Poezie

Iarina Copuzaru scrie o poezie despre boala si recuperare. Vocea care te acompaniaza in volum este mai intai una de copil, o fetita care pare sa scrie pe viu despre experienta sa, modeland limbajul intr-un univers al copilariei in care inocenta si cruzimea se impletesc. Treptat, vocea migreaza stilistic si ca semnificatie spre maturitate, lasand loc unei noi intrari, nu mai putin tulburatoare, in universul retrospectiv si nostalgic, mereu atins de fetita invariabil atenta la destramarea si recompunerea sinelui si la efectul hamului asupra istoriei familiei.

Un univers criptic care te inghite, un science-fiction aproape de marginea irealitatii in care actorul principal poate fi pe rand celalalt, spatiul pe care-l ocupi sau chiar tu insuti. - Ramona Boldiszar

Marius Marian Șolea – și poezia lui, efect al unei epoci de tranziție. Încep cu această definiție, având de a face în Marius Marian Șolea cu un poet inclasificabil, azi, în poezia scrisă în limba română. Un poet atipic, insolit (personal, am slăbiciune pentru acești poeți, puțini, ieșiți în evidență prin personalitatea lor accentuată, singuratici, discreți, fermi, orgolioși, cu coloană vertebrală, care nu țin de o gașcă literară sau alta, nici de o direcție generaționistă sau de o ideologie literară, ei sunt ei și atât, își ajung prin ceea ce sunt), de o autenticitate aparte.

Liviu Ioan Stoiciu

Cei care se vor opri la aceste prime rânduri și vor crea „zvonul” (Doamne, ce bine-ar fi!) nu că ar vrea să lovească în tânărul autor, ci ar căuta să se ascundă repede în dosul unor formule comode – acesta e un alt obicei de la noi. Cei care vor merge mai departe cu lectura vor vedea că, în afară de câteva coincidențe geografice și naturale de pe întinsul Olteniei (satul Corșor, al copilăriei, făcând parte din Alimpeștii Gorjului de sub munte), la care se adaugă inevitabilele regionalisme lingvistice, Marius Marian Șolea face cu totul altceva. Marin Sorescu se oprise la limita fiziologiei mediului transferat în poiezie… Șolea sondează mai în adâncuri, adică în sociologie și în filozofie. Șolea transpune în vers nu obiceiuri, limbaje, ci mentalități, determinări astrale și mistice chiar. Mai apoi, spre deosebire de Sorescu, poetul nostru nu se ocupă de personajul locului, ci mai mult de sine în raport cu acest personaj.

Valentin Tașcu

Cătălin Negoiță este un singuratic în geografia adaptată a literelor pe care și-o asumă. Versul său, de natură ontogonică, aduce în prim plan spații existențiale ușor depistabile. Singularitatea vieții este reflectată în versuri de o mare gingășie, care invită cititorul la meditație. Apariția acestui volum, unic în felul său, e o sărbătoare nu numai pentru autor, ci și pentru cititorii avizați. Credem că, prin ivirea la orizontul liric, creația lui Cătălin Negoiță, un elegiac împătimit, va lumina spații noi în lungul grădinilor albe ale poeziei. Asistăm, așadar, la o onomastică a sentimentelor lirice pe care ni le propune autorul acestei cărți. Debutând editorial cu volumul de versuri Imperfect, orașul nostru câștigă un scriitor valoros. - Viorel Dinescu

Adrian Alui Gheorghe s-a născut la 6 iulie 1958. Doctor în filologie din anul 2004. Poet, prozator, eseist. A primit numeroase premii naționale pentru poezie și proză, între care premiul Uniunii Scriitorilor din România în anul 2001, pentru volumul de poezie Îngerul căzut şi în anul 2015 pentru romanul Laika; premiul „Balcanica” al poeților din Balcani, Brăila, 2010; Marele premiu „Liviu Rebreanu” pentru proză, Bistrița, 2017; Premiul „Nichita Stănescu” al Serilor de Poezie de la Desești (2019); „Cununa de lauri” la Turnirul de poezie de la Alanya (Turcia) în anul 2023. Volume de poezie, selectiv: Ceremonii insidioase (1985), Poeme în alb negru (1987), Intimitatea absenței (1992), Cântece de îngropat pe cei vii (1993), Fratele meu, străinul (1995), Complicitate (1998), Îngerul căzut (2001), Gloria milei (2003), Paznicul ploii (2010), Comunitatea artistică (2020). Traduceri din poezie și proză, în volume proprii și antologii, în franceză, engleză, rusă, sârbă, germană, italiană, cehă, suedeză, chineză, maghiară, slovacă, macedoneană etc.

În Ludmila răstoarnă munții, Lena Chilari articulează, prin ironie amară și sarcasm, alteori printr-o delicatețe dezarmantă, nevralgiile lumii și rănile unui subiect poetic prins în malaxorul traumelor familiale și al unui erotism adeseori disfuncțional. În ciuda discursului care țâșnește în toate părțile, ca șampania, Lena Chilari e o poetă stăpână pe mijloacele sale, care știe cum să gradeze intensitatea și să mixeze registrele, reunind în același construct fragilitatea și forța, exclamațiile pline de patos și observațiile glaciale, plasându-se, la fel ca în volumul ei de debut, în răspărul modelor și modelelor literare prizate de tinerii poeți. O voce pe care inteligența artificială n-ar putea-o reproduce. Anastasia Gavrilovici

Încerc să spun asta în cuvinte cât mai simple, care să meargă drept la inimă: aici sunt toate îndoielile legate de dragoste, abandon, singurătate, vindecare, desprindere, uneori la limita sunetelor dezarticulate, alteori a duioșiei insuportabile. Aici e toată îndoiala și haosul trăite plenar de poetă ca să nu fii nevoit să le trăiești tu. Aici e toată viața tumultoasă a Lenei Chilari. Purtați-vă frumos cu ea, ca într-un poem dedicat de Salinger lui Keats. Andrei Dósa

Lena Chilari (n. 1995, Pepeni, raionul Sângerei, Rep. Moldova) a absolvit Facultatea de Litere la UBB Cluj. Câștigătoare a premiului „Regele dimineții” al Concursului de debut „Alexandru Mușina”, a debutat în 2020 cu volumul o cană de noviciok la bătrânețe.

Antologia Elanul interzis. Poezii alese (1941-1974) este o primă tentativă de recuperare a poeziei lui Ben. Corlaciu și apare la Casa de Editură Max Blecher la puțin timp după împlinirea, pe 6 martie, a o sută de ani de la naștere. Am făcut-o încrezător în puterea acestei lirici de a-și emoționa și pune pe gânduri cititorul — și uneori chiar de a-l zgâlțâi, cu bătăiosul ei spirit neoavangardist de la început, dar și cu răbufnirile mai ponderate de la maturitate. Spirit ce nu l-a părăsit pe Corlaciu nici chiar când insurgența sa fundamentală a părut să ațipească sau să se acomodeze. Trecut prin turbioane existențiale care i-au pus în câteva rânduri la grea încercare integritatea și puterea de a continua, aparent uitat ca scriitor (și tocmai împotriva uitării am alcătuit această carte, la fel ca pe cea de acum cinci ani și jumătate, ce se ocupa de întreaga generație poetică a războiului), Ben. Corlaciu este un învingător. Claudiu Komartin

Ben. Corlaciu (1924-1981) a fost un poet și prozator român reprezentativ pentru generația literară a războiului, autorul a opt volume de poezie și antologii: Tavernale (1941), Pelerinul serilor (1942), Arhipelag (1943), Manifest liric (1945), Poezii (1969), Starea de urgență (1972), Poeme florivore (1972) și Arcul biologic (1974) și al mai multor cărți de proză, printre care romanele Moartea lângă cer (1946), Cazul doctor Udrea (1959) și Baritina (1965). Membru, în adolescență, al grupării „Albatros”, a ales în 1975 calea exilului, trăindu-și ultimii ani la Paris, unde i-a apărut postum volumul autobiografic Tout espoir sera puni (1984).

Poesie del barocco italiano / Din poezia barocului italian

„Dincolo de frumusețea poeziilor în original și în traducere, și dincolo de semnificația actului de cultură de a le readuce în atenția publicului nostru, completând așadar zestrea necesară a bibliotecii reale și a celei ideale a culturii românești, rămâne să ne întrebăm de ce am citi noi, în România de astăzi, poezie barocă italiană. Răspunsurile pot fi mai multe: pentru că în mod surprinzător deșteaptă și astăzi plăcerea uimirii dinaintea luxurianței textului și virtuozității traducerii; pentru că prezintă o fericită alternativă la limbajul tot mai sărăcăcios și denotativ al zilelor noastre; pentru că ne atrage atenția că am uitat să ne uimim și să vibrăm dinaintea uluitoarelor descoperiri științifice și invenții tehnice ale zilelor noastre, și ne poate îndemna să nu le mai privim fără interes, ca firești, sau chiar să le negăm. Dar putem căuta și rațiuni mai profunde, căci nu întâmplător interesul pentru literatura barocă, negat în secolele al XVIII-lea și al XIX-lea, renaște în a doua jumătate a secolului XX și cu precădere grație criticilor specializați în avangarde. Căci ce epocă mai mult decât a noastră cunoaște ștergerea graniței dintre real și imaginar, dintre adevărat și fals? Ce epocă mai mult decât a noastră urmărește, ca în baroc, pe orice cale, efectul și spectaculosul care îmbracă de cele mai multe ori lipsa unor semnificații profunde și universale?“ —  SMARANDA BRATU ELIAN

Adăpostind în spațiul lor nostalgii și reverii, poemele acestei cărți rezumă, de fapt, arhitectura simbolică a ființei, făurită din angoase și idealități, din exasperări sceptice și dileme identitare. Exilat în materialitatea cotidianului, eul își caută reperele instabile ale propriei identități în cuvânt sau în rugăciune, oglindindu-și metamorfozele sinelui în labirintul unui real agonic. Poet singular, prin ambivalențele expresiei și prin avatarurile gândului, Vasile Tudor propune, prin această carte, o selecție riguroasă și, în același timp, relevantă a poemelor publicate de-a lungul timpului, creații literare cu semnificativă miză existențială, etică și estetică. (Iulian Boldea)

Virgil Ratiu s-a născut în 1951, în satul Sânmartinu de Câmpie, județul Mureș. Este membru al Uniunii Scriitorilor din România - Filiala Cluj. În 1988, apare romanul Cărţile cu Alfonz (Editura Dacia, Cluj-Napoca); în 2005, ediţia a 2-a, adăugită, revăzută (Editura Paralela 45, Piteşti; prefață de Ion Bogdan Lefter; director editură: Călin Vlasie). După 1990, a publicat cărţi pentru copii: Carte de bucate necolorate (Editura Clusium,1996 – scrisă în 1985, cu desene de Răzvan Tenie-Brădean – Premiul USR, Filiala Cluj/1997); în 2020, ediția a 2-a, revăzută, cu desene de Laura Poantă (Editura Limes, Cluj-Napoca); Carte de rugăciuniţe (Editura Emia, Deva, 2009, cu desene de Marcel Lupșe – Premiul USR, Filiala Cluj/2010; ediția a 2-a, revăzută, a apărut la Editura Charmides, Bistrița, 2016), Cartea cu Alfonzel conectat la Internel(Editura Emia, Deva, 2000 – ediție bilingvă, traducere în limba engleză: Zoia Onița). A publicat proză scurtă: Cartea persoanelor(Editura Limes, Cluj-Napoca, 2005; director editură: Mircea Petean), Profetul de la Duba (Editura TipoMoldova, Iași, 2013). Cartea cu politice– volum de opinii politice, (Editura Aletheia, Bistrița, 2000), Schițe poemadice. Lungi, scurte, foarte scurte, linii – proză, poeme, schițe apoftegmatice (Editura Limes, Cluj-Napoca, 2019).

Acum vreo douăzeci de ani, aici, la Iași, am participat la lansarea unui volum de poezii de Liviu Mircea. Un volum excelent, după cum îmi spune memoria. După care l-am pierdut din vedere. El a plecat prin lume, vreo cinci ani în China, o perioadă în Irlanda și apoi a urmat un șir întreg de sejururi în peste o sută de țări!

N. 1956, Arad; Universitatea București, Facultatea de Litere, 1980; Debut: România literară (1978); volumul colectiv Cinci (1982), împreună cu Bogdan Ghiu, Ion Bogdan Lefter, Mariana Marin, Alexandru Mușina; Greutatea cernelii pe hîrtie (1984) – premiul de debut al Uniunii Scriitorilor; Conferențiar la Facultatea de Litere a Universității Transilvania din Brașov; O serie de volume de versuri, eseuri literare, traduceri, articole academice.

Antologie de poezie română contemporană. De ce o antologie de poezie având ca temă universul Twin Peaks? Pentru că această idee fierbe în mine de mai mulți ani și pentru că seria cult a lui David Lynch și Mark Frost este poezie în stare pură. Serialul care a schimbat fața televiziunii a fost un adevărat eveniment social și global la începutul anilor ’90, un fenomen pe care ne propunem și noi să-l punem sub lupă, dar într-un cerc mai restrâns, al poeților români. Am invitat poeți de vârste diferite, din generații diferite (mulți dintre ei copii sau adolescenți – alții nici măcar nu se născuseră! – atunci când serialul a rulat în premieră în România), să se raporteze la acest spațiu supranatural și să-l transpună în versuri așa cum l-au perceput ei, ori să caute prin sertare poeme pe care – poate conștient sau mai puțin – le scriseseră deja în jurul acestui subiect.

Prin aceste cuvinte, incerc sa va instiintez ca tineti in maini opera unui poet nelinistit, care este intr-o continua stare de veghe asupra a ceea ce se intampla in jurul lui. Doua sunt coordonatele-obsesii ale starii poetului: barbatia lui si socialul, definite de la sine prin titlul pe care l-a dat volumului. - Matilda Caragiu Marioteanu

Al unsprezecelea volum semnat de Elena Otilia este o combinatie de versuri si proza, tratand teme ale sufletului mereu actuale: iubirea in variate forme, singuratatea, dorinta, pofta de viata. Ilustratia de pe coperta cartii reprezinta o pictura realizata de autoare, in spiritul versurilor de la interior.

Un clasic latin în traducerea unuia dintre cei mai străluciți clasiciști pe care i-a avut România. În timp, am trăit momente minunate cu textul grecesc al lui Homer sau cu poezia lui Vergilius – și mereu îmi părea rău că nu se poate bucura toată lumea de ele. Pînă ce au apărut traducerile lui Dan Slușanschi. Existau deja, după cum știm, traduceri valoroase, care au marcat la vremea lor cultura română. Dar cînd vezi originalul… Or, traducerile lui sînt, pînă acum, tot ce poate fi mai fidel: și față de cuvintele originalului și, în același timp, față de lumea epopeilor și față de frumusețea lor adîncă. E important și prezența hexametrului: pînă aproape de imposibil, traducerea reușește să se apropie de dimensiunea, de respirația largă a poeziei epice. Dan Slușanschi însuși spune că a încercat să ofere „un text care să curgă cît mai firesc, dar într-o dicțiune epică, sugerînd mereu înălțime și cuget mîndru”. (Francisca Băltăceanu)

„ÎI ştiam pe Péter Demény ca pe un excelent prozator, cînd mi-a trimis pentru Tiuk, revista pe care o fac, poezii. Nu m-am mirat, pentru că-n romanele sale deosebit de intense, scrise cu nerv, zvîc şi fraze foarte lungi, care prind perfect stările psihologice, existenţiale şi erotice, am simţit mereu poezia. De ce un prozator atît de bun simte nevoia de a publica şi poezie? Aflăm chiar din primul poem al acestei cărţi de dragoste, „Fîntîna” – fiindcă poezia îl ajută să se cunoască, să se înţeleagă, să se accepte. Noi îl putem cunoaşte citindu-i cartea. Lectură plăcută şi utilă!” (Mihail Vakulovski)

„Mihai Ignat ne-a obișnuit cu volute ciudate între percepții intense și abstracții aproape insuportabile, între intimitatea introvertă, retractilă, evanescentă, și auto-expunerea tranșantă (în sensul că taie în carne vie). Cu arhitecturi ale versului în care întreruperile, electrocutante preț de o clipă, sunt imediat continuate într-o fluență pe cît de fascinantă pe atît de înșelătoare, ca în gravurile lui Escher. Dacă putem rezista în lumea lui este pentru că trăim într-o realitate în care, de mult ori, știm că nu putem ajungem la destinație, pe autostrăzile pe care sîntem în curs de a le parcurge, decît dacă, eventual, de la un punct încolo, le continuăm în imaginație…"

„Dintre poeții basarabeni care își publicau, în 1974-1975, primele cărți în colecția „Debut” a Editurii Cartea Moldovenească (Genealogie de Vasile Romanciuc este al treilea volum din serie) și pentru care metafora devenise o formă de libertate a exprimării poetice, puțini sunt cei care reușesc să mențină imaginea metaforică în limitele firescului și să nu deplaseze accentul de pe „semantică” pe „stilistică”. La fel cum puțini sunt și cei care mai pot să readucă lirismul în albia lui firească după intensa perioadă a poeziei renașterii naționale din anii 1989-1991. Vasile Romanciuc este printre (foarte) puținii șaptezeciști basarabeni pentru care, în jumătate de secol de poezie, echilibrul – în felul de exprimare artistică, precum și în atitudinea civică – a devenit necesitate primordială. Fie că scrie poeme de dragoste, fie că (re)citește proverbele, fie că își exprimă decepțiile provocate de nedreptățile și promiscuitatea lumii din care face parte, el rămâne un poet pe cât de sensibil, pe atât de profund. Imaginile din textele sale, elaborate cu multă grijă pentru cuvântul scris și cu multă încredere în relevanța a ceea ce rămâne nespus impresionează prin inedit, bucură prin frumusețe, bulversează prin adevărul pe care îl transmit. Un poet de o rară sensibilitate. O poezie de o aleasă eleganță.” (Lucia Țurcanu)

” Volumul Minei Decu e o dublă desprindere (+ triplu tulup, cvasi-cvadruplu axel) în toate accepţiunile termenului: în primul rând, ca rite of severance, răsplătind ochiul atent şi cititorul disponibil emoţional cu un arc luminos de cerc de la apropierea emfatică la o distanţare empatică (câştigată şi menţinută, doar în aparenţă paradoxal, prin compasiune), dimpreună cu întreg haloul de hipertrofie senzorială al acestor stări liminale; în al doilea rând, o distanţare de formula minimalistă, metamorfozată într-una dintre cele mai mature, rafinate şi – totodată – persuasive poetici ale corpului din peisajul ultimilor n-zeci de ani. Deşi (dezamăgitor pentru mine!) filamentele de gluten cu preparare rapidă lipsesc cu desăvârşire în afara titlului, în cartea asta – şi mai ales, încă mai limpede în respiro-ul tăcut de după lectură – se găseşte ceva din magia filamentelor electrice de (nu foarte) demult: o incandescenţă blândă, stăpânită, remanentă.” (Florentin Popa)

„Sub un titlul înşelător, Aproape nimic sigur, Robert Şerban ne face părtaşi ai certitudinilor sale lirice. Poezia scrisă acum a atins un platou, o viteză de croazieră ce-i asigură robusteţea şi expresivitatea. Noutatea radicală adusă de acest volum constă în modificarea statutului confesiv al demersului poetic. Creaţia anterioară a lui Robert Şerban trăia din fervoarea amintirii, apropiate sau îndepărtate, supusă unui „tratament fabulatoriu” menit să confere lustru livresc unor întâmplări ce ţineau de intimitatea percepută adeseori pe latura visceralităţii ei. Acum, printr-un pas făcut în lateral, dar care, în ordinea valorii, e un pas înainte, poemul devine o reflecţie cu acute nuanţe filozofice, irigat de apele amniotice ale unei melancolii conştientă de propria precaritate. Prin repetate, neobosite răsuciri spre sine ale eului, tăria, forţa, amploarea sensului sunt potenţate de semi-tonurile unui vaier existenţial absorbit, la rândul lui, de eleganţa versului şi de subtilitatea modulării vocii.” (Mircea Mihăies)

„Chiar și praful aici e un P.S. al răvașului – recitești ulicioara unde iubita a locuit, dar nu te ajută nici planul detaliat al orașului, nici ochiul rece de pește, înșurubat în satelit.” (Valeriu Loghin)

Prefață de George Gană

Ediție îngrijită de George Gană și Dorli Blaga

„Sensuri ascunse, ce ar putea să fie formulate în chip abstract, nu se găsesc în poezia mea, decât ca alunecări, pe cari însumi le condamn. Toate sensurile ţin de domeniul unei sensibilităţi metafizice, ce coboară în adânc şi vine în adânc, ele n-au confinii cu înţelegerea filozofică discursivă. ...În poezia mea sunt frecvente şi motivele mitice, chiar teologice. Dar de aceste elemente uzez în chipul cel mai liber, ca mijloace de expresie poetică. Motivele nu sunt tratate «dogmatic». Le folosesc în sens totdeauna creator, liber; le modific şi le amplific după necesităţi. Născocesc motive mitice la fiece pas, fiindcă fără de-o gândire mitică nu ia fiinţă, din păcate sau din fericire, nici o poezie.“ (Lucian BLAGA, Luntrea lui Caron)

În poeziile sale, Ioana Bena ne adună să citim, să ascultăm, să întrebăm despre meandrele intime, sufletești ale universului interior, să ne liniștim răspunsurile într-o căutare împreună.

Poezia Mihaelei Albu impresionează printr-o simplitate elegantă. Extrasă dintr-o realitate aparent factuală, a întâmplărilor obișnuite, convertită prin magie lirică într-o realitate simbolică,  ea este reflexivă, conotativă, revelatoare. Tonul ei se situează, paradoxal, între o confesiune elegiacă și o exultanță imnică, abordând în principal tema timpul eroziv, dar și pe cea a salvării prin scris și a bucuriei de a exista și de a fi altruist. Aspectul dramatic și cel jubilant sunt temperate printr-o atitudine liniștită, chiar ludică. Emblema cărții poate fi drumul, ca parcurs existențial.

Fără a fi nicidecum restrictivă, poezia circumscrie o idee consecventă: destinul omului, văzut din perspectiva splendorii sale și a sfârșitului inexorabil.

Paul Aretzu

„După un volum cu titlu în greaca veche dedicat temelor ecologice, Mihók Tamás ne izbește cu acest titlu în latină, æs alienum, sugerând mize economice. Și nu numai: alien-ul poate fi exilatul, inadaptatul, „provincialul” care, într-o lectură biografistă, se relevă a fi Mihók însuși; dar în care se poate regăsi o generație întreagă de bucureșteni „în gazdă”. Toate tribulațiile de hidalgo transilvan, trăite în raport cu vampirica metropolă și infinitele ei fațete, sunt descrise cu un farmec irezistibil, în versuri care pot deveni refrene imnice ale flotanților din cartiere și corporații, cu formulări catchy și memorabile, reactualizând un filon goliardic (legat ombilical de o Oradie a chefurilor universitare).
Mihók vorbește în numele celor mulți expunându-se pe sine, cu maximă sinceritate confesivă și grație autoironică; dar preluând, în plus, precum un receptacul empatic, varietatea destinelor conviețuitoare din toate biotopurile străbătute, ca într-un parcurs inițiatic, îmbogățitor. Nu radical diferită de biocharia, ci mai degrabă în continuarea ei, æs alienum este o lucrare de ecologie socială, o auto-etnografie poetică, deopotrivă panoramică și profundă.” Florin Dumitrescu

„S-ar fi părut că anii 2000 au fost cei mai propice pentru critica socială, pentru un discurs deopotrivă poetic și narativ care să radiografieze complicata perioadă a tranziției de la comunism la capitalism. æs alienum readuce în prim-plan, savuros și senin, incomod și vivace, o periferie europeană deghizată în metropolă, trecută prin crize multiple, animată de conflictele ei interioare și de obsesii ancestrale. Această voce uneori obscură și robotizată, alteori emotivă și sedusă de propriul ritm, e șlagărul post-tranziției, al capitalului ce desfigurează, al versiunii tale anchilozate de epuizare extremă și revoltă în limita „stocului disponibil”. Un volum al sud-estului, al trăitului în cartier, traversat de „soarele balcanic”, repovestit de o instanță abisală și cinică ce încearcă să cuprindă cât mai mult, să nu lase pe nimeni și nimic deoparte.” Teona Farmatu

„Voronca a fost printre puținii poeți ai vremii sale părând a trăi exclusiv și la o înaltă temperatură lăuntrică pentru și întru poezie. Le înțelegea, desigur, din perspectiva absolutei disponibilități avangardiste și a unei identificări dintre a scrie și a fi, acompaniate, chiar dacă nu întotdeauna în chip mărturisit, și de o conștiință «modernistă» a formei: dovadă frecventele tentative imnice și incantatorii de poet «inspirat» și «spontan», dar și de meșteșugar (neo)baroc și manierist, fascinat de spectacolul metamorfozelor verbale, cu gust pentru performanțele de ingeniozitate combinatorie.” (Ion Pop)

„În general, poezia lui B. Fundoianu a fost definită prin acest decor, prin aceste peisaje inventate. Cine pătrunde însă la straturile ultime ale lirismului său, straturi din care se vor hrăni și preocupările eseistice din Franța – trecând peste melancolicele tablouri bucolice, acoperite uneori de sumbrul vălurilor bacoviene, peste «priveliștile» Herței și Sinaiei, peste policromia amurgurilor provinciale, peste mirosurile și parfumurile, și ele imaginare, peste toată această lume, pentru simțurile sleite de pustiu și așteptare ale poetului, închipuită -, descoperă într-adevăr un univers liric mai plin de înțeles, în chiar realul pe care Fundoianu ar fi vrut să-l obțină, abolind realitatea ostilă.” (I. Negoițescu)