Poezie

Colectia „Marii Clasici“ subsumeaza textele autorilor pe care istoria literaturii romane i-a transformat in mituri fundamentale. Un demers simbolic care a convertit lectura acestora intr-o constrangere placuta… Pentru a iesi din acest paradox, am insotit fiecare dintre capodopere cu o fisa biobibliografica si un dosar critic care cuprinde un studiu introductiv si o selectie a celor mai inspirate fragmente de analize si comentarii literare.

Scriu iar despre lucrurile acestea/ Fugite demult, niciodata gasite - acestea sunt primele versuri din noua carte a lui Dumitru Zdrenghea, Poeme pentru Doamna Dalloway. Imediat ce l-am citit, l-am suspectat pe poet ca se joaca cu noi "de-a Sfinxul". "Lucrurile acestea" e sintagma care ne impune un prezent imperativ, un hic et nunc, pentru ca imediat prin acel "demult" sa ne trimita intr-un timp iremediabil trecut, iar prin cuvantul urmator, "niciodata", sa anuleze orice perspectiva temporala. In fond, aici e cheia intregii carti: poetul incearca sa faca jurnalul unei zile "mai lungi decat veacul" - cum ar spune Cinghiz Aitmatov. Dumitru Zdrenghea continua si in aceasta carte lupta cu Heraclit, cu acel "totul curge", o lupta tot mai disperata cu timpul care se ascunde in toate maruntisurile, detaliile si resturile zilei. Poetul dilata ziua pana la refuz, dupa modelul Virginiei Woolf sau al lui James Joyce din Ulise, ceea ce-l face uneori sa creada ca a invins: "E sigur, Heraclit nu avea dreptate/ Sau a murit prea tanar". Asta este! De la o vreme incolo, tuturor ne place mai mult perspectiva eleata: "Si totul devine cum a fost,/ Nemiscat". O poezie directa, confesiva, atat de densa, ca-i iese incarcatura existentiala prin toate crapaturile poemelor. - Ion Muresan

Cantec livresc Citim si scriem, scriem si citim. E usor a face carti din carti. Nadajduim ca nu-i departe ziua cand cu tomul nostru vom da lovitura. Nu ne place a crede cum ca truda noastra e umbra palida a cartilor citite. Undeva departe, peste coline ce se pierd in fum, batranul hidalg inca rataceste. El nu mazgaleste, infaptuieste ceea ce-a citit...

Traian T. Coşovei (28 noiembrie 1954-1 ianuarie 2014) a absolvit Facultatea de Filologie din Bucureşti în 1978 şi a fost membru fondator al Cenaclului de Luni. A publicat peste 20 de volume de poezie şi critică literară, printre care Ninsoarea electrică (1979), 1, 2, 3 SAU… (1980), Cruciada întreruptă (1982), Aer cu diamante (antologie colectivă, împreună cu Mircea Cărtărescu, Florin Iaru, Ion Stratan, 1982), Poemele siameze (1983), În aşteptarea cometei (1986), Rondul de noapte (1987), Pornind de la un vers (critică literară, 1990), Bătrâneţile unui băiat cuminte (1994), Ioana care rupe poeme (1996), Bună dimineaţa, Vietnam! (1999), Mahalaua de azi pe mâine (împreună cu Dan Mircea Cipariu, 2000), Pisica neagră, pisica moartă (împreună cu Bogdan O. Popescu, 2001), Vânătoarea pe capete (2002), Greva căpşunelor (2004), Aerostate plângând (2010), Jurnalul morilor de vânt (2012), Aritmetica pleoapelor (2013). A obţinut mai multe premii literare, printre care: Premiul Uniunii Scriitorilor (1979), Premiul Asociaţiei Scriitorilor din Bucureşti (1994, 2004, 2010, 2012); Premiul Academiei Române pentru poezie (1996); Premiul Internaţional ,,Nichita Stănescu” (2000); Premiul Fundaţiei Dignitas pentru întreaga activitate în literatura română (2011) etc. Selecţii din poemele sale au fost traduse în franceză, engleză, italiană, germană, spaniolă, albaneză, maghiară etc.

Gradina Tainica a Adevarului, Hadiqatu'l-Haqiqat, numita de obicei Hadiqa, este un poem de aproximativ 11.500 versuri, de interes isoric, fiind unul dintre cele mai timpurii texte ale filosofiei sufite si avand o uriasa influenta asupra scriitorilor ulteriori, in special asupra lui Maulavi Jalalu'd-Din Rumi. Renumele lui Sana'i, autorul acestui poem, s-a bazat intotdeauna pe Hadiqa, cea mai cunoscuta, si, in Orient cel putin, de departe cea mai pretuita dintre operele sale. Datorita acestei lucrari el si-a castigat locul in marele trio al maestrilor sufi: Sana'i, 'Attar si Jalalu'd-Din Rumi. Sana'i a fost inaintasul celorlalti doi si poate ca cea cea mai cordiala recunoastere a meritelor lui vine de la succesorul sau, Jalalu'd-Din Rumi. Acesta spune intr-un poem: "Am parasit fiertura cand inca sta pe foc, Ca sa ascult povestea intreaga a Inteleptului din Ghazna"

„Universul, de fapt, e doar o țesătură de mâini care se țin strâns una de alta, iar stelele se nasc când degete timide se ating întâia oară, sfioase, și se plac.” – Dama de Treflă Dor și amor, o carte plină de emoții și de trăiri care palpită prin pagini, cu un întreg univers de sentimente și imagini care se vor juca pe bolta sufletului tău.

Din perspectiva lui Mihai Firică, experiența iubirii stă – ca toate experiențele omenești – sub semnul vremelniciei, e pătrunsă de conștiința propriei sale efemerități și lasă în urma ei nu doar bucurie, ci și amărăciune, acel „miros de migdale amare” invocat în titlul celui mai recent dintre volumele sale de versuri Dragostea cu parfum de migdale amare (Editura Vinea, 2022): „Ai fost aici,/ te aștept chiar dacă nu te vei întoarce.// Culeg migdale amare,/ recitesc tot,/ netezesc paginile scrisorilor,/ las la urmă jurnalul./ Chipuri de copii,/ grupuri de tineri cu aripi/ care au dragostea la purtător,/ în zeci de fotografii neștiute./ Ai fost aici,/ rochii viu colorate,/ inele cu pietre mărunte și strălucitoare,/ șiraguri de perle,/ foșnetul hainelor tale pretutindeni.// Cobor în vis și acolo ești tu,/ surâzătoare, cea care pleacă și vine,/ așa cum diminețile lovesc întunericul./ Am văzut ce mi-au spus vocile,/ câteva zile păstrez numele tău în minte” („Dragostea cu miros de migdale amare”).

Artizan al unui discurs barochizant modern, de mare libertate si debordanta fantezie, Fekete Vince creeaza tablouri de larga perspectiva prin recurs la elementele si actiunile marunte ale lumii, nu lasa pe din afara niciun amanunt, fie el cromatic, acustic, cinetic, psihic, emotional, toate contribuie cu aceeasi forta si acelasi drept la inchegarea tabloului existential. Narativa poetica face derizoriul revelator si eclatant. - Kocsis Francisko

Poet mereu curajos intr-ale experimentarii, Marius Solea infrunta din nou opozanti redutabili: poezia ocazionala, in sens de implicare ideologica, politica si sociala, poezia patriotica si poezia religioasa, in diverse prozodii si corpuri poetice. Poezia de dragoste si eros este o batalie castigata de mult. Scriitorul manuieste mestesugit registrele limbii, asa cum o facuse si in registrele anterioare. Dincolo de versatilitatea figurilor de stil, impact au formularile pregnante, suprinzatoare. Poetul propune o arta implicata, traitoare. Textele se citesc cu nesat si patima. Minunata cerbicia acestei poezii nefandosite! - Felix Nicolau

Provocarile venite in ultimul timp din campul literar romanesc au modificat substantial lectura textelor scriitorilor moderni. In colectia „Literatura romana moderna“ sunt „arhivate“ contributiile unor participanti majori la schimbarea de discurs literar. Incercam astfel sa adresam o invitatie elevilor si profesorilor de a cauta sa inteleaga mizele si subtextul unei schimbari de paradigma literara.

„Recitind poemele lui Nichita Stănescu în vederea alcătuirii acestei antologii şi recitind şi în semnările sale despre iubire, intimitate, pasiune, femeie, senzualitate,suferinţă – adică despre ceea ce poate avea legătură cu poezia de dragoste – am constatat că el nu desparte cugetarea de trăirea erotică şi nu vrea să-şi definească în chip expres un concept erotic unitar. Are câteva idei, dar ideile se schimbă relativ repede. În plus, se mai şi contrazic. Poetul are, de pildă, o proastă părere despre discreţie şi zice că „nu există nimic trivial în confesiune“. Dacă-i citeşti poemele, observi însă fără dificultate că ele evită sistematic cruzimile intimităţii, sunt mai degrabă pline de pudoare şi, în rarele momente în care senzualitatea este exprimată în chip mai direct, limbajul rămâne dominat de inocente ambiguităţi. Un romantic, un poet erotic spiritualist, o iubire în care „anghelitatea“ se combină cu demonismul, cum zice G. Călinescu că se petrece la Eminescu? Nichita Stănescu are, cu adevărat, în poezia sa sentimentală elemente de idilism angelic (să-i spunem astfel), mai ales în poezia de tinereţe, are şi o evidentă înclinaţie pentru jocul erotic şi nu evită să facă în versurile dedicate iubirii speculaii despre marile teme existenţiale. Consideră, de pildă, că fără femeie şi fără poezie omul „nu s-ar putea distinge de neant“ şi că el, poetul, are o mare admiraţie pentru femei pentru că ele „au ştiut intui finalitatea” (Eugen Simion -Prefață la volumul Poeme de dragoste).

„Belgradul în cinci prieteni” este un volum de poezii al poetului român Nichita Stănescu publicat în 1969. Colofon retripărit în martie 2014, la 44 de ani de la datarea manuscrisului și 42 de ani de la prima apariție bilingvă, româno-sârbă, în îngrijirea lui Adam Puslojic.

Volumul cuprinde poeziile olografe ale lui Nichita Stănescu cu transcrierea și adăugarea poeziilor lui Adam Puslojic, Srba Ignjatovic, Petre Stoica și Anghel Dumbrăveanu.

Manuscrisele originale au fost dăruite de către Adam Puslojic Fundației Naționale de Știință și Artă, și sunt păstrate în colecția de manuscrise ale Bibliotecii Academiei Române.

Dacă misiunea poeziei este să împartă neliniște, creația Halinei Poświatowska funcționează ca o extraordinară ilustrare a acestei teze. Poświatowska ne aduce aproape neliniștea unui psihic sabotat de boală, nepermițându-i lui Eros să scape pentru nici măcar o clipă din îmbrățișarea lui Thanatos, într-un pasional dans literar. Dacă misiunea poeziei e de a stârni îndoiala, de a provoca la reflecție, de a căuta moduri care să ne permită să înțelegem mai bine lumea, putem fi siguri că am nimerit cum nu se poate mai bine din punct de vedere liric. Halina Poświatowska combină în ea însăși elemente care se exclud reciproc. O caracteriza o incontrolabilă foame de cunoaștere și o poftă de viață greu de potolit împletite cu o sănătate extrem de fragilă, amenințată permanent de capriciile inimii ce a bătut în pieptul poetei timp de numai treizeci și doi de ani. (Bartosz Suwiński)

„Robert Şerban, poet revendicat de generaţia milenaristă a liricii autohtone, deşi, mai degrabă, produs al anilor ’90, Îşi dovedeşte pe deplin maturitatea, adăugând cu fiecare volum publicat substanţă şi emoţie într-o paradigmă poetică tot mai concentrată şi mai verosimilă. Poemul şi poetul – mărci înregistrate Robert Şerban – compun o ecuaţie lirică în echilibru stabil, cu variabile şi invariabile șarmante, vitale, spectaculos şi suav revigorante, articulând, pare-se, o poveste fără sfârşit.” (IOANA CISTELECAN)

„Elena Vlădăreanu a scris începând din anii 2000 poezia cea mai radicală din România. Nu doar politic, ci și artistic. Cu timpul literatura ei a devenit, dintr-o autoexpunere temerară la rezoluție înaltă, o formă de artă din ce în ce mai abstractă și mai incluzivă. Fără a părăsi perimetrul autobiografic, explorările Elenei Vlădăreanu au compus hărți tot mai complexe ale bulelor sociale și ideologice care ne configurează contemporaneitatea. Antologia ce pot distinge în întunericul sălii rezumă intens această călătorie care continuă.” (Mihai Iovănel)

„Tenebroase, angoasante, deprimante, poemele din această carte se înscriu perfect în aria suprarealismului distopic, pe care autorul lor îl detectează fie în experienţele halucinante din istoria omenirii («iţi acoperi ochii şi te gândeşti la/ explozia unei grenade în tunelurile din okinawa»), fie în imaginarul copleşitor oferit de artele vizuale («locuim în zona din călăuza»; «ne-am trezit mahmuri într-o pictură de beksihski») sau de muzici (recomandările pentru background music sunt Matt Elliott cu Drinking songs şi Cemeteries cu Barrow). Andrei Petrea este unul dintre puţinii poeţi, de la Bacovia încoace, care reuşeşte să-şi extragă poezia din ceea ce psihiatrii au numit delirul de negaţie, mărcile (auto)contestării fiind, la el, («poezia ştearsă în detrimentul celei scrise») şi cimitirul («au fost atât de fermecaţi de acest loc încât s-au întins printre flori iar pământul i-a înghiţit»). Construcţie riguroasă (cum se întâmplă mai rar în cazul unui volum de debut), în care faptul de cultură şi civismul sunt, în mod surprinzător, asimilate şi transformate în dramă personală, sindromul cotard aduce în scenă un poet pentru care literatura înseamnă act de curaj şi de mare responsabilitate.” (Lucia Ţurcanu)

„Publicarea unei antologii de poezie contemporană (germană), în traducere, e o provocare — cerând, pe de-o parte, reprezentativitate, fiind în același timp produsul unei alegeri subiective. Intervine de asemenea problematica traductibilității anumitor forme de exprimare din specificul cultural, tematic și conceptual al unei limbi străine.

Am fost entuziasmat de ideea de a susține publicarea unei astfel de antologii pentru că, de la ultimele încercări de a aduce în atenția publicului român poezia de expresie germană, au trecut câțiva ani buni. Antologia „Poezie germană contemporană” (ed. Dacia, 1991, 1992) i se datorează poetei și traducătoarei Grete Tartler, iar antologia „Poezie concretă. Autori de limbă germană” (ed. România Press, 2005), care include poeți de expresie germană din Austria, Germania și Elveția, scriitorului Eugen Gomringer și traducătorului Matei Albastru.

Pentru a reuși să delimităm numărul autoarelor și autorilor incluși în antologia de față am luat în vedere criteriul teritorial, așadar antologia cuprinde 26 de poete și poeți stabiliți în Germania, care în momentul procesului de selecție erau încă în viață. Fără să facem din tematica identității de gen un punct central al acestei antologii, am încercat să acoperim o sferă cât mai largă, ținând cont de criteriul diversității. Varietatea temelor și stilurilor incluse în această antologie se datorează nu doar scriitoarelor și scriitorilor născuți în spațiul german, ci și celor care și-au dezvoltat lirismul în contextul migrației.

O antologie de o jumătate de veac, s-ar putea spune, privind, pe de-o parte, către Elke Erb (n. 1938, Scherbach), poeta care deschide această antologie și, la celălalt pol, către Yevgeniy Breyger (n. 1989, Harkiv), poetul german cu rădăcini ucrainene care închide această culegere de poezie care reunește poeme încărcate, apăsătoare, scrise în contextul repercusiunilor celui de-al Doilea Război Mondial, dar și poeme care documentează o perioadă de tranziție, referințe istorice și problematici individuale. Poezia nu este nici pe departe o formă literară pe cale de dispariție, dimpotrivă oferă un spațiu deosebit pentru manifestarea creativității — având un public restrâns, cu toate acestea prezent, loial, interesat de forme surprinzătoare și complexe ale exprimării artistice, în afara beletristicii mainstream. În antologie veți regăsi poezie clasică, versuri albe, poeme în proză, structuri hermeneutice complexe, poezie plină de seninătate, jocuri de cuvinte, încercarea de a trece de criterii formale, de a scrie în termeni retorici, fără formă, pe fondul unei culturi populare. În acest mix generațional se conturează tendințe actuale, cum ar fi poezia motivată politic sau cea care pornește dintr-o abordare ecologică, „nature writing”. Referințe, dialoguri sau replici date unor autori precum Celan, Brecht, Goethe, Kafka, Rilke, Novalis, Ovidius, Horatius și Stefan George dau cititoarelor și cititorilor posibilitatea de a descoperi nu doar poezia germană contemporană, ci și câteva dintre personalitățile culturale care i-au influențat pe parcursul timpului.

Nu pot fi trecute cu vederea nici nume precum Alexandru Bulucz (n. 1987, Alba-Iulia), Alke Stachler (n. 1984, Timișoara) sau Marcel Beyer, Nadja Küchenmeister și Ann Cotten, ce pomenesc în poemele lor amănunte autobiografice care au tangență cu spațiul românesc. Discuțiile despre componența acestei antologii s-au întins pe parcursul unei perioade îndelungate. Ne asumăm alegerea, conștienți fiind de faptul că spațiul german cuprinde un mult mai vast mozaic de voci — având cu toate acestea speranța că publicul român își va putea face o impresie despre varietatea poetică existentă la ora actuală în Germania și, de ce nu, va descoperi o serie de poetici care să-i stârnească pe termen lung curiozitatea.

Mulțumiri li se cuvin autoarelor și autorilor care au colaborat la clarificarea unor chestiuni legate de traducere, Manuelei Klenke, direct implicată în selecția și traducerea poemelor, dar și celor de la Casa de Editură Max Blecher, care au făcut posibilă tipărirea acestei antologii.”

Joachim Umlauf

Poezia Olgăi Ștefan se aseamănă cu cele două faze ale mareelor: citind-o, ai prima dată senzația că forța ei discursivă te paralizează, inundând tot spațiul mental și emoțional prin flamboaianța imaginarului, prin rimele interioare sofisticate și prin rafale de referințe culturale sau inserții de critică socială. După care, așa cum refluxul dezvăluie tot felul de vietăți bizare, scoici și resturi de pe fundul mării, așa și versurile ei scot la iveală însăși natura oximoronică a realității imediate: esteticul coexistând cu inesteticul, adevărul cu minciuna, falsul și fariseismul cultural, binele cu răul, normalul cu anormalul. Nerămânând la periferia realului, ci mergând dincolo de documentarea observațională, Resursa deconstruiește și reconstruiește fiecare segment constitutiv al vieții, fiecare mare experiență fondatoare, vorbind despre dragoste, erotism, despre moarte sau despre devenirea literară printr-o abordare neconcesivă. Orice țintă și-ar fixa în bătaia obiectivului poetic, Olga Ștefan rămâne unul dintre cei mai autentici și originali poeți de după 2000.

Anastasia Gavrilovici

„A treia carte pe care o public la Casa de Editură Max Blecher este cea de-a zecea carte de poezii a mea. Cînd am debutat în 1995, la 33 de ani, cu placheta „În margine”, nu mi-am închipuit vreodată că voi ajunge să scriu cîte o carte pentru fiecare deget de la mîini. Acum, spre 60 de ani, am toate degetele ocupate cu ceva care se numește poezie, o pradă pe care nu am hăituit-o, nici măcar atunci când se nășteau în mine atavice instincte de carnasier. Venea ea spre mine — vorba cuiva: nu se știe cine pe cine înghite. Nu sînt eu bestia. Pe cuvînt de poet.” Nicolae Coande

„Despre dragoste numai de bine”, spune undeva Ligia Pârvulescu — așa cum se zice, firește, despre morți numai de bine. Însă în alt poem splendid (ca atâtea altele din Intracranian) spune că „sângele e lumină”. Și exact asta e, într-adevăr, toată cartea asta: o fuziune nucleară între moarte & lumină, între spaima de ceilalți („trec printre ceilalți ca printr-un câmp minat”) & foamea disperată de apropiere, între nevoia de blândețe & conștiința faptului că blândețea e întotdeauna marker-ul & înțelepciunea răniților: oamenii sunt blânzi fiindcă sunt terminați („animale blânde vin de departe cu mecanismele lor încleiate”), cerul e blând fiindcă e lovit („cerul e mare și blând/ un animal lovit”). Și, cum toți suntem animale umane rănite, cartea asta ne poate învăța cum să ne facem rănile să devină blândețe. E una dintre cele mai prețioase lecții ale literaturii. Și îi sunt îndatorat Ligiei Pârvulescu fiindcă, prin admirabilul ei document Intracranian, ne învață exact lecția asta.

Radu Vancu

„Firele de wolfram rezistă la aproape 800 de grade Celsius. Radu Andriescu înregistrează în acest volum temperaturile incandescente ale unui extensiv proces de rememorare. Explorăm rute biografice sinuoase, care ne conduc de la imagini ale copilăriei și adolescenței la cele ale armatei și profesoratului, ajungând până foarte aproape de neliniștile prezentului.

„Sacoșa cu amintiri din care suntem făcuți” e materialul pe care Radu Andriescu îl topește în corpul acestui volum. Ceea ce rezultă e o reorganizare a trecutului, iar în montura acestei lumi sunt cristalizate felii de existență. Prezentul e tatonat cu luciditate, iar momentele de introspecție sunt filtrate prin propria imagine, captată de oglindă. Însă această reflexie nu e niciodată conformă.

E o imagine care progresiv se distorsionează, se înstrăinează și care capătă în cele din urmă contururi proprii.

Galeriile de personaje, rafinamentul intertextual și retorica frustă scot la suprafață, de fapt, o sensibilitate scurtcircuitată de viața de zi cu zi.”

Luana Stroe

Expresivitatea nu se naște întotdeauna din duritate și forță, uneori este cu atât mai intensă și mai înșelătoare cu cât se naște din delicatețe și finețe. Din imagini ce se construiesc în contururi fragile și transparente, dar care ajung să îți invadeze spațiul mintal cu o cascadă de emoții și percepții concrete ale unei realități pulsatile, care începe să doară. Poezia Angelicăi Stan mizează pe claritate și suplețe a expresiei. Spațiul ei poetic, deși aparent familiar, este unul al suferințelor surde, care capătă ecou în propria conștiință și se amplifică. Fascinantă este însă frumusețea stranie a acestor spații amare. O materie melancolică se desprinde din text, ți se lipește de corp și te însoțește o vreme. Cu „exponate de artă brută” Angelica Stan dovedește încă o dată că este una dintre cele mai subtile și mai sugestive poete contemporane. Din specia celor excesiv de discrete și insuficient cunoscute.

Cosmin Perța

Te mai poți salva într-un buncăr? Ioana Vintilă ne propune un „buncăr de origami” în care să poți spera la o salvare „de care încă mai este nevoie” — cum spune chiar poemul ce dă titlul cărții. Deja confirmată ca o poetă cu o sensibilitate noir aparte, maestră a unor distopii în miniatură, acest al doilea volum al Ioanei pune sub lupă o lume parcă și mai dezabuzată, cu toți receptorii durerii hipertrofiați. buncărul de origami propune un întreg imaginar marcat de formule chimice folosite drept ancore, unde „cuvintele țâșnesc direct din pântece” și te învăluie. Bezna și promisiunea luminii sunt firul roșu al tuturor acestor poeme narative cu personaje fantomatice, unde fie membrii familiei, fie Lucía, Chiara sau Mauricio, își celebrează descompunerea și devin martorii unor transformări genetice ireversibile mirosind a napalm și metamizol. Versurile pline de cruzime și penitență recompun o hartă politică a fricii și curajului de a o confrunta și confirmă timbrul inconfundabil al unei poete ce își extinde teritoriul poetic și te atrage magnetic spre a-i desluși înțelesurile.

Miruna Vlada

„E atât de mult din puritatea gnosticilor în versurile lui Gabriel Cărtărescu: din voința lor de lumină, din dragostea lor pentru bine, din oroarea lor de universul rău croit, din convingerea lor că trupul nu-i ceea ce se vede, că adevăratul corp e interior. („Ar fi frumos să înțeleg ce se întâmplă / mi-ar plăcea să fiu / pe dinăuntru din nou", spune el undeva.) Că, în cuvintele altui admirabil adolescent gnostic, Rimbaud, „nu suntem în lume, adevărata viață e absentă". Nu altceva spune, la tot pasul, Gabriel. Aidoma celor mai puri dintre gnostici, și el simte că se află într-o lume fără substanță ontologică reală, o lume în care „nimic nu era tridimensional / sau dimensional pur și simplu". Tot ca la ei, și lumea lui e numai voință de puritate („o lumină cât vreau eu de pură") & de reintrare în adevărata lume - sau de reparare a lumii ăsteia defecte. „Am miere în piept", zice undeva; sau: „dacă observ un gând rău / să-l sugrum până rămâne / fără oxigen"; sau: „aș îmbrățișa conexiunile rupte / ca să le leg la loc". Debutul lui, realmente extraordinar, atât de neasemănător cu ce scriu colegii lui de generație, e așadar documentul unei credințe absolutiste în poezie - de la care așteaptă nu doar să-l exprime, ci pur și simplu să repare lumea. (Și e foarte probabil că nici poezia nu mai are atâta credință în ea însăși.)” Radu Vancu

Ediție bilingvă, cu cinci gravuri în lemn de Mircia Dumitrescu.

„Un recviem emoţionant, scris după moartea tatălui său, ilustrând şi secreta alchimie care ajunge în cazurile excepţionale să facă din frază manifestarea cea mai demnă a emoţiei este şi acest poem în proză a lui José Luís Peixoto. Vorbim de un poet, prozator şi eseist, om de litere de o splendidă mobilitate şi cretivitate, unul din numele reprezentative ale literaturii portugheze de astăzi, adus deja prin câteva titluri spre cititorul român, spre bucuria noastră. Tuturor ne moare din când câte o fiinţă dragă, şi totdeauna asumarea acestei enormităţi e imposibil de rostit. Mi-ai murit… continuă scriitorul să i se adreseze tatălui său. Îl vedem cum încearcă să ia în pumn această particulă posesivă, s-o întoarcă pe toate feţele. Scurtimea enunţului ne spune însă că durerea nu iese din piept… Emoţie pură!”

Dinu Flămând

lumea ta / carnea mea / oasele noastre: un parcurs poetic neobișnuit astăzi, de la o lirică de tip ronsardian, în care accentul cade pe admirația față de frumusețea femeii adorate, asociată cu ideea caducității tuturor celor omenești, la vechea temă creștină a oaselor perene. Originalitatea poeziei lui Andrei Novac constă în tandrețea cu care zugrăvește trupul femeii, în carnalitatea erosului. - NICOLAE MANOLESCU

„În vremuri nenorocite de pandemie și de război, noul volum de versuri al lui Bogdan O. Popescu capătă o stranie legitimitate. Poetul s-a schimbat mult de la ”Cartea dragostei”. Ce era acolo copilărire și joacă, imaginar extrem oriental și curtare de minnesinger e acum crimă, viol, sfârtecare, privire neiertătoare de sniper ce-ar îndrepta țeava armei către propria inimă. Imaginarul iubirii a devenit aici cel al morții, gândacii de bucătărie au luat aici locul fluturilor iar o ființă plină de ură, ce mitraliază cuvinte ca în ”Idiot Wind” al lui Dylan, a înlocuit mica prințesă inocentă de altădată.

Suntem în plin război, al celulelor din creier, al cuvintelor, al sexelor, al sentimentelor, al anotimpurilor, al cărnii. Ceva însă rămâne din volumul precedent, atât de prețuit de critică: voința de-a construi. ”Cartea războiului” e tot o construcție, însă principiul I Ching din volumul de dinainte lasă aici locul tăblițelor lui Ghilgameș. Poemele sunt scrise pe douăsprezece tăblițe sumeriene de lut, sfărâmate de șenile și stropite de sânge. Rar am întâlnit un imaginar mai crud, mai neiertător.

Personajul lui Bogdan O. Popescu, când un soldat nichitastănescian, când un poet, când un copil ce desenează răstigniri cu creioane colorate, se sfâșie pe sine cu voluptate, căci ne aflăm într-un război interior, între cele două emisfere cerebrale, între cei doi plămâni, cei doi rinichi, cele două mâini și picioare ale sale. Ritmul retoric e retezat înainte de-a deveni manieră, rimele sunt bine ținute-n frâu și sensul general, reiterat obsesiv, maniacal, în imagini nesfârșite ale ororii, mărșăluiește în front până la sfârșit, cu casca de metal bâțâindu-se pe craniul poetului cu fruntea îmbrobonată de sudoare.

Ca în ”Grodek” al lui Trakl, nu există ieșire sau redempțiune, doar tăria de a-ndura viața matură până la capăt. O etapă nouă și mai acută în scrisul poetului.” -- Mircea Cărtărescu despre „Cartea războiului”

Poet, romancier, dramaturg, regizor de film, scenarist, teoretician și critic literar și cinematografic, eseist și jurnalist pasionat și virulent, traducător, autor de cântece, actor, din când în când și desenator, Pier Paolo Pasolini (1922-1975) a fost în toate aceste domenii altfel decât ceilalți: subiectiv în judecăți și acțiuni, dar mereu implicat cu pasiune în frământările cetății, fie ele politice, sociale sau culturale; înnoind în mod surprinzător poezia și poetica italiană, deși se declara „o forță a trecutului”; etalându-și uneori agresiv diversitatea sexuală și intelectuală, însă punându-și-le mereu în discuție; tânjind după o puritate și o idealitate pe care le știe terfelite de societate și de el însuși etc. Pasolini este considerat acum chintesența turbulentei perioade postbelice italiene. În proteica sa creație, poezia ocupă locul cel mai înalt: ea este creuzetul în care Pasolini își topește credințele, îndoielile, aspirațiile și contradicțiile; ea este, dintre toate, expresia privilegiată, absolută, în care orice rostire devine adevăr, orice notă personală devine afirmație universală. Volumul de față este primul florilegiu din această poezie oferit cititorului român.

Jan Polkowski (1953) – poet, prozator și publicist polonez. Absolvent de Filologie polonă al Universității Jagiellone din Cracovia. Activist al Sindicatului Liber și Independent „Solidaritatea”, cavaler al Ordinului Vulturului Alb „pentru merite excepționale în domeniul culturii poloneze, realizări remarcabile în activitatea literară și promovarea consecventă a adevărului despre destinul polonez…” . Laureat, printre altele, al Premiului Fundației Koscielski (1983), nominalizat, printre altele, la Premiul Silesius din Wroclaw pentru poezie (în anul 2010 pentru volumul CANTUS) și la Premiul pentru poezie Wislawa Szymborska (în 2013 pentru volumul GLASURI). A obținut Medalia de Aur Gloria Artis, decernată de Ministerul Culturii.

„În antologia „ÎNTÂLNIRI. Poezii din Ucraina și Polonia”, se intersectează diferite idiomuri poetice, personalități creatoare, experiențe de viață și concepții despre literatură. Ele alcătuiesc un asamblu bogat și expresiv, important în momentul istoric dat – în contextul tragediei care se petrece în Ucraina și al necesității de a întări legăturile dintre popoearele noastre, nu lipsește din volum nici valoarea supratemporală. Ea transpare în comunitatea culurală, construită de secole, între Ucraina și Polonia.” Ewa Goczal