Poezie

„Urmăresc evoluția Ritei Chirian încă de la debutul cu Sevraj (2006), unde îmi atrăsese atenția balansul pe muchia subțire dintre fantazare și mit personal. După poker face (2010), care focaliza asupra unui joc al (de)construcției subiectului și al limbajului poetic, asperger (2012) a virat înspre un mimetism care își pierduse componenta ludică. I-au luat locul trauma și fractura existențială, corporalizarea singurătății, oscilația între recluziune și excluziune. După Casa fleacurilor (2016) al cărei imaginar domestic explora limita dintre răceala obiectuală și frisonul existenței, a urmat o tăcere de opt ani. Rita Chirian a revenit la poezie abia în 2024, cu Medusa. Prin titlu, cartea trimite atât la orizontul plurivalenței (pe direcția semnificației mitice), cât și spre versantul de pe care e afirmată o feminitate clocotitoare. (…) Intransigentă, cu ochii îndreptați spre exterior, poezia Ritei Chirian propune anatomia derivei, a inadecvării și a demascării. Atentă, privind spre interior, impune pătrunderea pe un teritoriu care nu e doar al individualității sau al femininului. E al umanului.” (Grațiela Benga)

Prefață de O. Nimigean

„Nu există un «mai departe» de linia atinsă în ordinara poezie extraordinară a lui Acosmei. E capătul. Poezia sa postepifanică (și nu pentru pifani ), postjoyceană («epifaniile profane» ale lui Joyce, deși deturnate, încă funcționau într-un scenariu al «inspirației», al «iluminării»), ne-a trecut în vîrsta ultimă a poeticu – lui. Vom mai scrie și publica, desigur, poezii – poezii bune, vreau să precizez –, elegiace sau afurisite, vom experime ta, vom performa cu virtuozitate, ne vom angaja în numele binelui, al frumosului, al adevărului, vom fi rebeli cu sau fără cauză etc., vom afabula o «lo – cuire poetică» salvatoare ori blestemată, însă, fie că ne dăm seama, fie că nu, Jucăria mortului ne așteaptă – deja de trei decenii – la capătul drumului. De la prima ediție ea continuă să ne intrige și să ne neliniștească prefăcîndu-se că ne amuză cu bufonadele sale, și nu va înceta să o facă, deoarece nu este doar o excelentissimă carte de poezie, ci ultima carte a poeziei, un fel de sentință capitală, fără drept de apel.” (O. Nimigean)

„Cartea coboară la nişte adâncimi «basice», atinge arhetipul, ceea ce o scoate din simplul biografism şi din «autoanaliză», conferindu-i o greutate rarissimă, de mare densitate şi intensitate interioară. Ceea ce rezultă din naveta între «perfidul Albion» şi casa de pe Măgură (a rădăcinilor, dar şi a paraginiii, paradis recuperat mai mult ca nostalgie, decât ca prezent) are un sunet răvăşitor de ubi sunt şi de vanitas vanitatum, cu atât mai autentic, cu cât nu urcă în emfază retorică, ci se articulează din reţinere, sincopă, elipsă, din decupaje şi instantanee temporale ieşite din «timpul obligaţiilor». Abia aşa se aude tăcerea esenţială pe care cuvintele n-o pot exprima, ci doar o semnalează indirect. Oboseala existenţială se transformă în puritate elegiacă, într-un lirism cu care ne întâlnim tot mai rar printre vociferările şi hăuliturile contemporane. Luminiţa Amarie are o vocaţie (să fie oare fatalitate?) de mater dolorosa, simte atmosfera sfârşiturilor şi sfârşitului, respiră în preapocalipsă, împreună cu «toţi distruşii», se resemnează fără să abandoneze, trăieşte maternitatea ca pe o rezistenţă eroică, reumanizantă, în pofida memoriei traumelor, a codurilor sociale alienante, a pericolului care pluteşte în aer, a angoaselor. Mater dolorosa nu-şi pierde – dimpotrivă! – energiile binefăcătoare de «mamă hră­nitoar­e». No return point (desigur, nu mai e drum îndărăt), tocmai de aceea se simte obligată să meargă înainte, peste pragul metanoiei, printre «pisicile care strălucesc în ferestre”. (O. Nimigean)

„Robert Șerban, poet revendicat de generația milenaristă a liricii autohtone, deși, mai degrabă, produs al anilor ’90, își dovedește pe deplin maturitatea, adăugând cu fiecare volum publicat substanță și emoție într-o paradigmă poetică tot mai concentrată și mai verosimilă. Poemul și poetul – mărci înregistrate Robert Șerban – compun o ecuație lirică în echilibru stabil, cu variabile și invariabile șarmante, vitale, spectaculos și suav revigorante, articulând, pare-se, o poveste fără sfârșit.” (Ioana Cistelecan)

„Alina Purcaru scrie o poezie intensă, profundă a maturizării și maturității. Lectura acestor texte este de fapt o călătorie în viața fetelor și a femeilor, în lumea lor construită din cioburi de frumusețe, de tristețe și bucurie. Nu e o călătorie ușoară, nu e un drum simplu, e un proces. Când am început volumul Clivaj, am crezut că citesc o poezie de dragoste. Treptat am înțeles că, scriind despre dragoste (într-un sens larg și generos), Alina Purcaru scrie de fapt despre societate, traversează împreună cu noi vaste spații ale contemporaneității, pe care le trăim fără să le simțim, pe lângă care trecem în fugă: războaiele, hotelurile, vitrinele magazinelor, geografii improbabile și alienante precum un oraș ca Dubaiul, care nu apare aici deloc întâmplător. Toate legate sub cupola iubirii: filială, între prietene, între iubiți. Unul dintre cele mai frumoase volume pe care le-am citit în ultimii ani!” (Elena Vlădăreanu)

Traducere, cronologie, note și îngrijirea ediției de Dana Barangea

Cu o prefață de Piersandra Di Matteo

„Trăirea Mariangelei Gualtieri este intensă și arzătoare. În ea arde un foc care se zbate să rămână viu în fața înghețului unei lumi ce stă să se năruie. Tocmai aici vocația poetică se transformă într-un act de contemplare directă a vieții, cu o iubire ce înspăimântă, asemenea misticilor. Cine o ascultă rostindu-și poeziile înțelege pe loc că figura ei aparține unui tărâm în care cuvintele se aștern păstrând în ele o uimire ce pătrunde adânc în materia lumii, dincolo de învelișul rațional al lucrurilor. Acolo, oamenii au temeiurile lor, iar animalele înțelepciunea lor, plantele au o forță care le hrănește și le susține, universul își urmează legile siderale, liniștea adăpostește o înțelepciune în care poți locui, intuiția aduce lucrurile împreună, iar vocea este ecoul unor umbre de demult, ce bat la porțile prezentului.“ — PIERSANDRA DI MATTEO

Luminița Giurgiu este o mare colonie de licurici. Luminează – cum altfel? – ca o atingere intimă a sufletului și caută să rămână în universul celui ce îi devine, pentru o clipă, partener la actul creației, nu doar să-l cucerească pe durata lecturii. O luminiță în care te odihnești „de greul de a fi om”. Prizabilă prin lipsa de tabuuri, poezia Luminiței Giurgiu are o deschidere totală pentru lărgirea limitelor limbajului, chiar până la explozie, și asta pentru că, odată cu maturitatea ei poetică, autoarea îndrăznește și mușcă „ora coaptă la soare”.O poezie ultravie, autentică într-un sens percutant, tulburător.
Nu face zgomot, își lasă doar ecourile să dăinuie purtând „inimioni”, eternități prinse între două bătăi de inimă. Fără să apese penița, autoarea „calcă pe carne cu carne” și scrie cu „litere tremurate, dar ferme”, așa încât poezia, întoarsă pe dos, „își continuă plutirea pe dinăuntru”. Stârnește, nu demonstrează. Inspiră, nu emite sentințe.
Incită prin imagini frapante și extreme, lărgind aria de neliniști creatoare. În piept are un „spital de doruri”, de unde poeziile pleacă și vin cu eleganța celei ce și-a înțeles menirea. Colaj postmodernist de stări, teme, ipostaze și registre, cu fragmente imagistice șlefuite, fluide, complexe și cu o subtilă muzicalitate, Inimioni promite mult.
Pe cât de solar, radiant, marca Luminița Giurgiu, pe atât de provocator în drumul spre iubire, locul unde găsești „solzii peștelui înghițit de o scoică-nghițită de-o perlă”. – Simona Șerban

Poezia Luminiței Giurgiu este o „plutire pe dinăuntru”, „un automat de emoții”.
Inimioni , cel de-al cincilea volum al autoarei, ne face să „ne-nhăităm cu o carte” ce echivalează cu ”nașterea unei perle”, gândită în ”laboratoarele neuronilor inimii”. Titlul, o anagramă subtilă, poate fi descifrat sub forma acelor ioni de inimă. O inimă care răspândește energie prin ionii pozitivi, fiind în același timp pulverizată.
Citirea sa m-a lăsat cu „limba fracturată de frumusețe”, făcându-mă să afirm la unison cu Nizar Qabbani, poetul național al Siriei: „Înainte să vii/ lumea era proză./ Acum s-a născut poezia”. - Maria Nicolai

Forța confesiunii, plină de carismă sapiențială și de o senzualitate enigmatică, joculară, solară, iradiază din poezia acestui nou volum care poartă semnătura Luminiței Giurgiu, o prezență al cărei tonus molipsitor, a cărei disponibilitate umană și intelectuală te covârșesc, în sensul bun.
Volumul de față, de la prima până la ultima pagină, te cucerește prin melanjul dintre o seninătate care respiră prin toți porii aerul tare al viziunii și printr-o gravitate a trăirilor care te invită într-o atmosferă poematică, în interiorul căreia, într-o entropie fantastă, se regăsesc, alături de elemente și simboluri ale memoriei sau ale intimității, și elemente ale visului. Astfel, în această poezie de atmosferă, în care expresiile și trăirile urmează trasee labirintice, reîntâlnești parfumul exotic al unei imaginații turate la un maximum de sensibilitate și de feminitate. – Savu Popa

Bănuiești de la început: e vorba de dinamica iubirii. Femeie devii, nu te naști, spune Simone de Beauvoir, iar acest traseu e urmărit din poem în poem. Fiecare dedicație – un bărbat iubit. Fiecare bărbat iubit – o carte din bibliotecă, un autor, un artist, un gânditor. Fiecare autor – o poezie. Fiecare poezie – o sobră, mascată declarație de dragoste. Un drum prin bibliotecă, artă, cultură (completat splendid de inițiaticele desene cu metamorfoze ale lui Constantin Cioc). Rutele intime sunt infinite și fiecare femeie parcurge una anume, care o definește. Cristina Bogdan o dezvăluie pe a ei. Pleacă de la Rilke, Mircea Ivănescu, Cehov și ajunge – pe un traseu al libertății, care îi include, între mulți alții, pe Magritte, pe pictorul bisericii Kretzulescu și pe Apostolul Pavel – la linia de sosire, unde femeia îl (re)găsește pe bărbatul ei real. În care se adună câte ceva din toți ceilalți. El este deznodământul. Cred în debuturile poetice târzii. Ioana Pârvulescu

Mișcarea înseamnă viață, uneori inima bate repede, din diverse motive, poate din graba de a fi fericit(ă), poate pentru a desăvârși frumusețea dragostei. Și asta se întâmplă în această carte a clarității sufletului, prima enumerare de minuni semnată de Cristina Bogdan. O serie de dedicații culturale și în final și personale, intime, care construiesc fragmente de lume ce poartă încântările vieții în miezul lor, printr-o tehnică poetică de redare, asamblare și sublimare fără condiționarea sonorității și fără nimic suplimentar dincolo de surprinderea stării de grație. Un rotocol de fum vrăjit, o aromă a „bucatelor frumos aranjate” în cuvinte, o ordine a sentimentelor care se impune cu grație și eleganță. Cehov, Dostoievski, Tarkovski, Saramago și mulți alții devin interlocutori naturali ai poetei într-o dezvăluire a propriei ei lumi, de lumină și speranță, în care învinge îndoiala și teama, topindu-și în final aurul în iubitul real, pe făgașul unor versuri cu un perfect echilibru de respirație și intonație. Bogdan O. Popescu

Cristina-de-hârtie scrie poeme – lui Mircea Ivănescu, lui Paul Celan, lui Brâncuși, Micului Prinț, zugravului bisericii Kretzulescu și altor câteva zeci de băieți, printre care și tatăl ei și „cel mai real dintre iubiții ei imaginari”, Bogdan. Ceea ce mi-a amintit, firește, de scrisorile lui Herzog al lui Bellow către o galerie de prieteni și inamici imaginari la fel de bogată; însă admirabila diferență specifică a Cristinei Bogdan e că, spre deosebire de Herzog cel cu inima frântă al lui Bellow, ea e convinsă că „inima e adevăratul organ reproducător”. Că totul se produce în inimă – și totul se reproduce în inimă. Iată, cu adevărat, o poezie care nu ne mai lasă să uităm că avem inimă. Radu Vancu

Într-o epocă în care înaintăm cu toții prin propriile cețuri, acest volum ne înseninează frunțile. Cugetările lui Tadeus pun într-o nouă lumină acele ancore de care omul a avut nevoie dintotdeauna pentru a naviga cu mai multă claritate și ușurință prin viață. Versurile lui Tadeus sunt acele faruri care ne reamintesc că încă există atâtea lucruri minunate pentru care să fim recunoscători. După orice suferință, (re)apare bucuria de a înainta prin viață. La orizont, se întrezărește mereu, chiar și timid, acea luminiță de la capătul tunelului. Acest volum poate fi considerat o hartă a reperelor necesare omului contemporan în vremuri tulburi. -- Andrada Badea, minutul de poezie.

ADÂNCA MARE…

Adânca mare sub a lunei față,

Înseninată de-a ei blondă rază,

O lume-ntreagă-n fundul ei visează

Și stele poartă pe oglinda-i creață.

Dar mâni – ea falnică, cumplit turbează

Și mișcă lumea ei negru-măreață,

Pe-ale ei mii și mii de nalte brațe

Ducând peire – țări înmormântează.

Azi un diluviu, mâne-o murmuire,

O armonie care capăt n-are –

Astfel e-a ei întunecată fire,

Astfel e sufletu-n antíca mare.

Ce-i pasă ce simțiri o să ni-nspire:

Indiferentă, solitară – mare!

***

 

THE DEEP DEEP SEA…

The deep deep sea beneath the moon’s face silver,

Illumined by her shimmery thread,

A world entire dreams upon her bed

And stars she carries on her rumpled mirror.

Yet tomorrow – rabidly she upturns her foundations

And moves her world majestic-black,

With thousand-high-arm thwack

Wreaking disaster – she entombs but nations.

Deluge today, tomorrow humming creature,

A harmony that is without end –

Thus is her tenebrous nature,

Thus is the soul inside the ancient sea.

What does she care, the feelings she’ll inspire:

Indifferent, solitary – sea!

17 silabe. Rien ne va plus! Cu o răbdare (dacă mi se permite parafraza) de japonez bătrân, Alexandru Boțoroga își modulează vocea lirică fără efort aparent în chingile strâmte ale haikuului. Am spus „aparent“ pentru că simplitatea este cel mai greu de obținut lucru. Amprente pe un far părăsit devine astfel, după În căutarea pasului ori De la adiere la zefir, confirmarea unei vocații poetice de substanță în contextul minimalist al poeziei contemporane, din ce în ce mai lipsit de acea substantifique moelle despre care vorbea Rabelais și care ar fi trebuit să facă diferența. Așadar, un poet născut, nu făcut. Excelsior!

Draga cititorule, pentru mine, poezia nu a fost o alegere, ci o necesitate vitala. Am inceput sa scriu pentru a da glas sufletului, ale carui buze au fost cusute cu ata groasa a copilariei. In adolescenta mea tarzie, poezia m-a ajutat sa conturez o lume interioara, ideala, in care de multe ori ma ascundeam de realitate. Apoi, intr-un final, poezia a devenit mecanismul meu de coping, spatiul in care mi-am exorcizat demonii, imortalizat iubirea si procesat traumele. Versul a fost, pe rand, rugaciune, strigat de durere, testament si singura forma de nemurire autentica la care aspir. Imi asum vulnerabilitatea, transformata in lirica, si iti ofer o marturie onesta, si adesea dureroasa, despre a iubi cu o forta capabila sa nasca universuri si a suferi cu aceeasi intensitate atunci cand acestea se prefac in scrum. Structurat in trei capitole distincte, volumul "despre om si oameni" cartografiaza un traseu emotional complet, de la apogeul iubirii creatoare, trecand prin abisul introspectiei si al angoasei existentiale, pana la durerea sfredelitoare a pierderii. Te invit sa traiesti din plin durerea de a fi om. - Cu drag, Catalin Leontie

Cred ca poezia curge din mine intempestiv, straniu, asa cum fabulosul se naste din cotidian, fara sa-l exaspereze cumva. Poezia este cu mine, la fel cum eu defulez, uneori, a poezie, folosit fiind, cu har si cu imagini de cuvinte. Sunt poezie, din cand in cand, asa cum n-oi fi nimic, peste tot si niciunde. Poate de aceea datorez poeziei mica mea oaza de evadare din minutarul cenusiu al devenirii.

Prima grijă de poet a lui Ruba a fost cum să găsească o cale prin care gravele să pară frivole, iar frivolele – măcar unde se poate (dar la el se poate pretutindeni) – grave. A şi găsit-o numaidecât, distribuindu-se în rol de saltimbanc al propriilor nevroze şi angoase şi jucând nonșalant în marginea lor, pe o subțire frânghie ironică. În loc să-și plângă de milă ori să se compătimească în stil sobru, face snoave şi scorneli în baza unui cod de parabole prin care-şi decantează linia biografică în spectacole confesive. Spectacolele au vervă de ingeniozitate și rulează pe bază de fantazie şi umor de sine. Ele de-grevează, nu agravează o condiție cu fond traumatic de care Ruba pare că fuge pe unde apucă. Şi apucă pe te miri unde, pornind de la vreun episod cotidian sau de lectură ori, şi mai frecvent, de la un episod de memorie ori de pură fantazie. O artă ludică ingenioasă şi ingenuă totodată îi permite să transforme confesiunea în șampanie şi să-şi parcurgă anxietățile ca pe un număr de circ.

Al. Cistelecan

Soul Whispers este o carte care ramane. Publicata postum, ea aduna intre coperte vocea delicata si profunda a Dorei Zaharia. Poeziile, scrise in romana si engleza, sunt fragmente de iubire, tacere, dor, lumina si forta launtrica.

flow-ul ăsta accidentat

trebuie să mă ducă acum cît mai departe flow-ul

ăsta timid

trebuie să mă scoată din ape

pe partea cealaltă

a mării

să mă poarte

cît mai departe

de acest golden hour clișeu

de-acest apus de soare

în care se-aud

lacrimi și rîsete de surioare

Le iubesc pe prietenele mele pentru că ele îmi vor ierta ceea ce nici părinții nu ar putea – dispariția. Da, Svetlana, așa e, prietenia dintre fete, prietenia femeilor, cel mai adevărat act politico-romantic, cel mai banal act socio-cotidian, cel mai valoros nimic care, ne spun studiile azi, e de fapt totul: suroritatea (cuvînt mister pentru orice auto-corect) e mai rară în literatura noastră pînă și decît prietenia om-animal. Prietenia dintre fete e prea simplă să fie luată-n serios și prea puternică să nu le fie teamă. Katia Pascariu

Prietenia între fete, o temă foarte puțin abordată în literatura noastră, este în prim-planul acestei cărți. Autoarea o fixează în imagini memorabile, îi inventează definiții personale, o chestionează și o cîntă, pe scurt, o îngrijește ca pe o grădină. De altfel, grădina – chiar și în varianta micro, de balcon – este unul dintre spațiile emblematice de aici. De cînd am citit acest lung poem, nu mai pot desprinde prietenia între fete de imaginea „fete cu stropitori în mîini traversează scena/ se țin în viață una pe alta“. Svetlana Cârstean reușește să se impună ca arhitectă a peisajului complex, uneori accidentat, al prieteniei. Poezia românească avea nevoie de această pledoarie continuă pentru realitatea discontinuă a prieteniei. Adela Greceanu

vrei să fii prietena mea

vrei vrei

zi

Limita despre care vorbește în acest volum Teona Farmatu nu e doar una personală. Poezia Teonei e o acumulare de limite multiple, ea radiografiază toate ipostazele contemporane comune care ne conduc spre experiența limitei. La limită e o combinație decisivă de revoltă și tandrețe, o tandrețe care-și face loc constant în preajma furiei – această pereche organică dă, de altfel, greutatea și originalitatea vocii Teonei. Iată un debut radical și atoatecuprinzător care operează mutații în perspectiva feministă din poezia contemporană românească. O transformă într-o luptă și într-un limbaj aferent pline de această tandrețe și, în sfârșit, de solidaritate. Svetlana Cârstean

Volumul Teonei Farmatu aduce în față o construcție superbă, în care prezențele femeilor și ale corpurilor non-normative sunt îmbrățișate de o voce pe cât de tandră, pe atât de furioasă. Forța și vulnerabilitatea rețin în memoria somato-textuală poveștile bunicilor, ale mamelor, ale femeilor fără adăpost, care se întâlnesc în spații și temporalități de refugiu din fața sistemului care dezbină. Aceste poeme-revoltă conturează modalități de rezistență, bazate pe moduri de a fi la limită și totuși împreună cu celelalte copuri (non)umane, moduri de a locui prin îngrijire spații reparative, moduri de a fi împreună cu celelalte și ceilaltx. Un volum ca un adăpost, un îndemn splendid la nesupunere. Anastasia Fuioagă

În cartea Așteptăm cuminți teroarea realitatea personală se conturează în „singurul limbaj disponibil“ și anume cel poetic. Calm, cuminte – cum o spune în titlu, dar cu un puternic presentiment că ceea ce va urma „nu cedează dimineților“, pentru că modul în care Ion Agaci își realizează universul poetic nu seamănă deloc cu o „democrație imitată“, ci mai degrabă cu o „liniște (...) care te desparte în două“. Plăcerea ca formă de rezistență – se transformă în poezie în formă de rezistență în fața abuzului, a slăbiciunii, a relaționării de orice tip și – nu în ultimul rând – a fragilității. Și dacă „totul abia urmează să vină“, eu zic să fim pregătiți. Un volum excelent. Moni Stănilă

Vocea chirugicală a lui Ion Agaci nu desființează fragilitatea, dimpotrivă, o potențează. Cruzimea lumii și a vieții e întâmpinată cu luciditate, dar și cu foarte multă tandrețe, iar tandrețea e o pasăre rară în poezia noastră de azi. Rămășițele mizerabilismului din anii 2000 locuiesc aici într-un spațiu în care poetul vine și face din când în când curat cu toate instrumentele lui foarte personale: minimalism, precizie, cultivarea grației. Ion Agaci rescrie astfel o parte din poezia ultimilor ani eliminând agresivitatea și lamentația devenite deja banale, impunând o identitate poetică mult mai fluidă. Așteptăm cuminți teroarea înaintează în ritmul ei discret și (auto)ironic spre o nouă eră. Svetlana Cârstean

Poezia Alexiei e cutia de rezonanță a unei lumi aflate în stare de imponderabilitate. Evanescența concretului favorizează însă din plin liniile de forță ale sugestiei și ale emoției discrete. Autoarea chestionează in sotto voce ticurile generației sale: expunerea publică și depersonalizarea, comercializarea de intimități și, mai cu seamă, o anumită dispersie a realității. De aici, senzația de derută a unei lumi împrăștiate, nesiguranța în tot ce promite a fi certitudine. Căutarea de sine a tinerei poete sfârșește în poezie. O poezie construită inteligent, cu imagini fosforescente, cu sevele vii și intense. - Nina Corcinschi

Volumul este o operă poetică profund și dens simbolică, desfășurată în șapte secțiuni majore, dar şi o continuare, completând astfel un cerc aproape liturgic al experienței umane în confruntarea cu interioritatea, trauma, memorie, digitalizare și transcendere, iubire. Este o călătorie stratificată, care reușește să combine visceralul cu metafizicul, senzorialul cu abstractul și sacrul cu profanul într-o manieră ce amintește de o liturghie postmodernă.

Dumnezeu învie și moare ca un lirism de veșnicie, și tot învie și tot moare, Dumnezeu ca o poezie noi suntem luminile triste, viorile nouă ne fie, viorile în cânt de vise, Dumnezeu ca o poezie

Intr-o organizare cronologica a creatiei poetice a lui Grigore Alexandrescu, este evidenta adeziunea poetului la modelul preromantic francez, dominat de gustul pentru meditatia sumbra asupra destinului si efemeritatii civilizatiilor. Scriitura solemna cu ecouri din Lamartine nu face altceva decat sa “agraveze” starea de melancolie. Conditia funciara a personalitatii lui Alexandrescu e una romantica, elegiaca si meditativa inclusiv in epistole si fabule, chiar daca, formal, suntem intr-un gen literar constrangator.

Există poeți care fac retrospecție și spun că le e imposibil să nu scrie politic. Alții simt nevoia de a scrie despre istoria propriei minți. Iarăși alții însă simt că asta nu le-ar face cinste și preferă să gândească în tăcere un timp. Ani întregi, dacă trebuie. „Hai, nu vorbi prostii“, își spun aceștia. „A privi compulsiv la tot ce mișcă e tot ce pot face“, spune Andrei. „Dar s-ar putea să mă înșel“, trage el concluzia mai mereu. „Panoul din fața minții este o limită a spațiului pe care o pot explora“ e o idee pe care aș vrea s-o invoc cu regularitate. – Gabi Eftimie

Văd poezia adevărată ca pe un limbaj eliptic despre omenire, dar care, odată descifrat, ne poate spune întreaga poveste. Este exact cazul Însemnărilor… Ancăi-Ioana Câdă, un volum despre memorie și mitologie urbană și rurală, despre mentalități, despre frică și puterea care o înăbușă, despre ce mai poate rămâne uman după ce toate rezervele de înțelegere și răbdare s-au terminat. O carte din care e de învățat, cu râs și cu plâns, cu asumare. – Cosmin Perța

Cu o prefață de Paolo Orvieto

Traducere și aparat critic de Smaranda Bratu Elian

„Creația lui Lorenzo de’ Medici, extrem de diversă, mergând de la cântece obscene de carnaval la imnuri religioase, de la satire suculente la poeme înalt filozofice, este imaginea vie a excepționalei varietăți a liricii Renașterii. Caracteristica ei unificatoare este folosirea măiastră a limbii italiene și impunerea ei ca politică culturală de stat într-un moment în care ea risca să fie marginalizată de limba latină. La aceasta se adaugă prozodia meșteșugită, ce preia tradiția feluritelor genuri lirice toscane înnoind-o și desăvârșind-o. Volumul de față a încercat să cuprindă cât mai mult din surprinzătoarea varietate a poeziilor și ritmurilor laurențiene și, de asemeni, să redea verva și hazul unora, meditația profundă a altora, care îl pot vrăji și astăzi pe cititor; se adaugă aici meritul oricărui text de valoare venit din trecut, acela de a ne confrunta cu o lume diferită: căci la Lorenzo iubirea este altfel privită și înfățișată, divertismentul este altfel perceput și orchestrat, ideologia înseamnă o altfel de împletire între politică și filozofie. Iar lucrul acesta, cred, ne poate pune pe gânduri.“ — SMARANDA BRATU ELIAN

• Editie bilinvga: romana-portugheza Aceasta este o mare poezie, fără o singură scădere, fără niciun defect, fără urmă de poticnire. O carte despre moartea mamei sale, cu o pudoare și cu o reținere admirabile. Un Requiem maiestuos. Isto é Grande Poesia, sem uma baixa, uma falha, um tropeço. Um livro em torno da morte da mãe, com um pudor e uma contensão admiráveis. Um Requiem majestoso. - António LOBO ANTUNES

• Editie bilinvga: romana-portugheza Opera sa publicata este, de altminteri, un fragment minim din grandioasa constructie pe care a incercat sa o realizeze. Eminescu muncea imens, dar consimtea sa se tipareasca numai lucrarile care il satisfaceau. Din voluminoasele sale manuscrise a ajuns sa publice numai vreo saptezeci de poeme (dintre care unele extinse); doua mari nuvele, Cesara si Sarmanul Dionis, in afara de cateva sute de articole politice, istorice si critice. Dar influenta exercitata de Eminescu a fost enorma; nu a fost doar creatorul limbii literare romane moderne si al miscarii eminesciene care a schimbat orientarea noii poezii a tarii sale, dar a devenit si doctrinarul prin excelenta al nationalismului roman.

„Aș atrage atenția, în primul rând, asupra mobilității lui Varujan Vosganian, care se mișcă fără efort de pe teritoriul romanului total (care este Cartea șoaptelor) pe cel al eseului memorialistic (reprezentat de Dublu autoportret), iar de aici, între frontierele Proemelor, adică al poemului în proză. Această disponibilitate de factură postmodernă relativizează granițele dintre genuri, trădând o aspirație către găsirea, prin literatură, a unității originare a ființei. Aspirație care este și a lui Varujan Vosganian însuși, scriitor preocupat de problematica memoriei și de „blestematele chestiuni insolubile“ ale condiției umane: toate cele trei capitole ale insolitei sale trilogii sunt, în fond, niște discursuri despre memorie și despre umanitatea concentrată sau adăpostită în ea.” - Răzvan Voncu

In starea de nesfarsit a apelor si a oglinzilor e poezia lui Claudiu Soare. Sunt in veghe, aproape de acest om cu suflet de adolescent (acele spirite ale cuvantului nicicand tradat): rataceste prin el o forta plina de har ce izbucneste in vers dupa adevar... "Daca l-ati fi vazut atunci/inotand in lacuri de munte dupa adevar", acel adevar unde naste poezia si de la care, daca oamenii se indeparteaza, isi pierd nu numai mintile, iar catapeteasma pamantului si a popoarelor se prabuseste. - Miron Kiropol

Daca in Postpartum Felicia Simion ne arata fata depresiei postnatale, atent revizuita intr-un text nonfictional fragmentar care functioneaza luminos si pe alocuri poetic, in Nu inchide geamul adopta un ton expresiv si jucaus, lasand un testament al dezvaluirii personale. Imbina desenele si replicile fiicei sale cu versurile (auto)descoperirii: de la mama la artista, de la lupta pentru acceptare la necesitatea unei identitati in afara normelor rigide, uneori concentrate in medii de nisa, intelectualizate. (Ramona BOLDIZSAR)