Poezie

Cel mai bine vândut poet contemporan de limbă spaniolă.

„Și tocmai aceasta e problema:/nu am timp” scrie decisiv Iulian Mardar. Gândurile au căzut într-adevăr peste el înainte de vreme, înțeleasă ca epuizare a timpului. Poet autentic, mizând pe idee chiar atunci când jonglează ludic cu vocabularul, autorul are acea gravitate care vine din conștiința autenticei mize a limbajului, a poeziei. Metafizică și social-morală. Imaginile au forță: locuri de muncă trec dimineața ținând oameni în lanț, genunchii au semne de rugăciune, „poetul se începe acolo unde se termină cuvintele”, literele pleacă toamna odată cu păsările călătoare, „viermii așteaptă flămânzi căderea cortinei”, poetul „e condamnat la ani grei de realitate” ș.a.m.d. Există o melancolie profundă în toate poemele, unele de o simplitate percutantă (Despre bunicii mei, excelentă rezumare în ritual a vieții). Ironia aceasta, mascând tristeți profunde amintește uneori de Sorescu (Dacă I și II). „Cuvintele,/ nerușinat de libere,/ îmi mângâie lipsa unor existențe/ cu repetate lovituri/ de pumn”.

Un poet puternic, pe care poezia îl renaște în timp! - Christian Crăciun

„Dincolo de doinizările baladeşti şi tânga folclorică a trecerii timpului şi petrecerii omului, la o lectură atentă, re găsim (…) pentru creaţia lui Dumitru Matcovschi strategii le defensive ale unei lumi «mici» în faţa terorii istoriei, cu toate consecinţele emotive şi estetice adecvate. «Stropul de casă» pe care şi-l reclamă poetul ca pe un drept inalienabil, categoric nu e pentru a se retrage şi a uita. Nu abandonul sau oţiul caută el în «rotundul» închis şi perfect al spaţiului «de-acasă». Restrângerea şi închiderea în miniatural are alte semnificaţii decât încântarea simţurilor sau uitarea de sine şi de lume. Miniaturalul nu e pentru odihnă şi renunţare, ci pentru concentrare într-o esenţă paradigmatică vie şi fortificare spirituală. El însă nu ar avea această putere şi nu-şi re levă această valoare fără referenţialul său negativ – Marele torturant, antiteza sa «vicleană» şi distructivă, elementul «istoric» superpus, străin, cu alte cuvinte, fără provocările unei istorii ingrate.” (Andrei ȚURCANU)

A fost un poet, prozator si jurnalist roman, socotit de cititorii romani si de critica literara postuma drept cea mai importanta voce poetica din literatura romana.

Receptiv la romantismele europene de secol XVIII si XIX, si-a asimilat viziunile poetice occidentale, creatia sa apartinand unui romantism literar relativ intarziat. Poetul avea o buna educatie filosofica, opera sa poetica fiind influentata de marile sisteme filosofice ale epocii sale, de filosofia antica, de la Heraclit la Platon, de marile sisteme de gandire ale romantismului, de teoriile lui Schopenhauer, Kant si de teoriile lui Hegel. Datorita geniului de care a dat dovada in alcatuirea operei sale, a fost numit cel mai mare poet al neamului romanesc.

Dar pe langa poezia ce l-a consacrat, proza se arata ca o densa complemen-taritate de idei si imagini a poeziei, pe care, in numeroase feluri, o duce mai departe si o explica. Tudor Vianu spunea despre Eminescu ca este un povestitor fantastic caruia i se impune nu observarea realitatii, ci recompu-nerea ei vizionara, grea de semnificatii adanci.

Nimeni inaintea lui Eminescu si nimeni dupa el n-a reusit mai bine in acea pictura fantastica a realitatii. Creatia populara a constituit un izvor foarte important al poeticii sale, Eminescu a scris multe poeme in metrica poeziei populare, a cules cantece de petrecere sau basme, carora le-a adaugat nu-meroase simboluri onirice sau fantastice.

Papa Ioan Paul al II-lea

Ales Papă în 1978, Ioan Paul al IIlea a deschis unul dintre cele mai marcante pontificate ale epocii moderne, devenind o voce profetică într-o lume aflată la răscruce. Prin fidelitatea neclintită față de Evanghelie și prin autoritatea sa morală, a contribuit decisiv la renașterea spirituală și civică a Europei de Est, sprijinind mișcările pentru libertate și demnitate umană, între care se distinge „Solidaritatea” din Polonia. Supraviețuind atentatului din 13 mai 1981, și-a continuat misiunea cu aceeași forță interioară, devenind un simbol al curajului și al slujirii neobosite. Sub conducerea sa, Sfântul Scaun a cunoscut o amplă deschidere diplomatică, trecând de la 84 la 172 de relații oficiale între 1978 și 2003. Prin numeroasele sale călătorii apostolice, a promovat dialogul ecumenic, interreligios, apropierea dintre popoare și o cultură a păcii.
Trecut la cele veșnice la 2 aprilie 2005, a fost beatificat în 2011 și canonizat în 2014, rămânând una dintre marile conștiințe spirituale ale secolului XX și un arhitect moral al libertății în Europa.

***
Mâinile sunt peisajul inimii. Mâinile crapă uneori
ca defileurile prin care trece, nedefinită, o stihie.
Aceleași mâini pe care omul abia le deschide
când sunt frânte de oboseală
și vede că, datorită lui, ceilalți oameni umblă liniștiți.
Mâinile sunt un peisaj. Când crapă, atunci în răni
se-ntețește durerea fizică, zvâcnind liber, ca un izvor.
Dar omul nu se gândește la durere.
Durerea în sine nu este o dimensiune,
iar adevărata-i mărime, pur și simplu, el nu știe s-o spună.

Karol Wojtyła

Cătălina Ceaușescu scrie un volum despre ceea ce nu se vede: munca invizibilă, epuizarea funcțională, fragilitatea care trebuie ascunsă ca să poți continua. Între spital și viața personală, între corp și discurs, între control și cedare, poemele urmăresc formarea unei identități sub presiune. Aici, emoția nu este refugiu, ci material de lucru. Nu este poezie „frumoasă”. Este poezie cu bisturiul pe masă: „nu pot să tai și să fac rău./ dacă ating pe cineva, o fac cu perspectivă/ curativă, deși va durea.” Între iubire și ceea ce se cere de la tine, între ce poți duce și ce te depășește, vocea aceasta nu cere voie. Notează, taie, rezistă. Relațiile nu salvează întotdeauna, sistemele nu iartă, iar luciditatea devine, uneori, singura formă de echilibru: „suntem persoane intense/ și sensibile […]/ între viață și exsangvinare”. Dacă te aștepți la o poezie care te ține de mână, nu este aici. Mina Decu

Volumul Cătălinei Ceaușescu depășește zona de mărturisire din „sistemul medical”. Este, simultan, document și ficțiune, jurnal de rezidențiat și tratat despre vulnerabilitate, mini-tratat de sociologie a ierarhiilor și elegie pentru prieteni, pacienți, iubiri, profesori, străbuni și versiuni abandonate ale sinelui. Îl citești ca pe o arhivă afectivă a unei perioade în care medicina, literatura, activismul, credința și burnout-ul nu mai pot fi puse pe rafturi separate. Accesezi aceste texte și intri într-o sală de operație cât toată lumea. Răzvan Țupa

Cătălina Ceaușescu s-a născut în 1995, în orașul Pitești. A absolvit Facultatea de Medicină din cadrul Universității de Medicină și Farmacie „Carol Davila” din București. Și-a continuat pregătirea cu rezidențiatul în chirurgie toracică.
Ca după o extracție reușită de corp reprezintă volumul ei de debut.

Acum 30 de ani, niște puștani care se învârteau pe la cenaclul „Săgetătorul" au decis că poezia e sport de echipă. Au scos o carte. La 15 ani au mai scos una. Acum, la 30, o scot pe-a treia.

Și pentru această a treia carte, Mircea Cărtărescu și Florin Iaru — poeții-model ai generației, cei din legendarul Aer cu diamante — au contribuit cu poeme inedite.

După cum povestește Bogdan O. Popescu în prefață, la începutul anilor 90: „era timpul debuturilor colective, doar așa se știa că poți reuși, se impusese această regulă în ultimii ani de cultură condusă după ideologia de atunci.‟, iar marfa asta poetică pe care au împărțit-o a apropiat o mână de oameni, reușind să pună bazele unei prietenii care să conteze decenii întregi.

Și, dacă în 2011, la aniversarea de 15 ani de Marfă, când a apărut Marfă reîncărcată, și-au spus: nimeni nu a mai făcut asta în literatura română, acum au făcut ceva și mai nebunesc, și repetă și mai marfă refrenul: 30 de ani – 3 antologii de poezie, toate la fel și toate diferite. De data asta, au montat și două diamante: Mircea Cărtărescu și Florin Iaru.

Poeme noi. Inedite. De la toți șapte.

„În volumul Medalia de lut, Ioan T. Morar construiește un șir de ficțiuni lirice despre singurătate, alteritate, nostalgie, moarte: un întreg ciclu al suferinței privit prin lentila unei sensibilități ultragiate. Arma de atac a poetului rămâne metafora, prima treaptă pe care urcă spre viziune. Ea stabilește un dialog abrupt, zbuciumat, dominat de contradicții, revolte și acceptări cu zona metafizică a existenței. Din ancorarea în spiritual se naște o poezie ritualică, voit atemporală, loc de întâlnire al mai vechilor obsesii ale poetului. În subtextul volumului se aud ecouri ale unui tărâm al umilinței, al recluziunii asumate, al disputelor solemne cu Sinele și cu Istoria. Cu certitudine, Ioan T. Morar se află într-un moment de răscruce existențială, iar poeziile sale sunt documentele lirice ale căutării febrile, ale noii raportări la viață, la mit și la credință. Puternice și penetrante, ele alcătuiesc dovezi clare ale unei vocații poetice puternice, ieșite din comun.“ MIRCEA MIHĂIEȘ

Ediție îngrijită de Maria Șleahtițchi

„Pavel Boțu, lângă a cărui carte aducem aceste meditații, vine de la sud, din Bugeac, de pe malul Dunării. Și poate mai vine dintr-o aprigă sete. Sete de lume, de carte, de miracole. Sete transmisă din tată în fiu pe răbdătorul și îndârjitul pământ al Ceamașirului, baștina poetului. Numai acolo mi s-a dus piciorul în colbul drumului până la gleznă. Numai acolo am auzit vorbe vechi, sunând ca monedele turcești, vorbe pe care le știau cronicarii, iar noi le cam uităm. Numai acolo am băut un vin negru, adânc ca nopțile de vară, un vin mut ca pelinul și bubuitor ca tunetul din senin. Până azi prin acele părți plugurile când intră mai adânc, ce credeți că scot? Cenușă. Iar tot ce crește lângă cenușă are un gust aparte. Un gust aparte are și poezia lui Pavel Boțu. Pentru că rădăcinile ei nu s-au oprit la stratul de cenușă. Au dibuit mai adânc, au căutat și caută izvoarele. Sub lumina soarelui. Cele mai bune dintre versurile sale se deschid spre lume ca niște porți vechi, se deschid încet, cu un fel de ceremonial al lor, sunând din bălămăli, făgăduind ceva, dar și tăinuindu-l, pe măsură ce se deschid, pe măsură ce lumea le vede, le dă bună ziua și intră, lemnul porților, parcă pe nevăzute, scoate pe ici-colo câte un mugure, câte o frunză, câte o floare. Până ce face un freamăt verde.” (Liviu Damian)

Eclatantă, eclectică și subversivă, Laura Francisca Pavel își probează, și în acest al patrulea volum, aceeași vocație curatorială, însă cu o mai pregnantă componentă nostalgic-reflexivă. Energia ludic-explozivă din primele trei volume este contrabalansată de precizia care dezamorsează zonele confesivului inflaționist. Textele poetice ale Laurei sunt generate de o dinamică tranzacțională inepuizabilă între natural și surogat, între euforie și butaforie, între afect și efect, între reprezentare și reprezentație, pe falia produsă de parodierea propriei identități, în permanentă reconfigurare, dictată de relația ambiguă subiect-obiect. Distribuția luminii artificiale propune o formulă poetică cerebrală, contraintuitivă, contrafactuală, cu tehnici de compoziție preluate din artele vizuale (bricolaj, colaj, performance, happening, design, istoria artei), pe principiul aproprierii care întreține și rafinează constructul multistratificat al egoficțiunii. Light designul anunțat în titlu surprinde tocmai practica de ajustare și de reglare continuă a dinamicii textuale, în funcție de recuzita, estetica și reperele literare vintage asumate de dark academia, unică în poezia contemporană.  Teodora Coman

Laura Francisca Pavel revine în poezia românească printr-o perseverență aproape obsesivă a privirii asupra cotidianului (deghizat în lumea teatrului și a scenariilor victoriene), o privire care decantează, strat după strat, materia existenței până când aceasta începe să vibreze formal. Distribuția luminii artificiale este un volum al penumbrelor calculate și al eclerajelor, unde o atmosferă dark, mai curând viscerală decât academică, se împletește cu jocuri de suprafețe ficționale, cu rătăciri labirintice de filiație lynchiană, cu manechinele impersonal-exponate ale lui de Chirico, corpuri alcătuite din „sârme, lămpi, pistoane, diode”, și cu o complicitate strofică, armonică, ce trimite la geometria severă și seducătoare a lui Ion Barbu. Sub „pojghița suspectă de credibilitate” a realității, această lume poetică se pulverizează și se recompune, lăsând în urmă o poezie luxuriantă, neliniștitoare, în care forma rămâne ultimul bastion al autenticității. Emanuel Lupașcu

Laura Francisca Pavel a publicat volumele de poezie Trucuri urbane (2022), Acțiuni și protocoale (2023) și Zona de surescitare (2024). A făcut parte din gruparea revistei „Echinox”, iar teza sa de doctorat a apărut în volum cu titlul Ionesco. Anti-lumea unui sceptic (2002). Este profesoară la Facultatea de Teatru și Film a Universităţii „Babeş-Bolyai”. Semnează, cu numele Laura Pavel, volume de teorie și de istorie literară și teatrală.

„Deconstructivism poetic și continuum. Deconstrucția vulnerabilității/vulnerabilului care se produce în fața ochilor, în timp real, în timp ce citești poezia Laviniei Bălulescu. Piesă cu piesă, poem cu poem. Fâșie cu fâșie, mușchiul lipit de carne, până se ajunge la inima care (ți) se deschide pentru că cineva strânge în pumn inima mea. cine – chiar titlul volumului. Nimic nu e întâmplător în această carte-inimă. Deconstruind în chiar fața celui/celei căruia i se relevă omenescul cu toate anxietățile lui, cu toate fricile, incertitudinile, îndoielile și toate ezitări le, dar și cu toate revelațiile din miezul fierbinte al celei mai tulburătoare dintre condițiile umane – aceea de femeie care dă naștere și aduce pe lume un prunc. Un volum ca o chirurgicală tăiere pe viu pentru că înăuntru e inima ca o floare însângera tă, fragilă și puternică în același timp. Poemul «Cartea asta este despre mine» e chiar esența acestui volum puternic – e inima, de o forță poetică ce tulbură. Opțiunea pentru titlul care este scris cu literă mică îmi pare a fi legătura care nu începe și nu se termină, e chiar continuum spațiu-timp-poezia, ca și cum Lavinia Bălulescu s-a conectat direct la sursă. Volumul cineva strânge în pumn inima mea. cine o poziționează pe Lavinia Bălulescu în prima linie a poeziei românești contemporane.” (Daniela Rațiu)

Autorul acestui minunat volum de poezie este un intelectual din China care se numește Gao Xing. Este o personalitate recunoscută a lumii literare, un membru al comunității academice, foarte bun cunoscător al culturilor Est-europene, între care și cea română. Am avut rara ocazie să discut cu el despre Mircea Eliade și Cioran într-o aleasă limbă română pe care și-o însușise la Universitatea din Beijing, înainte de a fi cunoscut România.

Gao Xing este un om calm și profund. Poate este vorba de un calm și de o profunzime pe care noi, cei din această parte a lumii, noi, cei din neliniștita Europă de Est, nu le înțelegem pe deplin. Nu le putem înțelege, deoarece nu suntem la fel de vechi precum chinezii. Am fost uimit de seriozitatea cu care Gao Xing s-a apropiat de cultura română.

Găsiți în acest volum multe lucruri emoționante, dar există un poem anume, dedicat Mamei, care este cu totul copleșitor. Copleșitor prin delicatețe, prin suferința reprimată, prin forța reținută a sentimentului. Pentru cititorul român, accesul la universul de sentimente al acestui mare și delicat poet se face prin mijlocirea unui alt om de litere, un traducător, un cunoscător adevărat al poeziei clasice chineze, un om de o bogată cultură poetică, domnul Constantin Lupeanu. Fără știința și talentul său nu cred că ne-am fi putut apropia de subtilitatea și delicatețea poemelor și gândirii acestui om minunat care este Gao Xing. / Eugen Uricaru

„O mare surpriză acest roman al poetei Lorina Bălteanu! O lume întreagă încape în el, după cum o lume întreagă într-un sătuc: zeci de personaje, de povești, de întâmplări. Totul văzut prin ochii unei fetițe care crește cu gândul că vrea să plece departe de locul în care s-a născut, simțindu-se legată de el cum i se pare că e prinsă și luna, cu o funie (invizibilă), de pământ. O fetiță/ fată cu dor de ducă și cu un puternic sentiment al neapartenenței, Străină, dar cu o uriașă tandrețe pentru acest sat pe care se pregătește să-l lase, cândva, în urmă. De aici și stranietatea percepțiilor ei, sensibilitatea față de tot ce e frumusețe, dar și față de ce e dureros, uneori până la oroare. Există însă, întotdeauna, ceva mai amplu decât ceea ce se vede, iar fetița simte/știe deja asta. Ceea ce o deosebește pe Lorina Bălteanu de mulți alți autori/multe alte autoare de azi este scriitura – densă, intensă, senzorială, poetică. Ca și în poezie, ea lucrează cu detaliile, cu emoția și cuvintele ca un bijutier, creează microstructuri ale (i)realității imediate (cum ar fi spus M. Blecher) care licăresc continuu – și au darul de a emite lumina unei profunde, tulburătoare înțelegeri.” Simona Popescu

OKSANA STOMINA: „Lumea este fragilă. Priviți în jur. Tot ceea ce ne înconjoară poate dispărea într-o clipă. Știam asta și înainte, dar acum am văzut cu propriii mei ochi. De fiecare dată când răul este ignorat sau justificat, el se întărește și se răspândește în lume, iar fiecare crimă devine un precedent pentru altele noi. În prezent, de-a lungul liniei de confruntare dintre Bine și Rău, stau aliniați ucrainenii, însă mai devreme sau mai târziu, fiecare, fără excepție, va trebui să decidă de partea cui se află.”

RUXANDRA CESEREANU: „Dacă poezia Oksanei Stomina nu renunță la statutul său liric, documentând războiul într-un mod personal, proza ei scurtă este dedicată mai ales celorlalți (ucrainenilor ale căror povești de viață-și-moarte le-a aflat), de aici, stilistica de reportaj a acestor texte-mărturie. Este vorba despre un testimoniu asumat. Un testimoniu patriotic, marcat pe viu de durere, dar demn și emoționant.”

MIHAELA HERBIL: „Oksana Stomina ne oferă mărturii poetice tulburătoare ale tragediilor prin care trec semenii noștri de aproape patru ani de zile. Scrierile sale deschid lumi cândva familiare și obișnuite, astăzi mutilate de cruzimea războiului: familii despărțite, copii smulși de lângă mame, vieți nevinovate curmate fără milă. În fiecare text poetic sau în proză, vocea Oksanei răsună puternic și tragic, purtând suferința și durerea miilor de victime ale unui conflict nedrept și brutal. Acest volum este o chemare la amintire, empatie și reziliență prin cuvânt.”

DUMITRU CRUDU: „Poeziile Oksanei Stomina povestesc despre jena de-a te bucura de ninsoarea care cade peste oraș, ascunzând sub un strat de zăpadă eșarfa neagră a unei văduve și despre speranța că doar cei îndrăgostiți vor supraviețui războiului. Elegii, psalmi, scrisori de dragoste către iubitul aflat în captivitate, pe care nu are cum să i le trimită odată ce nu-i cunoaște adresa. Emoție pură, profundă, infinită, răscolitoare. O metanoia, care poate schimba chiar și inimi de piatră și fier. O mare poezie. O poezie cum nu s-a mai scris de la Paul Celan încoace.”

Fără să pretindă că este poet, Alexandru Jipa-Teodoros ia poezia în serios și scrie versuri pentru a cuprinde în ele stări, fulgurații, amintiri, reverii. Discursul lui este dezinhibat, aglutinând ecouri poetice din epoci diverse, pigmentate cu mult umor și autoironie.
Poeme în care te vei regăsi ne oferă un spațiu ludic, în care vocea celui care scrie își pune diferite măști invitându-ne să ne regăsim apetitul pentru joc. - Carmen Mușat

Marcată supraliminal nu doar de o ironie lucidă, ci și de o autoironie inventivă, adesea suprarealistă, poezia lui Alexandru Jipa-Teodoros are un mesaj și o stilistică moderne, cu o mereu asumată conștiință literară, insinuant, fals naivă filosofie antiermetică, deci morală. Textele sunt atașante – adică lirism autentic -, iar lectura răsplătită cu vârf și îndesat. - Emil Hurezeanu

Prietenia, care este mai pură decât dragostea, pentru că nu are legătură cu trupul, este un sentiment căruia poeții lumii, începând cu Homer, i-au dedicat nenumărate, tulburătoare imnuri, printre care se aş ază firesc, vibrând de durere, acest Ultim Blues scris de Moshe Itzhaki, tradus de Paul Farkas și închinat lui Radu Țuculescu, prietenul lor plecat dintre noi. Extraordinarul portret pe care sensibilitatea acută a poetului israelian i-l face scriitorului român devine un imn al prieteniei de dincolo de frontiere, religii, istorii, al prieteniei adânci a cărei răscolitoare definiţie poate fi doar poezia. - ANA BLANDIANA

Există două tipuri de prieteni apropiaţi inimii noastre. Mai întâi, sunt cei din copilărie, care ne însoţesc chiar din zorii vieţii, vreme de zeci de ani, până când unul ne părăseşte prematur, întotdeauna. Pe de altă parte, sunt prietenii adevăraţi pe care‑i întâlnim mai târziu, oameni care devin parte integrantă din biografia noastră. O astfel de prietenie, asemenea unei minuni, s‑a creat între scriitorul şi dramaturgul Radu Ţuculescu şi poetul Moshe B. Itzhaki. Legătura s‑a creat prin intermediul literaturii, dar şi prin pasiunea lor comună pentru teatru: Ţuculescu în rol de dramaturg şi regizor, iar Itzhaki ca un talentat actor. Pe parcursul anilor, relaţia lor a fost o simbioză între doi creatori de literatură, ambii fiind mari iubitori de viaţă, debordând de vitalitate, receptivitate şi curiozitate. Aceste legături s‑au consolidat odată cu vizitele lui Ţuculescu în Israel, unde s‑a întâlnit cu publicul cititor familiarizat cu opera sa prin traducerile în ebraică semnate de Moshe B. Itzhaki şi Paul Farkas, acesta din urmă fiind deja prietenul lui Radu încă din anii 1960. Pe de altă parte, vizitele lui Itzhaki şi Farkas în România şi Elveţia erau destinate adâncirii legăturilor literare, incluzând şi participări la festivaluri, lansări de cărţi şi nenumărate călătorii.
Baselul, în special, funcţiona ca un magnet al inspiraţiei literare şi culturale fără sfârşit. Excursiile lor prin Cluj, Maramureş şi Basel au fost adevărate căutări de personaje şi povestiri, fără a renunţa la momentele relaxante din cafenele şi puburile elveţiene. O viaţă spirituală şi literară alături de una reală!
Iată sincerele regrete şi durerea pe care le‑a simţit Itzhaki odată cu trecerea în nefiinţă a bunului său prieten. Ani de prietenie ce se sfârşesc cu o mare durere, care lasă în urmă un abis de dor pentru momentele şi pentru timpul petrecut împreună, al creaţiei, prieteniei şi dragostei umane. Proiecte comune întrerupte brusc, opere care mai puteau fi scrise şi traduse. Itzhaki a decis să‑şi elogieze prietenul printr‑o serie de poezii deosebit de emoţionante, care exprimă, în esenţă, regretul şi dorul lui.
Elegiile de faţă se înscriu în tradiţia psalmilor de laudă şi de elogiere, iar blues‑ul aparţine tradiţiei lamentării din secolul XX. (…) Prin prezentul volum, deşi plin de durere, poetul reuşeşte să reînvie momente rare dintre parteneri în sfera literaturii şi în afara ei. Este o carte rară, plină de dragoste pură, una care reuşeşte să învingă moartea prin intermediul cuvintelor. - RAFI WEICHERT