Poezie

Eclatantă, eclectică și subversivă, Laura Francisca Pavel își probează, și în acest al patrulea volum, aceeași vocație curatorială, însă cu o mai pregnantă componentă nostalgic-reflexivă. Energia ludic-explozivă din primele trei volume este contrabalansată de precizia care dezamorsează zonele confesivului inflaționist. Textele poetice ale Laurei sunt generate de o dinamică tranzacțională inepuizabilă între natural și surogat, între euforie și butaforie, între afect și efect, între reprezentare și reprezentație, pe falia produsă de parodierea propriei identități, în permanentă reconfigurare, dictată de relația ambiguă subiect-obiect. Distribuția luminii artificiale propune o formulă poetică cerebrală, contraintuitivă, contrafactuală, cu tehnici de compoziție preluate din artele vizuale (bricolaj, colaj, performance, happening, design, istoria artei), pe principiul aproprierii care întreține și rafinează constructul multistratificat al egoficțiunii. Light designul anunțat în titlu surprinde tocmai practica de ajustare și de reglare continuă a dinamicii textuale, în funcție de recuzita, estetica și reperele literare vintage asumate de dark academia, unică în poezia contemporană.  Teodora Coman

Laura Francisca Pavel revine în poezia românească printr-o perseverență aproape obsesivă a privirii asupra cotidianului (deghizat în lumea teatrului și a scenariilor victoriene), o privire care decantează, strat după strat, materia existenței până când aceasta începe să vibreze formal. Distribuția luminii artificiale este un volum al penumbrelor calculate și al eclerajelor, unde o atmosferă dark, mai curând viscerală decât academică, se împletește cu jocuri de suprafețe ficționale, cu rătăciri labirintice de filiație lynchiană, cu manechinele impersonal-exponate ale lui de Chirico, corpuri alcătuite din „sârme, lămpi, pistoane, diode”, și cu o complicitate strofică, armonică, ce trimite la geometria severă și seducătoare a lui Ion Barbu. Sub „pojghița suspectă de credibilitate” a realității, această lume poetică se pulverizează și se recompune, lăsând în urmă o poezie luxuriantă, neliniștitoare, în care forma rămâne ultimul bastion al autenticității. Emanuel Lupașcu

Laura Francisca Pavel a publicat volumele de poezie Trucuri urbane (2022), Acțiuni și protocoale (2023) și Zona de surescitare (2024). A făcut parte din gruparea revistei „Echinox”, iar teza sa de doctorat a apărut în volum cu titlul Ionesco. Anti-lumea unui sceptic (2002). Este profesoară la Facultatea de Teatru și Film a Universităţii „Babeş-Bolyai”. Semnează, cu numele Laura Pavel, volume de teorie și de istorie literară și teatrală.

„Deconstructivism poetic și continuum. Deconstrucția vulnerabilității/vulnerabilului care se produce în fața ochilor, în timp real, în timp ce citești poezia Laviniei Bălulescu. Piesă cu piesă, poem cu poem. Fâșie cu fâșie, mușchiul lipit de carne, până se ajunge la inima care (ți) se deschide pentru că cineva strânge în pumn inima mea. cine – chiar titlul volumului. Nimic nu e întâmplător în această carte-inimă. Deconstruind în chiar fața celui/celei căruia i se relevă omenescul cu toate anxietățile lui, cu toate fricile, incertitudinile, îndoielile și toate ezitări le, dar și cu toate revelațiile din miezul fierbinte al celei mai tulburătoare dintre condițiile umane – aceea de femeie care dă naștere și aduce pe lume un prunc. Un volum ca o chirurgicală tăiere pe viu pentru că înăuntru e inima ca o floare însângera tă, fragilă și puternică în același timp. Poemul «Cartea asta este despre mine» e chiar esența acestui volum puternic – e inima, de o forță poetică ce tulbură. Opțiunea pentru titlul care este scris cu literă mică îmi pare a fi legătura care nu începe și nu se termină, e chiar continuum spațiu-timp-poezia, ca și cum Lavinia Bălulescu s-a conectat direct la sursă. Volumul cineva strânge în pumn inima mea. cine o poziționează pe Lavinia Bălulescu în prima linie a poeziei românești contemporane.” (Daniela Rațiu)

Autorul acestui minunat volum de poezie este un intelectual din China care se numește Gao Xing. Este o personalitate recunoscută a lumii literare, un membru al comunității academice, foarte bun cunoscător al culturilor Est-europene, între care și cea română. Am avut rara ocazie să discut cu el despre Mircea Eliade și Cioran într-o aleasă limbă română pe care și-o însușise la Universitatea din Beijing, înainte de a fi cunoscut România.

Gao Xing este un om calm și profund. Poate este vorba de un calm și de o profunzime pe care noi, cei din această parte a lumii, noi, cei din neliniștita Europă de Est, nu le înțelegem pe deplin. Nu le putem înțelege, deoarece nu suntem la fel de vechi precum chinezii. Am fost uimit de seriozitatea cu care Gao Xing s-a apropiat de cultura română.

Găsiți în acest volum multe lucruri emoționante, dar există un poem anume, dedicat Mamei, care este cu totul copleșitor. Copleșitor prin delicatețe, prin suferința reprimată, prin forța reținută a sentimentului. Pentru cititorul român, accesul la universul de sentimente al acestui mare și delicat poet se face prin mijlocirea unui alt om de litere, un traducător, un cunoscător adevărat al poeziei clasice chineze, un om de o bogată cultură poetică, domnul Constantin Lupeanu. Fără știința și talentul său nu cred că ne-am fi putut apropia de subtilitatea și delicatețea poemelor și gândirii acestui om minunat care este Gao Xing. / Eugen Uricaru

„O mare surpriză acest roman al poetei Lorina Bălteanu! O lume întreagă încape în el, după cum o lume întreagă într-un sătuc: zeci de personaje, de povești, de întâmplări. Totul văzut prin ochii unei fetițe care crește cu gândul că vrea să plece departe de locul în care s-a născut, simțindu-se legată de el cum i se pare că e prinsă și luna, cu o funie (invizibilă), de pământ. O fetiță/ fată cu dor de ducă și cu un puternic sentiment al neapartenenței, Străină, dar cu o uriașă tandrețe pentru acest sat pe care se pregătește să-l lase, cândva, în urmă. De aici și stranietatea percepțiilor ei, sensibilitatea față de tot ce e frumusețe, dar și față de ce e dureros, uneori până la oroare. Există însă, întotdeauna, ceva mai amplu decât ceea ce se vede, iar fetița simte/știe deja asta. Ceea ce o deosebește pe Lorina Bălteanu de mulți alți autori/multe alte autoare de azi este scriitura – densă, intensă, senzorială, poetică. Ca și în poezie, ea lucrează cu detaliile, cu emoția și cuvintele ca un bijutier, creează microstructuri ale (i)realității imediate (cum ar fi spus M. Blecher) care licăresc continuu – și au darul de a emite lumina unei profunde, tulburătoare înțelegeri.” Simona Popescu

OKSANA STOMINA: „Lumea este fragilă. Priviți în jur. Tot ceea ce ne înconjoară poate dispărea într-o clipă. Știam asta și înainte, dar acum am văzut cu propriii mei ochi. De fiecare dată când răul este ignorat sau justificat, el se întărește și se răspândește în lume, iar fiecare crimă devine un precedent pentru altele noi. În prezent, de-a lungul liniei de confruntare dintre Bine și Rău, stau aliniați ucrainenii, însă mai devreme sau mai târziu, fiecare, fără excepție, va trebui să decidă de partea cui se află.”

RUXANDRA CESEREANU: „Dacă poezia Oksanei Stomina nu renunță la statutul său liric, documentând războiul într-un mod personal, proza ei scurtă este dedicată mai ales celorlalți (ucrainenilor ale căror povești de viață-și-moarte le-a aflat), de aici, stilistica de reportaj a acestor texte-mărturie. Este vorba despre un testimoniu asumat. Un testimoniu patriotic, marcat pe viu de durere, dar demn și emoționant.”

MIHAELA HERBIL: „Oksana Stomina ne oferă mărturii poetice tulburătoare ale tragediilor prin care trec semenii noștri de aproape patru ani de zile. Scrierile sale deschid lumi cândva familiare și obișnuite, astăzi mutilate de cruzimea războiului: familii despărțite, copii smulși de lângă mame, vieți nevinovate curmate fără milă. În fiecare text poetic sau în proză, vocea Oksanei răsună puternic și tragic, purtând suferința și durerea miilor de victime ale unui conflict nedrept și brutal. Acest volum este o chemare la amintire, empatie și reziliență prin cuvânt.”

DUMITRU CRUDU: „Poeziile Oksanei Stomina povestesc despre jena de-a te bucura de ninsoarea care cade peste oraș, ascunzând sub un strat de zăpadă eșarfa neagră a unei văduve și despre speranța că doar cei îndrăgostiți vor supraviețui războiului. Elegii, psalmi, scrisori de dragoste către iubitul aflat în captivitate, pe care nu are cum să i le trimită odată ce nu-i cunoaște adresa. Emoție pură, profundă, infinită, răscolitoare. O metanoia, care poate schimba chiar și inimi de piatră și fier. O mare poezie. O poezie cum nu s-a mai scris de la Paul Celan încoace.”

Fără să pretindă că este poet, Alexandru Jipa-Teodoros ia poezia în serios și scrie versuri pentru a cuprinde în ele stări, fulgurații, amintiri, reverii. Discursul lui este dezinhibat, aglutinând ecouri poetice din epoci diverse, pigmentate cu mult umor și autoironie.
Poeme în care te vei regăsi ne oferă un spațiu ludic, în care vocea celui care scrie își pune diferite măști invitându-ne să ne regăsim apetitul pentru joc. - Carmen Mușat

Marcată supraliminal nu doar de o ironie lucidă, ci și de o autoironie inventivă, adesea suprarealistă, poezia lui Alexandru Jipa-Teodoros are un mesaj și o stilistică moderne, cu o mereu asumată conștiință literară, insinuant, fals naivă filosofie antiermetică, deci morală. Textele sunt atașante – adică lirism autentic -, iar lectura răsplătită cu vârf și îndesat. - Emil Hurezeanu

Prietenia, care este mai pură decât dragostea, pentru că nu are legătură cu trupul, este un sentiment căruia poeții lumii, începând cu Homer, i-au dedicat nenumărate, tulburătoare imnuri, printre care se aş ază firesc, vibrând de durere, acest Ultim Blues scris de Moshe Itzhaki, tradus de Paul Farkas și închinat lui Radu Țuculescu, prietenul lor plecat dintre noi. Extraordinarul portret pe care sensibilitatea acută a poetului israelian i-l face scriitorului român devine un imn al prieteniei de dincolo de frontiere, religii, istorii, al prieteniei adânci a cărei răscolitoare definiţie poate fi doar poezia. - ANA BLANDIANA

Există două tipuri de prieteni apropiaţi inimii noastre. Mai întâi, sunt cei din copilărie, care ne însoţesc chiar din zorii vieţii, vreme de zeci de ani, până când unul ne părăseşte prematur, întotdeauna. Pe de altă parte, sunt prietenii adevăraţi pe care‑i întâlnim mai târziu, oameni care devin parte integrantă din biografia noastră. O astfel de prietenie, asemenea unei minuni, s‑a creat între scriitorul şi dramaturgul Radu Ţuculescu şi poetul Moshe B. Itzhaki. Legătura s‑a creat prin intermediul literaturii, dar şi prin pasiunea lor comună pentru teatru: Ţuculescu în rol de dramaturg şi regizor, iar Itzhaki ca un talentat actor. Pe parcursul anilor, relaţia lor a fost o simbioză între doi creatori de literatură, ambii fiind mari iubitori de viaţă, debordând de vitalitate, receptivitate şi curiozitate. Aceste legături s‑au consolidat odată cu vizitele lui Ţuculescu în Israel, unde s‑a întâlnit cu publicul cititor familiarizat cu opera sa prin traducerile în ebraică semnate de Moshe B. Itzhaki şi Paul Farkas, acesta din urmă fiind deja prietenul lui Radu încă din anii 1960. Pe de altă parte, vizitele lui Itzhaki şi Farkas în România şi Elveţia erau destinate adâncirii legăturilor literare, incluzând şi participări la festivaluri, lansări de cărţi şi nenumărate călătorii.
Baselul, în special, funcţiona ca un magnet al inspiraţiei literare şi culturale fără sfârşit. Excursiile lor prin Cluj, Maramureş şi Basel au fost adevărate căutări de personaje şi povestiri, fără a renunţa la momentele relaxante din cafenele şi puburile elveţiene. O viaţă spirituală şi literară alături de una reală!
Iată sincerele regrete şi durerea pe care le‑a simţit Itzhaki odată cu trecerea în nefiinţă a bunului său prieten. Ani de prietenie ce se sfârşesc cu o mare durere, care lasă în urmă un abis de dor pentru momentele şi pentru timpul petrecut împreună, al creaţiei, prieteniei şi dragostei umane. Proiecte comune întrerupte brusc, opere care mai puteau fi scrise şi traduse. Itzhaki a decis să‑şi elogieze prietenul printr‑o serie de poezii deosebit de emoţionante, care exprimă, în esenţă, regretul şi dorul lui.
Elegiile de faţă se înscriu în tradiţia psalmilor de laudă şi de elogiere, iar blues‑ul aparţine tradiţiei lamentării din secolul XX. (…) Prin prezentul volum, deşi plin de durere, poetul reuşeşte să reînvie momente rare dintre parteneri în sfera literaturii şi în afara ei. Este o carte rară, plină de dragoste pură, una care reuşeşte să învingă moartea prin intermediul cuvintelor. - RAFI WEICHERT

Premiul Nobel pentru Literatură 2020

Poeziile lui Louise Glück surprind prin faptul că se opun antologării. Cu fiecare nouă carte, dorința de a lăsa în urmă ceea ce a fost a devenit tot mai puternică, privirea ei fixându-se asupra lucrului neimaginat. A inventat o formă care să răspundă acestei nevoi, secvența de poeme de dimensiunea unei cărți, ca un peisaj văzut de sus, un roman cu lacune care se deschide către ceea ce nu poate fi exprimat. Elementele reiterate, dar transfigurate la nesfârșit în acest peisaj, Persefona, un fag roșu, o mamă, un tată și o soră, o grădină, un soț și un fiu, un cal, un câine, un câmp în flăcări, un munte, apar și reapar cu insistență, cu energia întunecată a inevitabilului, străbătute de aspectul luminos al lucrurilor nou create. De la bun început și până la ultimul poem, vocea lui Glück ne-a vorbit cu o simplitate înșelătoare, versurile fiind atât de clare, încât „nu vedem profunzimile ce intervin“.

Singură, privind cum răsare luna:

în noaptea asta, un cerc perfect,

ca un ochi de femeie admirând belșugul.

Nu va fii niciodată mai mult de atât.

Deasupra străzii pustii, imperfecțiunile

mascate de noapte.

Să citești toate aceste volume unul după altul înseamnă să înțelegi paradoxul care guvernează o viață trăită în trup și munca smulsă acestuia, unul sortit să moară, cealaltă să dăinuie.

„Această antologie a doamnei Glück, care acoperă întreaga sa carieră, este un eveniment major, poate chiar cel mai important al anului... Laolaltă, aceste volume compacte au coerența unui mare roman și o intensitate morală zdrobitoare. Ele dezvăluie o minte flexibilă și acuzatoare, care

interoghează nu doar propria viață, ci și natura senzuală și politică a lumii care se învârte în jurul ei.“ - Dwight Garner, The New York Times

„Antologia lui Glück este o carte mare scrisă de o poetă care apreciază, mai presus de toate, intensitatea exprimării, sobrietatea sentimentelor și precizia limbajului... [Ea este] una dintre cele mai emoționante poete ale epocii noastre... Inovația lui Glück, în cele mai bune poezii ale sale din perioada de început, a fost aceea de a împrumuta stilul american cel mai cool și de a-l aplica celor mai serioase teme: ea era o obiectivistă a emoțiilor... Această voce nu va dispărea niciodată.“ - The  New Yorker

Louise Glück (n. 1943-2023) a fost una dintre cele mai importante voci ale poeziei contemporane. A scris paisprezece volume de poezie, două volume de eseuri și un roman. Louise Glüück a fost laureata celor mai prestigioase premii literare de peste ocean și din Europa: Premiul Nobel pentru Literatură 2020,

Premiul Tranströmer 2020, National Humanities Medal 2015, National Book Award 2014, Premiul Bollingen 2001, Premiul Pulitzer 1993, National Book Critics Circle Award 1985.

Culese si traduse de Rabindranath Tagore

Poetul Kabir, cunoscut mistic indian, socotit sfânt, este una dintre cele mai interesante personalități din istoria misticismului indian. El a influențat prin activitatea și scrierile sale numeroase generații de credincioși din diverse religii, dar și intelectuali vrăjiți de profunzimea ideilor lui și de măiestria scriiturii sale.

Kabir se remarcă prin originalitatea și îndrăzneala sa, prin aversiunea argumentată față de toate religiile instituționale și practicile religioase, susținând că uniunea cu Divinul se realizează prin bucurie, nu prin ritualuri și austerități trupești.

Versiunea cântecelor lui Kabir prezentată în cartea Cântecele lui Kabir i se datorează lui Rabindranath Tagore, care a interpretat viziunea și gândirea lui Kabir prin propriul geniu mistic. Compozitor și dirijor virtuoz, dar și țesător măiastru, Kabir împletește în versurile sale filosofia cu bucuria vieții simple, formulele religioase ale vremii sale cu întâmplările mărunte, dar savuroase, ale cotidianului, reflecția înaltă cu frumusețea percepută prin toate simțurile. În această viziune largă asupra Universului, orice experiență și orice ființă devin vehicul al relației cu Divinul, prezent peste tot și în toate.

Viviana Pantazică (n. 2002, în Pitești) a absolvit Facultatea de Automatică și Calculatoare, Universitatea Politehnica București, unde urmează în prezent un program de masterat. În adolescență a fost inclusă în trei antologii ale Editurii Arthur, în urma câștigării concursului național „Locuiește în poveste”. Scrie articole pentru revista Dilema. A publicat prima dată poezie pe platforma „O mie de semne”, în 2023. Face parte din grupul de scriere creativă „Liternauții” și este inclusă în antologia de poezie cu același nume, coordonată de Ioana Nicolaie, Editura Paralela 45, 2025.

Viviana Pantazică despică literar firele realității ca să scoată din ele sens, frumusețe și cunoaștere. Cum anume? Printr-o poezie care preia melancolia de tip elegiac ca s-o grefeze pe apartamente de bloc din mileniul trei, pe drumuri cu metroul, pe anxietăți generaționale, pe scrolling-ul de rețea, pe diferența de gen, pe iubirea conservată în foldere cu imagini, pe sentimentul de irealitate produs de tehnologie, pe nevoia de situare într-o lume postumană. Autoarea se specializează în AI, deci nu-i sunt deloc străine noile granițe ale speciei. Care-a fost cel mai poetic moment de la întâlnirile Liternauților, grupul de tineri scriitori din care Viviana Pantazică face parte? Când poeta ne-a arătat robotul la care tocmai lucra. Îl ținea pe birou și nu era mai mare decât o carte. Avea ochi supradimensionați, hipnotici. Fiindcă văd într-un fel nou, mi-am zis imediat, așa cum o face și literatura ei, care augmentează percepția, dar are și tandrețe, și conectare la problemele timpului, și adevăr. Viviana Pantazică intră în literatură cu un volum excelent, care sper să-și atingă cititorii în felul în care numai cărțile rare o pot face. - Ioana Nicolaie

Savu Popa (n. 1991, Sibiu) este profesor de limba și literatura română și doctor în filologie, în cadrul Școlii Doctorale a Universității „George Emil Palade” din Târgu Mureș, cu o teză de doctorat despre ipostazele teatralității și ale hermeneuticii incertitudinii în poezia câtorva scriitori optzeciști.
A publicat volumele: Ipostaze (Ed. Paralela 45, 2017), Noaptea mea de insomnie (Ed. Cartea Românească, 2018), O cameră fără prize (Ed. Casa de Pariuri Literare, 2021), O hermeneutică a incertitudinii. Incursiuni în poezia lui Aurel Pantea și Ion Mureșan (Ed.
Eikon, 2022), Strigoița (Editura pentru Artă și Literatură, 2023), De-a v-ați ascunselea cu poezia (Ed. Școala Ardeleană, 2023), Rețeaua Subterană (Ed. Cartea Românească-Art, 2024), Povestea lui Samson Bodnărescu. Dintr-o primăvară furtunoasă (Ed. PIM, Iași, Colecția Ipotești, 2024), Arborele îndoielii (Editura pentru Artă și Literatură, 2025). A obținut câteva premii pentru poezie și proză, la festivalurile literare „Marin Preda”, „Al. Macedonski”, „Moștenirea Văcăreștilor”, „Ioan Slavici”, „Nicolae Labiș” etc. A colaborat cu zeci de reviste literare (România literară, Euphorion, Discobolul, Familia, Zona nouă, Steaua, Viața românească, Timpul etc.). Din 2021, este membru al Uniunii Scriitorilor din România, filiala Sibiu.

Eugen Suman (n. 1983) a absolvit Facultatea de Psihologie din cadrul Universității București. Volumul său, Arcuri electrice. Formele de sub piele (2006), a câștigat concursul de debut la Editura Vinea și apoi a fost nominalizat la Premiul „Mihai Eminescu” – Opus Primum. A publicat poezie în antologia In Our Own Words: A Generation Defining Itself și a fost prezent cu poezii, eseuri și literatură în mai multe reviste de cultură upground & underground locale și internaționale. Lucrează de peste 18 ani în publicitate și comunicare. Autorul publică eseuri și literatură și în mediul digital, pe substack-ul propriu: eugensuman.substack.com.

Laus Strandby Nielsen (n. 1944, Aalborg) a debutat în 1970 cu volumul Åhhh!... Kom hurtigt! [Ah!... Vino repede], urmat de alte cărți de poezie, printre care Illustrationer [Ilustrații] (1974), Den sorte væg [Zidul negru] (1987), Mellemrum [Interval] (1999), Kærlighedsdigte m.m. [Poezii de dragoste etc.] (2006), For bagved det du ser er der altid et landskab [Pentru că în spatele a ceea ce vezi se află întotdeauna un peisaj] (antologie, 2024), Idyller [Idile] (2025). A primit în 2015 prestigiosul Premiu Beatrice acordat de Academia Daneză. Trăiește în Faaborg.

O antologie a poeziei romanesti contemporane de dragoste Poete si poeti prezenti in antologie: Radu Andriescu, Svetlana Carstean, Dan Coman, Teodora Coman, Mina Decu, Gelu Diaconu, Andrei Dosa, Ligia Kesisian, Catalina Matei, Marian Mihai, Ioana Nicolaie, Florin Partene, Cosmin Perta, Florentin Popa, Robert Serban, Olga Stefan, Elena Stefoi, Mihok Tamas, Razvan Tupa, Mihail Vakulovski, Radu Vancu, Calin Vlasie.

ne ducem mereu spre fântâni ne ducem mereu spre fântâni, cu setea noastră de înalt, suntem precum sfinții nebuni, pătimiri de neîmpăcat (pentru Andreea)

„Toate motivele romantismului european se află în Mihai Eminescu și în poezia lui, care e un întreg univers de idei și imagini, unitar, personal, deși toate ideile și motivele au circulat înaintea lui în aproape un secol de preromantism și romantism.” (Zoe Dumitrescu-Bușulenga)

„Eminescu este unul din cei mai fabuloși iluminați din literatura universală, dacă acordăm vocabulei iluminării aura religioasă care aici i se cuvine. Iar în literatura română nu există natură mai prodigioasă, mai «haotică», mai copleșită de mitos, mai «magnetică». Feeria, gigantismul, somnolaritatea, melancolia cosmică vin dintr-o sorginte tot atât de promițătoare ca și bogăția voluptăților vizionare ale poetului. «Strai de purpură și aur peste țărâna cea grea» sună, intraductibil în vreo altă limbă, prin inerția wagneriană a muzicii sale, sumbrul și vrăjitul vers din Epigonii (1870), care tocmai prin aceasta îi definește poezia.” (Ion Negoițescu)

„…Bacovia nu face literatură. Suferința și expresia ei există contopite; poate la niciun alt poet român poezia nu este trăită într-un asemenea grad…” (Nicolae Manolescu)

„Asemenea unui zâmbet pur, de noruleț alb și pufos, Topîrceanu presoară făina polenurilor peste pălăriile gravității.” (Nicolae Leahu)

„El este reprezentantul cel mai puternic, cel mai complet al gândirii și simțirii românești. El a cântat toate dorințele, el a plâns toate nevoile și necazurile românimii. El a încurajat și a îmbărbătat neamul lui în felul în care acest neam putea mai bine să înțeleagă: a fost vesel, trist, viteaz, cuminte, răbdător, plin de speranță și de credință, glumeț și înțelept ca poporul român însuși.” (Bogdan-Petriceicu HASDEU)

„E uimitor cum acest poet (dublat de un mare traducător) reușește să intereseze și să retrezească aproape întotdeauna, mai ales în momente de criză, de restriște și de uitare (precum cele de astăzi), vocile critice de prim plan din critica românească astfel încât acestea să vibreze pur și simplu prin noi lecturi, noi analize. (…) Când spun toate acestea, mă bazez pe faptul că există deja în critica literară românească și, în mod special, în conștiința populară românească, o tradiție în a-l face mereu actual pe Coșbuc. Metodele sunt, deopotrivă, vechi și noi. Cum vechi și nou e însuși Coșbuc, de fapt.” (Ioan Pintea)

„Discret, învăluindu-se cu pudoare în tăcere, poetul acesta romantic care copilărise în lumea portului și-și avea locuința în preajma gării, a fost pus mereu în prezența plecărilor și a așteptat mereu sosiri, asemeni tuturor acelor oameni tandri («rău iubiți», după expresia lui Apollinaire). Și dacă ar fi să-i găsim înaintași pe acea linie spirituală ce leagă peste spații ar trebui, într-adevăr, să-i numim pe poeții «râsului înlăcrimat»: Corbière, Laforgue, Apollinaire, pe care nu sunt atât de sigur că i-a cunoscut. /…/ De fapt, tematica lui atacă destinul omului modern, păstrând încă urma miturilor ancestrale, resimțind tot așa nostalgia unei naturi cu care nu mai comunică organic și nemijlocit, căutând acordul cu ritmurile pe care singur le-a dezlănțuit și suferind de pe urma superiorității roboților creați chiar de el. O asemenea tematică nu se epuizează repede, când, mai cu seamă, este slujită cu o splendidă capacitate lirică, a cărei noblețe reînvie virtualitățile omului originar, spre a le amurgi numaidecât, imagini rupte și destrămate cu o forță de cataclism. Căci nicăieri în opera sa, cu aparențe atât de paradoxale, Constant Tonegaru nu poetizează ca să poetizeze – nu avea timp pentru așa ceva. /…/ poetul utiliza un întreg calabalâc, o întreagă recuzită, spre a o distruge zgomotos și spre a dezghioca dintr-însa omul în goliciunea lui vegetală.” (Barbu Cioculescu)

„Nişa autohtonă în care Ion Barbu şi-a înscris poezia este una strategică: neimitînd şi neimitabilă, ea îi asigură autorului accesul (şi instalarea) într-o posteritate canonică perpetuă…” (Nicolae Manolescu)

„Cine a citit odată o carte de Grigore Vieru va reveni, cu siguranță, la textele acestui mare poet. Adulții îl vor reciti pentru că descoperă în ele «luminile și umbrele sufletului» (Petru Creția), partea nevăzută a lucrurilor pe care credem că le cunoaștem, profunzimea, frumusețea și înțelepciunea Cuvântului. Copiii – pentru că versurile sale sunt limpezi ca roua dimineții («acest geniu al ierbii/ care e roua»!), au mereu un zâmbet în colțul gurii și te încurajează să-ți crești aripi pentru zbor înalt. Ce nume o fi având magnetul ascuns în poezia vieriană? Talent? Muncă? Dragoste? Noblețe sufletească? Mai degrabă, toate la un loc. Și, bineînțeles, Credința. Toți marii poeți își scriu versurile în colaborare cu Dumnezeu. ” (Vasile Romanciuc)

Reportajul agoniei făcut de Aurel Pantea e unul de o autenticitate inclementă, de o imediatețe de- a dreptul fiziologică. Focalizat acum pe destrămarea ființei, imaginarul lui Aurel, de multă vreme familiarizat cu infernalele, a descoperit seninătatea disperării și a raportului despre ea, dacă nu chiar lumina suferinței. Nu e o plîngere ceea ce el scrie, ci doar o descriere terifiată a agoniei și a anxietății strînse ghem. O parcurgere a ei pas cu pas, ca într-o viziune contemplativă a propriei dezagregări și destrămări existențiale, într-un hieratism agonic. O carte cu adevărat atroce. O depoziție agonică a unui mare poet. - Al. Cistelecan

Dinu Flămând a mizat totdeauna pe starea emotivă, pe emoția care acumulează tensiune și declanșează procesul facerii. O stare care poate fi generată de ceea ce percep simțurile și captează inteligența de-a lungul întregii vieți, de pildă, de o întâmplare bizară, de un amănunt de viață socială, dar și de o idee sau un motiv desprins dintr-un eseu filosofic, de o formulă căzută dintr-o carte de înțelepciune orientală, de cine știe ce descoperire, incitantă imaginativ, din domeniul fizicii sau chiar de un vers sau o imagine sugestivă din textul unui confrate. Cu alte cuvinte, e convins că un poet trebuie să fie curios și atent cu tot ceea ce s-ar putea afla în centrul interogației existențiale care e poezia. - Eugen Negrici

Antologie alcătuită de Teodor Dună.

Artificii de tactică prozodică? Nu, cunoașterea unor principii psihologice esențiale. Sinceritatea, dimpotrivă, e absolută. Ori, mai bine zis absolută este buna ei conviețuire cu o structurare estetică impecabilă. Unii poeți, și nu dintre cei mărunți, văd un zid între candoare și estetic. Igna însă nu. La adăpostul frumosului, el realizează că sinceritatea își poate îngădui să fie totală, nepiezișă, stabilind în cuprinsul cuplului creator–cititor acea desăvârșită încredere care-i secretul eliminării oricărui gând ascuns, oricăror viscerale bănuieli: autorul se predă întreg și în chibzuitele lui versuri nu-i loc pentru prefăcătorie ori șovăieli. Nu există cuadratură a cercului pentru poezie. - N. STEINHARDT 1988

Derulate cu voce „obiectivă“, peisajele-meditații ale lui Vasile Igna insinuează de-a dreptul cu delicatețe schije de angoasă în ceremonia descriptivă, făcând peisajele să vibreze din perspectiva unui lirism existențial panicat, în pofida calmului recitativ. Ceea ce vede el afară e, de fapt, ceea ce e înlăuntrul său. - AL. CISTELECAN 2023