Poezie

Intrat demult între valorile de vârf ale literaturii universale, poemul Demonul, continuă să rămână un reper și pentru biografia creatoare a poetului, prozato­rului și dramaturgului Mihail Iurevich Lermontov (1814-1841), biografie pe care o marchează de la începutul până la sfârșitul ei. Să fie intensitatea explozivă a acestui poem o urmare a faptului că viața acestui scriitor s-a curmat la douăzeci și șapte de ani și că, deci, biografia lui creatoare a putut acoperi cel mult doisprezece zece ani? Răspunsul la această întrebare ni se arată mult mai complex, căci nu doar problematica demonismului, atât de mult frecventată de marii scriitori ai lumii, sau tensiunea arzătoare a spunerii ne rețin în acest poem, ci și o frumusețe stranie ce-și caută drum printr-o căutare a echilibrului și a esențelor lumii și eului, rar întâlnită la o vârstă la care, de regulă, primează entuziasmul și ucenicia. (…)

Urmată, în 1907, de o nouă traducere în limba română, datorată lui Ioan R. Rădulescu, această primă versiune a Demonului inaugurează o întreagă aventură a unei capodopere pe terenul limbii noastre, aventură în care-și pun la încercare gustul, simțul limbii și, mai ales, puterea de percepere și de recreere a unei arte poetice de un mare rafinament, nume însemnate ale culturii române. Între acestea, se remarcă, prin aderența aproape perfectă la ideația și tonalitatea capodoperei poematice, dar și a creației lui Lermontov în întregul ei, numele lui George Lesnea, Alexandru Philippide, Virgil Teodorescu, Aurel Covaci, Leonid Dimov sau Ștefan Augustin Doinaș. Livia COTORCEA

Considerat cel mai mare poet al Rusiei, Alexandr Sergheevici Pușkin (1799-1837) a scris și proză scurtă, romane în versuri, basme și dramaturgie. Chiar dacă nu a inventat limba rusă modernă, așa cum consideră unii, a dus la bun sfârșit acțiunea celor care luptau de decenii pentru impunerea limbii ruse vorbite – bogată, colorată, vie – în dauna celei încremenite a textelor administrative și religioase. Pușkin a fost inițiatorul folosirii dialectului local în poeziile și piesele sale, creând un stil propriu în care amestecă narațiunea cu teatrul, idila și satira, și având o influență majoră asupra scriitorilor ruși care i-au urmat. Pușkin are și meritul de a fi eliberat literatura rusă de covârșitoarea influență străină, inspirându-se din marii autori europeni, fără a deveni însă un palid imitator al acestora, spre deosebire de predecesorii săi.

Dintre numeroasele operele memorabile ale lui Pușkin, amintim poemele Ruslan și Ludmila, Fântâna din Bahicsarai, Prizonierul din Caucaz; romanul în versuri Evgheni Oneghin; dramele Boris Godunov, Rusalca, Micile tragedii.

Geniul lui Pușkin este pătruns de luminoasa armonie a muzicii lui Mozart, de eleganța artistică, adesea dramatică, dar fundamental solară a acestuia. O claritate apolinică, o transparență a sufletului, la limita indicibilului și misteriosului, toate aceste caracteristici se regăsesc în dramele poetice din Micile tragedii.

Micile tragedii sunt, deci, rodul amar al întâlnirii poetului cu trecutul, în expresia paradigmatică a căreia reînvie cavalerii pasiunilor devorante: Faust, Don Juan, Cavalerul avar, Salieri. Toți aceștia ospătează în timpul ciumei, gustă – adică – din marile plăceri pe margine de prăpastie, sub semnul predestinării tragice. Demonul îi împinge până la punctul de vârf al pasiunilor, ca de acolo să-i arunce, în virtutea implacabilei lucrări a dialecticii, direct în brațele Morții. Acad. Mihai Cimpoi

Cu cât inspirația este mai puternică, cu atât este nevoie de mai multă migală pentru a-i da glas. Îl citim pe Pușkin și versurile lui sunt atât de curgătoare, atât de simple, încât avem impresia că ele s-au rânduit într-o astfel de formă, așa, de la sine, fără nicio greutate. Nu ne dăm seama însă câtă muncă a cheltuit poetul pentru ca totul să iasă atât de simplu și de curgător. Lev Tolstoi

Suntem niște pigmei în comparație cu Pușkin. Nu mai există printre noi un asemenea geniu. Ce frumusețe, ce vigoare are fantezia lui! Feodor Dostoievski

Elvira Mariana Săpunaru s-a născut la 27 iunie 1956, în oraşul Focşani. Este absolventă a Universităţii „Alexandru Ioan Cuza” , Iași, Facultatea de Filologie,  specializarea  limba și literatura română, limba și literatura latină. Debutează cu poezie în revista liceului „Garabet Ibrăileanu” din Iaşi. A mai publicat cinci volume de poezie: Scrisori din Olymp, Editura Timpul, Iaşi, 2004; Terra Pia, Editura Timpul, Iași, 2006; Înger la Montreal, Princeps Edit, Iași, 2008; Infinitul și clipa, Princeps Edit, Iași, 2010; Divina identitate, Princeps Edit, Iași, 2012.

O floare de colț

Când vorbeai cu Zarathustra ,

Soarele a oprit lustra

Stelelor , pe care ,

Dimineața , le trimite la culcare .

Era gânditor Zarathustra ,

Căutând pe cer ilustra

Constelație , pe unde

Cel mai trist zeu se ascunde ,

Ca și cum ar vrea să zboare

Dincolo de Carul Mare ,

Unde a văzut o floare

De colț privind , visătoare ,

Stele reci , fierbinte Soare ,

Dintr-o lume viitoare  …

Curge apa din izvoare

Spre oceane  …  Când , oare ,

O stea căzătoare

Pe stânci a devenit floare ?

„O carte a poemului-jurnal, pe care autoarea îl transpune într-o biografie marcată de credință, loialitate și dragoste. E singura formă în care viața artistei a putut fi scrisă: printr-o poezie-cronică, născută din caietele în care nu au stat niciodată memorii, ci mărturii. Această carte are demnitatea unui dosar de existență.” (Oana Camelia Șerban)

„Am scris pentru tot ceea ce pământul m-a lăsat să iubesc, să îmblânzesc și să păstrez.” (Andreia Granger)

Poemul de oţel a apărut în 1991, nebăgat în seamă de critică, deşi autorul este unul dintre cei mai originali şi puternici poeţi optzecişti. […] Viorel Padina împinge parodia până la şarjă, mizând pe exasperarea limbajului. Scos din ţâţâni, limbajul poeziilor e deopotrivă emfatic şi comic, trivial şi absurd, veritabilă cursă pentru şoarecii Cenzurii comuniste, ascunzând un protest politic radical sub ingenioase manierisme lexicale şi sub pastişe savante ale limbii de lemn.

Nicolae Manolescu

Irina Nechit are darul de-a putea da glas dramatismului inaparent al existenței de toate zilele. Prin verbe simple, „prozaice”, poeta trasează granița dintre două lumi, cea a poeziei și cea a non-poeziei. Instantaneul realist (poeta e contemplativă, dar și o observatoare sfredelitoare, inocent-amară a ambientului) se învecinează cu insertul suprarealist, posedând aceeași capacitate de absorbție a realului care uneori devine expresiv-delirantă. Puternica sangvinitate a poetei se supune acestui suflu violent al realului, precum unei magii consubstanțiale.

Gheorghe Grigurcu

Cadența de confesiune tranșantă ori simbolic filtrată, claritatea sentinței și gravitatea brutal răsucită, viziunea întunecată, dar păstrându-și resursele de vitalitate, însoțirea tatonării/exasperării cu ludicul și intimismul, dar și cu un intermitent reflex thanatic, sunt câteva dintre particularitățile unei poezii care parcurge stările incandescente înșirate pe traseul unui zbor de săgeată, care unește consistența luminoasă cu materia întunecată, de o eruptivă fluiditate.

Grațiela Benga

În tot mai accentuată măsură producția poetică a lui Aurel Pantea ilustrează un fenomen generic al modernității târzii, deprecierea realului, ducând la o derută a irealului, care, într-un fel ce-i reduce progresiv caracterul antinomic, se dovedește nutrit de energiile declinante ale acestuia. Înscris în rândul elitei poeților noștri de azi, Aurel Pantea e unul nepereche.

                                                                       Gheorghe Grigurcu

Aurel Pantea e ultimul taliban al modernismului, ultimul dispreţuitor făţiş de cititori (contând şi el, fireşte, pe faptul că dispreţul incită, stârneşte; că poate fi, aşadar, o strategie negativă de seducţie, prin respingere, prin ignorare, prin descurajare). El nu vorbeşte trăgând cu un ochi la cititor şi cu altul la vedeniile din faţă, ci cu ambii ochi aţintiţi fix şi febril la vedenie.

Al. Cistelecan

Alături de elevația lui Stefan George, de estetismul fin-de-siècle al lui Hugo von Hofmannsthal, de ontologizarea lumii și voința totalizatoare proprii lui Rilke, de intelectualismul și solemnitatea lui Gottfried Benn, de violența liricii lui Georg Heym, rămâne distinctă - în ce are mai înalt și intim: esențializarea și puterea de sugestie a limbii, imagistica și vizionarismul, aderența la real - opera lui Trakl.

Rapida cristalizare a viziunii sale poetice, în condițiile unei existențe marcate de privațiuni, durere și umilință, e întru câtva miraculoasă. Și acest miracol a căpătat diverse explicații, fiindcă nimic nu părea a-l prevesti. S-au cercetat penumbrele biografiei poetului, istoria literară l-a încadrat expresionismului și a fost interpretat în consecință, i s-a citit opera în cheie teologică sau psihanalitică, s-au propus meditații filosofice. În ceea ce are mai viu și deci mai adevărat, creația trakliană nu doar suportă - întrucât conține - felurimea interpretărilor, ci le excedează.

George State

Pagini Alese - George Topirceanu

De n-ar fi fost decât un experiment, o carte scrisă într-o limbă „învățată”, Întoarcerile lui Nicolas Cavaillès ar fi meritat toată aprecierea. Cu atât mai mult cu cât trădează un bun cititor de poezie românească, lăsând să transpară discret ecouri stănesciene, urmuziene sau, inevitabil, cioraniene. Dar, în primul rând, sunt „întoarceri” către un lirism originar, uneori abscons sau oracular, alteori elegiac, diferit de lirismul subiacent din cărțile de proză publicate de autor în franceză. De aici, suflul de prospețime al acestor insolite explorări. Constantin Acosmei

Nicolas Cavaillès s-a născut în 1981, în Franţa. A publicat mai multe volume la Editions du Sonneur (Paris), printre care Viața domnului Leguat (Premiul Goncourt pentru Nuvelă, 2014) şi De ce balenele sar (Premiul Gens de Mer 2015). A editat opera franceză a lui Cioran în  « La Bibliothèque de la Pléiade » (Gallimard,2011) şi lucrează ca traducător din română în franceză de vreo cincisprezece ani. Întoarceri este prima lui carte scrisă în română.

Un geometru rătăcit într-o lume de cuvinte, pierdut undeva între visarea de ieri și gândirea de azi, între limba de lemn și economia de piață, un agricultor nomad evadat în mediul urban, A. Caius este al n+1-lea inadaptat al unei lumi unde vocile disonante răgușesc, în care visul de ieri și realitatea de azi se contopesc. Trecând de la cifre la litere, sădește cuvinte, culege concepte și comite poezie. Cu dus-întors, între viitor și prezent, cu sens și fără sens.

Luceafarul, de Mihai Eminescu.

Nu striga niciodată ajutor este al optulea volum de versuri al lui Mircea Cărtărescu și se poate spune că e diferit de toată poezia lui precedentă. Scris la treizeci de ani după penultimul volum, timp în care autorul n-a mai scris niciun vers, el reprezintă o întoarcere la simplitatea și generalitatea poeziei genuine, imediate și emoționale, dezbrăcate de sofisticarea intelectuală și culturală din vechea sa poezie.

Cititorul care va parcurge cele o sută de poeme scurte, uneori de doar câteva rânduri, va recunoaște în ele propriile sale trăiri, răul și durerea, depresia și melancolia, sâmburele amar al condiției omenești. Marea temă a cărții este singurătatea esențială, ireductibilă, a fiecărui om, oricât de mult îi despart distanțele în timp și spațiu, ca și diferențele culturale. Așa încât Nu striga niciodată ajutor e una dintre rarele cărți care pot fi înțelese deopotrivă de cititorul avizat și de cel mai puțin deprins cu poezia.

Despre autor:

Daniela Luca (n. 1969) este, din 1998, redactor de carte, editor, consultant știinţific (psihanaliză, psihologie, filosofie, literatură). Cele mai recente cărţi publicate sunt volumul de eseuri de psihanaliză Cuvinte în negativ (2016) și volumele de poezie Intermezzo (2017) și Vatra Luminoasă (2019).

Despre Vatra luminoasă:

Asumându-și riscurile unei discursivități dezlănțuite, cascadele de enumerații, patetismul, Daniela Luca realizează un amplu poem al Bucureștiului contemporan, în care istoria mai recentă a orașului și „istoria personală” se intersectează parcă în virtutea unei fatalități. Cu accente confesive, cu deschideri către social și politic, Vatra Luminoasă trebuie însă înțeleasă în primul rând ca un „poem civic” în sensul etimologic al cuvântului și exprimă o atitudine, o „luare de poziție” în raport cu tabloul atât de deconcertant al vieții publice și al societății actuale, Ceea ce justifică retorismul, care face parte — nu-i aşa? — din recuzita obligatorie a unei asemenea formule poetice. Cartea Danielei Luca (chiar dacă s-ar putea să stârnească scepticismul „esteților”) este esenţialmente cartea unei conștiințe și toate meritele sale vin de aici.”

Octavian Soviany

Despre autor:

Ioan Șerbu (n. 1983, Agnita) a frecventat, cât era student la Litere în Sibiu, cenaclul „Zona nouă” și a debutat cu volumul Lego (2014), ca urmare a câștigării premiului „Budila Express”. Este doctorand al Universității „Transilvania” din Brașov.

Despre krav maga:

„Îmi place mult cum scrie Ioan Șerbu. Îmi place că are umor. Poemele din krav maga sunt majoritatea autobiografice, scene bine puse pe peliculă, care te țin captiv, te fac, după ce l-ai început, să vrei să citești volumul până la capăt.
Spre sfârșitul anilor ʻ30, luptele stradale cu grupările antisemite la care ia parte în Bratislava îl fac pe Imi Lichtenfeld, specialist în arte marțiale, să constate diferențele dintre sporturi și situațiile de luptă reale. Asta duce mai târziu la dezvoltarea Krav Maga (în ebraică, luptă de contact), un sistem de arte marțiale bazat pe tehnicile de autoapărare pe care Lichtenfeld le-a predat inițial în armata israeliană. Poemele din krav maga lasă această impresie de autentic, poezie care nu te îmbrobodește.
Personal, sincer, cu fente și umor, fără șmecherii (sau din contră, plin de ele). O să vă placă.”

Radu Nițescu

„krav maga e un manual de supraviețuire printre personaje care se schimbă radical și cu toate astea și-o iau în freză, într-o țară în care legea lui Murphy li se aplică mai ales celor ce au un minim simț moral, celor ce par să se descurce. krav maga expune realitatea crudă a vieții prin răsturnări de perspectivă și juxtapuneri care amintesc de tehnicile folosite în stand-up comedy. S-o fi dus ea vremea sincerității și a durității, dar dintre rânduri radiază puternic, ca un vers misheard din Sleaford Mods: go and be a fuckin’ man, chicken!”

Andrei Dósa

Pliz suiciof ior mobail faun senchiu, de Mircea Dan Duta

Despre autor:

Radu Vancu (n. 1978, Sibiu) este redactor-șef al revistei „Transilvania” și membru în redacția „Poesis internațional”. Organizator al festivalului „Poets in Transylvania”, a publicat șapte volume de poezie, antologate în Cantosuri domestice (2016). De asemenea, este autorul a șase cărți de critică, eseuri și publicistică, al unui jurnal, Zodia Cancerului. Jurnal 2012-2015 (2017) și al romanului Transparența (2018). La Casa de Editură Max Blecher a mai publicat Frânghia înflorită (2012) și 4 A.M. Cantosuri domestice (2015).

Despre Psalmi:

Ce himenopteră (poetică) nemaivăzută e Radu Vancu! De sub straturi de plexiglas, colagen, praf și urdori privim frumusețea — ca astronauţii razele solare prin ecranele lor de protecţie. Prin ce proces nemaiîntâlnit reușește Radu să îşi cureţe retina (și cordul), captând permanent — la o nobilă și subtilă tensiune — dragostea, moartea, solidaritatea, atrocele și frumusețea într-o „policoloră”, paradisiacă plasă dantescă! „Dobre vecer, «meștere al fulgului de zăpadă»”.

Ștefan Manasia

Poezia lui Radu Vancu este asemenea unui pumn care te lovește în stern, pentru a simți ad infinitum frumusețea revoltătoare a vieții. Nu vrei să-ți revii prea curând. De fapt, „civilizat e numai omul care a trecut prin infern”.

Irina-Roxana Georgescu

Despre autor:

Immanuel Mifsud (n. 12 septembrie 1967, Paola, Malta) este considerat liderul generației de mijloc din literatura malteză contemporană. A studiat la Universitatea din Malta, unde și-a luat doctoratul în 2012. Scrie poezie și proză, iar în 2011 a fost primul maltez care a câștigat Premiul Uniunii Europene pentru Literatură. Este și primul maltez invitat de Biblioteca Congresului din Washington D.C., unde a susținut o lectură de poezie și a purtat un dialog cu criticul literar Lucia Wolf. A publicat nouă volume de poezie și zece volume de proză, precum și o carte pentru copii. A fost tradus în engleză, franceză, română, sârbă, macedoneană, cehă, albaneză și arabă.

Despre Rapoarte confidențiale:

Volumul de poezii Rapoarte confidențiale (în original Penelopi Tistenna) a câștigat în 2014 National Literary Award în Malta și este a treia carte a lui Immanuel Mifsud publicată în România, după romanele În numele Tatălui (și al Fiului) (Polirom, 2014, în traducerea Denisei Duran) și Necunoscuta din Berlinul de Est (Editura Nemira, 2019, în traducerea Ioanei Văcărescu).

„Emoționantă tocmai prin finețea jocului public-privat, dar și prin forța poetică a imaginilor, vocea lui Immanuel Mifsud vorbește despre zvâcnirile sufletului feminin și masculin, deopotrivă; despre erotism, în toate formele lui de manifestare — promiscue ori sublime; despre felurile în care umanitatea se pune pe sine însăși pe muchie de cuțit — prin sărăcie, emigrație, boală; și, mai presus de toate, despre singurătatea densă a călătorului...”

Denisa Duran

Despre autor:

Gheorghi Gospodinov (n. 7 ianuarie 1968, Iambol) este poet, prozator, dramaturg și scenarist, cel mai cunoscut scriitor bulgar al ultimului sfert de secol. A publicat volume de poezie premiate, care l-au impus ca pe principalul reprezentant al liricii bulgare de după căderea comunismului: Лапидариум (Lapidarium, 1992), Чeрешата на един народ (Cireșul unui popor, 1996), Писма до Гаустин (Scrisori către Gaustin, 2003), antologia Балади и разпади (Balade și descompuneri, 2007) și Там, където не сме (Acolo unde nu suntem, 2016). A mai publicat un volum de povestiri și două romane. Естествен роман (Un roman natural, 1999), apărut și în traducere românească la editura Cartier din Chișinău în 2011, i-a adus faima internațională, fiind tradus în peste douăzeci de limbi. De asemenea, Физика на тъгата (Fizica melancoliei, 2011) a fost un eveniment în Bulgaria și nu numai, cartea fiind transpusă în ultimii ani în engleză, franceză, germană, italiană, neerlandeză, sârbă, slovenă și daneză.

Despre Înainte să inventez căderea:

„Deși nu pot pretinde că aș fi vreo autoritate în ceea ce privește poezia contemporană scrisă în Bulgaria, am avut mai multe ocazii în ultimii zece ani, de când am fost invitat prima oară în casa vecinului meu de la sud, să intru în contact cu discursuri și personalități poetice de primă mână și mi-am dorit să pot ajunge să alcătuiesc o hartă cât de cât lizibilă a peisajului proxim. Astfel, știu că nu greșesc dacă spun că Gheorghi Gospodinov este cel mai stimat scriitor bulgar de azi și că a avut în vremurile recente o influență majoră în literatura țării sale, comparabilă probabil doar cu cea exercitată la noi, dintre optzeciști, de Mircea Cărtărescu, iar dintre nouăzeciști, de Cristian Popescu și, poate, până nu demult de către Ioan Es. Pop.
Prin volumele sale de poezie, prinse acum într-o antologie solidă și concentrată în românește, apoi prin romanele pe care le-a publicat, cunoscute pe plan mondial, Gospodinov a avut un aport remarcabil la emanciparea literaturii bulgare, intrate odată cu poeți ca el, Ani Ilkov, Vladimir Levcev, Kristin Dimitrova, Mirela Ivanova sau Ivan Hristov, într-o nouă vârstă. Cititorul român are în față acum o mostră convingătoare a postmodernismului bulgăresc de vârf – poezie confesivă, biografistă, tranzitivă, în care se regăsesc însă și lucruri care fac apel la modalități lirice ce țin de o sensibilitate anume, tipică, din câte îmi pot da seama, unei tradiții literare bulgărești destul de diferite de a noastră.
Cu traducerea poeziei lui Gheorghi Gospodinov, seria începută cu sprijinul Traduki acum trei ani (când Casa de Editură Max Blecher a publicat Bdin, urmat de Poeme americane a lui Ivan Hristov) începe să prindă contur — ne dorim ca ea să continue în viitorul apropiat cu traducerea uneia dintre cele mai puternice poete din Bulgaria, Nadejda Radulova, pentru a înțelege cât mai mult din literatura vecină și pentru a vedea în ce măsură ne asemănăm — și mai cu seamă unde ne despărțim.”

Claudiu Komartin

Despre autor:

Szilárd Borbély
(n. 1963, Fehérgyarmat)
A publicat opt volume de poezie, cărți de eseuri și critică și un roman, Nincstelenek. Már elment a Mesijás? (Sărmanii. A plecat deja Mesia?), considerat cea mai bună carte apărută în Ungaria în 2013. Cel mai cunoscut volum de poezie al lui Borbély, Berlin Hamlet, a apărut în 2003 la editura Jelenkor, și a fost publicat în limba engleză în 2016 de prestigioasa New York Review Books. Borbély a primit mai multe distincții, printre care Premiul „Attila József”. A murit pe 19 februarie 2014, la Debrecen.

„Apoi seara mă uitam în același fel prin fereastra
S-Bahnului la ferestrele luminate ale clădirilor decăzute
din Schöneweide. Și câteodată coboram abia
la aeroport. Priveam luminile de pe cerul murdar.
Cum aterizează și decolează avioanele. Seara în apropierea
stațiilor adolescenții cereau de obicei
țigări. Un pachet se termina repede. Pe vremea aia
fumam mult. Cumpăram câte un cartuș de Magnum
de la chinezi sau vietnamezi. În asemenea momente
îmi era mereu frică, dar niciodată atât de tare, încât să renunț
la tocmeală. Eram din altă țară și tinerii ăștia nu-i văd deloc
cu ochi buni pe străini. Era un băiat, trebuie
să fi locuit în aceeași zonă ca și mine. El îmi cerea
în mod constant, serile ne întâlneam des. Apoi nu mai
spunea decât: Feuer? Nu cerea, era aproape
un ordin. I-o aprindeam benevol. Era
răvășit, pierdut. Îmi era milă de el. Mă gândeam la acele
rude pe care nu le-am întâlnit niciodată. Care o
vreme au plutit pe deasupra câmpiei germano-polone, în chip
de cenușă și fum. Poate de asta am vrut să privesc, doar
să observ, luni în șir, cum este cerul de deasupra Berlinului.”

Szilárd Borbély

Despre autor:

Nicolae Coande s-a născut la Osica de Sus, pe 23 septembrie 1962. Locuiește în Craiova, unde este din 2006 editor fondator al revistei „SpectActor” (Teatrul Național) și propune întîlniri cu poeți și artiști — pentru ca gustul literaturii și aroma prieteniei să nu piară în oraș.
A publicat cărți de eseistică și interviuri și volumele de poezie: În margine (1995), Fincler (1997), fundătura homer (2002), Folfa (2003), Vînt, tutun și alcool (2008), Femeia despre care scriu (2010), VorbaIago (antologie, 2012), Persona (antologie, 2013), Nu m-au lăsat să conduc lumea (Casa de Editură Max Blecher, 2015) și Plagiator. 1962 (2017).

Despre Memoria unui mort este memoria mea:

„Plămadă argheziană (dată pe faţă: «grădinița de copii unde tare m-am simțit singur și pieziș»), doar că arsă (în cuptorul lui Ion Caraion? al lui Ion D. Sîrbu?! — apropiere făcută, în cazul ultimului, și de Marin Mincu) la temperaturi care-o preschimbă în ceramică de Cucuteni, ale cărei ozoare sunt săpate cu acizii tari ai sarcasmului (pînă la Dumnezeu!) — ceramică uneori «întreagă» (rotundele sale poeme epice), alteori făcută «cioburi» (a se vedea poemele scurte din secţiunea Lumea unghie) numai bune să-ți razi «bubele» ca un Iov atins în carnea sa proliferînd blesteme —, poezia craioveanului Nicolae Coande are consistenţa unor pînze de Pavel Filonov, tot atîtea tablouri populate («Legiune!») pînă la refuz colcăind de viaţă, dar și o musculatură individuală lucrată nu atît în sala de forță, cît în galeriile subterane ale vreunei mine de cărbuni sau plumb, dacă nu cumva în lagărele de muncă.
Mai mult ca oricînd, «efectul Coande» te izbește în Memoria unui mort este memoria mea, prezentul volum prin care promisiunea unui «poem mortal» de cîndva se-ntoarce în certitudine: «Este!»”

Emilian Galaicu-Păun

„Nicolae Coande e un poet versatil, capabil să schimbe registrul nu numai de la un volum la altul, dar și în interiorul aceluiași grupaj poetic. Memoria unui mort este memoria mea aliniază texte cînd concentrate, cînd vorbărețe, însă niciodată lipsite de mesaj masiv și de precizie. Pendulînd între pulchritudo vaga, cu referențialitate debordantă, și pulchritudo adherens, poetizare a universului poeziei, poetul mixează imagini energice, simboluri și voci cu o atitudine sceptică. Un vibrato al contestării ce agită caruselul realității în ebuliție. Ascuțișul minţii retează orice alunecare în autocompătimiri sau în grandori. Superlativele sunt topite în eficiența lucidității care cere mereu socoteală.”

Felix Nicolau

Despre autor:

Gelu Diaconu (n. 1962) este jurnalist și scriitor. A publicat volumele de poezie Antipoeme (2008), Resurse interioare (2012), Blues (2013), Resurse umane (2016), Mother (2018) și romanele Fabian (2006), Sebastian (2018) și Oblivion (2019, exclusiv online). A pornit platforma culturală omiedesemne.ro, devenită în scurt timp una dintre cele mai frecventabile publicații literare românești de pe Internet.

Despre Ziua în care a murit John Lennon:

„Balada anilor ‘80 și a vârstei de 17 ani, rock, Woody Allen, m. ivănescu, dezamăgiri, petreceri adolescentine, urâțenia lumii, revolte înăbușite, un fel de muzică preclasică a epocii noastre, film derulat cu încetinitorul, în felul neuitatelor pelicule cehoslovace în care relația părinți-copii e una zbuciumată, traumatizantă, din când în când sinteze imagistice de mare calibru poetic: «cerul e un creier în putrefacție// e ziua când mama ne face omletă cu ceapă» sau «vreau să fiu atât de bătrân/ încât să nu mai conteze// patul e cel mai diabolic/ instrument de tortură/ camera își scoate ghearele prin ziduri/ și urlă ca nebunii de la spitalul 9». Certamente, Gelu Diaconu este un poet autentic, conferind minimalismului o aură romantică prin sentimentul surdinizat care infuzează chiar și textul cel mai arid.”

Constantin Abăluță

„Autobiografic și confesiv, Gelu Diaconu încearcă să nu umple, vorba lui Sharon Olds, buzunarele poemului cu pietricele. Nimic nu pare contrafăcut în acest volum, în care Diaconu se scrie revăzându-și fără mitologizări sau elanuri eroice adolescența, iar candoarea subiectului poetic înlătură orice bănuială de artificiu. Ziua în care a murit John Lennon e, în aparență, cartea unui deziluzionat, al cărui discurs ne amintește însă că poezia are puterea de a răscumpăra, cuibărindu-se cu generozitate în conștiința unor oameni cât se poate de diferiți de cel sau de cea care o scrie. Cu toată sfioșenia lui, Gelu Diaconu este un poet curajos.”

Claudiu Komartin

Biografia autorului:

Paul van Ostaijen
(1896-1928)
este scriitorul cel mai inovator al literelor neerlandeze din Belgia în perioada interbelică. Începând cu Music-Hall, volum de poezii publicat în 1916, nu face decât să înnoiască poezia neerlandofonă, introducând mai întâi unanimismul francez, apoi expresionismul umanitar german. În timpul șederii sale la Berlin, între 1918 și 1921, devine prieten cu scriitori și pictori ai mișcării Dada. După întoarcerea sa în Belgia, se stabilește la Anvers, unde conduce o galerie de artă, apoi la Bruxelles, evoluând ca poet spre „poezia pură”. Moare pe 18 martie 1928, ros de tuberculoză, într-un sanatoriu particular din Miavoye-Anthée, un sat din provincia Namur.

Despre SEMNALUL:

Născut în 1896, la Anvers, Paul van Ostaijen aparţine unei generații de tineri intelectuali care visau să schimbe lumea — mai întâi Flandra — printr-o revoluție a artelor și nu numai. Din primăvara lui 1914, începe o carieră jurnalistică intensă, introducându-l pe cititor în avangardele internaționale și îmbrățișând întru totul cauza emancipării flamande. În octombrie 1918, s-a simțit chemat să dea Semnalul, un volum în siajul expresionismului umanitar, dar și al unanimismului și al poemelor lui Walt Whitman. Semnalul se caracterizează printr-o confesiune a sentimentelor umanitare în culmea misticii suferinței, a iubirii aproapelui, a uniunii cu universul. Traducerea în limba română a Semnalului apare cu ocazia centenarului acestui volum.

Despre Ascunde amintirile și distruge tot ce-am atins:

„Criza cuplului și a vârstei declanșeză, în poezia Luminiței Amarie, o autoscopie tenace — amestec de luciditate, frică (până la oroarea din «inima întunericului»), tandrețe, cruzime — care confruntă bergmanienele «scene ale vieții conjugale» cu ceea ce filozoful ar numi «sens ontologic al negativității» și abisală Nichtigkeit.
Oboseala, golirea interioară, epuizarea, dezvrăjirea lumii sunt mai întâi trăite nemijlocit — sunt suferite ca traume corporale și psihologice (dar într-o stilistică a brevilocvenței, a discursului suspendat, a sincopei, a parantezei, a blancului, a gesticulației minime, deci cu atât mai elocvent) —, pentru a se transforma, pe parcurs, în provocare ascetică și ritual de trecere. Unul reușit? În contextul atâtor vociferări mai degrabă ideologice decât lirice, Ascunde amintirile și distruge tot ce-am atins recuperează convingător cel puțin dimensiunea existențială a poeziei, dincolo de biografismul recurent. Ba chiar ne duce spre o simbolistică mai abstrusă, cu potențial de metanoia: «trec din mâna stângă în mâna dreaptă/ o piatră ce nu mai are nicio asperitate».”

O. Nimigean

„Luminița Amarie scrie o poezie reziduală, născută în siajul iubirii menite să pună ordine în entropia corpului, gândirii și a lumii. Uzura, rutina și neputința individului, multiplicate cu doi, sunt subiectele eului poetic mobilizat simultan, contradictoriu, de melancolia pentru lucrurile ce se pierd și de vitalitatea, «greața unui nou început». Cu un limbaj esențializat, fără efuziuni și artificii retorice, adecvat unui timp al urgenței, poemele se nasc din fluxul cotidian incert și impur, din contaminări și trădări, rezerve și distanțe, tensiuni și transgresiuni în interiorul universului domestic, un dormitor dimineața, o bucătărie sau o grădină. În același timp, incizia, sau mai curând excizia, operează la fel de precis în adâncul traumei și al memoriei, pe o linie fără contur, unde corpul singular se regăsește în cel colectiv, iar personalul devine politic: «eu vin din generația fără învingători/ (...) eu vin din generația morții dar nu spun/ nu-mi arăt scăderile vulnerabilitatea țipătul/ umblu goală printre ziduri». «Nimic nu a rămas netrăit» în Ascunde amintirile și distruge tot ce-am atins — spune poeta cu vocea unei generații captive în mâinile moarte ale viitorului. Dar tocmai acest imperativ poate salva ceva, mai poate crea o iubire nouă.”

Simona Nastac

Biografia autorului:

Onisimus Lang (n. 1989, Bucecea, Botoșani) activează din 2008 pe scena rapului românesc sub pseudonimul „Pumn de Ţărână”. A lansat până în prezent patru albume rap dintre care cel mai recent, eu sînt litera (2016), marchează momentul de trecere către poezia scrisă. Se autodeclară cel mai fericit poet în viață, neutilizând poezia în scopuri terapeutice, ci savurând-o ca pe o ceașcă de cafea înainte de a scoate dimineața primul cuvânt pe gură.

Despre Sfidarea stafidelor:

„În volumașul cu care debutează, intitulat jucăuș & autopersiflant Sfidarea stafidelor, Onisimus Lang vine cu o încredere în posibilitățile cuvântului scris și rostit pe care majoritatea poeților au cam pierdut-o în ultimele decenii – sau pe care, în orice caz, se codesc în general să o arate, mai preocupați de ocolișuri care să nu le dea de gol vulnerabilitățile & metehnele, de strategii textuale savante sau de grija de a nu părea din cale afară de poetici. Și tocmai în încercarea de a nu părea pretențioși, de a fi aseptici și controlați, efectul la un public mai larg decât cel obișnuit cu poezia contemporană este contrar, lăsând impresia acelor musafiri care țin cu tot dinadinsul să se descalțe la intrare deși gazda insistă să nu o facă. Sunt o mulțime de efecte simple, de «dispozitive» poetice tradiționale, precum rima, asonanța, aliterația, repetiția sau hiperbola, pe care le folosesc în discursul lor, cu priză mult mai mare la publicul contemporan, raperii sau artiștii care fac spoken-word și slam, iar faptul că Onisimus Lang vine din această zonă, și că este înainte de toate un performer captivant al propriilor texte, se vede din plin în prima sa carte. A fi liric, sentimental, exacerbat sau, dimpotrivă, elementar și accesibil, nu îl jenează defel. Și, fiindcă îmi plac poeții care nu se înscriu în mode și fac lucrurile în felul lor și numai al lor, mizez pe naturalețea netrucată a lui Onisimus Lang.”

Claudiu Komartin

Biografia autorului:

Adriana Teodorescu (n. 1982) urmează, în prezent, un al doilea program de doctorat la Facultatea de Sociologie, Universitatea „Babeș-Bolyai”, Cluj, unde este și cadru didactic asociat. Doctorat în Literatură Comparată (2008-2011), Facultatea de Litere, UBB. A publicat studiile Carnavalul în opera literară caragialiană sau despre posibilitățile peștilor de a zbura (2009) și Maternitatea în spațiul românesc. Mecanisme și reprezentări socio-culturale (2017) și volumul de poezie Aproape memorie (2013). Coordonatoare a volumului Death Representations in Literature. Forms and Theories, apărut în Marea Britanie în 2015.

Despre Povești de trecere cu noi:

„Un discurs aproape ritualic, prins între memorie și uitare, ambele conținând moartea inaccesibilă a celuilalt. În acest periplu al cuvântului care prinde angoasa, moartea în imagini, limbajul capătă o ritmicitate precisă, explorând imaginea până la capăt, fără rest. Imaginea care scapă mereu este reluată, întoarsă pe toate fețele cu o gestualitate aproape clinică. O radiografie a realului ca nod de sinapse și accidente pe care ochiul o traversează pe de o parte detașat, planând obiectiv și clinic deasupra, calculând posibilități, procente, ocurențe. Prezentul este marcat de ezitări și incertitudini, este fragmentat și plin de incoerențe, iar discursul poetic interiorizează această lecție a realului, între gesturi ritualice și remisii anticipate, duse până dincolo de orice posibilitate de întoarcere, pentru a marca mereu locul în care ne aflăm. Imaginile nu caută o realitate comodă. Poezia Adrianei Teodorescu este o continuă reașezare a limbajului și a lumii printr-o discursivizare mereu riscată, mereu fragilă a crizei, a propriei identități, a morții spusă la viitor, a memoriei populate de toate narațiunile mici și mari ale familiei și astfel se află în ceea ce e dificil, inconfortabil, în ceea ce îi scapă în limbaj și îi pune propria istorie în dificultate.”

Aura Poenar

„Odată intrat pe orbita Adrianei Teodorescu, descoperi de fapt o identitate supraetajată, un construct poetic ce încapsulează mai multe voci (povești) a căror rezonanță se produce la aceeași unică frecvență: trauma. Deși își asumă un plot riscant la nivel tematic, volumul reușește să deconstruiască și să reconstruiască subiecte precum boala, moartea, fragilitatea carcasei umane prin distanțarea de maniera autoscopică, în favoarea unei discurs al unei conștiințe colective, care stochează și exorcizează prin scris date existențiale cutremurătoare. Apăsând pedala unei cruzimi hibridizată cu vulnerabilitatea și angoasa, Povești de trecere cu noi este, până în capilarele ei cele mai fine, un documentar autentic despre seismicitatea vieții, despre pierdere și reinventare.”

Anastasia Gavrilovici

Biografia autorului:

Ionel Ciupureanu (n. 1957) a publicat volumele de poezie Pacea poetului (1994), Amos (1996), Fălci (1999), Krampack (2002), Adormisem și mă gândeam (2005), Mișcări de insectă (Casa de Editură Max Blecher, 2010) și Venea cel care murisem (Casa de Editură Max Blecher, 2014). În anii ʻ90 a scris versuri pentru formația punk Terror Art. Trăiește la Craiova.

Despre e timpul să visăm un măcel:

„Calificativul de «mare poet» aparține unui nomenclator ieșit din uz în tardo-modernitate. Ceea ce nu înseamnă că nu mai există mari poeți. Ei refuză, desigur, poza romantică, resping poeticile frumosului, care nu mai poate salva lumea decât dacă e recuperat oblic, ca autenticitate (în sensul ontologic, de Eigentlichkeit) — și nici atunci. Ionel Ciupureanu este unul dintre aceștia. Și printre foarte puținii de la noi. Poezia lui, depoetizată à la Bacovia, ca să luăm un reper autohton, «dodecafonizată», relativizându-și instanța locutorie prin numeroase puncte de fugă, cu voci care compun mai degrabă o bandă sonoră înregistrată ca atare (fragmente de dialog, monologuri masculine sau feminine, uneori confuze, ce induc un timbru transgender, în cheia grotescă și perversă urmuziană din Ismail și Turnavitu: «ochi, favoriți și rochie»), decât un discurs literar… poezia lui, zic, se încarcă, într-o atmosferă de azil de noapte locuit de clodos beckettieni, de o intensitate existențială — implicit lirică — purificată brusc de zgura oricărei recuzite. Textul își leapădă pieile. Nu mai rămâne decât stupoarea de a exista.”

O. Nimigean

„Discursul din volumul de proze poematice e timpul să visăm un măcel păstrează, din experiența volumelor anterioare, visul și carnagiul. Aceeași lume metempsihotică, o călătorie în lumea visului rarefiat, același limbaj măcelărit de adjective, atribute, stări de a fi, redundanțe, care făceau deliciul în poezie. Diferența constă totuși într-un soi de relaxare, în sensul angajării pe suprafețe discursive mai mari, fără a face însă rabat de la acea esențializare care e deja secretul — o adevărată marcă înregistrată! — a poeziei lui Ionel Ciupureanu. Dacă după Mișcări de insectă și Venea cel care murisem puteai să te întrebi cum se poate ieși din închiderile pe care le operează fatalmente orice performanță stilistică superlativă, a opta carte a lui Ciupureanu risipește aceste îngrijorări. Siguranța mânuirii noii formule e încă de la început reconfortantă. Avem de-a face cu un autor care depășește un posibil complex, și pentru care sustragerea de la seducțiile precedentului pare ceva firesc.”

Horia Dulvac

Biografia autorului: