Poezie & Teatru

Un bărbat dependent de boală; recensământul afectiv al femeilor strânse în cimitir cu ocazia Moșilor de vară; pierderea sentimentului apartenenței într-o poiană bântuită de către un porc bătrân. Iată câteva dintre pretextele narative ale acestui volum de poezie pentru care comunitatea, performativitatea și intimitatea sunt noduri tematice deopotrivă complementare și contrastante, în măsura în care identitățile sociale și personale care le definesc reprezintă și ele produsele jocului asumat de perspective și măști.

Cristian Liviu Burada este un elegiac care isi scrie poemele cu sine insusi, memoria produce realitate, inima se zbate in ritmul unei pulsiuni interioare care este asemenea unui foc care nu lasa cenusa, ci doar lumina. Poezia este, pe rand, nisipul din clepsidra, este vipera indragostita care nu mai secreta venin, este un trup de cuvinte, este umbra cazuta in genunchi...! La atatea ipostaze ale poeziei, care se configureaza intr-o carte ca un adevarat labirint, cititorul nu rezista sa nu se lase ispitit, mai ales ca si luna lumineaza a poezie. Autorul este si un confesiv, unul special, fiindca mai tot ce este in poezia din acest volum este parte din memoria colectiva, asumarea calitatii de martor care depune marturie face parte din destinul poetului dintotdeauna. De prea multe ori clipele, ca niste zaruri masluite ale celorlalti, se rostogolesc si deformeaza realitatea, din acest motiv poetul trebuie sa sape spornic in lumina ca sa dea de intunericul cald, care reconfirma intimitatea, viata insasi. Mai mult, lumea este o oglinda mare in care ne privim, fiecare in parte, atunci cand citim poezie, ca sa ne dam seama de unicitatea noastra. Neatent la modele poetice ale vremii, cu o acuitate argheziana, polemica, de abordare a realitatii imediate, poezia lui Cristian Liviu Burada din acest volum da coerenta unui portret dinamic, care se completeaza si se individualizeaza de la carte la carte. - Adrian Alui Gheorghe

In ochii mei, Andreea lulia Scridon este fenomenala in fiecare miscare poetica, am urmarit cat de flexibila e pe scena si am avut onoarea de a o avea ca invitata la diverse lansari si dialo-guri. In Asteptandu-l pe Sfantu-Asteapta este o povestasa desavarsita, o Yesterday Kind of Girl intr-un Cluj care isi inchide toate spitalele de papusi, apoi isi umple dorul intr-o Philadelphia 2003 sub petale de cires cu toate papusile ei, Mariana, Matriosca, chinezoaica Yoo si fiul ei, Cain, ca in final sa-si tradeze tristetea in fiecare gest. Taramul ei este magic, dar foarte pamantesc in acelasi timp; trecutul si prezentul se intrepatrund unde lumina cauta fericirea in intuneric. Cititi-o si bucurati-va de ea, este unica precum o faptura arhaica si efemera care ne conduce de mana intr-o lume mult mai buna decat a noastra: memoria, mintea si inima ei. - Lena Chilari

Omar Khayyam a fost un mare cărturar persan, cunoscut de secole pentru contribuțiile importante pe care le-a avut în matematică și în astronomie. Și totuși, după aproape o mie de ani de la naștere, ne amintim de el ca poet; unul din cei mai importanți poeți care a trăit vreodată.

Numeroase premii i-au răsplătit activitatea lui Matei Vișniec, începînd cu Premiul pentru poezie acordat de Uniunea Scriitorilor din România, în 1984, pentru volumul Înțeleptul la ora de ceai. El a mai obținut Premiul Academiei Române, precum și premiul pentru întreaga activitate a Uniunii Teatrale din România (UNITER). În Franța i-a fost decernat de mai multe ori Premiul presei la Festivalul internațional de teatru de la Avignon, Premiul european acordat de Societatea Autorilor și Compozitorilor Dramatici (SACD), precum și Premiul de literatură europeană „Jean Monnet” pentru romanul Negustorul de începuturi de roman. Piesele lui Matei Vișniec sunt traduse în peste 30 de limbi și s-au aflat pe afiș în numeroase țări. Unele dintre ele au fost montate în teatre importante din Europa: Teatrul Rond Point des Champs Elysées la Paris, Teatrul Stary din Cracovia, Teatrul Piccolo din Milano, Teatrul Regal din Stockholm, Teatrul Young Vic din Londra, Teatrul Național din Istanbul, Teatrul Maxim Gorki din Berlin, Teatrul Național din Sofia, Teatro Stabile din Torino, Teatrul Amalia din Salonic…

Într-o vreme când, la noi, totul este în tranziție, chiar și poezia, când verslibrismul face mai ușoară sarcina poetului – e doar o iluzie –, oferindu-i libertăți uneori prea mari, în dauna muzicalității, a ritmului, a măsurii, Daniela Brâncuș are curajul de a miza pe rigorile prozodiei clasice, încercând o întoarcere la o formă lirică tradițională.

Ecourile războiului din Ucraina s-au făcut simțite în poezia prezentului încă din primele săptămâni ale năvalei rusești în țara vecină; nici nu putea fi altfel, unda de șoc a catastrofei pe care a provocat-o revizionismul putinist afectând întreaga lume contemporană, iar poeții, cu senzorul lor ultrasensibil la silnicie și suferință, au avut un răspuns prompt și spontan de ordin existențial.

Despre orașele mici sunt mai aproape de centrul pământului: „Când ne lipim la loc e mereu un punct lipsă/ prin care trece lumina”, scrie undeva Irina Francisca Ion, remixându-i simultan pe Rumi & pe Leonard Cohen. Ca și ei, e convinsă că lumina intră în noi prin spărturi — pe care le vindecă. E extraordinară forța gravitațională a poeziei ei, în care intră literalmente totul: de la comunitatea mare la comunitatea familiei (tatăl, mama, bunicii — „nu-i poți salva pe niciunul”, acuză ea furioasă poezia; dar acuza subîntinde convingerea că poezia poate & trebuie să salveze — și își ratează misiunea atunci când nu poate salva). Irina Francisca Ion vine deopotrivă din marea poezie a familiei (de la Aglaia Veteranyi la Cristian Popescu) & din marea poezie socială (de la Mariana Marin la Elena Vlădăreanu). Pentru ea, poezia înseamnă comunitate. Construcție de comunități — și salvare de comunități. Orașe mici — pe care gravitația poeziei le trece prin inima limbajului. Și le salvează, unul câte unul. Și ne salvează. - Radu Vancu

Aceasta nu e doar o carte de poezie, ci o hagiografie apocrifă a familiei Popescu, o evanghelie eretică a cotidianului transfigurat. Aici, pâinea dospește în vată, fotografiile își schimbă expresia pe furiș, iar tramvaiul 26 alunecă prin oraș ca o corabie funerară, un Styx urban de joasă tensiune. Fiecare gest capătă amploarea unui ritual, fiecare detaliu domestic își revendică locul într-o mitologie personală.

câte veșnicii să vină,

ca să plângem în lumină

un plâns ca o poezie?

poate suntem poezie

„Ce e măreț în om e că-i o punte, nu un capăt…”

Friedrich Nietzsche (Așa grăit-a Zarathustra)

Prefata (V. I. Popa si piesele sale) si referinte critice de Oana Soare

Fisa biobliografica de Lucian Pricop

Muscata din fereastra (premiera in 1929, la Teatrul National) este o comedie sentimentala care exploateaza o tema si un scenariu recurent in opera lui Victor Ion Popa: conflictul intre generatii, intre parinți si copii, proiectat in cadru matrimonial. In aceasta piesa, divergentele apar si in urma involutiei sufletesti a genitorilor, care la timpul lor isi contrariasera familia casatorindu-se unul cu altul, dar care, mai tarziu, se complac intr-o viziune de un patriarhalism exagerat.

In Take, Ianke si Cadir (premiera la teatrul „Maria Ventura“, 1932), V.I. Popa aseaza conflictul interetnic, cu dilemele si prejudecatile aferente, in liniile scenariului amoros patentat in Muscata din fereastra. Scriitorul opteaza pentru specia reconfortanta a comediei sentimentale, usor condimentata melodramatic. In fapt, de la primele replici ale bonomilor Take sau Ianke, cititorul si spectatorul pot sta linistiti: in lumea in culori rozalii a dramaturgului totul e bine cand se termina cu bine.

Nimeni nu are de suferit in aceasta piesa si, in fapt, nimeni nu se sacrifica pe sine si nici nu face compromisuri de la propriile idei. Pe de alta parte, V.I. Popa iese din binomul tipologic evreu/roman si din tandemul idiosincratic semitism/antisemitism prin inventarea unui tert savuros: alaturi de romanul Take si de evreul Ianke, al treilea personaj central din piesa, poate cel mai reusit, este turcul Cadir. Din pacate, pledoaria pentru toleranta etnica facuta de scriitor prin intermediul personajului sau nu va gasi prea mare ecou in epoca.

Alaturi de trama comediei sentimentale, pitorescul (inclusiv stilistic) personajului Cadir reprezinta doua elemente care au asigurat succesul de public al piesei. Pentru ca acesta este, daca vrem, paradoxul dramaturgiei lui V.I. Popa: desi respinse de critica literara, aceste piese au avut un mare ecou la fiecare noua reprezentare. Oana Soare

 

Colecția Versocicleta. Poezii pentru copii de la 2 la 102 ani

„Poeziile Otiliei Cazimir reunite aici, alese dintre cele destinate în primul rând copiilor, îi vor încânta și pe adulți – și nu doar fiindcă în fiecare dintre noi se leagănă cuibărit copilul care-am fost cândva. Carte parfumată, colorată, a anotimpurilor, a viețuitoarelor de tot felul și-a vârstelor, De pe-o bună-dimineață cântă, cu nesfârșită blândețe și umor delicat, începând dinspre diminețile noastre, până târziu, către noapte.” Veronica D. Niculescu

Într-o lume în care vorbele se risipesc adesea în vânt, iar timpul ne cere mereu mai mult, Narcis Avădănei atinge acele colțuri tăcute ale ființei noastre printr-o colecție de poezii și proze care nu doar că descriu viața așa cum o cunoaștem, dar ne invită să o trăim cu o intensitate pe care poate am uitat-o. Scrisă cu o sensibilitate aparte și o profunzime extraordinară, Al șaselea simț: Sufletul îți răsună în inimă mult timp după ce ai închis cartea.

Noul volum de poeme al Ancăi Zaharia e un strigăt de disperare în fața absurdităților și inechităților prezentului, precum și o (nouă) tentativă de împăcare cu sine. Un sine reactiv în fața unei lumi ipocrite și meschine.

Discursul poetic al lui Marius Aldea din Maruth este al unui șaman autentic: incantația lui e menită să te hipnotizeze, purtându-te într-un microcosmos deopotrivă duios și abraziv, straniu și familiar, suprarealist.

Cu fiecare pagină, Até (o educație) câștigă portanță, densitate, luminozitate. Ca o dronă-cefalopodă în zbor, cu o trenă de tentacule fosforescente: viețile pedagogilor & elevilor, părinților & copiilor, partenerilor din cuplu antrenați (happy together) să devină NIMIC. E puterea unei femei de a supraviețui & seduce (fără să vrea neapărat asta) prin poveștile pe care și/ni le spune. Locul unde se întâlnesc – neforțat, dar spectaculos – Svetlana Alexievici, Mariana Marin, Ileana Zubașcu cu Traian T. Coșovei și Delmore Schwartz. – Ștefan Manasia

Eminescu, dincolo de timp este o punte intre scenele teatrului si paginile poetice ale vietii care ia nastere acum, in acest an in care se implinesc 175 de ani de la nasterea Luceafarului poeziei romanesti si Academia Romana a declarat Anul 2025 - "Anul Eminescu." Este un omagiu artistic si uman, un recital tacut al unei povesti de iubire ce nu a fost doar traita, ci si scrisa, rescrisa, purtata in sufletul unei natiuni. Cred ca in aceasta lume in care valorile par efemere, iar emotiile se risipesc in zgomot, Eminescu ramane un reper pentru noi. Cuvantul sau patrunde adanc, vindeca, tulbura, mangaie. De aceea, acest volum este si o pledoarie pentru intoarcerea la autenticitate in literatura, in iubire, in noi insine.

Cine îl cunoaște pe Dan Radu Mihai în calitate de cineast, specializat în film documentar, poate fi uimit să-l vadă debutînd în poezie. Nu însă și cine cunoaște mai bine personalitatea poliedrică a artistului Dan Radu Mihai, interesat de muzică, arhitectură și urbanism, grafică și design, coautor alături de Dan Sociu al unei cărți de proză pe care urmează să o ecranizeze în calitate ca regizor. Și cum toate aceste avataruri ale lui DRM sînt, în fond, guvernate de lirism și tendința spre fantazare, coming-outul său poetic nu ar trebui să mire. Rămîne justificată doar întrebarea: de ce a tăcut poetul DRM în toate aceste decenii de comerț cu domenii artistice impregnate de poezie?

Aleksandar Stoicovici pune capăt tăcerii, pe care și-a impus-o după fuleul de la începutul deceniului trecut, cu un volum ce păstrează principalele trăsături ale poeziei sale: nostalgie, discreție, rigorism al expresiei, anxietăți tratate low-key, un acut simț al observației lucrurilor și evenimentelor mărunte ale existenței, într-un discurs post-biografist care integrează cu suplețe scepticismul, monotonia și sentimentul precarității în scenarii minimale cu o amprentă confesivă epurată de orice ar putea părea extravagant sau ostentativ. Habitat-ul său e pândit în permanență de o primejdie fără nume, însă nu din mijlocul unui asediu vine confesiunea sa, nici din placiditate sau abandonul de sine, ci dintr-o atitudine cu îndepărtate rădăcini bacoviene. Chibzuit până și în deziluzie, Stoicovici este în căutarea unei soluții spirituale prin care să se sustragă omniprezentelor apăsări angoasante, „exilului fără direcție“ , pe care îl experimentează cu intuiția că vulnerabilitatea se poate converti în sursa majoră de putere și reziliență a vieții. – Claudiu Komartin

Poezia lui Adrian Bodnaru te copleșește cu eficiența unei mantre stroboscopice în care viteza referințelor intră mereu într-o neostoită accelerare. Exact așa cum, într-un spot publicitar, cadrele se schimbă la fiecare secundă, textele sale te cuprind în vârtejul trimiterilor literare, geografice, istorice, sportive, cinematografice ș.a.m.d. În opinia mea, greutatea poeziei sale vine dintr-o asceză tot mai rară în literatura română, aceea de a se așeza în interiorul cuvintelor și de a le obliga, de acolo, să se comporte cu temeritatea corăbierilor de dinainte ca lumea să fie așa cum, astăzi, o știm.

Volum câștigător al concursului de debut organizat de Uniunea Scriitorilor și Editura Cartea Românească, Ediția 2024 Citind poemele din Toate într-o singură inimă, am avut impresia că trăim, autorul și cu mine, în realități paralele. M-am trezit întrebându-mă în repetate rânduri cum poate ochiul lui să vadă frumosul acolo unde eu, fără doar și poate, aș fi intrat la bănuieli. Să gliseze în melancolie acolo unde eu aș fi apelat din reflex la sarcasm și (auto)critică. De la un punct încolo însă mi s-a mai limpezit judecata: Răzvan Fugaciu este o rara avis care dinadins nu-și duce discursul până la ultimele sale consecințe; omițând să abordeze frontal deruralizarea, speranța de viață scăzută sau poluarea, el cultivă de fapt o împăcare cu realitatea de-a dreptul eroică. Recomand acest debut în poezie candid-contemplativ cu încrederea cu care aș întinde seamănului meu, oricare ar fi acesta, un pahar cu shake detoxifiant. MIHÓK TAMÁS

Volumul Prezență propune o poezie a simțirii intense, în care cotidianul, natura, timpul și iubirea sunt filtrate printr-un limbaj vizual, expresiv și adesea tandru. Poeziile explorează nu doar anotimpurile exterioare, ci și pe cele interioare – clipe de singurătate, dor, revoltă, fragilitate și redescoperire de sine. Lumina joacă un rol central, ca simbol al căutării sensului, dar și al memoriei afective. Iubirea, adesea absentă sau sfâșiată, plutește ca o prezență invizibilă, iar tristețea ei capătă forme subtile, aproape sacre. Textele sunt marcate de o atenție fotografică pentru detalii, de o meditație poetică asupra realului și de un echilibru între confesiune și reflecție.

Prezență

„Te poți întoarce liniștit
la lucrurile care te așteaptă.
E totul corect și curat aici
nu există pată
și nici vreun păcat cu care să te-ating.

Sunt oaza ta de liniște perfectă
sau vinul tău, dacă dorești să bei.
Nu știu acum unde te afli,
dar nici nu vreau,
pentru că lângă mine,
pe scaunul gol,
te țin uşor de mână și te iubesc.”

Altfel

„M‑ai durut astăzi,
altfel,
urât,
de nesuportat.

Mi‑ai răpit voluptatea intimă a suferinței,
de care mă atașasem
cu o incurabilă dependență,
și ai înlocuit‑o cu o brută vulgară,
care nu știe pe ce răni să apese
și sfâșie toate corzile la care
uneori mai cânt.

Obișnuiam să amestec petale amare
în dulcele cafelei
la care te invitam în fiecare zi
să ne sorbim gândurile.
Azi însă am răsturnat fără ezitare
lichidul, dezgustător de străin,
ce a rămas în urma ta
și m‑a mânjit pe dinăuntru
cu teama de moarte.

În ceașca neagră, cu frunze colorate tropical,
mâine voi reuși iar să strecor
gândul ce dă durerii gust bun.
Te rog doar, când mai treci pe lângă mine,
să faci cumva să mi se pară
că totuși îți lipsesc.”

Imensa melancolie dizolvată în penumbre de senzații meditative ce oscilează în aceste poeme îi va oferi, sper, cititorului român aceeași paradoxală impresie de plenitudine care pe mine mă copleșește la încheierea acestor traduceri… Da, singurătatea din aceste poeme este de o generoasă complexitate, un adevărat univers în continuă expansiune, încât orice presupusă frustrare ce s-ar degaja din aceste obsedante convocări ale unui trecut fragmentat se transformă în reușită recuperare și glorificare a tuturor momentelor trăite; iar, astfel, exercițiul memoriei se supune unei exigențe care face din aproape toate textele de față tot atâtea discrete arte poetice, dominate de exigența maximă: enunțul scris trebuie să recupereze în intensitate momentul trăit, justificând astfel, de fiecare dată, chiar existența poemului. - DINU FLĂMÂND

L-am întrebat pe Dumnezeu

Doamne, ce poet îți place, eu?

Și Domnul mi-a răspuns: Da, tu.

Și altul? Altul nu.

pentru ce plange am cantat, si am cantat, si am cantat, noi ne-am luptat cu visul greu, noi ne-am luptat cu Dumnezeu noi am fost cei de canturi beti, dorul amar de frumuseti, dorul sublim de cer si hau, noi ne-am luptat cu Dumnezeu Nu pot face nicio deosebire intre lacrimi si muzica... - Friedrich Nietzsche (Ecce Homo)

Pentru a convinge, a încuraja și mai mult cititorul să descopere și să savureze esențe trecute (sau viitoare), nu-mi rămâne decât să menționez că Anamneză, un volum de poezie despre viață și moarte, prezentat printr-o lentilă a cruzimii și vitalității, are însăși puterea de a răsturna realitatea în nenumărate planuri imaginabile, de a ne oferi povestea sfâșierii, sacrificiului, a roșului, prin ochii bunicii, ai mamei, ai fiicei… ai femeii. - Omar Alejandro

Poetă „fără generație”, străină de toate grupurile și grupusculele vieții noastre literare, Ioana Greceanu își continuă și în volumul de față aventura poetică de „franctiror singuratic”. Lirica ei este când meditativă, încercând să descopere rosturile mai adânci ale vieții și ale scrisului, când autoscopică până la suferință. Căci poeta are voluptatea introspecțiilor dureroase, a vivisecțiilor sufletești, iar textele sale capătă nu de puține ori aerul unor veritabile ecorșeuri. Din perspectiva ei, existența (și, odată cu ea, și scrisul) este concepută ca o experiență agonică, ca o zbatere permanentă între viață și moarte, desfășurată sub semnul malefic al „zonei”. Poeta are cu siguranță vocația tragicului, devenită tot mai rară în zilele noastre, o vocație care o singularizează și o însingurează totodată. Lirica ei nu poate fi decât un război permanent cu lumea, cu ceilalți, cu poezia și cu sine însăși. Iar volumul Esker ne mai convinge o dată că Ioana Greceanu este o poetă de excepție, care ar merita cu prisosință mai multă atenție din partea comentatorilor de poezie. - Octavian Soviany