și ne surprinde rulând aceleași versuri în cap, ani și ani, nu pentru farmecul lor mnemonic, ci pentru acea vrajă care lucrează dincolo de straturile obișnuite de contact între oameni. - Dmitri Miticov

Tema principală a acestei poezii și totodată cuvântul ei cheie este frumusețea. Nu știu dacă este vorba de un alt tip de frumusețe decât cea convulsivă a modernității, dar ea reprezintă o expresie a transcendenței. Poemul constituie deschiderea inițiatică către ea, o incarnează, este hierofania ei, traversând lumea aceasta pentru a se prelungi într-o alta. Nicolae Teoharie consideră că poemul este purtătorul unei astfel de frumuseți, de aici și un fel de deschidere neașteptată a poemelor sale, uneori prin metaforă, alteori prin imagine către un alt cer. Nu spun prin aceasta că poetul scrie o poezie metafizică, subiectul nu este o altă lume, ci, dimpotrivă, aceasta este lumea, lumea „lupului de apartament“, concentrând alefic totul într-o bucătărie. Numai că oricât de tragic și letargic ar părea tabloul vieții, el rămâne mereu unul frumos. - Angelo Mitchievici 

Ironia face că am citit prima parte a acestui volum în timp ce pe alt laptop rula instructajul anual de protecția muncii. La fix. N-am putut să parcurg cartea altfel decât cu vocea lui Cosmin în minte, cine l-a ascultat citind sau performând știe la ce mă refer. Enumerația, repetiția, ritmul sau rima aveau un rol esențial în memorarea și transmiterea poeziei mult înainte de apariția scrisului. Cosmin se joacă cu ele, le dă viață, arătând către o lume șubredă, către un interior șubred și o dragoste șubredă, și arătând în același timp un deget ridicat celor care cred, când vine vorba de poezie, în perimare. - Radu Nițescu

Începutul acestui volum terifiază prin contrapunerea (alertă și ritmată) muncă–viață, descojind de sens orice efort, transformând totul într-un drum spre moarte. De fapt, totul e o reformulare pentru de-șer-tă-ciu-nea deșertăciunilor și singura cale de rezistență e dragostea. „Și numim asta viață“, spune Cosmin. Și numesc asta poezie, spun eu. - Moni Stănilă

Zidul de mătase reia poemele din cele trei volume publicate în timpul vieții de către Constantin Virgil Bănescu. Același cer ce nu e, reeditată de editura Vinea la puțină vreme după dispariția poetului, cuprinde și trei poeme inedite, unul dintre ele (printre măștile realului) reluând un text existent în prima ediție (fâșii). De asemenea, am luat în considerare ultima variantă a poemului vară de sfârșit de vară, la care Virgil a lucrat stăruitor până în 1 august 2009 și pe care a citit-o în ultima sa lectură publică, la Colocviul Tinerilor Scriitori de la Alba Iulia.

Cu Versiunile noastre imperfecte, Radu Andriescu își rafinează poetica individuației discrete, erudite și confesive în același timp, în care găurile negre ale incertitudinii și ale tristeții sunt surdinizate.

Nu va ajunge aici dispariția În timp ce poezia de azi își face inventarul corporatist — burnout, persona online, drone și alte delicatese ale prezentului — sau își alintă melancolia cu desene animate și joaca de cartier, Daniela Vizireanu intră cu totul pe altă frecvență. Ea scoate din sertarul austerității post-2008 un rural antropologic, dens, îmbibat cu alcoolul pensionarilor în așteptare, cu visele despre tractoare lucioase ale unei generații care și-a tocit mâinile în brazdă, privit cu ochiul rece al fiicei deziluzionate de marele și crudul oraș. Peste acest strat de extenuare socială se așază altul, intact: copilăria, în couleurs éclatantes, cu Cartoon Network, GTA San Andreas și sendvișuri cu parizer, reconstruită în cadre scurte cu final în poantă. După ce se topește glazura pop, persistă în gură un amar dens: urmele migrației, datoria trecută pe caiet, munca agricolă fără orizont, corpurile roase de lipsuri — toate adunate într-o poezie cu detaliu tăios, paletă imagistică de precizie fotografică și vers liber aglutinant, unde vocea poetei instalează proximitate fără confesiune redundantă. - Emanuel Lupașcu

În inima pustiului, la malul Cișmigiului „mai degrabă aș crede că există porci zburători, decât că frații mei ar vrea să mă mintă, le-ar fi spus Toma de Aquino călugărilor care l-au chemat la fereastră să se uite în sus.”

Regina Maria. Soliloc Regal este o mărturisire, o rugăciune în vers alb și o conversație de suflet între două inimi: a mea și a Reginei. Anul acesta se împlinesc 150 de ani de la nașterea Reginei Maria, iar această carte este darul meu pentru ea. Și pentru voi. Totul a început într-o zi de 15 august, la Balcic, în fața capelei Stella Maris, unde i-am simțit, mai puternic ca niciodată, prezența vie. Din acea emoție s-au născut aceste pagini și dorința profundă de a crea spectacolul multimedia Inima Reginei Maria, în care îi dau glas și lumină pe scenă, nu doar ca actriță, ci ca femeie care o înțelege și o simte aproape.

Paznicul de vise de Paul Cișmigiu este un volum de poezie care adună între coperțile sale fragmente de suflet, confesiuni și reverii. Poeziile devin un drum inițiatic prin iubire, singurătate, speranță și credință, surprinse cu sensibilitate și sinceritate.

Lirica autorului se mișcă între vis și realitate, între miracolul vieții și inevitabila trecere a timpului. De la jocurile copilăriei și nostalgia tinereții, până la meditațiile târzii asupra morții și eternității, poemele păstrează mereu o lumină caldă, un dor adânc și o sete de frumusețe. Trecutul se revarsă în imagini delicate – perna cu steluțe, plopii care plâng, trandafirii parfumați sau pendulul din hol – iar prezentul se încarcă de întrebări, adesea retorice, despre iubire, destin și căutarea de sine.

Tonul poeziilor alternează între melancolie și exuberanță, între tristețea pierderilor și miracolul regăsirilor. Natura este o prezență constantă – marea, luna, ploaia, toamna, florile – toate devin simboluri vii ale sentimentelor interioare. Poetul se lasă purtat de taină și visare, dar și de dorința de a lăsa urme curate: „să aduc iubire / căci asta e a mea menire”.

Ilustrațiile realizate de Mihail Alen Decebal completează universul liric, adăugând o dimensiune vizuală rafinată emoțiilor exprimate. Imaginea și cuvântul se împletesc armonios, conturând o experiență poetică și estetică deopotrivă.

Paznicul de vise este ipostaza poetului – păstrător al fragilității și frumuseții vieții, veghetor al iubirii și al memoriei, în fața trecerii neînduplecate a timpului.

Hotar

O clipă ce trece e‑un unic hotar.
Nu‑i drum de‑ntors și nici avatar.
E doar poezia unei vieți în coperți
De zâmbete, lacrimi și privitori inerți.
Nu‑i nimeni să‑nvețe întâi a trăi,
Nu‑i nimeni în versuri să‑ți spună a iubi.
E doar universul cuprins într‑un om,
Apare, dispare ca frunza din pom.
Atunci când oglinda nu vrei s‑o privești
Și‑apoi să o ierți atât cât trăiești,
Când cartea se‑nchide în coperți arămii,
Aștepți alte vieți să încerci să revii.
Dar clipa ce trece, acel unic hotar,
Tăcută și rece, al vremii notar,
Un sfat îți mai dă, cu blândețe și har:
Iubește și‑nvață că viața e unicul dar.

Astăzi majoritatea specialiștilor îl situează pe Kālidāsa în secolul V d.H., în vremea regelui Candragupta al II-lea (în jurul anului 413 d.H.) ce a domnit în Ujjayinī, oraș din nord-vestul Indiei.

Se pare că poetul ar fi fost chiar unul din „cele nouă giuvaiere” ce împodobeau curtea regelui, nouă faimoși poeți adunați în jurul acestui mecena indian, mare iubitor al artelor. Din tot ce a scris Kālidāsa apare evident că a primit o instrucție completă în ceea ce ținea de cultura clasică a brahmanismului (religie, filozofie, gramatică, retorică, astrologie etc.), dar și faptul că a călătorit mult, completându-și cultura prin contactul direct cu tradițiile, clima și peisajele atât de diverse ale Indiei. Nu se poate spune, citindu-i opera, că ar fi fost vișnuit sau șivait, ambele variante ale hinduismului fiind deopotrivă prezente, tratate cu egală simpatie și folosite mai ales ca sursă de inspirație și depozit mitologic.

Kālidāsa cunoștea în amănunt mitologia puranică, fără a fi produs totuși poezie devoțională ori cu nuanțe mistice; el este mai degrabă un hedonist, bucurându-se de lumea „numelui și formei”, luând tot ce este bun, drept și frumos din ceea ce întâlnește. Avea privirea sensibilă cu precădere la peisaj, privirea unui orășean ce descoperă munții, pădurea și apele, care cunoaște florile pe nume, dar știe și codificările poetice, clișeele literare legate de păsări, copaci, râuri și astre. Și, mai ales, Kālidāsa este poetul iubirii, sedus de farmecele femeilor de orice condiție, țărănci, curtezane, prințese ori zeițe. Morala lui e cea a unui aristocrat cultivat, neinhibat de puritanisme morbide, căutând plăcerea, dar cunoscându-i limitele.

Aspecte ale corporalității umane ce par oarecum respingătoare europeanului modern ajung metafore delicate în poezia sa, iar pantheismul, pentru o dată, devine sursa benefică a unor corespondențe infinite.

E oarecum aceeași atmosferă din poezia clasică a Europei greco-latine, cu alte accente și sub un alt cer.

A scrie poezii pentru (ne)liniștea sufletului și a minții. A visa la iubiri perfecte. A diseca gânduri, simțiri, relații. A păși pe terenuri minate. A explora cărări uitate. A visa la o lume perfectă, care a fost și (nu) va mai fi.

A imagina oameni ce respiră curat. A comunica idei, poate, blamabile. A suspina adânc. A ofta fără vreo speranță. Și a iubi.

Toate acestea la un loc sunt trăite, reunite și consemnate de Lucian Cojocaru într-un nou volum de poezii – Oamenii din sticlă – ce reflectă teme fundamentale ale umanității, în ansamblul ei.

Am descoperit-o pe Ioana Ieronim de mult ca pe un poet nepereche în stare să creeze fascinant misterul poeziei din imaginile, refractate de copilărie, ale unui sat săsesc fermecat. (Când am ajuns mai târziu la Râșnov, mi-am dat seama că-l știam și-l iubeam dinainte, din versurile ei.)

Cu acest gând de admirație, am început să citesc ciudatul poem de acum.

Îi sunt recunoscătoare poetei pentru felul în care revine, pe urmele cărților de istorie și ale propriilor amintiri, asupra acelui început de lume în care spaima șterge nostalgia și taina copilăriei se stinge în traumele părinților.

O carte plină de adevăr, de durere și de înțelegere, pe care am citit-o ca pe propria mea biografie. - Ana Blandiana

Drama unei povești nu se ascunde în ceea ce se întâmplă în ea, ci în ceea ce se întâmplă în afara ei. Acel, „cear fi fost dacă…”. Știi de ce te-am adus în Piața Romană?

Aici e una din zonele cele mai aglomerate din București, aici au început cele mai multe povești și aici s-au terminat, aici autobuzele care intră în stație au venit cu cineva și au plecat cu altcineva, apoi au revenit iar, dar… cu alții, mereu alții.

E ca un dans perpetuu, un dans bolnav, dansul umanității risipite în povești.

Și pentru că aici București mi-a dat și tot aici București mi-a luat… Iar astăzi vreau să îți vorbesc despre reîntoarceri, despre momentul pe care fiecare îl trăiește întro zi, acela în care își amintește și retrăiește.

Ai vrea să te întorci, dar nu o faci, la ce bun?

Însă unii o fac, inconștienți, disperați, obligați poate, ajung la punctul de plecare, dar acolo nu mai e nimeni, sau e altcineva, sau e cel pe care vor cu ardoare să-l regăsească, însă nu întâlnesc decât o epavă a acestuia, un personaj semănând vag cu cel pe care și-l amintesc, un străin, adică o poveste.

E extraordinară antologia pe care o aveți în mână. Puține cărți m-au zguduit la fel în anii din urmă. Adam Zagajewski a scris un poem celebru care se cheamă Încearcă să lauzi lumea mutilată. E greu să faci asta, băiețeala stupidă a poeților îi face prea adesea să creadă că o lume mutilată face inutilă poezia (propoziția celebră a lui Adorno despre barbaria poeziei scrise după Auschwitz e una dintre cele mai cunoscute probe); însă poetelor poloneze din antologia asta le iese – repet cuvântul, oricât de abuzat e de regulă –  extraordinar. „Nu vreau să-mi moară oamenii”, scrie undeva cea mai tânără poetă din antologie. Și totuși îi mor – și totuși ea scrie poeme atât de firești & zguduitoare despre înmormântarea lor. În alte poeme se vorbește despre plâns – dar un fel special de plâns, care nu te oprește din micile acțiuni care schimbă lumea (cum face plânsul cu băieți ca Ghilgameș sau Ahile, oprindu-i din acțiune pentru destul timp). Asta e ce fac atât de – o spun a treia oară – extraordinar poetele poloneze: vorbesc vindecător despre lumi mutilate. Ce fac ele e proba că, în mâinile potrivite, toate promisiunile poeziei funcționează. Radu Vancu

Existența acestei antologii de poezie scrisă de femei, de-a lungul unui întreg secol, în Polonia, vorbește despre posibilitatea unei entități vitale pentru existența poeziei și a vieții comune: legătura, podul, veriga care ne ține împreună, solidare și solidari. (…) Pentru terenul poeziei românești, și în special pentru acela al poeziei scrise de femei, această selecție e un dar, posibilitatea unei oglindiri din vecinătate și un pod, un loc al întâlnirii, așa cum ar trebui să fie orice vers, cu condiția să nu fie fals. Nimic de acest fel în ceea ce s-a strâns aici, dimpotrivă: poemele sunt mostre ale unor eforturi de a păstra, rafina și folosi în mod eliberator și emancipator limbajul. Alina Purcaru

Ediție coordonată de George Volceanov și Nicoleta Cinpoieș

Volumul al treilea al integralei Marlowe reunește două piese ce au făcut senzație la vremea lor și continuă să fie jucate și în zilele noastre. Este vorba de Evreul din Malta – mult mai populară în epoca elisabetană decât Negustorul din Veneția – și Tamerlan cel Mare, Partea întâi, cea dintâi piesă care, în urma succesului de public, a generat o continuare, inaugurând în istoria teatrului o modă ce avea să fie preluată, peste secole, și de industria filmului.

„Evreul din Malta este o farsă plină de umor englezesc autentic, acel umor teribil de serios, chiar brutal.” – T. S. Eliot

„Evreul din Malta prezintă relațiile internaționale parcă glorificând banditismul, rețeaua vastă a crimei organizate din domeniul taxei de protecție, în care turcii solicită tribut creștinilor, creștinii își însușesc banii evreilor, iar ordinele religioase își dispută convertirea adepților înstăriți.” – Stephen Greenblatt

„Barabas este geamănul malefic și precursorul malițios al lui Shylock (…) modelat după figura alegorică a Viciului, arhetipul ticăloșiei moștenit din reprezentarea diavolilor în teatrul religios, dezvoltat în piesele-moralități ale secolului al XVI-lea.” – Julia Reinhard Lupton

„Tamerlan este o mașinărie, una mânată de dorințe ce generează violență și moarte – odată pusă în mișcare, ea nici nu poate fi încetinită, nici nu-și poate schimba cursul; se mișcă într un ritm frenetic până când, în cele din urmă, se oprește pentru totdeauna. (…) Este arogant și blasfemator, râvnește puterea, își trădează aliații, răstoarnă conducătorii legitimi și îi amenință pe zei.” – Stephen Greenblatt

„Tamerlan este o dovadă a măiestriei strălucite ce juxtapune imaginilor scenice o compoziție alcătuită din cuvinte plasate într-o melodie în perpetuă schimbare.” – Jill Levenson

„Tamerlan cel Mare destabilizează toate doctrinele elisabetane referitoare la limbă, clasele sociale și etnicitate, punând sub semnul întrebării noțiuni precum identitatea și autoritatea.” – Mark Thornton Burnett

Prin percutanța teatrală a replicii sale aforistice, de o mare densitate ideatică, prin paradoxala „sinceritate” a personajelor, în afirmarea orgolioasă a propriei lor ticăloșii, dezvăluind o îngrijorătoare falsificare a zonelor afectivității umane, prin esențializarea viziunii satirice globale asupra inautenticității de orice fel, ca și prin libertățile formale pe care și le asumă noile sale structuri dramatice, Mazilu a exercitat și va exercita în continuare una dintre cele mai puternice influențe asupra dezvoltării dramaturgiei originale, consolidându-i vocația satirică în numele unui „moralism” justițiar, de o superioară elevație spirituală.(…) Șansa de a cunoaște lumea lui Mazilu e șansa de a ne cunoaște mai bine pe noi înșine.
Victor Parhon

De cand ma stiu, am simtit inlauntrul meu aceasta lupta dintre bine si rau. Cu siguranta, cineva se cunoaste cu adevarat pe el insusi atunci cand inima ii este adusa la viata, prin iubire.

O firimitura din efectul acestor zbateri interioare se afla in aceasta alcatuire de cuvinte, in care se poate observa – va las pe voi sa alegeti – in care dintre ele se simte mai mult bine si in care, mai putin.

Un joc in care este invitat si cel care citeste la introspectie, la redescoperirea simplitatii lucrurilor mici din viata care ne aduc bucurie si, de ce nu?, putina distractie.

Sunt multe poeme citabile integral în acest volum, în care memoria afectivă se hrănește din experiențe senzoriale, din ipostaze ale sinelui, risipite de-a lungul anilor, din frânturi de viață imaginată și dintr-un sentiment copleșitor al singurătății.

Viața numărul 2 pentru pian și orchestră e o carte vie, în care pulsează ritmic sunete și tăceri, cuvinte și necuvinte, clipe de viață trăită „la cea mai înaltă ficțiune“, ca în poezia lui Florin Iaru, și imagini fulgurante ale unui dincolo de aici și acum, rememorat, imaginat, scris de „o mână nevăzută“, care „se-apropie și rescrie“. - Carmen Mușat