Poezie & Teatru

Ironia face că am citit prima parte a acestui volum în timp ce pe alt laptop rula instructajul anual de protecția muncii. La fix. N-am putut să parcurg cartea altfel decât cu vocea lui Cosmin în minte, cine l-a ascultat citind sau performând știe la ce mă refer. Enumerația, repetiția, ritmul sau rima aveau un rol esențial în memorarea și transmiterea poeziei mult înainte de apariția scrisului. Cosmin se joacă cu ele, le dă viață, arătând către o lume șubredă, către un interior șubred și o dragoste șubredă, și arătând în același timp un deget ridicat celor care cred, când vine vorba de poezie, în perimare. - Radu Nițescu

Începutul acestui volum terifiază prin contrapunerea (alertă și ritmată) muncă–viață, descojind de sens orice efort, transformând totul într-un drum spre moarte. De fapt, totul e o reformulare pentru de-șer-tă-ciu-nea deșertăciunilor și singura cale de rezistență e dragostea. „Și numim asta viață“, spune Cosmin. Și numesc asta poezie, spun eu. - Moni Stănilă

Zidul de mătase reia poemele din cele trei volume publicate în timpul vieții de către Constantin Virgil Bănescu. Același cer ce nu e, reeditată de editura Vinea la puțină vreme după dispariția poetului, cuprinde și trei poeme inedite, unul dintre ele (printre măștile realului) reluând un text existent în prima ediție (fâșii). De asemenea, am luat în considerare ultima variantă a poemului vară de sfârșit de vară, la care Virgil a lucrat stăruitor până în 1 august 2009 și pe care a citit-o în ultima sa lectură publică, la Colocviul Tinerilor Scriitori de la Alba Iulia.

Cu Versiunile noastre imperfecte, Radu Andriescu își rafinează poetica individuației discrete, erudite și confesive în același timp, în care găurile negre ale incertitudinii și ale tristeții sunt surdinizate.

Nu va ajunge aici dispariția În timp ce poezia de azi își face inventarul corporatist — burnout, persona online, drone și alte delicatese ale prezentului — sau își alintă melancolia cu desene animate și joaca de cartier, Daniela Vizireanu intră cu totul pe altă frecvență. Ea scoate din sertarul austerității post-2008 un rural antropologic, dens, îmbibat cu alcoolul pensionarilor în așteptare, cu visele despre tractoare lucioase ale unei generații care și-a tocit mâinile în brazdă, privit cu ochiul rece al fiicei deziluzionate de marele și crudul oraș. Peste acest strat de extenuare socială se așază altul, intact: copilăria, în couleurs éclatantes, cu Cartoon Network, GTA San Andreas și sendvișuri cu parizer, reconstruită în cadre scurte cu final în poantă. După ce se topește glazura pop, persistă în gură un amar dens: urmele migrației, datoria trecută pe caiet, munca agricolă fără orizont, corpurile roase de lipsuri — toate adunate într-o poezie cu detaliu tăios, paletă imagistică de precizie fotografică și vers liber aglutinant, unde vocea poetei instalează proximitate fără confesiune redundantă. - Emanuel Lupașcu

În inima pustiului, la malul Cișmigiului „mai degrabă aș crede că există porci zburători, decât că frații mei ar vrea să mă mintă, le-ar fi spus Toma de Aquino călugărilor care l-au chemat la fereastră să se uite în sus.”

Regina Maria. Soliloc Regal este o mărturisire, o rugăciune în vers alb și o conversație de suflet între două inimi: a mea și a Reginei. Anul acesta se împlinesc 150 de ani de la nașterea Reginei Maria, iar această carte este darul meu pentru ea. Și pentru voi. Totul a început într-o zi de 15 august, la Balcic, în fața capelei Stella Maris, unde i-am simțit, mai puternic ca niciodată, prezența vie. Din acea emoție s-au născut aceste pagini și dorința profundă de a crea spectacolul multimedia Inima Reginei Maria, în care îi dau glas și lumină pe scenă, nu doar ca actriță, ci ca femeie care o înțelege și o simte aproape.

Paznicul de vise de Paul Cișmigiu este un volum de poezie care adună între coperțile sale fragmente de suflet, confesiuni și reverii. Poeziile devin un drum inițiatic prin iubire, singurătate, speranță și credință, surprinse cu sensibilitate și sinceritate.

Lirica autorului se mișcă între vis și realitate, între miracolul vieții și inevitabila trecere a timpului. De la jocurile copilăriei și nostalgia tinereții, până la meditațiile târzii asupra morții și eternității, poemele păstrează mereu o lumină caldă, un dor adânc și o sete de frumusețe. Trecutul se revarsă în imagini delicate – perna cu steluțe, plopii care plâng, trandafirii parfumați sau pendulul din hol – iar prezentul se încarcă de întrebări, adesea retorice, despre iubire, destin și căutarea de sine.

Tonul poeziilor alternează între melancolie și exuberanță, între tristețea pierderilor și miracolul regăsirilor. Natura este o prezență constantă – marea, luna, ploaia, toamna, florile – toate devin simboluri vii ale sentimentelor interioare. Poetul se lasă purtat de taină și visare, dar și de dorința de a lăsa urme curate: „să aduc iubire / căci asta e a mea menire”.

Ilustrațiile realizate de Mihail Alen Decebal completează universul liric, adăugând o dimensiune vizuală rafinată emoțiilor exprimate. Imaginea și cuvântul se împletesc armonios, conturând o experiență poetică și estetică deopotrivă.

Paznicul de vise este ipostaza poetului – păstrător al fragilității și frumuseții vieții, veghetor al iubirii și al memoriei, în fața trecerii neînduplecate a timpului.

Hotar

O clipă ce trece e‑un unic hotar.
Nu‑i drum de‑ntors și nici avatar.
E doar poezia unei vieți în coperți
De zâmbete, lacrimi și privitori inerți.
Nu‑i nimeni să‑nvețe întâi a trăi,
Nu‑i nimeni în versuri să‑ți spună a iubi.
E doar universul cuprins într‑un om,
Apare, dispare ca frunza din pom.
Atunci când oglinda nu vrei s‑o privești
Și‑apoi să o ierți atât cât trăiești,
Când cartea se‑nchide în coperți arămii,
Aștepți alte vieți să încerci să revii.
Dar clipa ce trece, acel unic hotar,
Tăcută și rece, al vremii notar,
Un sfat îți mai dă, cu blândețe și har:
Iubește și‑nvață că viața e unicul dar.

Astăzi majoritatea specialiștilor îl situează pe Kālidāsa în secolul V d.H., în vremea regelui Candragupta al II-lea (în jurul anului 413 d.H.) ce a domnit în Ujjayinī, oraș din nord-vestul Indiei.

Se pare că poetul ar fi fost chiar unul din „cele nouă giuvaiere” ce împodobeau curtea regelui, nouă faimoși poeți adunați în jurul acestui mecena indian, mare iubitor al artelor. Din tot ce a scris Kālidāsa apare evident că a primit o instrucție completă în ceea ce ținea de cultura clasică a brahmanismului (religie, filozofie, gramatică, retorică, astrologie etc.), dar și faptul că a călătorit mult, completându-și cultura prin contactul direct cu tradițiile, clima și peisajele atât de diverse ale Indiei. Nu se poate spune, citindu-i opera, că ar fi fost vișnuit sau șivait, ambele variante ale hinduismului fiind deopotrivă prezente, tratate cu egală simpatie și folosite mai ales ca sursă de inspirație și depozit mitologic.

Kālidāsa cunoștea în amănunt mitologia puranică, fără a fi produs totuși poezie devoțională ori cu nuanțe mistice; el este mai degrabă un hedonist, bucurându-se de lumea „numelui și formei”, luând tot ce este bun, drept și frumos din ceea ce întâlnește. Avea privirea sensibilă cu precădere la peisaj, privirea unui orășean ce descoperă munții, pădurea și apele, care cunoaște florile pe nume, dar știe și codificările poetice, clișeele literare legate de păsări, copaci, râuri și astre. Și, mai ales, Kālidāsa este poetul iubirii, sedus de farmecele femeilor de orice condiție, țărănci, curtezane, prințese ori zeițe. Morala lui e cea a unui aristocrat cultivat, neinhibat de puritanisme morbide, căutând plăcerea, dar cunoscându-i limitele.

Aspecte ale corporalității umane ce par oarecum respingătoare europeanului modern ajung metafore delicate în poezia sa, iar pantheismul, pentru o dată, devine sursa benefică a unor corespondențe infinite.

E oarecum aceeași atmosferă din poezia clasică a Europei greco-latine, cu alte accente și sub un alt cer.

A scrie poezii pentru (ne)liniștea sufletului și a minții. A visa la iubiri perfecte. A diseca gânduri, simțiri, relații. A păși pe terenuri minate. A explora cărări uitate. A visa la o lume perfectă, care a fost și (nu) va mai fi.

A imagina oameni ce respiră curat. A comunica idei, poate, blamabile. A suspina adânc. A ofta fără vreo speranță. Și a iubi.

Toate acestea la un loc sunt trăite, reunite și consemnate de Lucian Cojocaru într-un nou volum de poezii – Oamenii din sticlă – ce reflectă teme fundamentale ale umanității, în ansamblul ei.

Am descoperit-o pe Ioana Ieronim de mult ca pe un poet nepereche în stare să creeze fascinant misterul poeziei din imaginile, refractate de copilărie, ale unui sat săsesc fermecat. (Când am ajuns mai târziu la Râșnov, mi-am dat seama că-l știam și-l iubeam dinainte, din versurile ei.)

Cu acest gând de admirație, am început să citesc ciudatul poem de acum.

Îi sunt recunoscătoare poetei pentru felul în care revine, pe urmele cărților de istorie și ale propriilor amintiri, asupra acelui început de lume în care spaima șterge nostalgia și taina copilăriei se stinge în traumele părinților.

O carte plină de adevăr, de durere și de înțelegere, pe care am citit-o ca pe propria mea biografie. - Ana Blandiana

Drama unei povești nu se ascunde în ceea ce se întâmplă în ea, ci în ceea ce se întâmplă în afara ei. Acel, „cear fi fost dacă…”. Știi de ce te-am adus în Piața Romană?

Aici e una din zonele cele mai aglomerate din București, aici au început cele mai multe povești și aici s-au terminat, aici autobuzele care intră în stație au venit cu cineva și au plecat cu altcineva, apoi au revenit iar, dar… cu alții, mereu alții.

E ca un dans perpetuu, un dans bolnav, dansul umanității risipite în povești.

Și pentru că aici București mi-a dat și tot aici București mi-a luat… Iar astăzi vreau să îți vorbesc despre reîntoarceri, despre momentul pe care fiecare îl trăiește întro zi, acela în care își amintește și retrăiește.

Ai vrea să te întorci, dar nu o faci, la ce bun?

Însă unii o fac, inconștienți, disperați, obligați poate, ajung la punctul de plecare, dar acolo nu mai e nimeni, sau e altcineva, sau e cel pe care vor cu ardoare să-l regăsească, însă nu întâlnesc decât o epavă a acestuia, un personaj semănând vag cu cel pe care și-l amintesc, un străin, adică o poveste.

E extraordinară antologia pe care o aveți în mână. Puține cărți m-au zguduit la fel în anii din urmă. Adam Zagajewski a scris un poem celebru care se cheamă Încearcă să lauzi lumea mutilată. E greu să faci asta, băiețeala stupidă a poeților îi face prea adesea să creadă că o lume mutilată face inutilă poezia (propoziția celebră a lui Adorno despre barbaria poeziei scrise după Auschwitz e una dintre cele mai cunoscute probe); însă poetelor poloneze din antologia asta le iese – repet cuvântul, oricât de abuzat e de regulă –  extraordinar. „Nu vreau să-mi moară oamenii”, scrie undeva cea mai tânără poetă din antologie. Și totuși îi mor – și totuși ea scrie poeme atât de firești & zguduitoare despre înmormântarea lor. În alte poeme se vorbește despre plâns – dar un fel special de plâns, care nu te oprește din micile acțiuni care schimbă lumea (cum face plânsul cu băieți ca Ghilgameș sau Ahile, oprindu-i din acțiune pentru destul timp). Asta e ce fac atât de – o spun a treia oară – extraordinar poetele poloneze: vorbesc vindecător despre lumi mutilate. Ce fac ele e proba că, în mâinile potrivite, toate promisiunile poeziei funcționează. Radu Vancu

Existența acestei antologii de poezie scrisă de femei, de-a lungul unui întreg secol, în Polonia, vorbește despre posibilitatea unei entități vitale pentru existența poeziei și a vieții comune: legătura, podul, veriga care ne ține împreună, solidare și solidari. (…) Pentru terenul poeziei românești, și în special pentru acela al poeziei scrise de femei, această selecție e un dar, posibilitatea unei oglindiri din vecinătate și un pod, un loc al întâlnirii, așa cum ar trebui să fie orice vers, cu condiția să nu fie fals. Nimic de acest fel în ceea ce s-a strâns aici, dimpotrivă: poemele sunt mostre ale unor eforturi de a păstra, rafina și folosi în mod eliberator și emancipator limbajul. Alina Purcaru

Ediție coordonată de George Volceanov și Nicoleta Cinpoieș

Volumul al treilea al integralei Marlowe reunește două piese ce au făcut senzație la vremea lor și continuă să fie jucate și în zilele noastre. Este vorba de Evreul din Malta – mult mai populară în epoca elisabetană decât Negustorul din Veneția – și Tamerlan cel Mare, Partea întâi, cea dintâi piesă care, în urma succesului de public, a generat o continuare, inaugurând în istoria teatrului o modă ce avea să fie preluată, peste secole, și de industria filmului.

„Evreul din Malta este o farsă plină de umor englezesc autentic, acel umor teribil de serios, chiar brutal.” – T. S. Eliot

„Evreul din Malta prezintă relațiile internaționale parcă glorificând banditismul, rețeaua vastă a crimei organizate din domeniul taxei de protecție, în care turcii solicită tribut creștinilor, creștinii își însușesc banii evreilor, iar ordinele religioase își dispută convertirea adepților înstăriți.” – Stephen Greenblatt

„Barabas este geamănul malefic și precursorul malițios al lui Shylock (…) modelat după figura alegorică a Viciului, arhetipul ticăloșiei moștenit din reprezentarea diavolilor în teatrul religios, dezvoltat în piesele-moralități ale secolului al XVI-lea.” – Julia Reinhard Lupton

„Tamerlan este o mașinărie, una mânată de dorințe ce generează violență și moarte – odată pusă în mișcare, ea nici nu poate fi încetinită, nici nu-și poate schimba cursul; se mișcă într un ritm frenetic până când, în cele din urmă, se oprește pentru totdeauna. (…) Este arogant și blasfemator, râvnește puterea, își trădează aliații, răstoarnă conducătorii legitimi și îi amenință pe zei.” – Stephen Greenblatt

„Tamerlan este o dovadă a măiestriei strălucite ce juxtapune imaginilor scenice o compoziție alcătuită din cuvinte plasate într-o melodie în perpetuă schimbare.” – Jill Levenson

„Tamerlan cel Mare destabilizează toate doctrinele elisabetane referitoare la limbă, clasele sociale și etnicitate, punând sub semnul întrebării noțiuni precum identitatea și autoritatea.” – Mark Thornton Burnett

Prin percutanța teatrală a replicii sale aforistice, de o mare densitate ideatică, prin paradoxala „sinceritate” a personajelor, în afirmarea orgolioasă a propriei lor ticăloșii, dezvăluind o îngrijorătoare falsificare a zonelor afectivității umane, prin esențializarea viziunii satirice globale asupra inautenticității de orice fel, ca și prin libertățile formale pe care și le asumă noile sale structuri dramatice, Mazilu a exercitat și va exercita în continuare una dintre cele mai puternice influențe asupra dezvoltării dramaturgiei originale, consolidându-i vocația satirică în numele unui „moralism” justițiar, de o superioară elevație spirituală.(…) Șansa de a cunoaște lumea lui Mazilu e șansa de a ne cunoaște mai bine pe noi înșine.
Victor Parhon

De cand ma stiu, am simtit inlauntrul meu aceasta lupta dintre bine si rau. Cu siguranta, cineva se cunoaste cu adevarat pe el insusi atunci cand inima ii este adusa la viata, prin iubire.

O firimitura din efectul acestor zbateri interioare se afla in aceasta alcatuire de cuvinte, in care se poate observa – va las pe voi sa alegeti – in care dintre ele se simte mai mult bine si in care, mai putin.

Un joc in care este invitat si cel care citeste la introspectie, la redescoperirea simplitatii lucrurilor mici din viata care ne aduc bucurie si, de ce nu?, putina distractie.

Sunt multe poeme citabile integral în acest volum, în care memoria afectivă se hrănește din experiențe senzoriale, din ipostaze ale sinelui, risipite de-a lungul anilor, din frânturi de viață imaginată și dintr-un sentiment copleșitor al singurătății.

Viața numărul 2 pentru pian și orchestră e o carte vie, în care pulsează ritmic sunete și tăceri, cuvinte și necuvinte, clipe de viață trăită „la cea mai înaltă ficțiune“, ca în poezia lui Florin Iaru, și imagini fulgurante ale unui dincolo de aici și acum, rememorat, imaginat, scris de „o mână nevăzută“, care „se-apropie și rescrie“. - Carmen Mușat

„În De partea bună a hărții, cel de-al doilea proiect al colecției Metamorfoze, Editura Paralela 45, Cătălina Bălan aduce împreună literatura, filmul, compoziția sonoră și diverse expresii vizuale, valorificând niște spații ale memoriei bine definite, capabile să găzduiască o adevărată fuziune conceptuală.

Structurat în trei capitole– De partea bună a hărții, Oasele și Viața noastră urbană, dintre care primul dă și numele albumului –, volumul anunță, încă din titlu, o poezie cu puternice valențe sociale și politice. Dacă în primul capitol este explorată mai ales experiența doliului și a recuperării memoriei, următoarele două ies din lumea familială, rurală și sunt scoase în prim-plan, pe de o parte, în Oasele, realitatea dură și anxiogenă a războiului și, pe de altă parte, în Viața noastră urbană, momente de rutină ale unei vieți aflate în căutarea normalității și a unui ritm într-o lume care le refuză pe amândouă.

Totodată, spațiul poetic din De partea bună a hărții este conturat de imagini, ceea ce constituie un excelent punct de pornire pentru multiple experiențe estetice și emoționale, amestecul creativ de arte contopindu-se într-o formă autentică de poezie performativă. În acest sens, poezia Cătălinei intră în dialog cu trei direcții artistice, prin implicarea unor voci distincte din sfera artei contemporane.

Astfel, Ghenadie Popescu, un remarcabil artist din Republica Moldova, dedicat artelor vizuale și sculpturii, semnează un experiment foto-video; Sergej Timofejev, poet leton, DJ și inițiator al unui longeviv proiect de poezie multimedia, dă contur dimensiunii sonore a cărții, iar tânăra graficiană Sorina Popescu construiește componenta vizuală a albumului. S-a conturat și un dialog poetic tripartit – o conversație peste timp, granițe și generații –, care aduce laolaltă poeme de Cătălina Bălan, Sergej Timofejev și subsemnata.

Acest proiect cuprinde, așadar, colaborarea dintre cinci artiști, care sunt astăzi, cu toții, de partea bună a hărții, unii dintre ei experimentând cum e să fii și de cealaltă parte. Ei provin dintr-un spațiu comun, atât fizic, cât și afectiv, al Europei de Est, având o serie de referințe culturale, istorice, politice și emoționale comune.” - Diana Iepure

S-a întâmplat să primesc manuscrisul acestei cărți chiar în momentul când un bun prieten îmi povestea cum a ajuns el la convingerea că de fapt creația e instinct: descoperise cu ani în urmă un artist involuntar, care alcătuise sute de colaje pentru propria lui nevoie, fără să-i treacă prin minte să le expună, cu acea inocență pe care numai conviețuirea cu adevărul ți-o conferă. Aveam s-o descopăr eu însumi când, deschizând volumul lui Maxim Radu Niculai, m-am trezit în fața uneia dintre cele mai puternice surprize pe care un autor mi le-a produs de ceva vreme încoace: sunt poeme ca un arc electric, de o directețe organică, neliniștitoare, animate de preocuparea de a înțelegeceva din viață și nu de mica (și umana, în fond) ambiție de a adăuga un strop orgolios în oceanul de poeți de dinainte. Aproape toate textele din Pictând apa s-au cerut scrise, și-au impus dreptul la existență, iar asta nu se poate mima. Cum nici efectul lor nu poate fi contrafăcut: pur și simplu le citești, te-ntorci la unele, le reiei în slow motion, și-ți dai seama că, din ce în ce, poți avea încredere în ele. - Cosmin Ciotloș

Maxim Radu Niculai (29 iulie 1967 – 14 aprilie 2023). S-a născut în nordul României, în orașul Sângeorz-Băi, fiind primul dintr-o familie cu doisprezece copii. A avut o viață neconvențională, romanescă, de poet damnat. A schimbat mai multe locuri de muncă – muncitor necalificat la drumuri și poduri, muncitor agricol sezonier, muncitor într-o fabrică de piese de mașini etc. După ce urmează o școală CFR, se angajează, succesiv, în mai multe gări. A trăit prin mai multe orașe. A scris proză, jurnal și poezie, dar toate manuscrisele, cu excepția unei agende negre, au dispărut. Scriitoarea Ioana Nicolaie l-a transformat în personaj în romanul Drumul spre Soare-Răsare. Volumul postum Pictând apa cuprinde o parte semnificativă din opera poetică – păstrată – a autorului.

Îi citesc poezia lui Gábor Tompa pentru prima oară în limba română. Până acum, mi-a fost călăuză traducând el însuşi pe bucăți de hârtie, pe șervețele zburătoare. Traducerea aceasta îmi dă senzația că este impecabilă relația cu toate palierele semantice și polifonia ideilor autorului. Poezia lui Gábor Tompa m-a coplesit prin intensitatea durerii. A suferinței. A neputinţei. A privirii şi observării unui spectacol asupra căruia nu ai cum să intervii. Vreodată. Niciodată. Și mintea este neputincioasă. Iar corpul, prizonier al ţipătului nestrigat. Înghițit. Lumea din jur este intr-o ciudată alienare, prinsă într-o minciună ce nu are margini şi frontiere. Dar cel mai aproape, cea mai sfâşietoare imagine este prezența morţii. A dispariției. A neantului. Poezia aceasta a lui Gábor Tompa este ca documentul unui cronicar. Al timpului. Al vremurilor. Al propriului eu... deşirat. Stăpân pe fiecare cuvânt. autorul pare că face jonglerii cu viața, cu mii de imagini învârtite de un caleidoscop, cu sensurile, cu sensul ei profund, întorcând fața de la prăbuşirea ființei pe pământ şi în nemurire.  MARINA CONSTANTINESCU

Primul (și deocamdată singurul) volum de versuri de suspans din România

„Dincolo de tonul sec, expozitiv, de-o ingenuitate mimată și cu mult umor de obicei disimulat, Arion se joacă permanent cu elementele de compoziție ale textelor sale. Cu o mare fantezie permutațională, ticluiește simetrii și asimetrii, circularități, surprize de tot felul, inclusiv contra-așteptări. Recurge și la refrene sau reluări ciclice.

Se dedă la paradoxuri și la jocuri logice.

Dezvoltă subiecte pornind de la ciudățenii de situație sau de caracter, de la psihologii întortocheate, de la patologii comportamentale.

Colecționează toate crimele posibile și imposibile: premeditate și întâmplătoare, crude, cinice, oribile, demente, dar și sentimentale, pasionale, dar și rezultate din confuzii și alte încurcături, dar și motivate „estetic”.

Nu-și refuză nici infracțiunile mai mărunte, furturile, păcălelile, farsele, malentendu-urile.

[…]

Ingenioasă, cuceritoare carte!

Bogată, savuroasă, amuzantă, emoționantă.

Premieră mondială, performanță formidabilă a autorului de literatură «mystery & thriller» care reușește să scrie în toate genurile literare.”

Ion Bogdan Lefter

Pe umerii ei este un elogiu adus frumoasei noastre țări și oamenilor ei, dorește să aducă idei noi și să continue transformarea noastră interioară. Zi de zi să fim mai buni! - Eva-Maria Salvanu

Angela Baciu scrie o tulburătoare carte de poezie care te poartă prin toate lumile posibile, așa cum avangardiștii altădată îți trăgeau pământul de sub picioare, proiectându-te într-un univers în care și soarele se simțea stingher. Scriindu-i un poem lui Brauner, Angela Baciu provoacă o reorganizare a realului, lăsând imaginile să vorbească singure, obligându-le să disloce concretul, așa cum îl cunoaștem grație experienței noastre senzoriale, subțiindu-l până la limita abstractizării.

Cartea este, în esență, o călătorie cu un tren care își devorează liniile ferate, așa cum devorează și peisajele pe care le străbate. În prealabil, trenul acesta fantomatic i-a digerat deja pe călătorii care porneau de niciunde ca să ajungă nicăieri.

Unde este Brauner în această carte?

Brauner dresează câinii care au lătrat la lună, pironindu-le ochii cu ochiul său orb.

O carte de recitit. ADRIAN ALUI GHEORGHE

„La început, mi-a fost greu să citesc aceste texte altfel decât cu vocea extraordinarei actrițe Ada Lupu. După mai multe lecturi, m-am lecuit: poezia de aici are propria voce. Una foarte puternică, pentru că scoate la lumină din subteranele memoriei o lume dură, marginală, un fel de bestiar subacvatic din care te desprinzi cu greu. E multă forță și multă fragilitate în cartea Adei, e multă viață. Pe scurt, e multă poezie adevărată.” (Bogdan Crețu)

„Ada Lupu a fost (poate mai este) scufundată în acvariu: blocul copilăriei – un labirint acvatic, crâșma de cartier ținută de mamă – o balenă oarbă, tatăl – un delfin. Și astăzi, țestoase nevrozate o caută, o adulmecă. Este protejată de îngerul tăcut, care poate fi o forță interioară, un frate, un copil, privirea din oglindă, un semn providențial. Ada Lupu nu este uitată în adâncuri; povestește, plânge, râde, respiră. Trăiește poetic. Trăiește.” (Ovidiu Șimonca)

„Un bloc de patru etaje din anii ’90 în care trăiesc familii ca o singură mare familie, cu – mai ales – nefericirile la comun. Uneori, blocul devine acvariu, orașul devine ocean, cu oameni ca niște animale subacvatice, de la pești piranha și rechini amenințători, la copepodul din specia Sapphirina, safirul de mare, reprezentând bucuria cea rară. Când totul se vede «ca pe sub apă», e vorba despre privirea-înțelegere. Un ochi vede realist, celălalt suprarealist. E privirea copilului devenit adult (sau invers). Multe personaje, povești răscolitoare, o mamă căreia i se spune că totul va fi bine, un înger ocrotitor și care trebuie, la rândul lui, ocrotit ș.a.m.d. Cineva derulează calendarul pe ecranul telefonului și se oprește întâmplător la anul 2329. Jocul timpului-suveică, imagini-metaforă, scene ca de teatru în care o reîntâlnim pe minunata actriță Ada Lupu, acum și o surprinzătoare poetă.” (Simona Popescu)

Poeme alese de Mihai Iovănel

„Momentul descoperirii versurilor lui Vasile Baghiu în 1988 mi-a rămas în minte nu ca o descoperire literară, ci – oricât ar părea de ciudat – ca un moment al biografiei mele. Destinul poetului tânăr care lucra într-un sanatoriu TBC din Munții Neamțului, scriind poeme de o halucinantă autenticitate despre țări și mări de la capă tul lumii, m-a emoționat profund și m-a încurajat ca un simbol al puterii de a fi liber în pofida frontierelor de orice fel, ca un simbol al capacității poeziei de a depăși realitatea construind o altă realitate în locul ei. Zecile de ani care au trecut de atunci au adăugat acestui destin noi și noi argumente de nesocotire a frontierelor, de la originalul concept al «himerismului» și volumele de poezie la romanele pline de viață și eseurile pline de idei, de la cariera științifică la traducerile literare și schița traiectoriei internaționale. Vasile Baghiu este la această oră nu doar unul dintre reprezentanții de marcă ai generației ’90, ci și unul dintre scriitorii cei mai compleți și mai împliniți ai literaturii române actuale. Dumnezeu i-a dat doar talentul, destinul a avut puterea să și-l construiască singur.” (Ana Blandiana)

Poeme alese de Teodora Coman

,,Strategia de autorevizionism, amprentată de o conștiință poetică onestă, ce nu ezită să-și devoaleze (re)sursele și jocul (auto)ironic, devine și mai vizibilă în cadrul acestei antologii de autor, care permite coexistența textelor celor mai reprezentative din toate volumele publicate pînă în prezent, de la Cinci (1982) la Arta războiului (ediția a II-a, revăzută și adăugită, 2024), cu atît mai mult cu cît primele volume sînt greu de găsit. Am optat pentru titlul Lauda clipei de acum pentru că strategia de prezenteizare a temelor și a scriiturii înseși, negociată între cotidianism și textualism în poeme de tip «texistențe», este firul roșu al poeziei lui Romulus Bucur.” (Teodora Coman)

„Urmăresc evoluția Ritei Chirian încă de la debutul cu Sevraj (2006), unde îmi atrăsese atenția balansul pe muchia subțire dintre fantazare și mit personal. După poker face (2010), care focaliza asupra unui joc al (de)construcției subiectului și al limbajului poetic, asperger (2012) a virat înspre un mimetism care își pierduse componenta ludică. I-au luat locul trauma și fractura existențială, corporalizarea singurătății, oscilația între recluziune și excluziune. După Casa fleacurilor (2016) al cărei imaginar domestic explora limita dintre răceala obiectuală și frisonul existenței, a urmat o tăcere de opt ani. Rita Chirian a revenit la poezie abia în 2024, cu Medusa. Prin titlu, cartea trimite atât la orizontul plurivalenței (pe direcția semnificației mitice), cât și spre versantul de pe care e afirmată o feminitate clocotitoare. (…) Intransigentă, cu ochii îndreptați spre exterior, poezia Ritei Chirian propune anatomia derivei, a inadecvării și a demascării. Atentă, privind spre interior, impune pătrunderea pe un teritoriu care nu e doar al individualității sau al femininului. E al umanului.” (Grațiela Benga)

Prefață de O. Nimigean

„Nu există un «mai departe» de linia atinsă în ordinara poezie extraordinară a lui Acosmei. E capătul. Poezia sa postepifanică (și nu pentru pifani ), postjoyceană («epifaniile profane» ale lui Joyce, deși deturnate, încă funcționau într-un scenariu al «inspirației», al «iluminării»), ne-a trecut în vîrsta ultimă a poeticu – lui. Vom mai scrie și publica, desigur, poezii – poezii bune, vreau să precizez –, elegiace sau afurisite, vom experime ta, vom performa cu virtuozitate, ne vom angaja în numele binelui, al frumosului, al adevărului, vom fi rebeli cu sau fără cauză etc., vom afabula o «lo – cuire poetică» salvatoare ori blestemată, însă, fie că ne dăm seama, fie că nu, Jucăria mortului ne așteaptă – deja de trei decenii – la capătul drumului. De la prima ediție ea continuă să ne intrige și să ne neliniștească prefăcîndu-se că ne amuză cu bufonadele sale, și nu va înceta să o facă, deoarece nu este doar o excelentissimă carte de poezie, ci ultima carte a poeziei, un fel de sentință capitală, fără drept de apel.” (O. Nimigean)

„Cartea coboară la nişte adâncimi «basice», atinge arhetipul, ceea ce o scoate din simplul biografism şi din «autoanaliză», conferindu-i o greutate rarissimă, de mare densitate şi intensitate interioară. Ceea ce rezultă din naveta între «perfidul Albion» şi casa de pe Măgură (a rădăcinilor, dar şi a paraginiii, paradis recuperat mai mult ca nostalgie, decât ca prezent) are un sunet răvăşitor de ubi sunt şi de vanitas vanitatum, cu atât mai autentic, cu cât nu urcă în emfază retorică, ci se articulează din reţinere, sincopă, elipsă, din decupaje şi instantanee temporale ieşite din «timpul obligaţiilor». Abia aşa se aude tăcerea esenţială pe care cuvintele n-o pot exprima, ci doar o semnalează indirect. Oboseala existenţială se transformă în puritate elegiacă, într-un lirism cu care ne întâlnim tot mai rar printre vociferările şi hăuliturile contemporane. Luminiţa Amarie are o vocaţie (să fie oare fatalitate?) de mater dolorosa, simte atmosfera sfârşiturilor şi sfârşitului, respiră în preapocalipsă, împreună cu «toţi distruşii», se resemnează fără să abandoneze, trăieşte maternitatea ca pe o rezistenţă eroică, reumanizantă, în pofida memoriei traumelor, a codurilor sociale alienante, a pericolului care pluteşte în aer, a angoaselor. Mater dolorosa nu-şi pierde – dimpotrivă! – energiile binefăcătoare de «mamă hră­nitoar­e». No return point (desigur, nu mai e drum îndărăt), tocmai de aceea se simte obligată să meargă înainte, peste pragul metanoiei, printre «pisicile care strălucesc în ferestre”. (O. Nimigean)