Poezie & Teatru

"Nu de anxietăţi duce lipsă poezia lui Dan Ciupureanu. Dimpotrivă. Cu toate acestea, cel puţin anxietatea influenţei o cruţă deocamdată, poetul trecînd fără exces de filtre culturale inhibante spre straturile magmatice din inconştient. Accesul la expresie survine cu o spontaneitate ce aminteştede l'art brut. Totodată abisală şi dezinvoltă, scurtcircuitînd prin insolitul asociaţiilor, amalgam de candoare şi cruzime, împărţită între percepţia fulgurantă şi efortul de a închega, din stimuli contradictorii, un univers coerent, poezia lui D.C. respiră autenticitate prin toţi porii. Bine spunea cine spunea că, spre deosebire de femeia beauvoiriană, bunăoară, poeta nascitur." (O. Nimigean)

„Oare cunoscutii si prietenii mei se poarta cu mine cum s-ar purta cu un om sanatos? «Ce mai scrii?» «Ce ne vei mai darui?» Mereu aceleasi cuvinte, aceleasi cuvinte! Si mi se pare ca toata atentia cunoscutilor, laudele si entuziasmul, toate sint numai inselaciune. Ma mint ca pe un bolnav, si uneori mi-e teama ca se vor apropia de mine pe furis, pe la spate, ca ma vor insfaca si ma vor duce ca pe Popriscin la balamuc!... Si asa mereu, pina la groapa, totul va fi dragut si scris cu talent; dragut si scris cu talent si nimic mai mult. Iar cind voi muri, cunoscutii mei, trecind pe linga mormintul meu, vor spune: «Aici odihneste Trigorin. A fost un scriitor bun, dar a scris mai prost decit Turgheniev».”

„Calderón nu a fost un filozof de profesie, dar modul său de a gândi invadează terenul filozofiei. Opera lui este plină de interogaţii şi continue subminări ale cotidianului, de-a lungul ei manifestându-se o necontenită excavare a vidului, a neantului, a insubstanţialităţii existenţei, drum croit printr-o analiză a proceselor psihice şi a limbajului care le fundamentează. Oare nu tocmai această experienţă care se întrupează în infinita capacitate de reflecţie a personajelor sale îl împinge să întreprindă saltul la credinţa în Revelaţie? Dacă am avea la dispoziţie doar dramele profane ale lui Calderón, l-am considera drept cel mai ateu dintre dramaturgi, iar dacă, dimpotrivă, ne-ar fi lăsat moştenire doar teatrul religios, l-am judeca drept cel mai catolic. Pare inevitabil, aşadar, ca imensitatea şi complexitatea operei sale să inducă o stare de perplexitate dacă nu ne refugiem în vreuna din numeroasele simplificări sau reţete pe care modernitatea noastră le are la îndemână pentru a rezolva asemenea cazuri incomode.“ (Antonio REGALADO)

„Viaţa e vis este un discurs dramatic filozofico-ontologic despre poziţia omului în lume şi despre libertatea lui, posibilă sau nu, într-un cosmos guvernat în mai mare sau mai mică măsură de legi care încearcă să intre în concurenţă cu supradeterminarea divină sau chiar să o înlocuiască. Este un joc dramatic despre «libertatea morală» şi «morala libertăţii».“ (Sorin MĂRCULESCU)

Multe, foarte multe dintre versurile eminesciene postume ne-au rămas până acum necunoscute. Și asta fiindcă, pentru editori, efortul uriaș de a pune în ordine complexitatea neobișnuită a manuscriselor lui Eminescu a fost mereu dublat de greutatea de a decide între ceea ce este provizoriu și definitiv. Dar provizoriul, la Eminescu, își are desăvârșirea sa, uneori la fel de exemplară ca a formei definitive. A venit vremea, poate, să ne dăm seama de acest lucru și să descoperim ceea trebuia odată și o dată descoperit: o altă față a poetului Eminescu, un „sunet secund“ al creației sale poetice, ce se face auzit, în chip indubitabil, în versurile lăsate până acum „în penumbra“ tiparului.

Volumul de față adună multe dintre acele „crâmpeie închegate“, cum le numea Perpessicius, pe care acesta doar le-a transcris și tipărit în mărunta literă a aparatului critic din ediția de Opere, dar pe care le-a „uitat“ totuși acolo. Readunate cu grijă și puse împreună, ele își regăsesc ceva din rostul lor inițial: acela de a fi poezie.

Ediție de Ioana Bot și Cătălin Cioabă

***

Fostul mare sportiv Brick se ține departe de soția lui și de restul familiei sale, înecându-și amarul în alcool. Laura, fata unei mame autoritare care încearcă să-și compenseze eșecurile proiectându-și asupra fiicei toate speranțele, se izolează în compania unor obiecte la fel de fragile ca ea. Camino Real pare să fie capătul lumii, locul unde fiecare personaj vorbește altă limbă. Cele trei piese reunite în acest volum reflectă, fiecare dintre ele, fețe diferite ale alienării, și îmbogățesc repertoriul clasic al marilor scene de pretutindeni. 

„Williams e interesat în primul rând de pasiune, de extaz, de crearea unei sinteze a sentimentelor sale contrare. Sigur, e foarte probabil ca un antropolog să observe cum că imaginea Sudului descris de Williams e nereprezentativă. Probabil că așa și e, dar intensitatea cu care simte ceea ce simte este atât de profundă, de mare, încât întrezărim o altfel de realitate; și anume, o realitate a spiritului, mai curând decât una a societății.”  (Arthur Miller)

„Poezia și compasiunea piesei (Menajeria de sticlă) o fac să sune mereu adevărată, cu pasaje care-ți taie inima ca un cuțit. (...) O capodoperă.”  (Daily Telegraph)

„Există oameni care consideră Camino Real drept cea mai bună piesă a lui Tennessee Williams, și probabil că au dreptate. Este o piesă care pare să fi fost smulsă dintr-un suflet de om, o poveste spusă de un idiot, ceea ce necesită totodată foarte multă suferință și foarte mult curaj.”  (The New York Times)

„Traducerea volumului lui T.S. Eliot Old Possum’s Book of Practical Cats mi-a luat cam treizeci de ani. Pe parcursul primilor douăzeci și nouă, traducerile rezultate refuzau cu încăpăţânare să reproducă ritmul sprinţar al originalului, deși îi erau fidele până la mimetism și mai și rimau. Dar nu păreau deloc fidele spiritului limbii în care erau traduse. Și mă-ntrebam de ce oare?
Eram gata să accept că pisicile lui Eliot erau incompatibile cu româna, dacă nu chiar cu România. Mi-am schimbat atunci radical abordarea, hotărându-mă să transplantez, în loc să traduc, «Pisicile» în română.
Versiunea astfel rezultată, încheiată în mai puţin de un an, este în egală măsură, chiar dacă la prima vedere nu pare, opera comună, în sens de opus alchimic, a autorului, a traducătorului și – sper – a cititorului. Dar, în ciuda circumscrierii strict locale a acestei versiuni, la originea ei nu poate sta cu nici un chip altcineva decât T.S. Eliot.“ (Florin Bican)

De cate ori nu ne-am dorit sa fim ultimii, dar, in acelasi timp, primii deasupra liniei? Adica intre castigatori, desi cei de pe urma dintre ei. Nimeni nu are chef sa piarda. Numai ca viata te aduce, cateodata, sub linie. Daca ai noroc, mai iesi la suprafata, mai tragi o gura de aer, arunci o privire, poate chiar... plutesti. Macar un timp. In aceasta carte sunt „povesti” despre cum e sub linie, de ce s-a ajuns acolo, ce se intampla pe acolo, cum si daca se mai iese la suprafata. Robert Serban pare ca scrie atat de firesc si de simplu, incat uneori ai impresia ca ai mai citit undeva cuvintele sale. In propriile-ti ginduri, probabil.

„Când sunt întrebat care sunt cărțile mele pe care le consider cele mai importante, răspund aproape automat Nostalgia, Levantul și Orbitor. De fiecare dată simt însă, obscur, că fac o nedreptate. Că las deoparte, uitată într-o zonă umbrită a minții, o a patra carte majoră a mea, pe care de un sfert de secol mă străduiesc s-o uit, ca pe-o iubire veche și nevindecată încă. E corpusul poemelor mele lirice, scrise în tinerețe, într-un efort continuu, halucinant și epuizant, care-a durat doisprezece ani. A fost epoca în care mi-am trăit viața, fără rest, numai și numai în poezie. Când privesc în urmă, văd imediat acea flacără strălucitoare, acea căutare disperată de forme noi, acea continuă măsurare a puterilor într-un inegal skandenberg cu poezia, care-ar fi putut face, numai ea, opera mea completă. Când, prin 1992, am hotărât să nu mai scriu poezie a fost o sinucidere simbolică în speranța unei renașteri.
Mi s-a dat apoi, într-adevăr, șansa unei noi vieți în literatură, dar o viață nu separată de prima, ci izvorâtă în întregime din ea. Poezia a găsit o cale de-a curge mai departe în scrisul meu și a rămas pentru mine, mai departe, chiar dacă dizolvată într-un epic translucid, sensul vieții mele. Faptul că nici azi nu mă interesează nimic altceva, în efemerul și enigmaticul lumii, decât poezia este moștenirea acelei epoci îndepărtate.
Cititorul va găsi în acest volum, reproduse integral, cele șase volume de versuri publicate de mine, la care va adăuga, poate, «dîn citit ori amintire», al șaptelea volum, Levantul, care, din motive evidente, nu și-a găsit locul aici.“ (Mircea CĂRTĂRESCU)

"Poezia lui Octavian Goga din cele cinci volume, privita in ansamblul ei, respira un aer de grandoare si de tristete, ca panzele batranului Bruegel care evoca uciderea pruncilor. Imensele scene de fundal din poeziile Oltul, Plugarii, La noi, Clacasii, Vorbeau azi-noapte doua ape, Codasul etc., desfasurate, parca, pe toata intinderea spatiului mioritic si a timpului nostru istoric, asigura o anume majestate, miraculos solemna (uneori tragica, alteori senina), episoadelor si figurilor din primul plan, micilor tablouri rustice, peisajelor, ocupatiilor zilnice, evenimentelor din viata taranilor, integrandu-le cu finete artistica in ritmul vietii universale. De aceea, Goga nu e numai un poet local, al satului, ci unul national. Nicio tenta bucolica si pastorala, nicio conventie idilica, nimic artificial, ceea ce asigura prospetimea si inovatia in traditie a poeziei gogiene. Lanurile aspre, triste, tragice, din fundal se rasfrang nuantat pe figurile din primul plan, pe destinul involburat al oamenilor, care au un acut sentiment al datoriei si al legii pamantului." (Ion Dodu Balan)

Ce ramane valabil astazi din poetul Topirceanu? As zice ca tocmai una dintre fatetele umoristului. Ceea ce-l face, adica, sa fie nu contemporanul nostru (cum cerea o sintagma candva la moda), ci exact contemporanul contemporanilor lui: insul activ, implicat in conflictele si in partizanatele scriitoriceşti, care-şi citea cu fervoare comilitonii şi-şi incanta la diverse sezatori literare publicul, tamaind sau otravind dupa situatie. Intr-un cuvant, cronicarul. Topirceanu nu e un bun desenator dupa natura. Memorabil, in schimb, se arata in crochiurile dupa literatura. Ca oricarui meserias, cand scrie despre scris, lui ii sta bine. Relativismul, disimularea, faconda, rasfatul, poza il prind. Le afecteaza una cate una şi le ia peste picior nu neaparat in aceeasi ordine. (Cosmin Ciotlos)

Adrian Paunescu se hranea sufleteste cu multimi! Dar aceasta propensiune nu era demagogica, ci expresia unei mari generozitati; cercul sociabilitatii sale era nemasurat, pentru el ceilalti existau in absolut. Iar intinderea disponibilitatii sale omenesti pare, retrospectiv, neverosimila.

Glorios literar de tanar, regasindu-se peste ani aproape doborat de evolutia unui destin complex, el isi va regasi, printr-un veritabil „asalt al maselor“, locul de poet de prima importanta. (Ilie Constantin)

Casa scarilor este a unsprezecea carte de poezie a lui Ion Pop, de la debutul din 1966, cu Propuneri pentru o fintina, urmat de Biata mea cumintenie (1969), Gramatica tirzie (1977), Soarele si uitarea, antologia Descoperirea ochiului (2001), pina la Elegii in ofensiva (2003), Litere si albine (2010) si In fata marii (2011). Structurat in trei cicluri, volumul face ecou deopotriva unor „ocazii, momente, intimplari” ale biografiei angajate in „viata imediata”, confrunta – in ciclul Degetul lui Bach – orgoliile si cruzimile Artei cu faptul de viata simplu si comun omenesc, ori angajeaza reflectii mai ample asupra unor momente de istorie recenta, de actualitate a relatiei dintre poezie si viata, dintre o lume pe cale de a-si pierde armatura simbolica si pur si simplu umana, sub asediul derizoriului si al iresponsabilitatii etice.

Din cuprins:

Ce te legeni...

O, ramai

Revedere

Somnoroase pasarele

Poveste codrului

„Ca o alta Eliza, fata-fetita devine «farmecatoare», o vrajitoare buna «strivind urzici pe prispa si in oale», urzind camasi de cuvinte pentru cei 11 frati si aducandu-i astfel la viata.“ (Simona Sora)

Tuul

Tuul este asa cum vrei tu

Cu nuante, cu da si nu

Cu aripi, cu umilinta

Cu dor, cu farmec si credinta

Cand este eu este zeu

Cand esti tu este al meu

Tuul este atunci cand nu esti tu

Si toate sunt si nu sunt cu

E un ecou din ce sunt eu

Cruci mari cu tu si eu

Dar inainte de toate

Tuul e o nedreptate

A eului din tot si toate

Tuul este asadar un eu

Care iubeste pan' la Dumnezeu.

„Eu vin dintr-o provincie obscura, dintr-o tara pe care o taioasa geografie o separa de toate celelalte. Am fost cel mai disperat dintre toti poetii, iar poezia mea a fost regionala, dureroasa si ploioasa. Dar am avut intotdeauna incredere in om. Si nu mi-am pierdut niciodata speranta.“ (Pablo Neruda)

Asa cum ne-a obisnuit si-n teatrul sau, Brecht nu e afectat, nu cauta rime rare si scrie fara subterfugii.

“Lucia Cuciureanu este o poeta cu voce lirica bine timbrata. Voit tern, voit monoton, lipsit de orice farama de patetism, discursul ei consemneaza tribulatiile unei existente care pare sa-si fi pierdut toate punctele cardinale." (Octavian Soviany)

„Un maestru al cruzimii. Cruzimea sa insa este una indreptata spre sine, o autoflagelare continua, dusa (cu fiecare carte) cat mai aproape de perfectiunea unui harachiri. Cea mai vibranta cruzime poetica din cate-am vazut in actiune in ultimii ani.” (Simona Sora)