Poezie

Multe, foarte multe dintre versurile eminesciene postume ne-au rămas până acum necunoscute. Și asta fiindcă, pentru editori, efortul uriaș de a pune în ordine complexitatea neobișnuită a manuscriselor lui Eminescu a fost mereu dublat de greutatea de a decide între ceea ce este provizoriu și definitiv. Dar provizoriul, la Eminescu, își are desăvârșirea sa, uneori la fel de exemplară ca a formei definitive. A venit vremea, poate, să ne dăm seama de acest lucru și să descoperim ceea trebuia odată și o dată descoperit: o altă față a poetului Eminescu, un „sunet secund“ al creației sale poetice, ce se face auzit, în chip indubitabil, în versurile lăsate până acum „în penumbra“ tiparului.

Volumul de față adună multe dintre acele „crâmpeie închegate“, cum le numea Perpessicius, pe care acesta doar le-a transcris și tipărit în mărunta literă a aparatului critic din ediția de Opere, dar pe care le-a „uitat“ totuși acolo. Readunate cu grijă și puse împreună, ele își regăsesc ceva din rostul lor inițial: acela de a fi poezie.

Ediție de Ioana Bot și Cătălin Cioabă

„Traducerea volumului lui T.S. Eliot Old Possum’s Book of Practical Cats mi-a luat cam treizeci de ani. Pe parcursul primilor douăzeci și nouă, traducerile rezultate refuzau cu încăpăţânare să reproducă ritmul sprinţar al originalului, deși îi erau fidele până la mimetism și mai și rimau. Dar nu păreau deloc fidele spiritului limbii în care erau traduse. Și mă-ntrebam de ce oare?
Eram gata să accept că pisicile lui Eliot erau incompatibile cu româna, dacă nu chiar cu România. Mi-am schimbat atunci radical abordarea, hotărându-mă să transplantez, în loc să traduc, «Pisicile» în română.
Versiunea astfel rezultată, încheiată în mai puţin de un an, este în egală măsură, chiar dacă la prima vedere nu pare, opera comună, în sens de opus alchimic, a autorului, a traducătorului și – sper – a cititorului. Dar, în ciuda circumscrierii strict locale a acestei versiuni, la originea ei nu poate sta cu nici un chip altcineva decât T.S. Eliot.“ (Florin Bican)

"Poezia lui Octavian Goga din cele cinci volume, privita in ansamblul ei, respira un aer de grandoare si de tristete, ca panzele batranului Bruegel care evoca uciderea pruncilor. Imensele scene de fundal din poeziile Oltul, Plugarii, La noi, Clacasii, Vorbeau azi-noapte doua ape, Codasul etc., desfasurate, parca, pe toata intinderea spatiului mioritic si a timpului nostru istoric, asigura o anume majestate, miraculos solemna (uneori tragica, alteori senina), episoadelor si figurilor din primul plan, micilor tablouri rustice, peisajelor, ocupatiilor zilnice, evenimentelor din viata taranilor, integrandu-le cu finete artistica in ritmul vietii universale. De aceea, Goga nu e numai un poet local, al satului, ci unul national. Nicio tenta bucolica si pastorala, nicio conventie idilica, nimic artificial, ceea ce asigura prospetimea si inovatia in traditie a poeziei gogiene. Lanurile aspre, triste, tragice, din fundal se rasfrang nuantat pe figurile din primul plan, pe destinul involburat al oamenilor, care au un acut sentiment al datoriei si al legii pamantului." (Ion Dodu Balan)

„Ca o alta Eliza, fata-fetita devine «farmecatoare», o vrajitoare buna «strivind urzici pe prispa si in oale», urzind camasi de cuvinte pentru cei 11 frati si aducandu-i astfel la viata.“ (Simona Sora)

Tuul

Tuul este asa cum vrei tu

Cu nuante, cu da si nu

Cu aripi, cu umilinta

Cu dor, cu farmec si credinta

Cand este eu este zeu

Cand esti tu este al meu

Tuul este atunci cand nu esti tu

Si toate sunt si nu sunt cu

E un ecou din ce sunt eu

Cruci mari cu tu si eu

Dar inainte de toate

Tuul e o nedreptate

A eului din tot si toate

Tuul este asadar un eu

Care iubeste pan' la Dumnezeu.

„Demult n-am mai vazut o carte de debut in poezie atat de dodoloata... Ea respira prin toti porii tonusul unui om care crede, din nou, cu toata fiinta in poezie. Si are toate atuurile ca sa ne faca si pe noi sa credem in el.” (Radu Vancu)

Andrei Dósa utilizeaza cu eleganta un sistem poetic pe care colegii sai de generatie si maniera il scuipa adesea mecanic in fata cititorului.

„Firul gandirii-i rupt, in ceata. / Stiintele imi pricinuiesc profunda greata. / Sa potolim prin vaile simtirii, / Arzande, toate patimile firii. / Si rand pe rand, din invelisul lor de vraje, / Minunile sa le desfacem, drage. / Sa ne zvarlim in timp, in freamatu-i, cu dor, / In rostogolul intamplarilor!“ Asa incepe fabuloasa calatorie a lui Faust

„In poemele lui Sorin Vieru e un frig interior vecin cu o glaciatiune, un frig «bacovian» de-a dreptul. Cand pana si „gingasiile spuse alene“ ingheata, cand iubirea «sudeaza metale reci», amintirile stau sub o «zgura friguroasa», sub «ghetari launtrici», iar tacerea e «ca un altar de gheata», solutia e tot cea bacoviana… (Ion MUREȘAN)

Alecsandri a dat forma concreta unei tendinte care preexista in poezia romaneasca. EI va fi urmat de majoritatea poetilor sensibili la elementul pictural, la peisaj, indiferent de orientare estetica: Alexandru Macedonski, George Cosbuc, Ion Pillat, Vasile Voiculescu.

Pe Faust, ale carui hauri ale naturii si stricaciunii omenesti ma faceau la inceput sa ma inspaimant, dar a carui fire plina de talcuri si de taine ma atragea necontenit, il citeam neabatut in zilele de sarbatoare. Admiratia si dragostea mea cresteau cu fiece zi; nopti si zile intregi zaboveam coplesit citind aceste opere; ajunsesem sa nu mai gandesc si sa nu mai vorbesc despre nimic altceva decat despre Goethe. 

Folosul pe care-l trageam din studiul operelor unui mare scriitor e de mai multe feluri; unul dintre castigurile de capetenie poate fi, totusi, si acela ca ne dam mai limpede seama nu numai de alcatuirea noastra launtrica, ci si de cealalta lume, exterioara... O astfel de influenta au avut-o asupra mea operele lui Goethe. (Johann Peter Eckermann)

„Cand sunt intrebat care sunt cartile mele pe care le consider cele mai importante, raspund aproape automatNostalgia, Levantul si Orbitor. De fiecare data simt insa, obscur, ca fac o nedreptate. Ca las deoparte, uitata intr-o zona umbrita a mintii, o a patra carte majora a mea, pe care de un sfert de secol ma straduiesc s-o uit, ca pe-o iubire veche si nevindecata inca. E corpusul poemelor mele lirice, scrise in tinerete, intr-un efort continuu, halucinant si epuizant, care-a durat doisprezece ani. A fost epoca in care mi-am trait viata, fara rest, numai si numai in poezie. Cand privesc in urma, vad imediat acea flacara stralucitoare, acea cautare disperata de forme noi, acea continua masurare a puterilor intr-un inegal skandenberg cu poezia, care-ar fi putut face, numai ea, opera mea completa. Cand, prin 1992, am hotarat sa nu mai scriu poezie a fost o sinucidere simbolica in speranta unei renasteri.
Mi s-a dat apoi, intr-adevar, sansa unei noi vieti in literatura, dar o viata nu separata de prima, ci izvorata in intregime din ea. Poezia a gasit o cale de-a curge mai departe in scrisul meu si a ramas pentru mine, mai departe, chiar daca dizolvata intr-un epic translucid, sensul vietii mele. Faptul ca nici azi nu ma intereseaza nimic altceva, in efemerul si enigmaticul lumii, decat poezia este mostenirea acelei epoci indepartate.
Cititorul va gasi in acest volum, reproduse integral, cele sase volume de versuri publicate de mine, la care va adauga, poate, «din citit ori amintire», al saptelea volum, Levantul, care, din motive evidente, nu si-a gasit locul aici.“ (Mircea Cartarescu)

„Antologia actuala se deschide cu poemele vizuale ale lui Renaat Ramon, decanul companiei de poeti, si se incheie cu poemele grafice ale mezinei Lies van Gasse. Intre acestia doi, prezentam o selectie transversala din toate generatiile: sint cinci autori care au mai mult de saizeci de ani, cinci care au intre patruzeci si saizeci de ani, si cinci autori care au mai putin de patruzeci. Antologia in ansamblul sau vrea sa dea marturie despre diversitatea perspectivelor poetice in Flandra — poezia mistica a lui Claude van de Berge sta alaturi de cea a unor autori realisti precum Miriam Van hee si Hilde Keteleer, poezia neoexpresionista a lui Leonard Nolens, alaturi de cea postmoderna a lui Stefan Hertmans si Dirk van Bastelaere. Bineinteles, alegerea noastra nu epuizeaza cimpul poeziei flamande. Am putea cu usurinta sa numim alti cincisprezece autori care merita sa fie cunoscuti de cititorul roman. Speram ca alti traducatori si editori vor urma efortul nostru de a-i fi prezentat macar pe cei cincisprezece din aceasta antologie.” (Jan H. Mysjkin)

Nu exista decat doua tipuri autentice de aristocratism: aristocratismul spiritual si cel taranesc, restul e sofisticare heraldica si norocul atestarii genealogice sau macar prezenta continua la suprafata istoriei. Alecsandri, care, altminteri, era un aristocrat veritabil dar recent, a cultivat cele doua embleme familiare in semnificatia majora a operei sale. El a fost un boier mai mult prin structura decat prin inaintasi, care s-a "taranit" tot timpul, recunoscand ca adversari pe "ciocoi" si pe "burjui". Tot ce tine de popor, adica de taranisme - folclor, traditie, si, atentie, natura, pentru ca numai descultii si patimasii traiescin natura naturala! - reprezinta idealitate si sentiment pozitiv, ceea ce e cosmopolit - adica strain de natura si de satean - ramane artificial, inautentic, si chiar inestetic. Alecsandri care avea in mod natural cele doua tipuri de aristocratism, s-a straduit toata viata sa para un aristocrat atestat cu arhondologie. (Aureliu Goci)

Incluse in cel de-al patrulea volum  semnat de Iv cel Naiv si ilustrat de Vali Petridean, cele 16 poezii ar putea fi 16 prilejuri de apropiere dupa o cearta furtunoasa; sau 16 momente numai ale voastre in aglomeratia de la metrou; sau 16 dovezi ca, oricat de complicata e iubirea, poezia o poate face limpede pret de cateva versuri.

„Cristul lui Velázquez este, cu siguranţă – şi în pofida receptării mult prea sumare de care a avut parte în anii de după apariţie –, unul din cele mai importante poeme religioase din literatura spaniolă nu nu-mai a secolului al XX-lea, ci ocupă, cred, şi un loc privilegiat în întreg spaţiul poeziei hispanofone. Unamuno se înscrie într-o foarte lungă tradiţie a spiritelor dubitative, însetate totuşi de o certitudine a nedemonstrabilului. La toţi întâlnim zbaterea omului nescindat în fapt între raţiune şi afectivitate, dar avid de unificarea cu transcendental evaziv prin argumentele greu de formulat în cuvinte ale inimii.“ (Sorin MĂRCULESCU)

„Dan Sociu este un poet format.” (Nicolae Manolescu)

„Prin acuitatea cu care izbuteste sa capteze perceptia terifianta a starilor-limita, debarasindu-se de lestul modelor si al efectelor speciale, poetul major din el iese, cu adevarat, la lumina.” (Paul Cernat)

„In 15 ani a strins 200 de pagini de poeme care, puse cap la cap, reusesc sa scrie un roman autobiografic. Parcurgind antologia de fata, veti remarca sonetele si poeziile «in metru clasic» care inchid volumul. Este, poate, calea pe care ne invita Sociu in continuare.” (Bogdan-Alexandru Stanescu)

„S-au spus despre Arghezi toate acele lucruri superficiale şi juste ce se observă din capul locului: că exprimă conflictul dintre real şi ideal, că e baudelairian şi eminescian, că e un creator de limbă. Toate aceste aspecte s-ar putea afla la orice poet. Universul său substanţial, sensul de exploraţie metafizică al viziunilor, intelectualitatea fără cadre raţionale a acestei lirice, iată chestiunile adevărate.“ - G. Calinescu

« Fara indoiala, in Stihurile lui Jorge Manrique subzista o comoara ascunsa in retorica vremii care e adusa la lumina prin deslusirea ingemanarii substantei armonice cu profunzimea continutului. Precum un spectacol, traducerea se doreste a fi o noua punere in scena, in spatiul nostru si in timpul contemporan, a versului despovarat de moarte care stie sa aduca mangaiere sufleteasca peste veacuri si reafirma viata eterna a Poeziei. » Olivia Petrescu si Diana Motoc

Oameni in usi rotative

Oamenii in usi rotative imi sunt cele mai apropiate rude.

Fete nelinistite pe care nu le-am vazut vreodata se apropie de mine si dispar.

Din cand in cand cineva ar vrea sa spuna ceva dar renunta in ultima clipa.

Nu e nimic de spus.

Usile se invart totul e in miscare suntem cu totii in moara.

Din noi se face o faina smintita pentru brutaria vreunui drac. Novica Tadić

„De o carte ca asta nu te poti apropia decat cu tandrete, asa cum se intampla sa simtim atunci cand descoperim uneori cate o pagina de jurnal din care ies intamplari pe care le-am uitat. (…) Mult inainte de sosirea trenului ea se gandeste este, pentru cei deja indragostiti de poezia lui Iustin, un loc de reintalnire. Pentru ceilalti, zborul in fotoliul arzand o sa fie bland cum intinzi mana si ti se spune, simplu, «Iustin».”

„Stefan Ivas este, intai de toate, un excelent cartograf care, ajutat de limbajul memoriei si de neastamparul unei voci nostalgice si pline de nerv, creeaza limbajul si mai nelinistit al unui spatiu: Leorda, locul de bastina al poetului, preschimbat acum intr-un tinut imaginar pur-sange. Ferit de ghilotina oricarei tendinte poetice, Stefan Ivas pune in lumina imagini mentale, din copilaria si adolescenta lui in Leorda, care au o functie initiatica si alcatuiesc sufletul acestei lumi iscodite prin metehnele, cutumele si picanteriile ei. Scrise cu vana de povestitor, intr-un stil care mixeaza registre diverse, fara sa epateze sau sa caute dinadins originalitatea, poemele lui Stefan Ivas sunt adevarate rituri de trecere. Cu acest volum intra in «arena» unul dintre cei mai buni debutanti din ultimii ani.” Marius Conkan

Confesiunea traducatorului: „L-am descoperit destul de timpuriu pe Baudelaire, pe la cincisprezece ani, dupa ce trecusem prin infernurile bacoviene si citisem ca autorul Plumbului transpune in cheia uratului romanesc algoritmii orgolioaselor spleenuri baudelairiene. Am facut rost de o editie (incompleta) din Florile raului in traducerea exemplara lui Al. Philippide si asa a inceput convietuirea mea cu Baudelaire. A fost o convietuire nespus de lunga si nespus de fertila, pe al carei parcurs am invatat sa privesc spre mine insumi fara ipocrizie: textele baudelairiene sunt un cumplit exercitiu de sinceritate, rostit cu dictia impecabila a maestrilor vechi, dar si cu teribila tensiune spre autenticitate a modernilor. De la Baudelaire am invatat de asemenea ca adeseori trebuie sa-l implori pe Dumnezeu ca sa-ti poti privi trupul si sufletul fara scarba. Iar lectia scarbei de sine, ca si lectia disperarii de altfel, e constructiva in cel mai inalt grad, deoarece, anihilandu-l pe cel mai odios dintre monstrii nostri interiori (ma refer, desigur, la vanitate), ne reda noua insine, conducandu-ne spre sinele nostru profund si smulgandu-ne din volbura de miraje a Mayei. Peste ani, cand am incercat sa-mi scriu (in Textele, apoi Arhivele de la Monte Negro) propriul traseu labirintic, m-am descoperit in ipostaza baudelairiana a regelui dintr-o tara ploioasa, prin care — in loc de sange — circula apa verde a Lethei. Si m-am inversunat impotriva acestui magician al plictisului, silindu-ma sa fiu totodata cutit si rana, palma si obraz, roata si madular. M-am folosit de arma ridicolului si mi-am luat in ras neputintele, pentru a ma elibera de sinele meu aparent, pentru a-mi smulge toate mastile, sacrificand uneori si bucati de obraz, in spiritul lectiei din Heautontimoroumenos. Si le-am spus pe nume la toti demonii mei sufletesti, intr-o tentativa de exorcizare la care n-as fi putut sa acced niciodata daca n-as fi citit Florile raului. Nevoindu-ma catre acea rostire desavarsita cu care se spune pe sine textul baudelairian si care e semnul demnitatii noastre si in infern. Iar infernul — stiu tot de la Baudelaire — te condamna la o sinceritate superlativa. De asta este Baudelaire tatal nostru, al tuturor.” Octavian Soviany

Poeme rostite la Radio (1991-2002). Cu un cuvant-inainte de Nicolae Manolescu. Ilustratii de Tudor Jebeleanu.

Volumul contine in loc de postfata cinci marturii semnate de colegii de generatie: Romulus Bucur, Mircea Cartarescu, Bogdan Ghiu, Florin Iaru si Ion Bogdan Lefter