Poezie & Teatru

„Atuul suprem al unui poet e vocea. Ioan T. Morar are norocul de a fi conservat acest har, evident încă de la prima sa carte – o voce distinctă, răsunătoare, rezonând parcă într-o peșteră de cristal. Există o dicție poetică pe care versul o păstrează și o transformă în vehicul al sensului. De-o vreme, poezia lui Ioan T. Morar transcrie mai ales neliniștile unei ființe generice, obsedată de a redefini lumea, definindu-se în paralel pe sine. Accentele profetice edifică un amfiteatru de sunete armonios așezate într-o construcție lirică născută de delicatețe și fermitate în același timp. Ioan T. Morar nu are viziuni, ci vede viziuni existând între paginile unei Mari Cărți pe care par s-o fi răsfoit înaintea lui profeții, iluminații și înțelepții unui veac extinct, deși încă netrăit pe de-a-ntregul. Aici, în interstițiile temporale ale acestui amestec de vizionarism, năluciri, spaime și revelații, se aude vocea poetului. A unuia dintre poeții de prim rang ai vremii noastre.” MIRCEA MIHĂIEȘ

Cartușeria” este o cercetare poetică inedită și provocatoare asupra unor celebre spații de artă amenajate în foste arsenale din Europa, cu background-ul lor cultural, psihologic și antropologic. Dan Mircea Cipariu călătorește, cu flori psihedelice ori vindecătoare, prin cenușa imperiilor, printre lumile posibile ivite din pulberi negre, cartușe și obuziere.

Însoțită de șapte desene de Mihai Zgondoiu, această carte-spectacol cuprinde 52 de poeme în cinci capitole distincte: Arsenale (Veneția), La Cartucherie (Paris), MNAC Parc (București), Arsenal Berlin și Mystetskyi Arsenal (Kiev).

Depozitele de armament devin, astfel, scenele experimentale și virtuale pentru artele spectacolului, filme, muzică, poezie și arte vizuale.

drone lunete și bombardiere de singurătate
facem pelerinaj
în buncăre cu instalații de artă
în buncăre rave
în buncărele carnale

Dan Mircea Cipariu s-a născut la 7 septembrie 1972, în București. Este licențiat al Universității București, Facultatea de Jurnalism și Științele Comunicării, scriitor, jurnalist și manager de proiecte și programe culturale. A debutat în presa literară în 1988 (SLAST), iar editorial, în 1999, cu volumul Hai să ne-ntâlnim pe site sâmbătă seara, editura Libra. În 2007, volumul său de poeme Tsunami, editura Brumar, a primit Premiul Asociației Scriitorilor din București.

În 2020, a primit titlul de doctor în filologie pentru lucrarea „Tipare ale imaginii poetice”, sub coordonarea prof. univ. dr. Silviu Angelescu, la Școala Doctorală a Facultății de Litere, Universitatea din București. A predat cursuri de scriere creativă la Universitățile din Belgrad și Novi Sad, la Muzeul Național al Literaturii Române din București și în programele Centrului Cultural Arad, ale asociațiilor Euro CulturArt, Aluniș Art Center și ale Asociației Publicațiilor Literare și Editurilor din România (APLER).

În 2022, a publicat volumul META VERS, cu 7 ilustrații de Mihai Zgondoiu, la Editura Vellant, carte distinsă cu Premiul Special al revistei Ficțiunea OPT M și cu Premiul Național pentru Poezie ”Vasile Voiculescu”.

„Cristina Drăghici iși oficiază poezia ca o zeiţă pe deplin sigură de puterea ei de a fi în lume. Ochiul ei imens, care se deschide până la capăt, cuprinde şi înregistrează totul: o inimă mică, găsită în lăzile de gunoi şi ţinută cu grijă în palme, fiinţa pe care nu a născut-o nimeni şi care şi-a generat singură placenta, fata care a privit cum visul, ca o cobră regală, a găsit jugulara, ţesătoarea de traumă, femeia-citoplasmă care captează lumina.

Fiecare poem al ei e un manifest radical şi totodată tandru, dar şi un experiment la limită: survolează apele şi coboară în subteran şi, asemenea unei celule, poate lua forme infinite. Respiră acea muzică despre care vorbea Angela Marinescu – «muzica din adâncuri, spartă, care ţine şi de lume, şi de univers, şi de stele, dar şi de pămînt, de sânge şi de suferinţă.»

Deşi vulnerabilă şi fragilă, vocea Cristinei Drăghici nu ezită: matură şi limpede, are forţa râurilor care înving baraje şi curajul celei care merge mai departe. O voce care vorbeşte pentru fiecare dintre noi. Şi ne înveleşte protector în mătase neagră.” (Domnica Drumea)

„Poezia Cristinei Drăghici este un amestec de violenţă şi delicateţe ce creează în mintea cititorului un spaţiu acut senzorial în care scenele poetice se constituie corporal şi atingerile ustură, dar seduc simultan. E multă tensiune şi un strop de alienare, e tandreţe şi neputinţă, e o prezenţă hipervitală în mijlocul unei mări de absenţă, iar absenţa are memorie şi o corporalitate fantomatică, dureroasă, rezultat al unei îndelungate şi mistuitoare interiorizări. E şi mult erotism în cartea aceasta, dar un erotism tragic, cu atât mai straniu şi mai ademenitor, poemele se desfăşoară ca o serie de scurtmetraje japoneze în care cruzimea şi senzualitatea se contopesc şi identifică. Teritoriul explorat e acela al traumei mocnite şi al singurătăţii eliberatoare ce capătă sens printr-o explozie a revoltei. O carte ce te face să treci prin tot spectrul de emoţii, să simţi, şi te determină să treci printr-o lectură de identificare, indiferent dacă eşti femeie sau bărbat, empaticiă sau ciniciă, şi să conştientizezi măsura tragică a ceea ce în fond ne face umani: capacitatea de a ne sacrifica.” (Cosmin Perţa)

„Cartea Cristinei Drăghici îmi aminteşte de un pasaj dintr-un eseu de Adrienne Rich care spune că noi nu suntem întrebarea sau problema altcuiva, noi suntem cele care punem întrebarea, noi suntem cele care punem problema. «Un râs ca un zgomot de sticle sparte» e un «râs al Medusei» al femeilor din periferia Europei, al tuturor femeilor care au fost, sunt şi vor fi înaintea, după, în acelaşi timp cu noi şi datorită cărora suntem, de fapt, aici.” (Cătălina Stanislav)

„Există, în atît de așteptatul nou volum al Sorinei Rîndașu, Regatul disfuncției, o privire obiectiv, o privire întunecată de tristețe care înregistrează capturi de realitate ca fundal al relației cu celălalt, relație niciodată dusă pînă la capăt. Avem o carte în care violența sonoră dublează violența de sens, care, la rîndul ei, se dedublează în toate stările ce compun angoasa: groaza din interior, letargia, zilele putreziciunii, rușinea, frica, disfuncția, dislocarea, ratarea. Resentimentul.

Îngropată sub aparența unui cotidian plat și inofensiv, se ascunde o lume cu iz apocaliptic, o lume interioară, dar și oglinda ei exterioară – care se prăbușesc la unison, explodează în imagini acute, într-un vocabular de atmosferă care promite să fie o marcă a autoarei. Această desfășurare de stări și gesturi nu e o simplă grafie de nevroze personale, ci vorbește și despre neputința și deziluziile unei generații care și-a pierdut suflul și spațiile vitale, multe dintre poeme avînd ritmul și încărcătura unor manifeste.

Nu în ultimul rînd, există așa-numitele biografeme despre care vorbea Barthes, presărate în textul confesiv, mai ales în a doua parte, în care rădăcinile și sîngele devin pretextele vocalizării acelorași straturi de anxietate, de data aceasta cu un bemol pe corporalitate și fragilitate. Cu siguranță, volumul Sorinei Rîndașu, debutul ei real, va fi, este deja unul dintre cele mai puternice ale acestui an.” (Florina Pîrjol)

„Au trecut 12 ani de la ultimul volum al lui Emanuel Guralivu, care a rămas în esență tot «un boxer cu pumnii fragili». Numai că acum poetul revine complet matur, capabil să-și transforme vulnerabilitatea în tactică de investigare analitică a sinelui și a lumii. Nu cred că există, de la Mircea Ivănescu încoace, poet care să fi transformat mai convingător discreția în principiu creator. În loc de retorism – lapidaritate și estetizare, în loc de lozinci și prefabricate ideologice – fuga punitivă, à la Thoreau, în simplitatea frustă și profundă a naturii, în loc de emfază și consemnare denotativă a banalității vieții – ridicarea la exemplaritate și simbol, în loc de romgleză și limbă de pal – un limbaj-sinteză, carnal și totodată estetizat. Poezia lui Emanuel Guralivu s-a esențializat, amintind, prin precizie și forța de sugestie, dar și prin acuitatea privirii care despică realitatea până la nervuri, prin luciditate și, nu în ultimul rând, prin intransigența tăioasă a privirii întoarse către sine (ca într-un ritual de seppuku), de poezia niponă. în zori ca după un sfârșit de lume mi se pare nu numai cea mai bună carte a autorului, ci și una care clasicizează douămiismul, selectând numai grăuntele necesar din biografism, din minimalism, nu în ultimul rând din reacția subtilă față de falsitatea lumii contemporane și ridicând viziunile paradisiace, solipsiste, străfulgerările de fericire domestică, dar și crizele, spaimele, nevrozele, la nivel de parabolă apocaliptică. E o carte de o delicatețe care nu este egalată decât de curajul de a contempla realitatea jupuită și de rafinamentul de samurai tandru & violent. ” (Bogdan Crețu)

„Poemele lui Soso au ceva din nostalgia unui pupic cu scârț de la o rudă care ți-e foarte dragă și vă vedeți rar, care are tot timpul povești savuroase despre ce i s-a mai întâmplat și simți, în timp ce le asculți, că o să-ți amintești mereu momentul ăsta. Familiaritatea nu vine doar din căldură, ci și din tristețe, care se rătăcește ca pufuleții printre faldurile cearșafului în poemele cinematice. Scenaristul e un alintat, un corporate baby, reprezentant al noii specii de irosire pe care o identifică prin acest volum. Ce nu se risipește, în schimb, e blândețea – de la jocuri de limbaj la imagini și link-uri, nu obosește niciodată. E peste tot, obrăjor. E lumea lor, noi doar trăim în ea.“ (Dana Zetu)

„Ce-mi place cel mai mult, cred, e că poezia lui sorin despoT se dezice de orice variantă a nepăsării: fie că vorbim de conținut, de formă (chiar și vizuală), de politici de ritm și sonoritate, dacă un cuvânt e acolo, e acolo pentru că a fost înșurubat în locul altora ca să transmită forță și mișcare într-un mecanism, uneori vădit, alteori confidențial mai multă vreme. Într-o lume în care atenția e poate cel mai ușor lucru pe care-l poți rătăci, găsesc în asta o treabă delicată. Rămâne apoi să descoperi un spectru foarte larg al duioșiei – când arde, când cauterizează, când devine, din partea cealaltă, de-a dreptul glacială. Te ține?” (Radu Nițescu)

„Eroul poeziei lui sorin despoT este, de la bun început, D i s c u r s u l: „piesă cu piesă, din vorbele unuia poți reanima un supersaurus”. Comis-voiajor al experimentalismului – ce dichis au rimele, vilanela, ritmurile, grafica textelor lui Soso! – autorul iradiază, whitmanian, colocvialitate, frățietate calină, iubire tandră (dinspre & despre umanii extincți), dar și un presentiment sumbru înrudit cu lirica stoarsă din rănile lui Stratan și Es. Pop: «mai mult monolog, linii și/ puncte, electrocardiograme».” (Ștefan Manasia)

„O singurătate atroce străbate poemele Alinei Țârcoman, singurătatea unei fete care se așază orizontal pe aer și învață să fie frumoasă. O fată care îngroașă rândul angajaților anonimi, traversând zi de zi aceleași străzi în vuiet de ambulanțe și claxoane. O fată necruțătoare cu sine însăși. Tălpile ei calcă în vis pe zăpadă caldă. O fată înaintând prin viață cu forță și încrâncenare, ca mireasa din Melancholia lui Lars von Trier, în ciuda rădăcinilor ce i se agață ca niște lanțuri de picioare. Cu puterea ei ascunsă, precum o apă subterană, poezia Alinei Țârcoman e totodată un strigăt de ajutor și o mână întinsă, salvatoare.“ (Domnica Drumea)

„ Tu ce faci atunci când dormi? Şi mai ales, ce somn dormi? Într-o lume în care suntem, mai mult sau mai puțin, parte din Insectarul angajaților anonimi, Bucureștiul nu te îngrozește. El devine un vis diurn pe pilot automat. Poemele Alinei Ţârcoman sunt scrise la microscopul inimii, cu imagini alese cu o precizie chirurgicală și care rămân pentru totdeauna impregnate în minte; sunt imagini ce revin în REM sau în starea de veghe, iar atunci când adormi, nimic nu mai doare, te desprinzi cu totul de tine.“ (Ioana Miron)

Din când în când se face liniște în mine

ca și cum istoria s-ar fi oprit.

E ca o lumină imensă

pe o câmpie fără sfârșit,

un amestec de bucurie și spaimă

ca în fața lui Dumnezeu.

Știu că ține doar o secundă, dar simt

că așa ar putea fi mereu,

dacă aș avea destulă putere

să plec convinsă că vin înapoi,

cum pleacă păsările

în fiecare toamnă

spre viața lor de apoi.

Suflul retoric din Medusa are forța unei mașinării indestructibile,  capabile să se autosusțină la intensitățile expresive necesare înregistrării „cadru după cadru după cadru”, și imaginația poetică să colonizeze orice. Iar sensibilitatea matură, cu senzorii inteligenți perfect stabilizați pe destructurarea somatografică a stereotipurilor feminității în alternative personale și o perspectivă extinsă asupra domeniului luptei, bazată pe un întreg arsenal interior al experienței tensiunii raționalizate, retraduse înapoi într-un corporal profund culturalizat, o avantajează teribil. În fine, totul la acest comeback impresionant lasă o impresie de oțel inoxidabil învestit la maximum cu potențial creativ. Ramona Hărșan

Medusa Ritei Chirian reprezintă, în același timp, furia și puterea feminină nestăvilite și „depresia cu cap de femeie”. Cele două atitudini sunt liniile de forță ale acestui volum, iar din îmbinarea lor crește luciditatea cu care poeta își privește lumea, dar și pe sine însăși. Nu e nicio surpriză că Rita Chirian își tratează subiectele fără niciun menajament, am fost cuceriți de directețea sa încă de la debut, dar ce este diferit și cu adevărat special la Medusa este că toată revolta poetei nu mai este impulsivă, ci calculată, făcută cu „poftă de claritate”, îndreptată către toate instanțele care ne ordonează viața și articulată în poeme scurte și năucitoare sau în colaje care impresionează prin cele mai neașteptate asocieri, construite care de care mai ingenios. Galerie a trucurilor și atuurilor poeziei sale, precum și laborator în care Rita Chirian a căutat noi formule de a sonda realitățile interioare și exterioare deopotrivă, Medusa este cel mai matur volum al său de până acum. Victor Cobuz

Rita Chirian (n. 1982) este doctor în Litere,  cu teza Sandalele lui Empedocle. Anatomia mutațiilor po(i)etice postcomuniste (2012),  scrie cronică și eseu și a tradus cărți din limbile franceză și engleză.
A publicat volumele de poezie: Sevraj (2006,  Premiul Național de Poezie „Mihai Eminescu” Opus Primum),  poker face (2010),  Asperger (2012) și Casa fleacurilor (2016,  Premiul „Tânărul scriitor al anului 2016”).

Soarele din oglindă e, uneori, la fel de orbitor ca soarele de pe cer. Nu însă la fel de neîndurător. Cu oglinda te poți juca, poți chiar să te ascunzi în spatele ei. Dacă alegi unghiul potrivit, ți se permite să jonglezi, fără temeri, cu ceea ce pare de neîndurat. Oglinda e, totodată, o deschidere și un văl. Revelând, temperează. Estompând, îndeamnă privirea să-și creeze propriile-i lumi. Și, mai ales, îngăduie ca soarele să palpite și în regim nocturn.

Deoarece acolo, în noapte, ai șansa să te întâlnești cel mai des cu dublii și cu semenii tăi. Acolo, în noapte, se spun poveștile cu miez enigmatic și se aud litaniile care ne mângâie și ne rezidesc.

Așadar, Soarele din oglindă. Sub acest titlu se înșiruie cei 25 de ani de poezie ai mei. Primesc această antologie, cu recunoștință, ca pe un magnific dar din partea Editurii Școala Ardeleană, cu speranța că se vor bucura și alții de el. (MIHAI MĂNIUȚIU)

Capacitatea de a inventa și regiza situații – macabre, dramatice, funambulești, spiritualizate –, de a suprapune planului dilematic serii de constelații simbolice, în care mitul puterii divin-despotice, erosul energetic, singurătatea și jertfa Alesului generează situații-limită, alături de capacitatea de a transfera imaginarul în acțiune și ideile în viziuni de o covârșitoare plasticitate conferă teatrului și textelor lui Mihai Măniuțiu o adevărată forță de șoc. [...] Eu baroc, manierist, om de meraviglia și agudezza, Măniuțiu este un artist cu senzorium cultural și intelectualism palpitând de carnalitate. (DAN C. MIHĂILESCU)

Acest poet face parte din acea specie rară a celor pentru care scrisul este mai mult decât o boală, chiar dacă patima sa este mascată imperfect de o anumită stare de detașarefață de construcția poetică. Talent robust, cu o percepție a lucrurilor dotată cu un laser ultraperfecționat, el alcătuiește metodic o lume inconfundabilă. În fond, trei lucruri esențiale mai sunt de spus despre Marius Marian Șolea. Mai întâi, că atât omul, cât și poetul sunt total atipici pentru această perioadă în care nimeni nu mai ia în serios pe nimeni, iar kitsch‑ul este suveran și înlocuiește cu succes valorile. Apoi că, în literatură, dar și în viața cotidiană, omul acesta este de o inflexibilitate ieșită din comun. Altfel spus, este în stare să riște tot, dar absolut tot, pentru ca obiectivul luptei sale să fie atins, indiferent de cost.

George Mihalcea

În raport cu generațiile poetice mai vechi, Marius Marian Șolea nu arborează ignorarea ori absenteismul ci, dimpotrivă, rămâne aproape de unele nume importante din literatura numită recentă, asumându‑și în mod nemijlocit, dar nuanțat, „rudenia literară” cu trecutul. Spre deosebire de alții, deloc puțini, M. M. Șolea nu și-a negat... rădăcinile, ci a căutat și găsit în creațiile înaintașilor în ale artei literare, izvoare, seve și cuiburi de lumină. Pentru o cât mai corectă reprezentare a profilului său auctorial, adaug că alegerea i-a aparținut, iar cărțile sale de poezie conțin cuvinte de întâmpinare ale unor mari poeți, critici literari și cărturari din perioada mai veche. Mă refer la aprecierile unor personalități pentru care, repet, tânărul poet a optat, având șansa de a-i fi fost împărtășită amiciția, inclusiv literară, a acestora. Mihai Ursachi, George Țărnea, Cezar Ivănescu și Liviu Ioan Stoiciu sunt autori ai prefețelor și postfețelor câtorva dintre volumele sale.

Lucian Chișu

Poezia din volumul acesta ne convinge că Marius Marian Șolea se află în posesia Adevărului, pe care ni-l împărtășește încifrat, supunându-ne la efortul intelectual de a-i împărtăși experiențele revelatorii. Nu se poate să nu îi citești poezia fără a te întreba dacă nu cumva ești strâmb, sau dacă femeia ideală a rămas în rai, sau dacă nu cumva rărunchii lumii suferă un blocaj ce necesită intervenția directă a poetului care, sigur pe el, cauterizează, îndesând în locul bolnav revelații.

Paul Bogdan

Se poate spune că Marius Marian Șolea se desprinde mai mult decât Marin Sorescu din strânsoarea coercitivă a idiolectului țărănesc, reușind să confere mai mare libertate expresivă subiectului poetic. De aici și provine toată vigoarea sa discursivă: din capacitatea artistică de a se afla concomitent înăuntrul și în afara unei trăiri semiotice permanente. Nu mă îndoiesc că această poezie proaspătă ne restituie un filon tradițional, reactivat din perspectiva unei sensibilități postmoderne.

Marin Mincu