Poezie

Lumea poemelor de aici înoată lent într-un paradox înfrigurat și suav; așteptarea luminii, care înseamnă deopotrivă zori izbăvitori („să vină dimineața/ să dezbrace noaptea/ ca pe-o crisalidă/ ca pe un giulgiu”), cosmogonie, naștere, copil (întrupare a nepotrivirii), tânjire după „un somn tot mai lung/ fără maluri”.

Joaca este o calatorie tandra si profunda prin lumi de amintiri, visuri, jocuri si intrebari existentiale. Cu un ton uneori nostalgic, alteori ludic sau visator, autorul ne poarta printr-un univers poetic viu, in care banalul cotidian devine pretext pentru reflectie, iar metafora - vehicul al redescoperirii de sine. Versurile sale se joaca, exact ca titlul, cu limbajul, cu timpul, cu imaginea copilariei, a iubirii, a mortii si a renasterii. Joaca este o carte despre privirea sincera a copilului, despre umbra adultului care nu mai viseaza, despre paduri nebune, Craciunuri tacute si femei care raman in memorie ca parfumuri de vara. Scrisa cu sensibilitate, inteligenta si umor fin, aceasta carte este o invitatie la autenticitate, o joaca serioasa cu sensurile vietii.

Dacă poezia e o developare a unor stări, amintiri, proiecții, jocuri, dorințe, închipuiri, sentimente, atunci Violeta Savu lucrează, fără mănuși, cu acizii unui laborator de stabilizare a imaginilor ce decurg din ele. Doar că lumea pe care ea vrea s-o (sur)prindă e într-o mișcare ce derutează și nu trasează contururi tari, fiindcă e plină de interacțiuni, tangențe, de ieșiri și veniri. Dragostea e activul de fond al poeziilor din carte, ce pune universul, interior, dar și pe cel din afara lui, într-o dinamică din care autoarea ne oferă secvențe pe care mai mult le intuim, le dibuim și pe care le continuăm, cu propria imaginație, plecând de la semnalele și ipotezele oferite. E o lirică participativă cea a Violetei, în care cititorul e invitat să pună de la el, să schimbe, să o cotească într-o direcție ori în alta, să se întoarcă împotrivă, să nege. Contextul ce ține la foc mic, dar viu, dragostea, are mai mulți vectori, între care boala, frica, absența, credința, moartea. Atunci când converg, acidul arde vârfurile degetelor. Robert Șerban

Viorel Bucur este un poet format care stăpânește mecanismele poeziei și este deprins cu meditația asupra acesteia. El scrie o poezie așezată, consubstanțială: cu cât evoluează el, sentimental și meditativ, cu atât evoluează și poezia lui. Am mai spus că dă impresia de blagian, tocmai pentru că vrea o poezie profundă, și ea este profundă, iar meditația este mult mai gravă. Poetul se fixează pe niște teme, de aceea ni se pare că poemele sunt diferite unele de altele, pentru că temele abordate sunt mereu altele, dar cuvintele își păstrează întotdeauna limpezimea, spun ceva, dau glas unei stări de singurătate. Există la el o obsesie a scurgerii timpului, „fugit irreparabile tempus”, o spaimă permanentă, cu greu acceptată, în fața amenințării de trecere a timpului. Viorel Bucur evită cotidianul, biografismul cotidian și se duce undeva spre o metafizică a vieții și a poeziei. - ION MUREŞAN

După debutul din 2021 cu volumul de poezie Cu capul în nori și lansarea Confesiuni (2024), Paul Cișmigiu revine cu La răscruci, un volum de poezii ce explorează alegerile, destinul și fragilitatea umană. Întrebările existențiale și simbolurile puternice creează un univers poetic profund, unde timpul, iubirea și trecerea converg în reflecții asupra sensului vieții.

Prezenta antologie s-a structurat intr-un cvartet, menit sa ii ofere cititorului de azi accesul la universul afectiv domestic al unui poet care a tinut sa sustraga ireversibilului si sa pastreze in scris tot ceea ce a iubit mai mult pe lume. Prin "reunirea familiei in vers", am dorit sa pomenim cei 110 ani scursi de la casatoria poetului si sa aprindem simbolic o candela pentru Ion Pillat, de la a carui moarte, in 2025, se implinesc 80 de ani, pentru Maria si Dinu Pillat, dar si pentru fratele poetului, Nicolae Pillat, de la mortile carora comemoram 50 de ani, pentru Cornelia Pillat, de la moartea careia au trecut 20 de ani, si in amintirea Piei Pillat Edwards, stinsa din viata acum 14 ani. - Monica Pillat

„Opera lui Pillat se prezintă extrem de unitară. Trăsătura ei fundamentală pare a fi discreția, o discreție adâncă, ce ține în frâu pornirile contradictorii și impulsurile anarhice. Piesele de mare valoare ale lui Pillat s-au format prin reduceri succesive, nu prin adăugiri. În această discreție – lexicală, compozițională, figurativă – citim astăzi aristocratismul funciar al scriitorului, aristocratism ce se identifică în stil, în marca lingvistică adâncă. A rezultat o poezie rondă, șlefuită, perfectă în plastica ei. Nu poate fi atacată în niciun fel pentru că nu prezintă nicio cale vizibilă de acces și seamănă cu sculpturile lui Brâncuși. În exemplarele ei reușite, e o poezie căreia nu i se pot aduce corecturi – construcție înzestrată cu luminozitate interioară. În ansamblul literaturii noastre interbelice, face figură de corp izolat, cu prea puține atașe contemporane.” (Mihai ZAMFIR)

Adelina Labic-Lungu face parte din acel gen poetic pentru care existența și amenințările ei nevăzute sunt un combustibil amar și prețios. Ai senzația citindu-I poemele scurte, ușor moralizatoare, copleșite de delicatețe și revoltă, că poeta a dezvoltat niște simțuri anume. Dacă lumea pe care o descrie n-ar fi una dramatică, tragică, aș fi înclinat să îl citez pe Caragiale. Ea simte enorm. Toate micile și marile tragedii îi stimulează discursul liric.

„Citindu-i poezia, auzi în fiecare vers respirația ei adâncă, așa cum respiră oamenii după unele catastrofe care li se întâmplă sau după unele atacuri de panică. E o respirație profundă care umple cu oxigen poezia. Iar sufletele noastre, cu emoții. Dacă ar fi să-i caut înrudirile cu poeții români, aș zice că seamănă cu Ana Blandiana și Ruxandra Novac. E la fel de serafică și pură ca și cele două poete. Când o întâlnești pe stradă, ai impresia că plutește. Zâmbește întruna și se uită la lume cu ochi plini de uimire. Emană atâta bună dispoziție, că unii oameni o caută doar pentru a scăpa de tristețe sau depresie. Poezia ei este o combinație între seninătatea și candoarea din poezia Anei Blandiana și cruzimea angelică din poezia Ruxandrei Novac. Nu știu cum de-i reușește asta, dar îi reușește din plin, îi reușește fără să-și fi propus asta. Poezia Nataliei Pîntea este expresia firii ei deschise și sincere și rodul caracterului ei nobil și optimist. E o poezie care pur și simplu o să vă încânte.” (Dumitru CRUDU)

„Într-o situație paradoxală se află Ștefan Petică, al cărui Argument – (îndelung elaborat, cum dovedește manuscrisul) la unicul lui volum de versuri antum – conține un protest patetic împotriva dărâmării «idolilor tribului» de către noile generații «blazate» de artiști, în vreme ce toată lirica și publicistica literară a scriitorului mort la 27 de ani profesează cel mai radical modernism, într-o generație dominată de tradiționaliști. E destul să deschizi volumul cu trei titluri Fecioara în alb – Când vioarele tăcură – Moartea visurilor din 1902 ca să remarci inaderența tonurilor la programul sămănătorist (revista Sămănătorul tocmai apăruse în 1901) și, în general, la spiritul provincial și rustic al contemporanilor. […] G. Călinescu și Ion Negoițescu au dreptate să elogieze modernitatea ideilor artistice ale lui Petică. […] Niciun poet din generația sa nu era mai la curent cu noutatea poetică. Iar prerafaelitismul englez reprezenta o intuiție excepțională. De regulă francofoni, simboliștii români nu par să fi auzit de John Ruskin sau de Dante Gabriel Rosetti, prima oară pomeniți la noi de Petică, acela care le consacră un veritabil cult. Foarte puțin a ezitat Petică, fiind vorba să denumească «noul corent literar», între estetism (un articol din 1899) și «simbolism» (cuvânt folosit în 1900 în articolul Poezia nouă). Dar deja estetismul care unea printr-o linie dreaptă pe Whitman de Jean Moréas făcea ca «morala să plece totdeauna de la estetică». Foarte curând Petică îi introduce în ecuație pe prerafaeliți și cultul lor pentru frumusețea pură. Nimeni nu văzuse încă la noi atât de clar în ce constă reforma modernă a artei.” (Nicolae MANOLESCU)

Simțitor și reactiv cum îl știam din cele trei volume care au precedat Grădini singuratice, Artiom Oleacu reușește și de data aceasta să nu se repete, să nu cadă în manierism sau în melodramă. Poemele lui au nerv, cadență și culoare, iar sentimentalismul atașant și autoironic al personajului Artiom, pe care poetul-actor îl pune în scenă cu reale înzestrări regizorale, nu-și dă în petic, ci se păstrează mai mereu pe granița fină peste care, odată trecut, nu prea mai e cale de ntoarcere – grădinile sale sunt vii și luxuriante așa cum le-a visat însăși Amytis din Media. Claudiu Komartin

Care „Grădini singuratice”? Două lucruri ți se impun atunci când deschizi orice volum cu poezie de Artiom Oleacu. Mai întâi, modul în care își dozează poemele. Are economia inexorabilă a unor manuscrise recuperate după un cataclism viitor („va veni nenea gigantul/ ne va apuca cu trei degete”) sau trecut („39 de ani/ de la catastrofa de la Cernobîl”). În același timp, fiecare text pe care îl propune este o negociere lirică: între ceea ce a contat și ceea ce va conta, între ceea ce nu s-a întâmplat niciodată și ceea ce ar fi trebuit să îți facă o idee despre cine e vorba. Dar mărturisirea poeziei sale este de fiecare dată acțiune: „luna coboară din cer/ și-mi astupă inima”. E actor, o să spui. Dar poezia lui este cel mai departe de ceea ce ai înțelege prin interpretare actoricească. Pentru că Artiom nu amplifică la persoana I. Arta lui este mai degrabă aceea de a identifica amplificările care te determină. Actoria din poemele lui este așadar a lumii, nu a vocii care ți se adresează. Aceasta din urmă (pentru că poemele lui încep de multe ori la final ca să repoziționeze părțile de început) încearcă să își găsească pentru fiecare moment forma de rezistență, de persistență, de consistență în fața jocului continuu al lumilor. Răzvan Țupa

Restul este prima carte dintr-o trilogie „organică și personală a acelor teme vitale care te readuc în lume”, trilogie semnată de poeta Svetlana Cârstean.

Restul conține o mărturie despre roluri și despre experiența propriei masculinități cu privire la care autoarea mărturisește că a simțit nevoia de a fi „curioasă și înțelegătoare”. Cartea face și trimitere la modelele masculine integrate de-a lungul timpului, la dinamica feminin-masculin pe care Svetlana Cârstean a descoperit-o atît în femeile, cît și în bărbații din viața sa: „Cine muncește, ce muncește, cine pune pîinea pe masă, cine plătește, cine naște, cine nu naște, cine spală, cine doarme, cine renunță, cine scrie, un întreg labirint căruia am vrut să-i găsesc o ieșire”, mărturisește poeta.

Audre Lorde spune, într-un celebru eseu: „the master’s tools will never dismantle the master’s house”. Svetlana Cârstean ia aceste unelte ale sistemului dominator și le stoarce de vlagă, le confruntă atât de direct și de precis, încât puterea devine doar o vulnerabilă mașinărie pe care să o desfaci piesă cu piesă. O femeie care încorporează un bărbat, o femeie și un bărbat, o femeie care înfruntă un bărbat, o femeie care nu mai plătește tribut, o femeie care se reconstruiește. Odată cu această carte, poezia Svetlanei Cârstean intră într-o altă etapă, una în care identitatea e cel mai puțin expusă, tocmai pentru că în Restul atât subiectul, cât și procesele tranzacționale pe care acesta le traversează sunt tranșate cu acuratețe și furie. Restul este ceea ce rămâne neîncadrat, necuantificat și, cel mai important, nesupus. E o revoltă pură, dar în interiorul căreia nu ești lăsată singură. - Teona Farmatu, poetă, critic literar și dramaturgă

Imposibilă puritate în imanența puterii de cumpărare a vieții: bio-putere şi viață în pliuri, în supape ale sistemului, într-un dialog permanent cu toţi cei care ne (în)locuiesc. În faţa acestei teribile puteri totalizatoare, Svetlana scandează, ca exerciţiu de supravieţuire: eu – pe mine – în mine – al meu. Un volum excepţional care ne confruntă cu un sine multiplu, performativ, nietzschean. Restul e semnul întrebării pus după afirmarea identităţii sufletului individual cu realitatea supremă, în Upanişade sau la Hegel: Tu eşti acela? Aceasta eşti tu? Eu sînt tu? - Cristian Iftode, filosof

Poezia Svetlanei Cârstean oscilează între postconfesiune și persona, explorând fragilitatea identității printr-o poetică a disecției. În Restul, poezia se transformă într-un proces de negociere și relativizare a sinelui - poezia este restul, iar cotidianul banal devine un loc tensionat, unde interiorul este mereu filtrat de așteptările exterioare. Într-o lume dominată de măști impuse, mai poate exista un nucleu autentic sau identitatea este inevitabil fragmentată? În această carte, literatura rămâne spațiul de confruntare și adaptare, în care se păstrează, dincolo de fracturi, nevoia fundamentală de căldură umană. - Krista Szöcs, poetă

Am citit cu uimire si admiratie volumul de poezii al Marei, fetita pe care o stiu de mica. Niciodata nu m-as fi asteptat ca dintr-un suflet atat de tanar sa rasara o intelepciune si o sensibilitate atat de profunda. Poeziile ei sunt simple, dar incarcate de emotie, reusind sa surprinda nu doar frumusetea vietii, ci si fragilitatea ei, cu o maturitate care te lasa fara cuvinte.

"Alexandru Vakulovski e un radical. Parcă în joacă, într-o doară, el abordează câteva dintre marile teme ale poeziei dintotdeauna, dintr-o perspectivă neaşteptată. Care ne-ar şoca dacă nu am fi cuceriţi de naturaleţea frazării, de precizia discursului liric.” - Alexandru Muşina

Dacă ar fi să căutăm o singură sintagmă prin care să privim ca printr-un microscop întreaga poezie a Silviei Goteanschii din noua ei carte, aceasta ar fi „încântătoarea și odioasa neliniște" provocată de eșec, „de șoferul obosit care adoarme la volan", de diminețile care aduc cu ele groază și teroare, într-o lume în care se întâmplă lucruri din ce în ce mai înspăimântătoare și în care până și „fluturii par a fi niște soldați" iar „moartea îmbrăcată într-un pulover mai vechi" de-a! poetei își caută o prietenă ca să scape de singurătate. în poeziile din noua ei carte, poeta reușește de minune să înfățișeze cu duioșie o atmosferă terifiantă, născută „într-un salon jegos de spital’ sau „Intr-o cameră întunecoasă a capului". Poeziile ei sunt niște investigații ale unui EU debusolat, dar debordând de vitalitate. 0 carte despre care se va vorbi foarte mulți ani de acum înainte." - Dumitru Crudu

Cartea de fata aduna intr-o imagine sintetica intreaga creatie literara a lui Grigore Vieru, definit memorabil de criticul Eugen Simion ca un „poet cu lira-n lacrimi”: poezia lirica, poezia pentru copii si poemele aforistice.

Omagiu editorial la aniversarea a 70 de ani ai Poetului Ion Mureșan (9 ianuarie 1955, Vultureni, Cluj)

O colectie de poezii ce captiveaza sufletul si evoca frumusetea satului romanesc! Volumul „Fire de tort” reuneste creatiile lirice ale lui George Cosbuc, ilustrand viata, obiceiurile si emotiile din lumea rurala a Romaniei de altadata. Aceasta editie este o reinterpretare fidela a editiei de referinta, imbogatita cu note explicative si un tabel cronologic despre viata si activitatea autorului, oferind o perspectiva ampla asupra mostenirii culturale lasate de George Cosbuc.

Descoperă farmecul poeziei clasice românești! Ediția specială a volumului „Balade și idile” reunește cele mai reprezentative poezii ale lui George Coșbuc, poezii emblematice precum Nunta Zamfirei, Crăiasa zânelor și Puntea lui Rumi. Fiecare poezie este o călătorie lirică prin peisajele satului românesc, valorile tradiționale și emoțiile profunde care transcend timpul.

Poeme scrise in perioada 1 octombrie 2023 - 1 mai 2024. fiecare dimineata incepe cu o poezie foarte frumoasa intr-un oras in care scaunele povestesc ce-au facut peste noapte...

Suferinta expusa pe un ton jubilatoriu, ca intr-o exorcizare tarzie. Cartea Gabrielei Gheorghisor e un catalog al traumelor constiintei care si-a asumat cu luciditate, cu un fair-play deconcertant si cu o eleganta indoliata vicisitudinile vietii. Ca intr-o oglinda carnivora, povesti de dragoste, visuri esuate, drame provocate de disparitia celor dragi se organizeaza intr-o panorama psihedelica centrata pe istoria, irecuperabila in datele ei primare, a unui suflet destramat. Suferinta e insa expusa pe un ton jubilatoriu, ca intr-o exorcizare tarzie, fara urma de resentiment si fara dorinta de razbunare. Eul liric intelege ca are de platit pretul singuratatii si o face cu o voluptate in care simti o imensa dorinta de eliberare. Revansa asupra destinului se traduce in inscenarile lirice cu parfum livresc de psihanaliza - retrairi ale trecutului de o halucinata senzorialitate si tensiune. Cruzimea confesiunii e punctul de plecare al unui joc secund, al deciziei, necrutatoare si ea, de a duce pana la capat negocierile pentru a stabili termenii imposibilei fericiri. Cand tandru, cand ludic-macabru, balansul vietii si al mortii traieste pe baza autoanalizelor nemiloase ale unei poete cu o voce de o forta a sugestiei iesita din comun. - Mircea Mihaies

Prima carte postuma a lui Liviu Georgescu. Am ales, pentru aceasta carte, din cele peste trei sute de poezii ramase de la Liviu Georgescu, nepublicate in vreo carte, sub o suta de poezii. Selectia am facut-o dupa ce am fixat titlul cartii dupa o poezie a acestuia, impartind cartea in patru sectiuni, intr-o logica si ideatica pe suflul liric al poeziei lui Liviu Georgescu. De-a lungul celor doua decenii in care Liviu Georgescu, un optzecist atipic, cum l-a categorisit Nicolae Manolescu in prefata cartii Calauza, cartea de debut a acestuia, care l-a adus in prima linie a poeziei romanesti de dupa 2000, poezia acestuia a trecut de la metafora selecta, bine asezata in text, la discursul ideatic si filosofic, complicand uneori intelegerea imediata a acesteia. Lumina de lampa, asa cum se intituleaza prima carte postuma a lui Liviu Georgescu, pe langa faptul ca, intr-un fel, aminteste de titlul pe care l-ar fi dorit Eminescu cartii sale, Lumina de luna, incumba in el dorinta poetului de a se apropia cat mai mult de marea poezie romaneasca din toate timpurile. Densitatea ideilor din textele sale poetice ii justifica dorinta, iar datoria noastra este aceea de a-i pastra vie nu numai memoria, ci si poezia, una de o singularitate evidenta. - Gellu Dorian

„Supraviețuiesc scriind. Transformând, cât și cum mă țin puterile, ce mi se întâmplă în literatură. Încă o dată, față cu hăul, n-am avut altă armă – decât literatura. Convertirea, în timp real, a veninului în medicament, a prăbușirii în bungee jumping. ” – Tudor Crețu

„ma-ma” este o explorare profund personală a pierderii într-o manieră surprinzătoare, de o aparentă detașare care face ca subiectul să pară mai accesibil și mai puțin apăsător.

 

Ma-ma s-a împrumutat de la CAR, să se opereze. A pus de-o parte bani, (dreptunghiuri, muchii treze), i-a învelit în hârtie. Mi-a arătat unde sunt. (În dulapul de la intrare). Și a azvârvlit peste o mână de pământ, un pumn de sare. Mama se piaptănă cu liniarul, gradează tot. (Măsura, măsura, măsura...). Firele de păr le-mparte păsărelelor, le pune pe pervaz. Mama stropește cu apă sfințită – sticla se încinge și ea ca o plită – pătrunjelul, ștevia, mărarul. Mama are pantofi second hand, vârf aproape rotund. Și palton peticit. Contribuția mea..., mi-o aduc aminte spunând. Aprindea aragazul. A cotizat/ dat. La CAS, la Stat. Și-acu tre să mă-mprumut din nou. A pus oala pe foc, și-a fiert un ou. În plină zi. În plină amiaz`. Eu aș fi dat, pur și simplu, drumul la gaz.

O poveste hipnotică a cărei logică internă ia naștere la suprapunerea stărilor din diferite momente, interpretate și înțelese, toate, din perspectiva unui prezent aproape ratat, compromis și arid, în orice caz. Poate cel mai coerent discurs postpandemic din ultima vreme despre experiența socială colectivă a ultimilor ani (pandemie, război și, în general, toate cataclismele noastre de toate zilele), despre ce am fi putut fi și ce suntem până la urmă, despre ridurile și ticurile dobândite în timp, carcase și vigilența cu care le păzim, cu nervii încordați în conservarea rutinelor și „gesturi/care să amâne momentul, să îndepărteze decizia” – iată sufletul poeziei pe care o scrie Ioana Iuna Șerban. Cu o politică rutinieră de mare forță și, în același timp, cu un soi de discreție a filtrelor, e un sezon al uraganelor aici în care, dincolo de toate turbulențele – personale, sociale etc. – strălucește frumos și mândru golul unei generații. – Andreea Pop

Despre pictură și muzică nu poți comenta decât aberând. Dar despre poezie? Despre senzualitatea exhibată ca un triumf rănit? Despre privirea eroinei care survolează delirul și discoteca din creierele celorlalți, îngăduindu-și – princiar – mici eseuri antropologice, sociologice, filosofice? Despre corporealitatea care îmbibă amintirile, le modulează, sincronizând Orașul cu salcâmi cu scena Troienilor lui Kavafis? Despre toate acestea te poți numai bucura că există în poemele Iunei, honest witness (așa cum W. H. Auden îl recunoaște pe Kavafis într-o memorabilă prefață) al unei lumi ce-și întinde tenta-culele – panica, desfrâul, invidia, candoarea, deșertăciunea – prin continuumul ultimelor decenii postcomuniste. – Ștefan Manasia

Iubesc poezia citorva poete si poeti din Generatia 2000, dar cu niciuna si niciunul nu am o relatie atit de speciala ca aceea pe care o am cu poezia lui Mihail Vakulovski. Cind nu mai stiu sa scriu poezie il citesc pe Mihail Vakulovski si ma incarc imediat ca o masina electrica la priza. Poemele noastre nu seamana defel, nu despre pastisa sau epigonism e vorba, nici despre emulatie, ci despre o stare poetica pe care o transmit, unica in poezia contemporana, din care ma hranesc cu constiinta faptului ca Mihail Vakulovski scrie poezia pe care eu n-o voi putea scrie niciodata si pe care pot doar s-o admir fermecat. Si consider ca acest recent volum al sau, viata mai pe scurt, da masura maturitatii poetice a lui Mihail Vakulovski. Multi ani am sustinut ca cel mai frumos poem al literaturii romane recente este mai bine tu, aici sunt citeva peste acela. O poetica a spatiilor dintre enunturi, a fulguratiilor de resemnare si intelepciune, a rabdarii si a intelegerii, a nemultumirii si a neajunsului. E frumusete pura, dar e si cinism bine dozat, e realitate cu toate straturile si substraturile ei, dar e si plonjare in lumea alternativa a lui "ce-ar fi". E melancolie, dar e si actiune, un prezent al unei lupte aprige cu sine intr-o lume nebuna si dezlantuita si un trecut cu o figura paterna aproape mitica ce da coerenta furtunii de absurd. Nu e nimic patetic, artificial, in plus, plictisitor in textele acestea si nu e vreo joaca, desi e plin de insule ludice. Totul e cit se poate de serios si direct, totul atinge si emotioneaza. Cititi-l pe Mihail Vakulovski si va veti privi pe voi altfel. Si veti privi lumea mai clar. - Cosmin Perta

Lectura volumului Meserii în marș funebru de Dosa Zoltan, în traducerea inspirată, ingenioasă a lui Ingrid Tomonicska, a stârnit o veritabilă furtună intelectuală în cutia mea craniană de dimensiuni relativ modeste. Versurile ba de un umor negru, ba ludice, ba pline de sarcasm, ba de o nostalgie dulce-amară m-au purtat cu gândul la tot felul de antecedente literare și fenomene culturale din toate epocile. Nu în ultimul rând și la Cimitirul vesel de la Săpânța cu inscripțiile lui funerare: vesele parcă în ciuda morții atotputernice. În fond, despre ce este vorba în stihurile jucăușe propuse de autor?

Despre moarte și atitudinea omului, a acestei ființe atât de fragile și perisabile, față de moarte? Despre evocarea unor existențe trecătoare, de-o clipită, în infinitul temporal al Universului? Sau despre creionarea unor tipuri umane cu bunele și relele lor? - George Volceanov

DOSAR Walt Whitman (1819-1892), cuprinzând poezie („Când liliacul abia-nflorea în grădiniță”, în traducerea lui Răzvan Andrei și a lui Alexandru Botea, și 7 părți din „Cântec despre mine”, în traducerea lui Radu Vancu), texte critice semnate de Ezra Pound, D.H. Lawrence, Sherwood Anderson, Henry Miller, Gary Snyder, Răzvan Andrei și Radu Vancu și o recapitulare de Claudiu Komartin

Cum realul poate fi negat, dar nu complet eviscerat, eului nu-i rămâne decât să grăbească acest proces de disoluție cu enzimele corozive ale cuvintelor, fără de care biochimia realității s-ar petrece la viteze exasperant de mici. Poemul se propune ca un catalizator: precipită realul, fără ca el însuși să fie afectat. Chiar și atunci când eul crede că a ajuns la armătura oaselor, ca figura fusiformă a lui Giacometti din care au rămas doar plăselele esențiale pe care se strîngea bine carnea, ele nu au rezistența de a scrie, arheologic, postistoria celui „mort”: fie se calcinează de la început, fie destructurează ultima formă umană recognoscibilă — scheletul — în fragmentele ornamentale ale unui eros perfect desemantizat.