Poezie

Gabriela Aronovici, după o lungă carieră în domeniul tehnologiei informațiilor, adaugă un nou volum de versuri la seria cuantică a volumelor sale de poezii. Volumul Universuri paralele este o continuare a volumelor Iubire cuantică (2016), Dor cuantic (2017), Dorință cuantică (2017), Portalul iubirii (2018), Sărutul cuantic (2019) și Emoție cuantică (2022). Pătrundeți prin Portalul iubirii, cu Dorință cuantică, după un Dor cuantic îndelungat, pentru a găsi și împlini Iubirea cuantică, cea mai pură și luminoasă formă de energie pe care o puteți manifesta, cu Emoție cuantică, pecetluită cu un Sărut cuantic, pentru a suprapune Universuri paralele.

Dacă ar fi să aleg ce poezie românească din anii recenți ar trebui trimisă în spațiu ca să ne înțeleagă extratereștrii, aș propune fără doar și poate volumulTurbo / Kino al Mădălinei Căuneac. Poezie cinematică, intensă, senzorială. Un mix ideal de confesiv și contemplativ, un joc fin între anxietate și tandrețe, între o memorie electrizată de melancolie și un prezent care se recompune continuu din flash-uri și avataruri. Limbajul devine o arhivă de senzații, iar realitatea un flux digital ce nu poate fi încetinit sau oprit. O poezie lucidă și radicală despre viață sau, mai exact, despre spațiul liminal dintre iubire și supraviețuire. - Cosmin Perța

„Cartea asta-i despre mine“, vor gândi multe cititoare mileniale sau lateGen Z crescute în România. Înduioșător de precis reconstruiește peisaje domestice, referințe pop, anxietăți și dorințe (pre)adolescentine specifice anilor 2000, „în trenulețul mcdonald’s“ ori în sat, cu vocea lui Mircea Radu în surdină. Adevăratele eroine ale volumului sunt însă mamele, mătușile, bunicile, suplinind neobosite bărbați absenți. Însemnătatea vieții lor: mai mult decât „haine, pamperși, cutii de pastile“; mai mult decât lecția (esențială) că iubirea unui bărbat care lovește nu-i, în niciun chip, iubire. E despre noi acest volum, dar mai ales despre cele dinaintea noastră și tot ce le-a ținut din drum. - Ruxandra Gîdei (4fără15)

Să ne așezăm în proximitatea inteligenței blânde din spațiile-reticulație ale acestei cărți-concept. Vocea stranie și înduioșată ne deplasează între paradoxuri de regnuri/registre utopic-distopice, savurându-și, ca un ascet intraplanetar, precizia deplasărilor. O ecologie a afectului transpare aici, o adevărată ontologie a lentorii transformă nostalgia în pretext co-creativ, când ultimatumul planetei ajunge nevoie gravă de responsabilizare politic-poetică. Și cât loc de rătăcire empatică ne lasă autorul: în concretul acesta post-biologic, am regăsit fantoma lui W.S. Merwin, sub isonul aievea al lui Hildegard din Bingen. O plimbare urgentă în fragilitate și reconstrucție! - Cosmina Moroșan

Sorin Gherguț este unul dintre cei mai originali poeți români de azi. Nimeni nu mai privește ca el, de la firul ierbii, „problemul ăstei vieți cu care lupt“, cum scria Eminescu. Eroul său este loserul care își transformă ghinioanele în triumful unei formule poetice revelatoare și, în definitiv, înveselitoare. Dincolo de contextul social, manevrarea cuvintelor le dă micilor nuclee lingvistice o forță explozivă paradoxală și neașteptată. Brusc, banalul și transparența generează sens. Rimate hilar, ca-n numărătorile de copii, aruncate aparent „la plesneală“ ca-n muzica rap sau construite sofisticat, poemele curg cu o inconfundabilă lejeritate. „E tare, e foarte tare!“ exclami și vrei să mai citești. - Mircea Cărtărescu

N. 1956, Arad; Universitatea București, Facultatea de Litere, 1980; Debut: România literară (1978); volumul colectiv Cinci (1982), împreună cu Bogdan Ghiu, Ion Bogdan Lefter, Mariana Marin, Alexandru Mușina; Greutatea cernelii pe hîrtie (1984) – premiul de debut al Uniunii Scriitorilor; Conferențiar la Facultatea de Litere a Universității Transilvania din Brașov; O serie de volume de versuri, eseuri literare, traduceri, articole academice.

Gabriel Chiriac Absolvent a Facultății de Teologie Ortodoxă „Dumitru Stăniloae” din cadrul Universității „Al. I. Cuza”, secția Artă Sacră cu specializarea carte document și master în același domeniu. Expert restaurator lemn în cadrul Centrului de Cercetare și Conservare – Restaurare a Patrimoniului Cultural din cadrul Complexului Muzeal Național „Moldova” Iași. Expert acreditat de Ministerul Culturii în conservarea bunurilor din patrimoniul cultural național și conservare-restaurare lemn din monumente de arhitectură populară. Debut în proză, 2009, Ed. Junimea din Iași, roman cu subiect istoric Iarnă cu fulgi însângerați (reeditat în 2020 de editura SedCom Libris, Iași), urmat de alte două romane tot cu subiect istoric, Leul înaripat (Junimea, 2011) și Ceață roșie în Crimeea (Junimea, 2014). Debut poezie, 2024, Ed. Junimea, volumul de poezie Kerouac blues. Poezii publicate în O mie de semne, Planeta Babel, Zugzwang (prezent și în Antologia Revistei Zugzwang, Anul IV), Rexpublica, Meridianul Timișoara, Lettres Capitales, Noise Poetry, Helis. Proză scurtă în revista Ficțiunea și proză scurtă S.F. în revistele Helion și Galaxia 42.

Si n-ai ramas pe cer, steaua mea

Tu erai sau nu erai
Lara Antipova
coboram din tramvai
făceam stop cardiac
inima mea era de hârtie
alergând după tine
mă prăbușeam pe
caldarâm murind
și toți trecătorii se opreau
să constate decesul
doar tu – care erai sau
nu erai Lara Antipova –
nu te-ai oprit niciodată

„Există viață și în afara poeziei, dar ea nu m-a interesat niciodată cu adevărat. Poezia este, așa cum și trebuie să fie, totul.” - Andrei Crăciun

„Am înțeles îndată și pe deplin că sunteți un poet desăvârșit și că vă distingeți fără putință de tăgadă între toți ceilalți prin lumina geniului creator și prin grația stilului.“ —   Scrisoarea lui PIETRO BEMBO către Garcilaso de la Vega, 26 august 1535

„Contribuția lui Garcilaso de la Vega la istoria poeziei spaniole se înscrie în intervalul restrâns al unui deceniu, între 1526 și 1536, o epocă ce poartă în sine energiile cu totul excepționale ale sfârșitului marii Renașteri florentine, însemnând iradierea programului umanist dincolo de limitele culturii italiene… Garcilaso de la Vega concretizează trecerea spectaculoasă de la poezia cultă a trubadurilor la poezia erudită în limba comună.“ — MIANDA CIOBA

Colecția „Biblioteca Hispanică a Institutului Cervantes“, în care apar traduceri din literatura spaniolă clasică și contemporană – cu o atenție specială acordată non-ficțiunii, eseisticii filozofice, reflecției etice și etico-politice –, este rezultatul colaborării dintre Institutul Cervantes din București, care a avut inițiativa acestui proiect, și Editura Humanitas. Colecția este realizată de un colectiv de profesori și traducători, specialiști în limbi și literaturi hispanice de la Facultatea de Limbi și Literaturi Străine a Universității din București, sub coordonarea unui comitet științific internațional. Titlurile colecției apar, unele dintre ele, în formulă bilingvă, și toate în condiții editoriale speciale, însoțite de un aparat critico-analitic complex.

odihna setea face ca oamenii să ajungă la inima deșertului. la rândul meu, aud doar sunetele viorii și loviturile de baston ale Orbului care traversează Plaza Lerdo pentru cafeaua neagră și tare, mă întorc în Mexic pentru femeia cu două inimi și doctorul care salvează o viață pentru a o prelungi pe a sa. drumul este abrupt. nu pot lua cu mine pe nimeni. rolul oricărui om în viața mea s-a sfârșit. la ora asta nu va mai trece nimeni pe aici, la ora asta nimeni nu așteaptă să plouă în Xalapa.

Paradoxal în fascinația pe care poemele lui Dorian Stoilescu au exercitat-o din prima clipă asupra mea a fost raportul – contradictoriu și, în același timp, armonios și neliniștitor ca o aură – dintre indiferența formei și sfâșietoarea implicare sufletească și intelectuală, și chiar fizică (pentru că o durere este întotdeauna ceva fizic) a conținutului. Un poet metamodern căruia îi pasă de tot ce vede, de tot ce simte, de tot ce încearcă să înțeleagă sub imperiul unei aproape insuportabile intensități. Poeme de emigrație, poeme de țară, poeme de revoluție, poeme de dragoste – ceea ce apare evident la lectură este urgența lor implacabilă, faptul că trebuiau scrise, că autorul lor nu avusese de ales, că fusese obligat să o facă și, dacă nu ar fi găsit cuvinte ca să se exprime, ar fi folosit pietre sau bucăți de lavă. - Ana Blandiana

Andrei scrie despre Richard cu atenția, căldura și compasiunea unui poet-biograf, a unui părinte pe care acesta nu l-a avut niciodată, înţelegându-l în profunzime. Volumul este traversat de iubire/iubiri, motorul existențial al poeților, și de sentimentul că cineva te recunoaște și te acceptă, chiar și atunci când tu însuți nu te mai recunoști și nu te mai accepți. O odă închinată poeților blestemați dintotdeauna. - Andrei Dósa

Vasile Nedelciu, prin noua sa carte, Singurătatea nu-și negociază hotarele, afirmă o voce lirică distinctă între colegii săi de generație; poetul debutînd în presa literară de peste Prut în 1974. Cu o frunte brăzdată de riduri ca o tăbliță cu hieroglife, poezia sa este însoțită de o ironie fină, distinsă, umbrită firesc, de autoironia celui păscut de nevoile vieții. În Cărțile și prietenii constată: Dar ce ne surprinde mai mult la această poveste/ e că, avînd în sfîrșit casă și masă,/ cu toate cărțile adunate grămadă,/ rîndul prietenilor s-a rărit simțitor. Cartea oferă cititorului posibilitatea de a accede la o poezie încărcată de o ideatică plină de consistența unei existențe în haina realității de neocolit și care își refuză pastelul. Își cunoaște destinul, unul asumat civic, dar, mai ales liric, cînd își spune: Și de tine depinde ce va spune ziua de mâine despre ziua de azi. El știe că se poate muri pentru un nume și nu pentru un chip, însoțit constant de o puritate pe care doar copilăria ți-o oferă. Pe cît este de frondeur, în aceeași măsură este și un elegiac inspirat. Se întreabă, cu miez: Oare e de ajuns să plec/ ca să se vadă că sunt? Avem și o sublimă asumare a satului, dincolo de blagiana: veșnicia s-a născut la sat. Întrebarea la care nu poți răspunde este un elegant dialog, plin de mare adîncime de suflet la fel în Viața-i frumoasă, care-i astfel pentru că-i scurtă. Vasile Nedelciu străbate universul unei vieți care își cere dreptul la neuitare, recunoscînd că nu-i singurul care caută dreptatea/ cu pumnalul poeziei în mîini, cum fac întotdeauna poeții. - Cassian Maria Spiridon

Florina Zaharia a initiat si coordonat urmatoarele proiecte culturale: Coffezie, Ziua Mondiala a Poeziei; Raftarg, Ziua Mondiala a Cartii; CartEsente, colectie de poeti contemporani; Festivalul International de Literatura POEZIA – PORT LA DUNARE; Gala Scriitorilor.

Poezie de dragoste, poezie erotica, poezie care jongleaza melancolic cu experienta si cu memoria, poezie ludica, ironica, fantasta, aluvionara si cat se poate de cruda. Poezie ca foile de ceapa, poezie ca metalul topit si poezie ca masca. Toate acestea le veti gasi in cartea Doinei Roman, intr-o poveste despre feminitate si putere, despre sensibilitate ca arma in fata abuzului, a ipocriziei, a pierderii si-a ratarii. Glamour este o forma de-a exista. - Cosmin Perta

Cel mai bine vândut poet contemporan de limbă spaniolă.

Sub sunet de cobză și înregistrări de organe este un volum care explorează fragilitatea umană, limitele emoției și confruntarea permanentă dintre lumină și întuneric.

„Cartea pe care o ții acum în mână este o carte amară. Mai precis, este o carte frumoasă și amară. De ce amară? Pentru că ochiul atent al micuței noastre psiholoage, care este Cătălina Soare-Hüll, pare că a înnebunit, de vreme ce își propune să străbată, cale de o viață, între momentul în care „bibilicile țipau îngrozitor/ […] că nu le plăcea mirosul de nou-născut” sau, cu alte cuvinte, „pescărușii adormiți în visul meu/ se trezesc speriați de strigătele unor copii” și momentul în care „corpul e doar o confirmare a gravitației”. În această dezordine exemplară, „nu știu cum alunec/ în imaginar” ‒ zice poeta. Eu știu cum și vă spun și dumneavoastră ceea ce poeta vrea să ne ascundă: „mi-e foame de poezie”, zice ea, și se leagă cu o frânghie de „gleznele subțiri ale visului”. Iar cum eu cred numai în poeții care își asumă riscul să definească Poezia, am găsit aici una convingătoare: poezia e „unde ceea ce nu există e la vedere/ iar ceea ce e/ înoată și se scufundă”. Deci vă asigur că vă veți amărî și îndulci ochii citind cartea aceasta.” (Ion Mureșan)

„Poezia Doinei Adriana Nicolăiță pare absolut solitară în concertul poeziei noastre de astăzi. Atât al celei optzeciste, cu toată diversitatea ei, totuși, spectaculoasă, cât și în cel mai proaspăt al ultimilor veniți în poezie, uniți mai degrabă prin spirit polemic la precedentul decât prin noutate validată estetic: cea minimalistă, nonmetaforică, aproape epică, seacă, cu intenție, în construcție. Autoarea scrie total în absența, în ignorarea celor două tendințe. Poeziile ei par niște descântece magice, mai degrabă de trezire la viață decât un exercițiu deliberat și provocator de expresie literară și noutate cu orice preț. Cel mai greu e să definești simplitatea. Mai ales atunci când o întâlnești în poezie. Căci ea nu e ce pare a fi – o reducere la esențial și tranzitivitate a comunicării –, ci un truc sub care colcăie sensuri. Doina Adriana Nicolăiță scrie o poezie discursivă, e adevărat, dar întotdeauna cu un substrat metafizic. Aceasta îi dă, incontestabil, identitate lirică.” (Vasile Dan)

Când citesc poeziile lui Dan Mihuț, parcă mă uit la un om care se așază la masă într-o cârciumă, cu o țigară într-o mână, un pahar de vin în alta, iar cu celelalte – multe – mâini pline de bisturie, drujbe, cuțite mari și mici și instrumente de lucrat lemn și marmură. Își scoate organele pe rând pe masă, meșterește la ele și le îndeasă la loc, mereu nemulțumit, de parcă l-ar deranja ceva și nu știe ce. Lucrează fără grabă, rar cu nervi, uneori cu delicatețe, altădată brutal, după cum cere materialul, deh. Poate de-aia nu e niciodată la fel când ne întâlnim și ne punem organele pe masă. - Radu Rizea

„Și tocmai aceasta e problema:/nu am timp” scrie decisiv Iulian Mardar. Gândurile au căzut într-adevăr peste el înainte de vreme, înțeleasă ca epuizare a timpului. Poet autentic, mizând pe idee chiar atunci când jonglează ludic cu vocabularul, autorul are acea gravitate care vine din conștiința autenticei mize a limbajului, a poeziei. Metafizică și social-morală. Imaginile au forță: locuri de muncă trec dimineața ținând oameni în lanț, genunchii au semne de rugăciune, „poetul se începe acolo unde se termină cuvintele”, literele pleacă toamna odată cu păsările călătoare, „viermii așteaptă flămânzi căderea cortinei”, poetul „e condamnat la ani grei de realitate” ș.a.m.d. Există o melancolie profundă în toate poemele, unele de o simplitate percutantă (Despre bunicii mei, excelentă rezumare în ritual a vieții). Ironia aceasta, mascând tristeți profunde amintește uneori de Sorescu (Dacă I și II). „Cuvintele,/ nerușinat de libere,/ îmi mângâie lipsa unor existențe/ cu repetate lovituri/ de pumn”.

Un poet puternic, pe care poezia îl renaște în timp! - Christian Crăciun

Un volum hibrid care se citeste ca un roman distopic. In universul SF creat de autoare, un android trece printr-o criza existentiala improbabila. Accesarea emotiilor este teoretica, mecanizata, iar perspectiva originalului creeaza pe rand disconfort si apropiere.

Eram fericiți şi nu ştiam „Eram fericiţi şi nu ştiam" Că dragostea noastră era Aer, aur și rugăciune Iar sufletele noastre Locuiau unul în celălalt Ca sunetul mării într-o scoică 9-10 martie 2026

Poezia este pentru mine o lume întreagă, nu o cameră a singurătății. Este un teritoriu în care memoria devine geografie interioară, în care iubirea și pierderea nu se anulează, ci se transformă una pe cealaltă. Tatăl, mama, copilăria, orașul, exilul și întoarcerea își găsesc locul fără a fi reduse la teză. Poezia mă ajută să înțeleg viața și oamenii, dar mai ales propria stare lăuntrică. Fără ea, cuvintele rămân reci, iar lumea își pierde din sensuri.

Versurile Juliei Fiedorczuk seamănă cu niște fotografii cu granulație accentuată, caracterizate de o rezoluție ridicată, ca și cum fiecare lucru ar fi fost chemat la existență printr-un act de excepție. În pofida cadrelor precise, poemele sunt pline de contraste, fisuri, goluri, elipse și alăturări surprinzătoare. Într-o lectură inițială, nesintetică, avem impresia că spațiul dintre lucruri și dincolo de ele se dilată, curge într-un mod neorientat, ceea ce conferă obiectelor familiare un sentiment de stranietate și celor necunoscute un efect de proximitate. Fiedorczuk juxtapune elemente care, la prima vedere, nu au nimic în comun sau par să fi ajuns alături în mod pur întâmplător. Această primă reacție de dezorientare și neînțelegere se transformă rapid, printr-un efort intelectual per analogiam, într-un întreg hibrid, sprijinit pe capacitatea noastră de a uni contrariile. (...) Hibriditatea o întâlnim pretutindeni; noi înșine, odată cu dezvoltarea tehnologiei, am devenit hibrizi – dacă nu cumva am fost dintotdeauna astfel. Protezele pe care le folosim chiar și atunci când suntem sănătoși ne transformă în forme cu o structură complexă. - Monika Rudas-Grodzka