Poezie & Teatru

Aleksandar Stoicovici pune capăt tăcerii, pe care și-a impus-o după fuleul de la începutul deceniului trecut, cu un volum ce păstrează principalele trăsături ale poeziei sale: nostalgie, discreție, rigorism al expresiei, anxietăți tratate low-key, un acut simț al observației lucrurilor și evenimentelor mărunte ale existenței, într-un discurs post-biografist care integrează cu suplețe scepticismul, monotonia și sentimentul precarității în scenarii minimale cu o amprentă confesivă epurată de orice ar putea părea extravagant sau ostentativ. Habitat-ul său e pândit în permanență de o primejdie fără nume, însă nu din mijlocul unui asediu vine confesiunea sa, nici din placiditate sau abandonul de sine, ci dintr-o atitudine cu îndepărtate rădăcini bacoviene. Chibzuit până și în deziluzie, Stoicovici este în căutarea unei soluții spirituale prin care să se sustragă omniprezentelor apăsări angoasante, „exilului fără direcție“ , pe care îl experimentează cu intuiția că vulnerabilitatea se poate converti în sursa majoră de putere și reziliență a vieții. – Claudiu Komartin

Poezia lui Adrian Bodnaru te copleșește cu eficiența unei mantre stroboscopice în care viteza referințelor intră mereu într-o neostoită accelerare. Exact așa cum, într-un spot publicitar, cadrele se schimbă la fiecare secundă, textele sale te cuprind în vârtejul trimiterilor literare, geografice, istorice, sportive, cinematografice ș.a.m.d. În opinia mea, greutatea poeziei sale vine dintr-o asceză tot mai rară în literatura română, aceea de a se așeza în interiorul cuvintelor și de a le obliga, de acolo, să se comporte cu temeritatea corăbierilor de dinainte ca lumea să fie așa cum, astăzi, o știm.

Volum câștigător al concursului de debut organizat de Uniunea Scriitorilor și Editura Cartea Românească, Ediția 2024 Citind poemele din Toate într-o singură inimă, am avut impresia că trăim, autorul și cu mine, în realități paralele. M-am trezit întrebându-mă în repetate rânduri cum poate ochiul lui să vadă frumosul acolo unde eu, fără doar și poate, aș fi intrat la bănuieli. Să gliseze în melancolie acolo unde eu aș fi apelat din reflex la sarcasm și (auto)critică. De la un punct încolo însă mi s-a mai limpezit judecata: Răzvan Fugaciu este o rara avis care dinadins nu-și duce discursul până la ultimele sale consecințe; omițând să abordeze frontal deruralizarea, speranța de viață scăzută sau poluarea, el cultivă de fapt o împăcare cu realitatea de-a dreptul eroică. Recomand acest debut în poezie candid-contemplativ cu încrederea cu care aș întinde seamănului meu, oricare ar fi acesta, un pahar cu shake detoxifiant. MIHÓK TAMÁS

Volumul Prezență propune o poezie a simțirii intense, în care cotidianul, natura, timpul și iubirea sunt filtrate printr-un limbaj vizual, expresiv și adesea tandru. Poeziile explorează nu doar anotimpurile exterioare, ci și pe cele interioare – clipe de singurătate, dor, revoltă, fragilitate și redescoperire de sine. Lumina joacă un rol central, ca simbol al căutării sensului, dar și al memoriei afective. Iubirea, adesea absentă sau sfâșiată, plutește ca o prezență invizibilă, iar tristețea ei capătă forme subtile, aproape sacre. Textele sunt marcate de o atenție fotografică pentru detalii, de o meditație poetică asupra realului și de un echilibru între confesiune și reflecție.

Prezență

„Te poți întoarce liniștit
la lucrurile care te așteaptă.
E totul corect și curat aici
nu există pată
și nici vreun păcat cu care să te-ating.

Sunt oaza ta de liniște perfectă
sau vinul tău, dacă dorești să bei.
Nu știu acum unde te afli,
dar nici nu vreau,
pentru că lângă mine,
pe scaunul gol,
te țin uşor de mână și te iubesc.”

Altfel

„M‑ai durut astăzi,
altfel,
urât,
de nesuportat.

Mi‑ai răpit voluptatea intimă a suferinței,
de care mă atașasem
cu o incurabilă dependență,
și ai înlocuit‑o cu o brută vulgară,
care nu știe pe ce răni să apese
și sfâșie toate corzile la care
uneori mai cânt.

Obișnuiam să amestec petale amare
în dulcele cafelei
la care te invitam în fiecare zi
să ne sorbim gândurile.
Azi însă am răsturnat fără ezitare
lichidul, dezgustător de străin,
ce a rămas în urma ta
și m‑a mânjit pe dinăuntru
cu teama de moarte.

În ceașca neagră, cu frunze colorate tropical,
mâine voi reuși iar să strecor
gândul ce dă durerii gust bun.
Te rog doar, când mai treci pe lângă mine,
să faci cumva să mi se pară
că totuși îți lipsesc.”

Imensa melancolie dizolvată în penumbre de senzații meditative ce oscilează în aceste poeme îi va oferi, sper, cititorului român aceeași paradoxală impresie de plenitudine care pe mine mă copleșește la încheierea acestor traduceri… Da, singurătatea din aceste poeme este de o generoasă complexitate, un adevărat univers în continuă expansiune, încât orice presupusă frustrare ce s-ar degaja din aceste obsedante convocări ale unui trecut fragmentat se transformă în reușită recuperare și glorificare a tuturor momentelor trăite; iar, astfel, exercițiul memoriei se supune unei exigențe care face din aproape toate textele de față tot atâtea discrete arte poetice, dominate de exigența maximă: enunțul scris trebuie să recupereze în intensitate momentul trăit, justificând astfel, de fiecare dată, chiar existența poemului. - DINU FLĂMÂND

L-am întrebat pe Dumnezeu

Doamne, ce poet îți place, eu?

Și Domnul mi-a răspuns: Da, tu.

Și altul? Altul nu.

pentru ce plange am cantat, si am cantat, si am cantat, noi ne-am luptat cu visul greu, noi ne-am luptat cu Dumnezeu noi am fost cei de canturi beti, dorul amar de frumuseti, dorul sublim de cer si hau, noi ne-am luptat cu Dumnezeu Nu pot face nicio deosebire intre lacrimi si muzica... - Friedrich Nietzsche (Ecce Homo)

Pentru a convinge, a încuraja și mai mult cititorul să descopere și să savureze esențe trecute (sau viitoare), nu-mi rămâne decât să menționez că Anamneză, un volum de poezie despre viață și moarte, prezentat printr-o lentilă a cruzimii și vitalității, are însăși puterea de a răsturna realitatea în nenumărate planuri imaginabile, de a ne oferi povestea sfâșierii, sacrificiului, a roșului, prin ochii bunicii, ai mamei, ai fiicei… ai femeii. - Omar Alejandro

Poetă „fără generație”, străină de toate grupurile și grupusculele vieții noastre literare, Ioana Greceanu își continuă și în volumul de față aventura poetică de „franctiror singuratic”. Lirica ei este când meditativă, încercând să descopere rosturile mai adânci ale vieții și ale scrisului, când autoscopică până la suferință. Căci poeta are voluptatea introspecțiilor dureroase, a vivisecțiilor sufletești, iar textele sale capătă nu de puține ori aerul unor veritabile ecorșeuri. Din perspectiva ei, existența (și, odată cu ea, și scrisul) este concepută ca o experiență agonică, ca o zbatere permanentă între viață și moarte, desfășurată sub semnul malefic al „zonei”. Poeta are cu siguranță vocația tragicului, devenită tot mai rară în zilele noastre, o vocație care o singularizează și o însingurează totodată. Lirica ei nu poate fi decât un război permanent cu lumea, cu ceilalți, cu poezia și cu sine însăși. Iar volumul Esker ne mai convinge o dată că Ioana Greceanu este o poetă de excepție, care ar merita cu prisosință mai multă atenție din partea comentatorilor de poezie. - Octavian Soviany

Autoarea volumului de față, dramaturga Elise Wilk, se înscrie ferm în prima linie a acestui „teatru al vocilor feminine”, care este în același timp un extrem de necesar „teatru al memoriei”, unde recuperarea istoriei „cu i mic” poate fi considerată un act feminist în sine. În piesele ei, nucleul familial explodat își împrăștie schijele pe scena istoriei, de-a lungul mai multor generații, spunând povești personale care ajung să reconstituie, din fragmente, Istoria cu I mare. - Cristina Modreanu

Un poem poezie, sau o poezie poem, dar o poezie pe cât de percutantă și cerebrală, pe atât de sofisticată și feminină. Deși, la prima vedere pare a prefigura o utopie ermetică (insulă, ziduri, pereți, gratii), universul poetic este fluid, copleșitor și totul capătă sensuri noi. Din colțul de la fereastra „pe care și-a aruncat privirea cu ea cu tot”, eul liric observă, adună stări, simte, resimte și transmite înregistrând ca printr-un filtru o realitate care, adesea, nu găsește punct de sprijin în intimitate. Și atunci o reconfigurează, îi conferă o nouă semnificație. Banalul capătă măreție, anostul devine decisiv, nesemnificativul este resemnificat. Poate că marele rost al poeziei este să împace, să ajute la resemnare și la acceptare. Or, aceste pagini te coboară, te zdruncină, te mângâie și te înalță, amintindu-ți în permanență că nu ești singur. Sau, în niciun caz, singurul. -Simona Preda

240 DE ANI DE LA MARTIRIUL LUI HORIA, CLOȘCA ȘI CRIȘAN

Omagiu editorial apărut sub egida Fundației Transilvania Leaders

Aducem mulțumiri Domnului Valentin Orga, directorul Bibliotecii Centrale Universitare „Lucian Blaga” Cluj-Napoca, pentru susținerea acestui proiect cultural.

Ilustrații de Ion Vlasiu

Comentarii critice de Ion Pop și Ion Bogdan Lefter

Ediție îngrijită de Ion Bogdan Lefter

Ba nu, n-a fost nimic în zadar

Nici vechea moarte, nici care-o să vină

Căci luminează un fel de joacă de jar

În căuș de inimă, pe jumătate plină.

Între poet și patrie relaţia este totală. Revoluţia lui Horia a fost un țipăt împotriva nedreptății. Îndrăgostit de oamenii și priveliștile din Apuseni, am întocmit o povestire în versuri. Mă încumet a o sorti publicării convins că jertfa înțeleptului din Albac n-a fost și nu poate fi zădarnică. (LEONID DIMOV)

Citită după cincizeci de ani de la apariție, dar scrisă, cum se știe, cu alte două decenii mai devreme, cartea „litaniilor pentru Horia” își păstrează în mare măsură forța evocatoare. Încă tânărul Dimov din acei ani se afla în raza de influență a lui Arghezi și Ion Barbu, dar avea deja un condei exersat, o forță de evocare epico-lirică concretizată într-o „povestire în versuri” care este mult mai mult decât atât. Registrul stilistic în care-și compune poemele apare deja diversificat, paleta coloristică a figurației umane și de decor natural însuflețește imagini adesea memorabile, în discursul descriptiv, de intensă colorație al pastelului, marcat de un lirism grav, cu epura înscenărilor epice pregnante și proiecțiile onirice care anunță atmosfera dominantă și cea mai caracteristică la autorul Cărții de vise. Se afirmă de pe atunci, foarte convingător, și dexteritatea artizanatului verbal a celui care, nefiind moț, cum mărturisește, a reușit să-și însușească graiul foarte bogat și în sugestii al moților și mocanilor ardeleni, căruia i-a dat, arghezian vorbind, frumuseți și prețuri noi. (ION POP)

O interesantă decizie editorială: republicarea Litaniilor pentru Horia la 240 de ani de la înăbușirea Răscoalei țăranilor români ardeleni din 1784 și de la martiriul celor trei lideri, primii doi, ziși Horia/Horea (numele real: Vasile Ursu Nicula) și Cloșca (Ion Oargă) – executați pe 28 februarie 1785, după ce al treilea, Crișan (Gheorghe Golda/Giurgiu), se sinu­cisese cu două săptămâni înainte, în detenție, pe 13 februarie. Interesantă și – într-un fel – surprinzătoare, căci nu e vorba despre o scriere strictamente „celebrativă”. Sigur că „litaniile” evocă figura iconică a Răscoalei, însă într-o culegere foarte specială de versuri scrise în cursul unui stagiu de documentare al unui student... biolog! În prima parte a anilor 1950, când obligația universitară l-a dus tocmai în zona Munților Apuseni. Junele autor nu era încă scriitor pe-atunci, iar cartea a rămas un experiment izolat în cariera sa, cu o publicare – de altfel – mult întârziată. (ION BOGDAN LEFTER)

LEONID DIMOV (n. 11 ianuarie 1926, Ismail, Basarabia – d. 5 decembrie 1987, București) a fost poet, eseist și traducător român. A fondat onirismul literar împreună cu Dumitru Țepeneag. A urmat studii universitare în filosofie, biologie, drept, teologie și matematică, fără a obține licența în niciunul dintre domenii. A fost redactor al revistei România literară.

Volume publicate: Versuri, Editura pentru Literatură, București, 1966; 7 poeme, Editura pentru Literatură, București, 1968; Pe malul Stixului, Editura Tineretului, București, 1968; Carte de vise, Editura pentru Literatură, București, 1969; Semne cerești. Rondeluri, Editura Cartea Românească, București, 1970; Eleusis, Editura Cartea Românească, București, 1970 (ilustrații de Florin Pucă); Deschideri, Editura Cartea Românească, București, 1972; A.B.C., antologie, Editura Cartea Românească, București, 1973; Amintiri, Editura Cartea Românească, București, 1973 (coautori: Mircea Ivănescu și Florin Pucă); La capăt, Editura Eminescu, București, 1974; Litanii pentru Horia, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1975; Dialectica vârstelor, Editura Cartea Românească, București, 1977; Tinerețe fără bătrânețe. Basm (după Petre Ispirescu și nu prea), Editura Albatros, București, 1978; Spectacol, Editura Cartea Românească, București, 1979 (ilustrații de Florin Pucă); Texte, antologie, prefață de Mircea Iorgulescu, Colecția „Cele mai frumoase poezii”, Editura Albatros, București, 1980; Veșnica reîntoarcere, Editura Cartea Românească, București, 1982.

Ediții postume: Carte de vise, antologie, selecție de Marina Dimov, Editura Eminescu, București, 1991; Baia, antologie, selecție de Marina Dimov, Editura Eminescu, București, 1995; Carte de vise, antologie, Editura Litera, Chișinău, 1997; Momentul oniric, antologie de texte de Leonid Dimov și Dumitru Țepeneag, Editura Cartea Românească, București, 1997; Versuri, ediție îngrijită, postfață, tabel cronologic și referințe critice de Nicolae Bârna, Editura Gramar, București, 2000; Scrisori de dragoste (1943-1954), corespondență, ediție îngrijită, studiu introductiv, bibliografie, notă asupra ediției și note de Corin Braga, Editura Polirom, Iași, 2003; Pe malul Styxului (I), prefață de Gheorghe Grigurcu, Editura Vinea, București, 2003; Opere, vol. 1, ediție îngrijită și prefață de Ion Bogdan Lefter, Editura Paralela 45, Pitești, 2006; Onirismul estetic, antologie de texte teoretice și prefață de Marian Victor Buciu, Editura Curtea Veche, București, 2007; Opera poetică, vol. 1, 2, 3, prefață de Ion Bogdan Lefter, Editura Paralela 45, Pitești, 2010, 2010, 2012; 7 poeme rostite la Radio: 1968-1970, carte + CD, prefață de Ion Bogdan Lefter, Editura Casa Radio, București, 2011; Carte de vise, antologie şi prefaţă de Ion Bogdan Lefter, postfaţă de Gheorghe Grigurcu, Editura Cartea Românească, Bucureşti, 2019; Opere, Vol. 1: Poezie, proză, dramaturgie, Vol. 2: Publicistică, interviuri, varia, ediție realizată sub coordonarea lui Ion Bogdan Lefter, text ales și stabilit, note și comentarii, tabel cronologic de Alexandru Dumitriu, Andreea Teliban, Ion Bogdan Lefter, studiu introductiv de Ion Bogdan Lefter, Editura Știința, Chișinău, 2023.

Premii și distincții: Premiul Uniunii Scriitorilor pentru traducere (1979); Premiul Asociației Scriitorilor din București pentru poezie (1968, 1977, 1982).

ION VLASIU (n. 6 mai 1908, Lechința, Mureș – d. 18 decembrie 1997, București) a fost sculptor, pictor și scriitor român. A studiat la Școala de Arte Frumoase din Cluj, în clasa lui Romulus Ladea, fără a-și obține însă licența. A fost profesor la Academia de Arte Frumoase din Timișoara (1938) și redactor-șef al revistei Arta (1966-1969).

A avut numeroase expoziții personale și colective în țară (Târgu Mureș, Cluj-Napoca, București, Timișoara) și în străinătate (Paris, Varșovia, Atena, Veneția). Lucrările sale se găsesc în muzee, instituții culturale și parcuri din România: Târgu Mureș, Cluj-Napoca, Sibiu, Brașov, București, Galați, Oradea, Suceava, Craiova, Sighișoara, Ploiești, Blaj.

Printre temele favorite se numără personalități istorice și literare, maternitatea, familia și viața rurală.

A fost distins cu Premiul Academiei Române (1939) pen-tru romanul autobiografic Am plecat din sat, Premiul „Anastase Simu” (1942) și cu titlul de Doctor Honoris Causa al Universității Babeș-Bolyai din Cluj-Napoca (1993).

Volum memorial, la 75 de ani de la nașterea lui Andrei Moldovan (2 februarie 1949 – 29 octombrie 2020)

Ediție îngrijită de Ioan Pintea și Menuț Maximinian

Cuvânt-înainte de Menuț Maximinian

Pe copertă: Marcel Lupșe, Păpădie – Dansul îngerilor, ulei pe pânză, 150 x 100 cm, 2023
Proiect editorial apărut sub egida Consiliului Județean Bistrița-Năsăud
prin Biblioteca Județeană „George Coșbuc” Bistrița-Năsăud
și Societatea Scriitorilor din Bistrița-Năsăud

 

Exodul poeților (fragment)

cântați – ni s-a spus

într-o fremătare de ape –

cântați cântecul vostru

de pustiire

cântecul care răspunde

în partea veștejită a lumii

cântecul care

întoarce râurile în izvoare

 

atunci au secat apele

și a prins a crăpa pământul

ca o coajă

pentru că
 

pe marginea râului vostru

de unde voi lipseați

se înălțase pârjolul

 

și sălcii nu erau

unde cântecul să se odihnească

 

Poezia este aidoma unei ferestre prin care contemplăm ce este dincolo de ea. Geamul poate să fie neted sau cu denivelări, poate fi limpede sau marcat de diferite culori, poate fi chiar ciobit. Oricum, dincolo de el, se dezvăluie imaginile unui univers, fie ele fragmentate, limpezi, colorate în diferite nuanțe, mai senine sau mai sumbre, distorsionate, mai mici sau mai alungite, ca într-un basm, dar care ar putea să fie asemeni celor pe care le purtăm în propria-ne ființă, cu care ne-am putea identifica (mai ales spiritual) sau nu. (ANDREI MOLDOVAN)

Importanta lui Iosif in literatura si cultura noastra nu trebuie cautata neaparat in sectorul liricii de inspiratie samanatorista. Un asemenea personaj discret, modest, timorat in a se afirma, cum a fost autorul, poate fi insa un bun traducator al creatiei altora.

Traducerile – si nu productiile proprii – reprezinta partea cea mai solida din opera acestui autor. Lipsita in buna parte de o personalitate proprie, bine conturata, Iosif cauta mereu sa se ascunda intr-o alta de imprumut, asa cum incearca sa ilustreze si tematica impusa de samanatorism. Acest alter-ego mai puternic, mai nobil a fost, in cazul autorului nostru, in primul rand poetul romantic german Heinrich Heine, din care Iosif a tradus mult, uneori ca in Vedenia sau Cavalerul, cu rezultate mai mult decat notabile. G. Calinescu insusi, altfel zgarcit cu aprecierile, nu ezita sa considere activitatea de traducator a lui Iosif “magistrala”. - Oana Soare

Cuprins:

Versuri (1897) – April, Sarbatoare, O mama, Domnisoarei, Aceleiasi, Ideal, Ramas bun.

Patriarhale (1901) – Bunica, Revedere, Furtuna, Visul, Cobzarul, De ziua mea, Adio, Invins!, Iarmaroc, Romanta, Rozele, Pasteluri, Balada, Doina, Cantec vechi, Cantec de leagan, Salcamul, Cantec, Nopti de vara, Cantec, Nucul, Fulgii.

Poezii (1901-1902) – De sarbatori, Razmirita, Lautarul, Haiducul, Secerisul, De urat, Un cantec, Poezia, Toamna.

Cantece si balade – Cantece, Frumoasa Irina, Cantec de primavara, Mi-e dor, Pintea, De cantece Parisu-i plin, Pastel, Steaua, La cules, Apa mortilor.

Credinte (1905) – Cand seara in ceasuri de singuratate, Credinte, Melancoliei, Cantec, Cantec, S-a-nnoptat, Pe deal, Lebada, Copil sarman, Sarbatoare, Singur, Fantana vrajita, Gruia, Domnita, Harpistul, Cantec.

Cantece (1912) – Noaptea de mai, In ochii tai, Cu ochii tai, Cantaretul, Primaverii, Liniste, Insir-te margaritare, Cantec de leagan, Cantec sfant, Nopti de veghe, Toamna, Se-ntorc iar zilele noroase, Inmormantare, Talangi, Unui tanar, Scrisoare lui Goga, Clopotele din Nurnberg.

Talmaciri (1909) – Un imn francez lui Eminescu.

Lucien Bazin – Izbavire; Goethe – Copila din straini; Schiller – Catre copaci; Giosue Carducii – Cavalerul; Heine – Pe inima iubito, Paduri si campuri se-nvesmanta, Si daca ochii tai, Nu ma iubesti!, Cand doi isi zic adio, Noi ne iubiram, Un tanar iubeste, Afara-i noapte, Icoane vechi, Ce trista mi-e inima, Safire-s ochii tai, Departe, Stelelor.

Proza – O zi de sarbatoare, Dantele, Din copilarie, Victima, Monumentul, „Opinca romaneasca”, Cum scrie Caragiale, O amintire.

Referinte critice din Garabet Ibraileanu, E. Lovinescu, Serban Cioculescu, G. Calinescu, Constantin Ciopraga, Nicolae Manolescu

(asta nu e poezie, veți spune așa e, aveți perfectă dreptate e țipăt)

„Efectul pervers vorbește despre viață, despre singurătate, din perspectiva unei femei, luptătoare, mamă, brașoveancă, care a trecut prin multe. Petronela Rotar a reușit, încă odată, să uimească, să creeze și să distrugă. A reușit să își transpună o foarte mare parte din constrângerile și sentimentele acumulate în paginile acestei opere literare și de artă.” – booknation.ro

 

Lumea poemelor de aici înoată lent într-un paradox înfrigurat și suav; așteptarea luminii, care înseamnă deopotrivă zori izbăvitori („să vină dimineața/ să dezbrace noaptea/ ca pe-o crisalidă/ ca pe un giulgiu”), cosmogonie, naștere, copil (întrupare a nepotrivirii), tânjire după „un somn tot mai lung/ fără maluri”.

Joaca este o calatorie tandra si profunda prin lumi de amintiri, visuri, jocuri si intrebari existentiale. Cu un ton uneori nostalgic, alteori ludic sau visator, autorul ne poarta printr-un univers poetic viu, in care banalul cotidian devine pretext pentru reflectie, iar metafora - vehicul al redescoperirii de sine. Versurile sale se joaca, exact ca titlul, cu limbajul, cu timpul, cu imaginea copilariei, a iubirii, a mortii si a renasterii. Joaca este o carte despre privirea sincera a copilului, despre umbra adultului care nu mai viseaza, despre paduri nebune, Craciunuri tacute si femei care raman in memorie ca parfumuri de vara. Scrisa cu sensibilitate, inteligenta si umor fin, aceasta carte este o invitatie la autenticitate, o joaca serioasa cu sensurile vietii.

Dacă poezia e o developare a unor stări, amintiri, proiecții, jocuri, dorințe, închipuiri, sentimente, atunci Violeta Savu lucrează, fără mănuși, cu acizii unui laborator de stabilizare a imaginilor ce decurg din ele. Doar că lumea pe care ea vrea s-o (sur)prindă e într-o mișcare ce derutează și nu trasează contururi tari, fiindcă e plină de interacțiuni, tangențe, de ieșiri și veniri. Dragostea e activul de fond al poeziilor din carte, ce pune universul, interior, dar și pe cel din afara lui, într-o dinamică din care autoarea ne oferă secvențe pe care mai mult le intuim, le dibuim și pe care le continuăm, cu propria imaginație, plecând de la semnalele și ipotezele oferite. E o lirică participativă cea a Violetei, în care cititorul e invitat să pună de la el, să schimbe, să o cotească într-o direcție ori în alta, să se întoarcă împotrivă, să nege. Contextul ce ține la foc mic, dar viu, dragostea, are mai mulți vectori, între care boala, frica, absența, credința, moartea. Atunci când converg, acidul arde vârfurile degetelor. Robert Șerban

Viorel Bucur este un poet format care stăpânește mecanismele poeziei și este deprins cu meditația asupra acesteia. El scrie o poezie așezată, consubstanțială: cu cât evoluează el, sentimental și meditativ, cu atât evoluează și poezia lui. Am mai spus că dă impresia de blagian, tocmai pentru că vrea o poezie profundă, și ea este profundă, iar meditația este mult mai gravă. Poetul se fixează pe niște teme, de aceea ni se pare că poemele sunt diferite unele de altele, pentru că temele abordate sunt mereu altele, dar cuvintele își păstrează întotdeauna limpezimea, spun ceva, dau glas unei stări de singurătate. Există la el o obsesie a scurgerii timpului, „fugit irreparabile tempus”, o spaimă permanentă, cu greu acceptată, în fața amenințării de trecere a timpului. Viorel Bucur evită cotidianul, biografismul cotidian și se duce undeva spre o metafizică a vieții și a poeziei. - ION MUREŞAN

Am fost intrebat, de multe ori, daca personajele din Titanic Vals si subiectul piesei au existat in realitate sau au vreo inrudire directa cu oameni si fapte petrecute aievea. Da, au existat, si tot ce se intampla in Titanic Vals s-a intamplat in realitate, si chiar la Campulung. Ce nazuinte pot avea membrii familiei modeste a unui functionar oarecare? Paradoxal, unele dintre cele mai indraznete, fiindca desi Spirache este un om „compus din: familie, slujba si cumsecadenie“, rudele sale nu ii seamana de fel. Chiar daca mijloacele lor sunt umile, au visuri inalte si vointa infocata. Soacra e o femeie hotarata, la curent cu tainele viitorului. Sotia e ambitioasa si descurcareata. Copiii vin si ei cu ce au mai bun... Gena este modesta, dar schioapa, Decebal este un pusti prea nazdravan, Traian un tanar cu un caracter prea fin ca sa isi gaseasca un serviciu, iar Miza o fata de maritat, care asteapta un copil.

După debutul din 2021 cu volumul de poezie Cu capul în nori și lansarea Confesiuni (2024), Paul Cișmigiu revine cu La răscruci, un volum de poezii ce explorează alegerile, destinul și fragilitatea umană. Întrebările existențiale și simbolurile puternice creează un univers poetic profund, unde timpul, iubirea și trecerea converg în reflecții asupra sensului vieții.

Prezenta antologie s-a structurat intr-un cvartet, menit sa ii ofere cititorului de azi accesul la universul afectiv domestic al unui poet care a tinut sa sustraga ireversibilului si sa pastreze in scris tot ceea ce a iubit mai mult pe lume. Prin "reunirea familiei in vers", am dorit sa pomenim cei 110 ani scursi de la casatoria poetului si sa aprindem simbolic o candela pentru Ion Pillat, de la a carui moarte, in 2025, se implinesc 80 de ani, pentru Maria si Dinu Pillat, dar si pentru fratele poetului, Nicolae Pillat, de la mortile carora comemoram 50 de ani, pentru Cornelia Pillat, de la moartea careia au trecut 20 de ani, si in amintirea Piei Pillat Edwards, stinsa din viata acum 14 ani. - Monica Pillat

„Opera lui Pillat se prezintă extrem de unitară. Trăsătura ei fundamentală pare a fi discreția, o discreție adâncă, ce ține în frâu pornirile contradictorii și impulsurile anarhice. Piesele de mare valoare ale lui Pillat s-au format prin reduceri succesive, nu prin adăugiri. În această discreție – lexicală, compozițională, figurativă – citim astăzi aristocratismul funciar al scriitorului, aristocratism ce se identifică în stil, în marca lingvistică adâncă. A rezultat o poezie rondă, șlefuită, perfectă în plastica ei. Nu poate fi atacată în niciun fel pentru că nu prezintă nicio cale vizibilă de acces și seamănă cu sculpturile lui Brâncuși. În exemplarele ei reușite, e o poezie căreia nu i se pot aduce corecturi – construcție înzestrată cu luminozitate interioară. În ansamblul literaturii noastre interbelice, face figură de corp izolat, cu prea puține atașe contemporane.” (Mihai ZAMFIR)

Adelina Labic-Lungu face parte din acel gen poetic pentru care existența și amenințările ei nevăzute sunt un combustibil amar și prețios. Ai senzația citindu-I poemele scurte, ușor moralizatoare, copleșite de delicatețe și revoltă, că poeta a dezvoltat niște simțuri anume. Dacă lumea pe care o descrie n-ar fi una dramatică, tragică, aș fi înclinat să îl citez pe Caragiale. Ea simte enorm. Toate micile și marile tragedii îi stimulează discursul liric.

„Citindu-i poezia, auzi în fiecare vers respirația ei adâncă, așa cum respiră oamenii după unele catastrofe care li se întâmplă sau după unele atacuri de panică. E o respirație profundă care umple cu oxigen poezia. Iar sufletele noastre, cu emoții. Dacă ar fi să-i caut înrudirile cu poeții români, aș zice că seamănă cu Ana Blandiana și Ruxandra Novac. E la fel de serafică și pură ca și cele două poete. Când o întâlnești pe stradă, ai impresia că plutește. Zâmbește întruna și se uită la lume cu ochi plini de uimire. Emană atâta bună dispoziție, că unii oameni o caută doar pentru a scăpa de tristețe sau depresie. Poezia ei este o combinație între seninătatea și candoarea din poezia Anei Blandiana și cruzimea angelică din poezia Ruxandrei Novac. Nu știu cum de-i reușește asta, dar îi reușește din plin, îi reușește fără să-și fi propus asta. Poezia Nataliei Pîntea este expresia firii ei deschise și sincere și rodul caracterului ei nobil și optimist. E o poezie care pur și simplu o să vă încânte.” (Dumitru CRUDU)

„Într-o situație paradoxală se află Ștefan Petică, al cărui Argument – (îndelung elaborat, cum dovedește manuscrisul) la unicul lui volum de versuri antum – conține un protest patetic împotriva dărâmării «idolilor tribului» de către noile generații «blazate» de artiști, în vreme ce toată lirica și publicistica literară a scriitorului mort la 27 de ani profesează cel mai radical modernism, într-o generație dominată de tradiționaliști. E destul să deschizi volumul cu trei titluri Fecioara în alb – Când vioarele tăcură – Moartea visurilor din 1902 ca să remarci inaderența tonurilor la programul sămănătorist (revista Sămănătorul tocmai apăruse în 1901) și, în general, la spiritul provincial și rustic al contemporanilor. […] G. Călinescu și Ion Negoițescu au dreptate să elogieze modernitatea ideilor artistice ale lui Petică. […] Niciun poet din generația sa nu era mai la curent cu noutatea poetică. Iar prerafaelitismul englez reprezenta o intuiție excepțională. De regulă francofoni, simboliștii români nu par să fi auzit de John Ruskin sau de Dante Gabriel Rosetti, prima oară pomeniți la noi de Petică, acela care le consacră un veritabil cult. Foarte puțin a ezitat Petică, fiind vorba să denumească «noul corent literar», între estetism (un articol din 1899) și «simbolism» (cuvânt folosit în 1900 în articolul Poezia nouă). Dar deja estetismul care unea printr-o linie dreaptă pe Whitman de Jean Moréas făcea ca «morala să plece totdeauna de la estetică». Foarte curând Petică îi introduce în ecuație pe prerafaeliți și cultul lor pentru frumusețea pură. Nimeni nu văzuse încă la noi atât de clar în ce constă reforma modernă a artei.” (Nicolae MANOLESCU)

Simțitor și reactiv cum îl știam din cele trei volume care au precedat Grădini singuratice, Artiom Oleacu reușește și de data aceasta să nu se repete, să nu cadă în manierism sau în melodramă. Poemele lui au nerv, cadență și culoare, iar sentimentalismul atașant și autoironic al personajului Artiom, pe care poetul-actor îl pune în scenă cu reale înzestrări regizorale, nu-și dă în petic, ci se păstrează mai mereu pe granița fină peste care, odată trecut, nu prea mai e cale de ntoarcere – grădinile sale sunt vii și luxuriante așa cum le-a visat însăși Amytis din Media. Claudiu Komartin

Care „Grădini singuratice”? Două lucruri ți se impun atunci când deschizi orice volum cu poezie de Artiom Oleacu. Mai întâi, modul în care își dozează poemele. Are economia inexorabilă a unor manuscrise recuperate după un cataclism viitor („va veni nenea gigantul/ ne va apuca cu trei degete”) sau trecut („39 de ani/ de la catastrofa de la Cernobîl”). În același timp, fiecare text pe care îl propune este o negociere lirică: între ceea ce a contat și ceea ce va conta, între ceea ce nu s-a întâmplat niciodată și ceea ce ar fi trebuit să îți facă o idee despre cine e vorba. Dar mărturisirea poeziei sale este de fiecare dată acțiune: „luna coboară din cer/ și-mi astupă inima”. E actor, o să spui. Dar poezia lui este cel mai departe de ceea ce ai înțelege prin interpretare actoricească. Pentru că Artiom nu amplifică la persoana I. Arta lui este mai degrabă aceea de a identifica amplificările care te determină. Actoria din poemele lui este așadar a lumii, nu a vocii care ți se adresează. Aceasta din urmă (pentru că poemele lui încep de multe ori la final ca să repoziționeze părțile de început) încearcă să își găsească pentru fiecare moment forma de rezistență, de persistență, de consistență în fața jocului continuu al lumilor. Răzvan Țupa

Restul este prima carte dintr-o trilogie „organică și personală a acelor teme vitale care te readuc în lume”, trilogie semnată de poeta Svetlana Cârstean.

Restul conține o mărturie despre roluri și despre experiența propriei masculinități cu privire la care autoarea mărturisește că a simțit nevoia de a fi „curioasă și înțelegătoare”. Cartea face și trimitere la modelele masculine integrate de-a lungul timpului, la dinamica feminin-masculin pe care Svetlana Cârstean a descoperit-o atît în femeile, cît și în bărbații din viața sa: „Cine muncește, ce muncește, cine pune pîinea pe masă, cine plătește, cine naște, cine nu naște, cine spală, cine doarme, cine renunță, cine scrie, un întreg labirint căruia am vrut să-i găsesc o ieșire”, mărturisește poeta.

Audre Lorde spune, într-un celebru eseu: „the master’s tools will never dismantle the master’s house”. Svetlana Cârstean ia aceste unelte ale sistemului dominator și le stoarce de vlagă, le confruntă atât de direct și de precis, încât puterea devine doar o vulnerabilă mașinărie pe care să o desfaci piesă cu piesă. O femeie care încorporează un bărbat, o femeie și un bărbat, o femeie care înfruntă un bărbat, o femeie care nu mai plătește tribut, o femeie care se reconstruiește. Odată cu această carte, poezia Svetlanei Cârstean intră într-o altă etapă, una în care identitatea e cel mai puțin expusă, tocmai pentru că în Restul atât subiectul, cât și procesele tranzacționale pe care acesta le traversează sunt tranșate cu acuratețe și furie. Restul este ceea ce rămâne neîncadrat, necuantificat și, cel mai important, nesupus. E o revoltă pură, dar în interiorul căreia nu ești lăsată singură. - Teona Farmatu, poetă, critic literar și dramaturgă

Imposibilă puritate în imanența puterii de cumpărare a vieții: bio-putere şi viață în pliuri, în supape ale sistemului, într-un dialog permanent cu toţi cei care ne (în)locuiesc. În faţa acestei teribile puteri totalizatoare, Svetlana scandează, ca exerciţiu de supravieţuire: eu – pe mine – în mine – al meu. Un volum excepţional care ne confruntă cu un sine multiplu, performativ, nietzschean. Restul e semnul întrebării pus după afirmarea identităţii sufletului individual cu realitatea supremă, în Upanişade sau la Hegel: Tu eşti acela? Aceasta eşti tu? Eu sînt tu? - Cristian Iftode, filosof

Poezia Svetlanei Cârstean oscilează între postconfesiune și persona, explorând fragilitatea identității printr-o poetică a disecției. În Restul, poezia se transformă într-un proces de negociere și relativizare a sinelui - poezia este restul, iar cotidianul banal devine un loc tensionat, unde interiorul este mereu filtrat de așteptările exterioare. Într-o lume dominată de măști impuse, mai poate exista un nucleu autentic sau identitatea este inevitabil fragmentată? În această carte, literatura rămâne spațiul de confruntare și adaptare, în care se păstrează, dincolo de fracturi, nevoia fundamentală de căldură umană. - Krista Szöcs, poetă