Poezie

Ilustraţia copertei: Paul Klee, „Villa R”, pictură în ulei pe lemn, 1919

Postfață de Octavian Soviany

Fotografia copertei: Pierre Mamier

Ilustrația copertei: Victor Brauner, „Conciliation extrême”, 1941 (fragment)

Prefață de Angela Furtună

Ilustrația copertei și ilustrațiile din volum de Maia Martin

Ediție de Ioan Hădărig 

Prefață de Al. Cistelecan

Ilustrația copertei: Suzana Fântânariu

Ilustrația copertei: Gheorghe Firică, „Maci”

Prefață: Angela Furtună;

Addenda: o scrisoare adresată autorului de Lucian Vasilescu;

Ilustrații de Suzana Fântânariu

Préface: Octavian Sovian

Ilustrațiile copertei și din interiorul volumului: Laura Cristina Nicolae

Ἀλχημεία κυττάρων σὲ ἀτελιὲ ζωγραφικῆς/Alchimie celulară într-un atelier de pictură de Liana Sakeliou, traducere în limba română și antologare de Angela Bratsou și Stavros Deligiorgis, antologie bilingvă de poezie (greacă-română).

Ediție bibliofilă, cartea conține o linogravură originală, semnată de artist, în serie limitată de la 1 la 50, imprimată pe plăci săpate manual.

Reeditarea, revăzută și adăugită, volumului Prin închisori și prin libertate, volum distins cu numeroase premii literare, surprinde printr-o ținută editorială elegantă. Puterea Poeziei lui Andrei Novac intră în dialog cu subtilitatea ilustrațiilor relizate de Flavia Lupu, făcând din această carte o carte de colecție.

„Se observă cu ușurință că Novac e un autor deja format, fără bâjbâielile adolescenței literare și fără diletantismele veleitarilor de orice vârstă. Poemele lui sunt în general scurte și concentrate, reflecția fiind încorporată în versurile ca atare, dar nu într-un mod manifest. Surpriza de a-l citi este plăcută, întrucât a scrie o poezie reflexivă fără note discordant-intelectualiste și fără retorism nu e un exercițiu la îndemâna oricui.” Daniel Cristea Enache

„Intensitatea lirică a asumării statutului de literat (de excepție a rostirii) nu îl așază sub semnul unei generații sau promoții literare, ci sub semnul unei geografii literare fericite.” Cornel Ungureanu

Nefiind o literată și trecând peste profesia tehnică pe care o practică, aceea de arhitect, Elena Otilia publică în 2022 cel de-al zecelea volum de versuri. Volumul de debut s-a intitulat Poeme naive și a apărut în anul 2012. Au urmat: Parfum nebun – 2013, De nouă vieți – 2014, Cântec de păpădie – 2015, De m-aș întoarce-n timp – 2016, Ireal paradis – 2017. Tot în anul 2015 debutează cu poezie pentru copii cu volumul Poezii de colorat, volum presărat cu ilustrații pentru colorat, unele dintre ele fiind create chiar de autoare, volum reeditat in anul 2018. În 2018, autoarea publică Alt regat., urmat de Metamorfoza luminii, un an mai târziu, și de Androgin, în 2020. Toate cele zece volume prezintă pe prima copertă câte un tablou semnat de autoare.

Te voi purta printre trăirile, amintirile și visele care m-au făcut omul care sunt astăzi.

Sunt amintiri plăcute care mi-au umplut inima de bucurie, vise care m-au ținut activ sau întâmplări nefericite care m-au învățat cum să trăiesc fericit într-o lume în care nu totul este roz.

În spatele fiecărui gest, a fiecărei acțiuni sau întâmplări se ascunde o învățătură.

Am trăit și am visat, am câștigat și am pierdut, am iubit și-am fost rănit, dar acum trăiesc fără niciun regret.

Nimic din ceea ce trebuie trăit nu va rămâne netrăit și nimic din ceea ce am pierdut nu ne era scris să avem.

Iubirile și decepțiile din trecut sunt doar o amintire, tot ceea ce contează este aici și acum!

„Încleștarea zorilor” este un volum care încearcă să aducă la lumină lupta dintre cele două lumi în care trăim: una reală, palpabilă, cu bune și rele – asupra căreia avem un anumit grad de influență, dar pe care niciodată nu o putem controla în întregime – și lumea fantas-

tică a viselor, o lume în care putem fi cine ne dorim, putem avea pe cine dorim, dar care, la urma urmei, este doar o fantezie.

Odată cu cântecul cocoșului, la ivirea primelor raze de soare, visul nostru moare – o moarte ca o adormire a unei lumi și reînvierea celeilalte. Dar, cu timpul, mintea noastră se încarcă cu amintiri din ambele lumi, făcându-ne confuzi, pentru că visul și realitatea pot fi una sau niciuna...

***

Când amintirile mă năpădesc

În ceață cad deodată;

În care lume te iubesc

Eu nu voi ști vreodată!

„Vechile rosturi înalte ale poeziei erau legate de întinderile memoriei și de ceea ce se află dincolo de vizibil. Astfel, aureolată de prestigiu, poezia apărea în viața oamenilor ca graniță între fragilitatea sonoră a cuvintelor și puterea ce le locuiește de dincolo de limbaj. Relația dintre sacru și poezie era, la un moment dat, într-atât de recunoscută, încât marii teologi știau că doar cei înzestrați cu darul verbului inspirat puteau transmite cu adevărat descoperirile inefabile ale Duhului. 

Poezia doamnei Monica Pillat ni se dezvăluie în această lumină a tradiției cuvântului teofor. E ca o poartă pe care memoria plină de miresme ale vieții o întredeschide spre nevăzut, transfigurând lumea de aici într-o gradină de minunate semne. Nu ne vom întâlni în această carte cu heraldul solemn al transcendenței, ci cu martorul infinit receptiv la prezența lui Dumnezeu printre noi. Călătorie pe fluviul amintirilor, dar și călăuză spre lumina neînserată, poezia pe care ne-o dăruiește doamna Pillat este meditație și reverie, ecou și uimire, caligrafie interioară „pe apa/ Ce poartă încă paşii lui Mesia!” Abisul se convertește în nemărginită îmbrățișare, tăcerile devin oglinzi revelatoare, căutările ating limanul comuniunii. Suntem însoțiți, cu gesturi de adiere lină, pe calea spre Emaus, acolo unde vom recunoaște noi înșine focul iubirii din cuvintele care ne-au fost rostite.”

Bogdan Tătaru-Cazaban

Eu sunt

poezie

Eu sunt poezie

Ca un arbore

Din care s-a făcut hârtie,

Eu sunt poezie

Ca o pasăre

Zburând din colivie,

Eu sunt poezie

Din ce va fi

Să fie,

Eu sunt poezie

Din tot ce a rămas

Netrebuitor ție,

Eu sunt poezie

Că așa a fost

Să fie.

În biografia literaturizată a lui Antonio Doda, fiecare zi devine o cutie de rezonanță a fricilor de tot felul. Impregnat de o hipersensibilitate vivantă, universul cinematic din primele fobii se constituie din angoasante călătorii de rutină pe granița dintre trăire și imaginație. O plachetă ce oglindește cu maximum de fidelitate cel mai actual mal du siècle, cel al nativilor digitali. - Savu Popa

Pulsând minimalist, primele fobii ale tânărului debutant Antonio Doda sondează straturile freatice ale copilăriei pierdute. Pierdută în sens strict biologic, întrucât poemele își manifestă introspecția cu o nemascată puerilitate, recuperându-i eului locutor inocența de odinioară. Ostilitățile față de maturizarea forțată sunt purtate, non-transgresiv, cu ajutorul unui arsenal evocativ: satul bunicului, tabieturile bunicii, călătoriile urbane de zi cu zi și, în genere, prin tot felul de madlene căutate cu lumânarea. Hora himerelor se încinge odată cu cel de-al doilea ciclu poetic, peste care plutesc semnele septic-degradante ale sanatoriilor.

„În peisajul poeziei contemporane autohtone dominate de biografism neo-expresionist cool și poetici postumane, Antonio Doda ne invită la o șuetă nemijlocită, ca pe vremuri.” - Mihók Tamás

„Limbajul poetic inventat de Nichita era în acelaşi timp un nou continent, dar şi un mijloc de navigaţie. Mai mult decât oricare alt poet, de la Nichita am învăţat că poezia poate fi busolă şi instrument de cunoaştere, ritual şi mister, explorare a sinelui şi bucurie de a trăi, formă de libertate şi mijloc de eliberare, zbor planat peste toate celelalte discipline ale spiritului şi expresie a tot ceea ce simţurile şi creierul pot produce mai frumos şi mai subtil împreună.” (Matei Vișniec)

„Adela Greceanu readuce poeziei ceea ce părea că începe să se piardă. În versurile ei revin luminozitatea, blîndeţea, bunătatea, răbdarea («fără aşteptare»), înţelegerea («drept in inimă»), seninătatea, seriozitatea ca semne ale forţei, într-o vreme în care cei mai mulţi poeţi/ cele mai multe poete merg în direcţia opusă, a exhibărilor brutale. Personajele ei, Provinciala, Domnişoara Cvasi, Adila, sînt, în ciuda aparenţelor (pe care autoarea le construieşte cu obstinaţie prin acel procedeu retoric numit antifrază şi al cărui maestru, în poezia de la noi, rămîne Mircea Ivănescu), misterioa-se şi puternice. Poate să adăugăm faptul că supratema literaturii Adelei Greceanu este dragostea. De fapt, pentru ca poezia ei să existe, are nevoie de un celălalt căruia să i se adreseze, la care să se raporteze ca la un altul cînd opus, cînd asemănător. Cu o imagine a Adelei Greceanu, poezia e asemenea vitraliilor care se văd mai bine cînd trece lumina prin ele. Lumina inteligenţei, a empatiei. Adunate la un loc, cărţile Adelei Greceanu se leagă într-un story poetic coerent, singular în peisajul poeziei actuale.” (SIMONA POPESCU)

„Această antologie dă măsura uneia dintre cele mai puternice voci ale generației optzeciste. Autoarea e discreția întruchipată, dar poezia ei are tot ce îi trebuie pentru a tulbura ierarhiile pietrificate și toate „legendele” consacrate: și profunzime, și vizionarism, și precizie, și radicalism. Locul ei e sus de tot.
Mariana Codruț e o mare poetă. Cred că a venit timpul să (re)citim și să înțelegem.” (Bogdan Crețu)

„Poate mai mult decât cu o generație, avem de a face cu un sistem de asemănări de familie care îi leagă pe poeții antologați și cu o constelație de concepte (autenticitate, minimalism, biografism, fractură, mizerabilism), de proveniență diferită, întrupate în textele lor. Nu toți poeții debutați în perioada 2000-2010 fac parte din acest sistem de vase comunicante și nici nu ilustrează această constelație de concepte: a fost publicat un număr enorm de volume de debut care continuă alte poetici – anume cele în raport cu care vârfurile de lance ale „generației 2000” și-au declarat ruptura –, iar obiectul antologiei de față îl fac anume cei integrați acestui sistem de asemănări de familie.”
(Anastasia Gavrilovici, Alexandru Cosmescu)

„Pentru Kavafis a scrie e sinonim cu a face binele sau a-ţi îndeplini datoria supremă. Chiar o producţie restrânsă incipientă se clasează ca «o mare glorie», căci reuşita presupune să devii «cetăţean al oraşului ideilor». Prin elinism, prin umanism, prin simbioza realului cu artificialul, într-o artă clasică, el a obţinut şi obţine această cetăţenie din confruntarea cu timpul, «legiuitorul» pe care «nici un aventurier nu e în stare să-l înşele», într-o agora sustrasă patriilor şi chiar naţionalităţii limbii.” (Aurel Rău)

Ce uriașe cantități de frumusețe conține cartea asta a lui Teodor Dună! O frumusețe hipnotică & crudă, „neîndurător de minunată“, cum spune el undeva, înspăimântătoare precum îngerii lui Rilke, splendidă precum rănile oribile & hipnotice pictate în anii ’30-’40 de Bacon. Îngeri din Rilke cu corpuri ecorșate din Bacon: asta e, de fapt, umanitatea din lumea lui Dună. O lume în care frumusețea nu mai salvează nimic. O lume în care până și din „trupurile pregătite de înviere nu a mai rămas decât o cicatrice mică în întuneric“. În fine, o lume în care fiecare vers e exact asta: o mică rană strălucind în întuneric. Pentru astfel de cărți precum a lui Dună a fost inventată poezia – cu micile ei superputeri care, asigurându-te că nu există salvare, te salvează întotdeauna.

Radu Vancu 

O flașnetă calofilă care cântă non-stop într-un pustiu babelizat. Minimalismul și abundența stau foarte bine împreună în această carte în care Teodor Dună face cu lumea întreagă ceea ce înainte făcea numai cu el însuși. flașneta babel e un desen animat dark, complet absurd, ieșit ca din mintea unui copil lăsat singur foarte mult timp. Totul e posibil aici, exact ca în desene, și să mori și să nu mori chiar dacă ai murit deja. flașneta babel e ceea ce se întâmplă după ce totul s-a întâmplat deja. Mult umor delirant și ironie, o nebunie generală a dezastrului care însuflețește textul la maximum, îl infuzează cu prospețime și frumusețe. Un Mad Max filmat simultan cu Melancolia. Dacă totul a fost până acum post, imaginarul acestei cărți stă la baza lumii noi, a sfârșitului și a începutului în același timp. O stare existențială nouă, necunoscută, în care până și memoria e inutilă, iar lucrurile, animalele și oamenii fac parte dintr-o conștiință unică, derutată, dar supraviețuitoare.

Svetlana Cârstean

De mult n‑am mai citit un experiment poetic așa de atipic, cu atât mai mult cu cât pasiunea microbistă e adjudecată de o poetă. Moni Stănilă excelează în demonstrații on și off side, on și off viață, cu o virtuozitate remarcabilă a mixării de formule și registre: sportiv, performativ, jurnalistic, socio‑politic și religios, unite de filonul confesiv, etic, revigorat și de gestul spectacular, ovaționat de public sau galerie, și de ororile expansionismului putinist. Ofsaid propune o revizuire inedită a conceptului însuși de civilizație prin negocierea între joc și strategie, detașare și angajare, ofensivă și defensivă, limbaje diferite, poziții dominante și dominate, regulă și abatere/simulare, dimensiuni temporale, performanță și performativitate, adevăr și senzație, fiindcă miza e, de fapt, recuperarea umanității noastre asediate din toate direcțiile.

Teodora Coman

Ești poetă, ești microbistă, viața e pentru tine atunci când te rogi sau scrii, iar fotbalul e pentru tine „o ancoră“. Și deodată vine războiul. Cartea aceasta, începută în 2014 și sfârșită în 2022, radiografiază în direct cum peste temele personale cad umbrele realității, cele mai amenințătoare și absurde umbre. Fotbal, religie, război, poezie. La un loc. Cu siguranță că Moni Stănilă revoluționează în literatura noastră poezia religioasă. Ofsaid e însă deja trecerea la un alt nivel, acolo unde jargonul religios se întâlnește cu cel fotbalistic, dar și cu cel al războiului. Există un patos complet în această carte, o conectare universală, o vitalitate care pătrunde în orice colț apropiat și îndepărtat, călătorește până în Bucea și Odesa și‑napoi, o exaltare a cuvintelor, fie ele rugăciune sau poezie. Cuvintele aici chiar muncesc: constată, jelesc, desfac rana, spun pe nume lucrurilor, urlă și vindecă.

Svetlana Cârstean

Balade vesele si triste, de George Toparceanu