Poezie & Teatru

B. Petriceicu-Hasdeu a fost un geniu universal si se poate afirma ca a reusit in toate. "Razvan si Vidra" este una din cele mai bune drame din literatura romana.

Lucrarea prezinta o colectie de balade populare romanesti, clasificate dupa cum urmeaza:
I. Balade fantastice- Soarele si luna; Iovan Iorgovan; Arcos-Pasa si Gerul
II. Epica eroica- Baladele luptelor antiotomane; Balade haiducesti; Hotomanii
III. Balade pastoresti- Miorita; oaia Nazdravana; Cantecul mioarei
IV. Balade despre curtea feudala- Monastirea Argesului; Mesterul Manole; Dobrisean
V. Balade familiale- Ghita Catanuta; Tudorel
Cartea cuprinde si aprecieri critice ale baladelor si un Glosar.

În această carte, prin intermediul poeziilor, copiii pătrund în lumea veşnic plină de taine şi fascinantă a animalelor, lume
în care îşi petrec timpul cu drag, ori de câte ori au ocazia.
Versurile haioase şi jucăuşe pe înţelesul lor, dar cu rol educativ, îi familiarizează pe cei mici atât cu animalele domestice, cât şi cu cele sălbatice, cu diverse insecte şi păsări pe care le vor descoperi şi în viaţa reală. 
Ilustrată într-un mod deosebit, această carte va deveni, cu siguranţă, preferata copilului dumneavoastră.

A versikék és mondókák azok kívül, hogy fejlesztik a kicsik képességeit, nagyon szórakoztatóak is. Kötetünk a háziállatokról és a vadállatokról egyaránt tartalmaz több mint 100 versikét, verses találós kérdést és mondókát.

Pe lânga faptul ca dezvoltă imaginaţia copiilor, poeziile din aceasta carte sunt şi distractive. Volumul cuprinde poezii despre
toate literele alfabetului, prezentate într-un mod amuzant, dar şi o colecţie de ghicitori care vor stârni curiozitatea copilului dumneavoastră.
Ilustrată într-un mod deosebit, această carte va deveni, cu siguranţă, preferata copilului dumneavoastră.

A versikék és mondókák azok kívül, hogy fejlesztik a kicsik képességeit, nagyon szórakoztatóak is. Kötetünk kedves versikéi az ABC betűihez kapcsolódnak, bájos illusztrációkkal színesítve. Minden betűhöz több versike tartozik, hogy bőven legyen lehetőség az ABC és az olvasás gyakorlására. A versekben az adott betűk piros színnel vannak kiemelve, hogy még inkább segítse a gyerekeket.

...

Ion Minulescu (1881-1944), poet si prozator, a fost un reprezentant de seama al Simbolismului romanesc. Director al Teatrului National din Bucuresti (1926) si al artelor in Ministerul Artelor si Cultelor, din 1922 pana in 1940, acesta a semnat volume de poezii – Romante pentru mai tarziu, De vorba cu mine insumi, Nu sunt ce par a fi…, proza fantastica – Masti de bronz si lampioane de portelan, Cetiti-le noaptea, romane – Rosu, galben si albastru si piese de teatru – Pleaca berzele, Manechinul sentimental.

„Daca Bacovia se pune in scena pentru a se exprima, Ion Minulescu joaca teatru pentru a se disimula. La el, estetismul caracteristic simbolistilor pare asa de evident incat nu mai trebuie dovedit. Toata poezia minulesciana consta in ceremonialul pe care-l propune, in afectare si grandilocventa, in bufoneria pura. Ea este cel dintai exemplu limpede de poezie a poeziei din literatura romana. Valoarea vine nu din „sinceritatea” limbajului, ci din disproportia pe care poetul o cultiva intre ceea ce are de spus si felul in care spune.

La drept vorbind, Minulescu nu spune nimic (sub acest raport, emotiile lui sunt de o banalitate desavarsita); si atunci se preface ca spune. Indiferent de tema – totul este simulat: iubirea, tristetea, nostalgia metafizica. Poetul este un simulant, dar unul plin de talent, in stare sa joace orice rol, inclusiv pe al sau propriu.“ – Nicolae Manolescu

„Am tradus cu o bucurie care sper că se vede în texte. Am încercat să fiu absolut fidel textului original, dar să-i dau şi o anume flexibilitate în româneşte. Nu e Cărtărescu, e Dylan. Iată ce-am avut minut de minut în minte pe când traduceam. Cărtărescu e doar instrumentul prin care Dylan poate străluci în limba română, îmi spuneam. Şi totuşi cititorul foarte familiarizat cu frazarea mea o va putea recunoaşte şi în aceste o sută de poeme din Dylan, căci e inevitabil să fie aşa. Tot ce pot să sper e că ea nu supără, că e doar un element de fundal, poate o umbră necesară. [...] 
Să traduci lyrics, chiar cele ale unor compozitori recunoscuţi ca (mari) poeţi precum Bob Dylan, Lennon-McCartney, Paul Simon sau Frank Zappa, ar putea părea o acţiune deznădăjduită dacă...
...dacă versurile muzicii folk-pop-rock nu ar da atât de bine când sunt puse pe hârtie. Dacă nu ar apărea atât de consonante cu poezia de azi, scuturată de podoabe. Dacă însuşi faptul că le lipseşte muzica nu ar face textele mai enigmatice. Dacă, lipsite de splendoarea hainei muzicale, n-ar fi atât de impresionante în sărăcia lor de multe ori înşelătoare. Dacă, în cazul de faţă, textele n-ar fi de Bob Dylan, un poet uriaş, chiar şi-n lipsa muzicii, cum sper că vă veţi convinge.“ (Mircea CĂRTĂRESCU)

Trei îngeri

Trei îngeri zboară peste străzi
Cântând la câte-un corn de-argint
În rochii verzi şi cu aripe
Din ziua de Crăciun venind
Cea mai sălbatică pisică din Montana trece
Şi-o doamnă în oranj, strălucitoare
O furgonetă U-Haul, un camion fără roţi
Autobuzul de Tenth Avenue lucind în soare
Câinii şi porumbeii zboară-mprejur
Trece un om în piept cu o stea
Trei tipi se târăsc înapoi de la slujbă
Nimeni nu se-opreşte să-i întrebe ceva
Camionul brutăriei se-opreşte la colţ
Lângă stâlpii pe care îngerii-adastă
Şoferul se uită după un chip
În lumea asta concretă şi vastă
Îngerii cântă din corn toată ziua
Pământul trece pe lângă ei ca o arcă
Dar ascultă cineva muzica lor
Cineva măcar încearcă?

Eu port în mine-apusele iubiri 
ca pe-o otrava şi mă dor de ele 
şi ochi, şi oase, şi rărunchi, şi piele 
şi sufletul mâncat de ele. 

Tu tristă-mi stai de veghe şi te miri 
de cât mi-atărnă cioatele de grele, 
şi-ai vrea mai mult iubirea-mi să te-nşele 
decât s-o vezi cum suferă-n priviri... 

Dar eu te-am implorat să nu mă vrei 
şi nici n-ai vrut s-auzi, de parcă-n tine 
şi-a pus blestemul dragostei temei; 
măcar acum, când marea noapte vine, 
paharul meu de-ai înceta să-l bei, 
ne-ar fi, iubito, negrăit mai bine! 

Una dintre cele mai originale voci ale poezii contemporane revine, de data aceasta la Editura Vellant, cu un nou volum de poezie: “Trei”. Sorin Gherguţ a fermecat cititorul de versuri cu o poezie foarte bine definită de ironie, glumă, calambur, jocuri de cuvinte, toate acestea folosite ca nişte instrumente de explorare a temelor grave ale ale literaturii. O poezie care se citeşte cu zâmbetul pe buze şi doar uşor îngândurat. Volumul „Trei” atrage şi prin ilustraţiile care reproduc pânzele clasice ale artistului plastic Nicolae Comănescu, un dialog atractiv între poezie şi pictură, care astfel se potenţează una pe alta, ca într-un duel liric.

de vreø trei ani am învățat de pe internet câteva lucruri esențiale pentru ø viață føarte frumøasă, lipsită de griji:
- în fiecare dimineață beau døuă căni cu apă și mănânc patru øuă de prepeliță (distruse, cørpøratiste, pline de nutrienți – și-ø întreb pe aglaja ceva);
- în cincizeci de ml de apă și-un vârf de lut møv, pun ø linguriță de bicarbønat, desigur, înghit cu drag și precis;
- înghit døuășuna de bucăți fructe gøji – ajută la imunitate;
- îmi pun cømprese cu trei cuburi de gheață, le țin trei minute pe față și frunte - asta dacă rezist;
- nu uit să størc ø lămâie în ø sută de ml de apă plată, e ø plăcere imediat după cømpresele cu gheață;
- prăjesc ø felie de pâine integrală cu semințe de døvleac, de fløarea-søarelui și susan, ø administrez cu încă un pahar cu apă plată;
- iau fix ø linguriță cu nuci și miere;
- am timp pentru cincizeci de ml de suc de varză;
- stau zece minute cu piciøarele într-un lighean cu apă rece în care pun døuă cepe tăiate julien;
- marțea și jøia ascult wagner, iar vinerea și sâmbăta ascult bach, zece minute, începând cu øra øpt; apøi ascult punk;
- mai beau døuă căni cu apă plată;
- mă uit cu trax la cele døuă capre și la cei cinșpe țapi tineri; țapii sunt, cum să zic?, hømø; caprele dau lapte în pørții mici;
- am uitat: mai iau ø linguriță de drøjdie (cu apă). tøtul durează cam jumătate de øră. prøgramul de seară e tøtal diferit. e cu ceaiuri. (cei din restaurant vør pește la masă. și se uită la mine. ce să fac?) (Ø mișcare ușøară de dreapta)

„sunt o fărâmă de vis ce-alunecă prin Univers șoapta oglindită într-o undă de vers” (Pop Stelu)

O năzuință (utopie poetică) a verbului meu este de a-(și) reaminti/de a redobândi idiomul protopărinților noștri, cel pierdut deodată cu edenul („Va fi fiind regăsit graiul în care Dumnezeu și Adam își vorbeau, și nici o noimă a sa nu ne va fi răsărind cu lucoare străină.”) Rostirea poematică mai reprezintă pentru mine modalitatea ideală (și unică) de a apropia, de a le ține într-o strânsă îmbrățișare lucrurile cele mai (aparent) depărtate. Exprimând o astfel de năzuință, viziunea poetică se convertește în viziune eshatologică, precum în versul/verset: „Contemplația mea unește golul lăsat de întâiul înger căzut, cu hăul iscat în urma astrului ce se cheamă Absint, a stelei numite Pelin”. E o acoladă ce încearcă să cuprindă, laolaltă, fascinația originarului și fascinația apocalipticului. (Dan Damaschin)

George Floarea scrie o poezie învăluită într-o atmosferă densă, neliniștitoare, uzând de chirurgii actuale, dar mărturisind și o pulsație mazilesciană care îl face să aibă un ton mai grav decât al multora dintre tinerii poeți de azi. Respirația sa lirică este inteligentă, lipsită de precipitări, poate și datorită debutului oarecum întârziat. „Prin labirintul dintre blocuri/ trec nepăsător cu siguranța/ celui care deține harta”, spune el într-un poem. Exact așa stau lucrurile cu George Floarea: deține harta. Apare în poezia română deja format, cu siguranța celui care știe ce are de făcut și încotro se îndreaptă.

"Combinația de mizerabilism și minimalism nu-i o exclusivitate a lui Ionel Ciupureanu. Sunt mulți alți poeți care o practică. Ceea ce-l face însă unic pe el e delicatețea, iar delicatețea sa este imposibil de imitat. Ea e arma cu care Ionel Ciupureanu răzbună o lume etern marginală. Delicate sunt furia, agresivitatea, vulgaritatea, corpurile degradate, delicate sunt toate cuvintele „urâte” la acest poet. Viguros, dar delicat e și pumnul pe care i-l arată morții în această nouă carte. Un volum în care totul curge: sângele, oasele, vântul. O lichefiere binevenită, ca o uitare, ca și cum totul ar putea fi înlocuit cu totul, unul cu altul, ca și cum nu mai e nevoie să te agăți de nimic, un antrenament intens pentru pierderea de sine finală." Svetlana Cârstean

" În poezia lui Ionel Ciupureanu nu se întâmplă nimic. În schimb, se captează voci în afara celei proprii, voci din diferite segmente de spațiu și timp, imprimate în subconștient. Fiecare poem e un microscenariu al incongruenței acestora într-un efect de aglutinare, de du-te vino, din care a dispărut orice urmă de disonanță. Poetul experimentează tentația nihilului prin neputința regăsirii unui spațiu al propriei intimități, prin dezicerea de orice referent autobiografic, prin dejucarea emoției și prin activarea mecanismelor reductive ale ironiei și autoironiei. Uimitor e familiarul nonsensului, al dialogului care alunecă în gol și-și întreține propriul abis. " Teodora Coman

"Spune Ciupureanu undeva: „în apa asta cleioasă / venea cel care murisem”. Cleioasă e, într-adevăr, toată lumea lui — în care oasele curg, ba chiar „cu gesturi lichide”, aerul se coagulează între oameni, venele sunt lipicioase, mucozitățile nasc ș.a.m.d. Ba mai mult, vâscozitatea asta nu proliferează doar la nivelul imaginarului, ci ajunge până la nivelul sintactic — nici un alt poet nu-ți dă, precum Ciupureanu, impresia că limba e o pastă vâscoasă aglutinând, cu un soi de disperare frenetică, vertijuri & dejecții. Nu degeaba notează altundeva poetul: „veghe comă și vertij ceva îmi scapă / frenezie și aglutinare”. Încleiala asta dejectă și hipnotică am mai găsit-o la Beckett, la Francis Bacon, la Ghenie – în lumile marilor torturați sarcastici, așadar. Din speța și de clasa lor este Ciupureanu. " Radu Vancu

„Cartea nepotrivirilor s-ar putea numi Lolita32, pentru că dintr-un dezacord de durată cu exteriorul & din mici stratageme de anduranţă prinde suflu poezia Liviei Ștefan. Aici, brutalităţile, îngemănate, desigur, cu fragilităţile sunt indicii strident marcate pentru cea mai subtilă dintre violenţe: nimicul și teritoriile lui cotidiene. Din ele, Livia Ștefan strânge poezie concentrată și aspră, persistentă ca zgomotul alb dintr-o intersecţie, la ore de vârf. Și face asta pentru a ajunge la momentele rare, în care se face brusc liniște. Acolo ar trebui să ne ducă pe toţi un poem. Livia Ștefan cunoaște locurile.” Alina Purcaru

„Lolita32 este o carte cu multă acțiune, ciudat pentru o carte de poezie, dar firesc, dacă te gândești că e scrisă de Livia Ștefan — fata cu revolverul, cu aparatul foto și cu Salvați Roșia Montană tatuat deasupra inimii. Versurile sunt ca niște rafale de Kalașnikov, cu un ritm alert, însă armonios. Trebuie doar să deschideți cartea. Și o veți citi până la capăt, de parcă ați fugi.” Alexandru Vakulovski

Livada isi legitimeaza dea fi prin splendoarea efemera a visinilor in floare. Ea nu covarseste si nu desfata sufletul decat vreme de cateva zile: aceasta frumusete fascineaza tocmai pentru ca este trecatoare. Trebuie sa o surprinzi si sa-i retii amintirea...

A vedea un spectacol splendid era sinonim cu a vedea livada de visini in floare. Pret de o suflare. Dar amintirea poate marca o viata. (George Banu)

Radu Nițescu s-a născut în 1992, în București.
A urmat trei ani cursurile Facultatății de Litere a Universității din București.
A colaborat cu diverse reviste („Poesis internațional”, „Zona nouă” etc.) în care a publicat poeme proprii sau traduceri de poezie contemporană.
A debutat cu gringo (2012).

„Un «roman» domestic în versuri — iată o formulă foarte puțin frecventată în poezia noastră (deși nume precum Mircea Ivănescu, Iustin Panța ori Caius Dobrescu nu sunt de colo). Radu Andriescu reușește, în Când nu mai e aer, performanța de a scrie poezie acută cu o retorică aparent dintre cele mai antipoetice: urmărind, cu mijloace simili-behavioriste, aventurile banale, dar cu atât mai «eroice» ale unei familii imaginare, autorul creează efecte de insolitare memorabile, stârnind tensiuni emotive între micile gesturi, evenimente, întâmplări. În mod paradoxal, tocmai distanța strategică dintre «vocea» care generează discursul și protagonistele sale delicate (Ana, Mariana și mama lor) devine sursa unor pulsații de ingenuitate, de emoție, de empatie. Cu alura ei narativă și recuzita ei când frust-concretă, când lilială, suav-infantilizată, poezia lui Radu Andriescu este rodul nu doar al unei imaginații precise, ci și al unei enorme sensibilități, care topește anodinul în abstracțiuni inefabile. Scriind despre trei «personaje», poetul își inervează propria morbidețe și o transformă în privire estetizantă. Simptom al unei creative crize existențiale, Când nu mai e aer mi se pare unul dintre cele mai incitante și mai curajoase experimente din poezia ultimilor ani!” Bogdan Crețu

„Să presupunem că, pe lângă cele două stări ale particulei prezentate în teoria fizicii cuantice, ar putea exista încă una, intermediară. În poemele din Când nu mai e aer, aceste trei stări corespund următoarelor ipostaze ale particulei eu: eul implicat, care este capul familiei, eul condamnat să asiste neputincios la viața unei familii incomplete și eul capabil de experimente, cel care jonglează cu primele două posibilități. Din imposibilitatea de a fi în cea mai firească dintre ipostaze, prima, se naște poezia și cu toții știm că ea e o formă ideală de reflectare în oglinzi paralele.” Andrei Dósa

Din cuprins:
Vesele semnale
April
Bunica
Cantec
Revedere
Furtuna
Cobzarul
Haiducul
Reinviere
De sarbatori
Secerisul
Cantec de primavara
Insira-te margaritare
Spre primavara
Ruga
Icoane din Carpati
Pe deal
Vierita

„Revizitarea (de... 175 de minute, într-un Ipotești mizilizat) a mitului eminescian, chiar în deschidere, anunță miza cărții. Biografism abundent, direct, dar mai ales indirect, prin voci și personaje (un soi de «biografii comune», însă deloc anoste, gen Monciu-Sudinski). Narativitate până la limita evacuării lirismului, reușind, cu toate acestea, nu doar să-l păstreze, ci să-l și amplifice in extremis. Câteva ancorări, pentru contrast, în generaționismul literar. Destul pentru Alexandru Potcoavă ca să surprindă spiritul vremurilor noastre postistorice și postculturale — și apoetice — și să stoarcă din cotidianitatea (Alltäglichkeit) maladivă ce ne amenință cu aglutinarea, cu entropia impersonalului și, finalmente, cu uitarea (de unde titlul precis, aproape tehnic: Într-o zi nu ne vom mai recunoaște) o ultimă nostalgie, în sensul vechi, ontologic și intens poetic, acela de durere la amintirea casei, căminului, intimității, identității rătăcite. Nostalgie insuportabilă în sine, «îndulcită» prin autoironie și dispoziție convivială, prin râsu’-plânsu’ și haz-de-necaz. Dar care trasează liniile de forță ale unei poezii mult mai puternice, prin tragismul ei subiacent, decât poate părea la o primă vedere.” O. Nimigean

„Nu mă interesează prea tare (fiindcă încerc să ocolesc prejudecățile acelora care trebuie să bage totul în sertărașele potrivite) dacă Alexandru Potcoavă scrie poezie narativă sau un soi de proze scurte versificate, cu tușe poetice calde și pregnante, câtă vreme îl simt în textul său atât de vioi, de curios și de acut în observație și limbaj. Potcoavă e în vervă și arată o mare poftă de a povesti, împrumutând voci, croind istorii infuzate de poezie care se dezvoltă firesc, fără artificii, fără sclipici, fără incoerențe stilistice, dar cu o jubilație pe care o-ntâlnești doar la autorii cu adevărat îndrăgostiți de scris. Într-o zi nu ne vom mai recunoaște e-o carte pe care o citești pe nerăsuflate, și vine la un deceniu și jumătate după volumul de poezie foarte promițător cu care debuta, la numai 21 de ani. Era și timpul.” Claudiu Komartin

„Dacă aș fi ajuns în Mexico DF cu câteva luni înainte, aș fi cunoscut-o cu siguranță pe Adriana Carrasco. Aș fi ascultat-o citind la Cenaclul Ojo de la UNAM (cu o voce bubuitoare care se auzea din curte), aș fi ascultat-o scandând în Plaza de la Constitución: ¡Des-mem-bra-dos!, strigătul de luptă scris cu roșu pe pancarte negre, aș fi văzut-o la expozițiile de fotografie din Coyoacán cu Maria Hirschpek, iubita ei. N-am apucat nici eu, n-a apucat nici ea, care a murit împușcată într-o noapte, cînd mergea să cumpere o sticlă cu lapte. Am apucat doar să-i citesc poemele cristaline din acest volum publicat după un sezon de 27 de ani în infern, care face arșice poezia bunelor intenții, a egoului gras, a stipendiilor naționale. Ca Rimbaud, ca Alejandra Pizarnik sau Clarice Lispector.” Simona Sora

„Prin poezia ei revoltată, Adriana Carrasco semnează Legiune, spulberă turma de porci și intră direct în realitatea zilelor noastre. E o poetă care nu poate să tacă și nu poate fi redusă la tăcere, chiar dacă a fost împușcată, o poetă care continuă să susțină cauza fiecăruia dintre noi, nemulțumiții acestei lumi.” Marin Mălaicu-Hondrari

„Am citit, începând de prin 2012, mai multe variante ale poemelor din acest volum: autorul lor și-a modulat vocea și rafinat tehnica, devenind, de la o versiune la alta, tot mai dezinhibat și mai sigur pe el în conturarea prezențelor ce-i populează cartea și în înscenările sale când dramatice și decepționate, când grotești și pline de cruzime. Pe parcursul scrierii acestei cărți, Marius Aldea a înțeles că nici îngânarea lui Marin Sorescu din La Lilieci, și cu atât mai puțin reluarea experienței «neoexpresioniste» a poeților-țărani din anii ‘60 nu-i vor fi de nici un folos. Așa încât, cu sinistra lui, Aldea se află în vecinătatea unor autori pe care i-am debutat în ultimii ani: Matei Hutopila, Anatol Grosu și Ștefan Ivas (am numit această direcție «noul ruralism»), deși între toți acești poeți tineri există variații notabile în aproprierea temelor rurale. După ce 80-iștii au tratat satul aproape exclusiv în cheie ironică, exemplul canonic rămânând Mircea Cărtărescu în «Georgicele» sale, Marius Aldea este unul dintre cei câțiva care se întorc în secolul XXI la origini, fără iluzii sau patetisme, uneori compasionali, alteori sarcastici, într-o poezie care amestecă burlescul și nostalgia paradisului pierdut.” (Claudiu Komartin)

Douazeci de poeme in proza scrise sub forma de epistole adresate Universului Mama, fiinta cea fara de inceput si cea fara de sfarsit. Scrisorile sunt scrise tarziu, dupa ce Mama a reinviat in viata ei exemplara, provocand in memoria poetului cele care nu intotdeauna se marturisesc in anumite momente, ci numai atunci cand Totdeauna ingaduie astfel de taine. Scrisorile lui Vasile George Dancu joaca rolul de Nastere, de Nunta, de Moarte, inviind Fiinta. E in aceasta carte ("Universul Mama", Casa de Editura Max Blecher, Bistrita, 2015) o matematica a filozofiei morale pe care o pot defini eterna. Desi epistolierul reclama nevroza pe care i-o producea matematica pe vremea cand era la Generala, cuvintele din randurile scrise mamei sunt asezate matematizat. In toate exista o ordine si oarecare legi, care nici astazi inca nu sunt lamurite chiar de catre savanti. Versurile din scrisori sunt foarte simple, niciun cuvant nu e asezat anapoda in texte.

Poemele sunt un fel de imn si-o rugaciune adresate Mamei. Vasile George Dancu reuseste deplin sa intre in aceasta "mare tema" a literaturii universale, Mama, sa o identifice si sa-i dea aura, cu o simplitate debordata. De mult nu am citit o carte care scoate lumina din intuneric fara faclii si fara zgomote. Mama este Universul. Ce reprezinta cu adevarat Universul care inconjoara lumea nici savantii nu cunosc. Tot ceea ce se afirma in lume despre Univers, deocamdata, inca, sunt pareri aflate in intreg la stadiul de prezumtii.

„Nicolae Coande e cel mai sever mistic (al poeziei, dar nu numai) dintre poeții de azi. Mîniile, imprecațiile, afuriseniile lui de aici se trag: din ultrajul idealurilor prea febrile și prea radicale. El e chiar misticul negativității [...] restul e literatură. Iar el literatură nu vrea să scrie.” Al. Cistelecan

„Coande scrie, esențializat, la marginea morții: nu împotriva ei, ci în complicitate cu ea, poezia sa fiind, după ce trecem de toate etichetele foarte inteligente care i s-au atașat, o thanatofilie atent controlată.” Ștefan Borbely

„Prin noul său volum, Nu m-au lăsat să conduc lumea, Nicolae Coande mai demonstrează o dată că viabilitatea unei formule poetice nu ține de mode, de migrații sezoniere, de tendințe. Că un poet adevărat continuă cu obstinație să-și urmărească obsesiile, să-și hrănească indispozițiile, și o face rămînînd tot timpul subtil și neașteptat, fals sentențios — dai la tot pasul în această poezie de admirabile scăpărări de luciditate și inteligență bine strunită —, sarcastic, negru-n cerul gurii și bavard, cînd, de fapt, atît de grav în fiecare secvență derulată în filmul său straniu, ce atinge uneori tragismul prin intermediul metonimiei și al deriziunii. Lucru pe care doar cîțiva dintre cei cu adevărat mari (nu neapărat poeți galonați sau faime ale istoriilor literare) l-au mai reușit atît de memorabil — de obsedant — în toată poezia românească recentă.” Claudiu Komartin

"Potolit melancolic, poznaș, abundent, cântând pe strunele unui erotism suav și friabil, Mihai Vieru este cel mai puțin înzestrat dintre 2000-iști pentru mizerabilism, pentru depresii, convulsii și izbucniri masochiste, de care s-a abuzat în poezia de început a generației noastre. La 40 de ani, prietenul meu este unul dintre cei mai plini de curozitate și mai vitali poeți contemporani pe care-i cunosc. Cu marile sale disponibilități imagistice și lexicale, cu hipersensibilitatea și inflamările senzuale, poezia din Ieri Park e deopotrivă emoționantă și entertaining, iar Mihai Vieru — un poet din stirpea artizanilor de limbaj, unul mereu impresionabil și senzitiv, pe care îl citesc cu gândul la câțiva maeștri incontestabili, ca Mazilescu și Ion Stratan.” Claudiu Komartin

„Aurel Onișor (1967-1994) a fost, de-a lungul scurtei lui vieți, un marginal, cel mai puțin cunoscut dintre poeții necunoscuți — după ce și-a petrecut copilăria la orfelinatul din Beclean, a rătăcit ani buni în căutarea a ceva nenumit (poate împăcarea, poate răscumpărarea copilăriei și adolescenței atroce, sau poate acea expresie, acea împletire deplină a vieții cu poezia, care se spune că ar aduce cu sine salvarea) până la sinuciderea din 1994, lăsând în urmă câteva zeci de poeme în care se pot ghici intuițiile unui poet exemplar. Din Aurel Onișor rămân fragmente disparate, secvențe, versuri uluitoare, amintind de Trakl și de August Stramm, versuri fără vârstă, care lucrează cu zgomot secret și așteaptă să fie descoperite.” Claudiu Komartin

Poezia lui Grigore Vieru pare o traducere a graiului fiintei, din care pulseaza catre inima cititorului un echilibru natural, avand o orientare recuperatoare, care se cristalizeaza cu atat mai mult cu cat incerci sa patrunzi in taina liricii sale, taina care se identifica, in ultima instanta, cu poetul. (Paul Gorban)