Teatru

„Sunt mulți catolici (și de acest reproș nu putem să ne disculpăm întru totul nici noi) care, ținând cont de măiestria unui limbaj mai rafinat, preferă vanitatea cărților păgânilor folosului Sfintelor Scripturi. Mai sunt încă și alții, nedezlipiți de paginile sacre, care, deși disprețuiesc toate celelalte scrieri ale păgânilor, totuși obișnuiesc destul de des să citească plăsmuirile lui Terentius și, în timp ce se delectează cu farmecul limbajului, se pângăresc prin cunoașterea unor lucruri ticăloase. De aceea eu – un strigăt puternic din Gandersheim – nu am șovăit să-l imit în scris, câtă vreme alții îl cultivă în lectură, ca prin același gen de scriere prin intermediul căruia erau declamate depravările respingătoare ale femeilor desfrânate să fie celebrată după posibilitățile măruntului meu talent lăudabila castitate a sfintelor fecioare.” (Hrotsvita, canonică în abația din Gandersheim, Saxonia, secolul al X-lea)

Cântăreața cheală

Lecția

Jacques

Viitorul e în ouă

Scaunele

Victimele datoriei

Amedeu

Tabloul

Vicontele

Schimb de politețuri

Nepoata-soție

Nepoata-soție (variantă)

Maestrul

Îi cunoașteți?

Salonul auto

Guturaiul oniric

Fata de măritat

Scenă în patru

Lacuna

Improvizație la Alma

Ucigaș fără simbrie

Noul locatar

Rinocerii

Pietonul aerului

Regele moare

Delir în doi

Setea și foamea

Exerciții de conversație și pronunție franceză pentru studenții americani

Jocul de-a măcelul

Macbett

Ce nemaipomenită aiureală!

Omul cu valize

Călătorii în lumea morților

Maximilian Kolbe

Seria de Opere complete publicată de Fayard, omagiu adus unui scriitor de prim raft al literaturii franceze, le propune cititorilor să intre în secolul XXI cu hohote de râs și lacrimi, cu conștiința unei apocalipse interioare dezmințite de o bucurie de a trăi explozivă. Teatrul lui Boris Vian se citește printre rânduri, se ascultă printre replici, se vede printre imagini. Mesaje fără vârstă sunt ascunse în spatele satirei. Piesele sale vor fi oricând de actualitate, pentru că istoria se repetă. Boris Vian folosește umorul, parodia și satira pentru a accentua ridicolul, un ridicol „mortal“ care subminează puterile umilitoare ale corupților și corupătorilor. Boris Vian, o privire ironică, devastatoare și premonitorie asupra unei epoci ale cărei greșeli se perpetuează în timp. Piesele lui Boris Vian Gustarea generalilor, Ecarisajul pentru toți, Ultima meserie, Cap de meduză vor fi întotdeauna actuale. Boris Vian este un partizan fervent al luptei împotriva războiului. În acest sens, cele patru piese principale ale lui Vian sunt exemplare.

„Cu mult timp în urmă, într-un cămin studențesc, aproape am ajuns la bătaie cu doi prieteni de la Litere. C-așa eram noi, dramatizam totul. Unul zicea că textul pentru teatru nu e literatură, ci doar pretext de spectacol. Celălalt, invers: o piesă e în primul rând literatură. Iar eu voiam să-i împac, da-mi și venea să-i iau la bătaie: dramaturgia de calitate e musai și una, și alta. După ce l-am citit pe Mimi Brănescu, mi s-a părut că vedem lumea cumva la fel. Și mă gândeam să-i dau numerele de telefon ale celor doi confrați. Să-i sune și să-i pună sec la punct: «Lăzărescu avea dreptate, știi ce zic?» Dar el tocmai asta demonstrează în scris, ce să-l mai complic pe Mimi? Am să-i îndemn eu să citească cele șase piese din carte și să se dumirească singuri. Ceea ce aș sfătui pe oricine.

Piesele deja au fost puse în scenă, unii poate le-ați și văzut sau urmează. Dar, până una-alta, e nimerit să ai și lucrul tău, să fii tu regizor și scenograf, că personaj ești sigur. Să alegi muzica ori tăcerea ta și să citești în tihnă spectacolul din mintea lui Mimi, pus în cuvinte. E un show iscusit și tăios, de care ajunge să-ți pese. Nu doar despre modul lui special de a observa lumea, ci și despre felul șui al fiecăruia dintre noi de a se înșuruba în realitatea cotidiană.“ — FLORIN LĂZĂRESCU

„Scriu ca să înțeleg mai bine ce se întâmplă cu mine și în jurul meu, dar nu ajută de fiecare dată. M-aș prezenta ca fiind un dramaturg amator. Când nu-mi place ce scriu, spun că sunt un actor care mai și scrie, când nu-mi place cum joc, spun că sunt un pasionat de scris care mai și joacă.“ — MIMI BRĂNESCU

Cuprins: • Tabel cronologic • Chirita in Iasi sau doua fete s-o neneaca • Chirita in provincie • Cucoana Chirita in voiaj • Cucoana Chirita in balon • Despot Voda

Ion Luca Caragiale (1852–1912) a fost dramaturg, nuvelist, pamfletar, poet, director de teatru, profesor, comentator politic, ziarist, dar și sufleur, revizor școlar, corector, registrator, copist sau patron de berărie. Este considerat cel mai mare dramaturg român al tuturor timpurilor și unul dintre cei patru mari clasici ai literaturii române.

Ediţie coordonată şi îngrijită de George Volceanov

Vol. 15 : Titus Andronicus / trad. de Horia Gârbea; pref. de Nicoleta Cinpoeş; note de Horia Gârbea şi George Volceanov; Zadarnicele chinuri ale dragostei / trad.de Lucia Verona şi Horia Gârbea; pref. de Andreea Şerban; note de George Volceanov; Cymbeline / trad. de Alexandru M. Călin şi Anca Ignat; pref. de Dana Perce; note de George Volceanov

Titus Andronicus este una dintre puţinele creaţii dramatice shakespeariene care nu au o sursă literară, dramatică sau istorică. Piesa nu dramatizează evenimente din istoria Romei, ci inventează o Romă în care coexistă republica, imperiul şi monarhia, cu instituţiile şi datinile lor specifice cu tot, în care este neclar dacă succesiunea este ereditară sau electivă. După cum arată T. J. B. Spencer, piesa „înglobează toate instituţiile politice pe care le‑a avut Roma vreodată”, fiind, „mai curând, un rezumat al politicii romane”. (Nicoleta Cinpoeș)

La fel ca Furtuna, Zadarnicele chinuri ale dragostei nu are la bază o sursă evidentă, deşi subiectul piesei face aluzie clară la Curtea franceză: regele Henric de Navarra (redenumit Ferdinand în piesă) a avut în suita sa un Mareşal de Biron (devenit în piesă Berowne) şi un Duce de Longueville (transformat în Longaville); ambii au luptat de partea lui în războiul civil francez din anii 1589-1592. Mai mult, Biron era cunoscut în Anglia ca aliat şi consilier al lui Robert Devereux, al doilea conte de Essex, conducând în anul 1591 o armată englezească în sprijinul lui Henric. A existat şi un mareşal de Mayenne, care, însă, catolic fiind, nu făcea parte din anturajul regelui hughenot al Navarrei. Cu toate acestea, William Carroll şi Richard David consemnează ca posibilă sursă de inspiraţie două solii franceze primite de regele Navarrei: cea dintâi, din 1578, a avut-o în primplan pe soţia sa înstrăinată, prinţesa Marguerite de Valois, însoţită de mama sa, iar cea de-a doua, din 1586, doar pe regina Caterina de Medici însăşi. Michael Dobson şi Stanley Wells menţionează şi ei posibilitatea ca Shakespeare să se fi inspirat dintr-o consemnare (astăzi pierdută) a unei singure vizite diplomatice efectuate în 1578 de către cele două doamne, având ca miză viitorul provinciei Aquitania, care făcea parte din zestrea prinţesei Marguerite. (…)

Zadarnicele chinuri… rămâne un text memorabil şi prin alte lucruri: este prima piesă cu numele autorului Shakespeare menţionat pe pagina de titlu; are cele mai multe perechi de îndrăgostiţi (Regele şi Prinţesa, Berowne şi Rosaline, Longaville şi Maria, Dumaine şi Katharine; Armado şi Jaquenetta); are pasajul cel mai erotic din toate piesele lui Shakespeare (IV, 1), precum şi cele mai multe secvenţe cantabile, putând fi lesne montată ca musical. (Andreea Șerban)

„În teatru, I.L. Caragiale se dovedește superior tuturor dramaturgilor români nu numai prin angajament moral sau printr-o rezolvare genială a unei complicate probleme de cerere și de ofertă literară (…), dar și printr-o rezolvare exemplară a tuturor problemelor tehnice care decurg din specificul de gen al dramaturgiei. De aceea, comediile lui pot fi plasate în punctul greu de atins al unei sinteze armonioase între idealul clasic al simplității și idealul shakespearian al realismului și abundenței, înainte ca vreun alt autor să fi reușit să ilustreze la noi, cu o competență apropiată de aceea pe care a avut-o Caragiale, vreuna din aceste două alternative.” (Florin Manolescu)

Al doilea volum al integralei Marlowe reunește celebra tragedie Doctor Faustus, piesa până recent considerată anonimă Arden din Faversham, cel mai probabil rodul colaborării dintre Marlowe, Thomas Kyd și Shakespeare, și superbele poeme Hero și Leandru și Păstorul îndrăgostit către iubita sa.

Selecție, îngrijirea textelor, prefață, note, surse bibliografice și glosar de Iulian Filip “Se face caz de Mutul – personaj enigmatic/pitoresc (?) din ceata Călușarilor. Iar la nuntă, în poarta ogrăzii casei cu fată de măritat – un mut, Mirele, iar în pragul casei – o mută, Mireasa. Două personaje mute… Și toți nuntașii din ogradă așteaptă scena vânătorii – spusă! Actorul prolog e conăcarul, iar conăcăria e prologul în acest amfiteatru, flancat de cele două scene, în care cele două personaje frumoase – Mirele/Împărat/Vânător și Mireasa/Prada/Căprioara/Floarea – ascultă, împreună cu părinții Miresei și cu nuntașii, poezia Vânătorii, metafora întâlnirii tinerilor însurăței, a tinerilor întemeietori.” (Iulian Filip)

„În scriitura lui Vîrîpaev poți doar să te scufunzi, ca într-o apă. Când ai ajuns, pe nesimțite, unde nu mai pătrunde lumina zilei, constați că respiri la fel de liniștit. Și, poate, vorbește cu tine vreun delfin. Sau Universul.” Theodor-Cristian Popescu

Cuprinde piesele: Platonov, Cântecul lebedei, Nunta, Tragedian fără voie, Cerere în căsătorie, Noaptea de dinaintea judecății, Despre efectul dăunător al tutunului, Ursul.

„Niciodată nu m-a marcat atât de mult absurdul din piesele unor Ionesco, Beckett, Durrenmatt sau Pinter, cum m-a marcat încărcătura de absurditate din piesele Dv., unde căutarea absurdă a fericiii pune în lumină esența însăși a ființei umane.” (Matei Vișniesc – Scrisoare către Cehov)

„…Eroii cei mai nobili ai lui Cehov se dovedesc a fi, de fapt, niste trisor, care, din frica de viata si de viitorul imediat, se refugiaza intr-o reverie despre viitorul indepartat „de peste doua, trei sau o mie de ani“ al umanitatii.” (Ion Vartic)

 

Cuprinde piesele: Pescărușul, Unchiul Vanea, Trei surori, Livada de vișini, Ivanov. ”Dramaturgia lui Cehov este în primul rând o literatură lipsită de prejudecăți. Cehov demonstrează că orice poate fi o sursă a comicului, dacă ordinea firească se răstoarnă – un ideal, dacă idealul este o fabrică de cărămizi, moartea, dacă este o pauză într-o discuție, și existența însăși, dacă devine un pretext pentru dialog.” Leonida Teodorescu

După recent încheiata ediție a integralei Shakespeare, Editura Tracus Arte lansează seria de teatru renascentist englez intitulată „Contemporanii lui Shakespeare”, în fruntea căreia se plasează Operele lui Christopher Marlowe, poetul și dramaturgul care a influențat în cea mai mare măsură creația și cariera lui William Shakespeare. Volumul de față cuprinde două titluri inedite, necunoscute publicului larg din România: Didona, regina Cartaginei și Masacrul de la Paris.

Contrarierea e una dintre uneltele folosite pentru a ne urni din albia obișnuinței. În proximitatea acesteia se află alte instrumente ca, bunăoară, uimirea, revelația, iluminarea, folosite toate laolaltă în retortele vrăjite din atelierul zamfirian, unde imposibilul însuși se transformă în treaptă a fericiților pentru care limitele devin, de la un punct încolo, un privilegiu, iar clișeele – șanse de a accede la o realitate superioară: „Prietene care dai târcoale atelierului nostru de gândire şi experimentare, vrei să te pierzi ca să te poți regăsi, precum aurul strecurat din miriadele de fire ale unui nisip mişcător?

In mod paradoxal George Mihail-Zamfirescu isi incepe cariera de dramaturg prin doua piese de inspiratie istorica: ,,Cuminecatura" si ,,Fu porunca de la Suceava". Ce putea sa-l atraga spre acest gen de teatru. O cultura istorica nu avea. Dupa cum nu avea nici pasiunea devoranta si cateodata fastidioasa a lui Camil Petrecu pentru reconstuiri minutioase, rod al unei documentatii de biblioteca. Generatia de dramaturgi ce isi incepuse afirmarea in anii de dupa Primul Razboi Mondial, Victori Ion Popa, Tudor Musatescu, Al. Kritescu, Mircea Stefanescu, nu vadeau o pasiune deosebita pentru tatrul istoric, el fiind cultivat - in afara de N. Iorga- mai ales de cativa autori a caror productie se transformase intr-o adevarata industie: Mircea Dem. Radulescu sau Ion Peretz.

În ultimii douăzeci de ani, Saviana Stănescu a devenit o figură emblematică a dramaturgiei americane, o exponentă a intersecției dintre Est și Vest, dintre culturi și tradiții teatrale diferite, dintre absurdul și carnavalescul est-european și realismul psihologic american. Dacă întreaga activitate a autoarei poate fi cuprinsă în metafora punților pe care le construiește cu generozitate între continente, culturi, limbi și artiști din diverse spații, atunci ediția de față speră să consolideze o astfel de punte spre publicul românesc, printr-o selecție de piese recente, montate și publicate cu precădere în ultimul deceniu. Surprinzând atât preocupările pentru subiecte cu o amplă rezonanță socio-politică, cât și varietatea stilistică a producției sale dramatice, volumul lansează o invitație de a (re)descoperi universul uneia dintre cele mai originale voci ale teatrului american contemporan, care se întoarce, din nou, acasă.

Sapte piese mortale, o farsa si doua monodrame. Volumul este prefatat de profesorul si criticul literar Ion Bogdan Lefter.

„Ucu Bodiceanu este ca de obicei plin de surprize, preocupările sale literare și nu numai, pot fi totuși puse sub o singură aspirație, aceea de a nu lăsa să se piardă detaliile trecutului. Arheologia pe care Ucu a făcut-o în scrierile sale anterioare, continuă și de această dată, cu o povestire scrisă sub forma unui scenariu de film, a cărui acțiune este plasată temporal în ultimul an de comunism. Autorul colecționează aproape toate detaliile vieții de zi cu zi, din acea perioadă, descriind cu minuțiozitate nu numai obiectele sau locurile în care se petrece acțiunea, ci și dinamica relațiilor sociale, creând practic decorul în care se desfășoară o ingenuă poveste de dragoste. Este un scenariu care, deși le poate părea neverosimil generațiilor mai tinere, este cât se poate de fidel acelor ani, și îi poate ajuta pe tinerii de astăzi să înțeleagă cât se poate de bine, societatea anilor ’80.” Oana Giurgiu

Comedia cuvantului este generata pe fundalul social al unor trasaturi etice sau fenomene general-umane: prostia, coruptia, tampenia, vanitatea si necinstea, ba chiar si filantropia, suspiciunea si teama, ghinionul si napasta, buimaceala si lenea. Cumplite drame sau chiar tragedii se profileaza in torentul de cuvinte al personajelor, in plina comedie.

„În această lume care se scufundă din ce în ce mai mult în violenţă, în această lume care se învârte din ce în ce mai repede fără să ştie unde se află orizontul salvator, tandreţea este aproape o formă de rezistenţă culturală. Tandreţea şi corolarele ei – dragostea, visele şi poezia – sunt ferestre ale fericirii la îndemâna noastră. Trebuie doar să ne oprim puţin, să ne distanţăm o secundă, să coborâm o clipă din caruselul nebun al vieţii de zi cu zi şi să respirăm... Să respirăm aerul binefăcător al dorinţei şi al imaginaţiei. Tandreţea ne poate învăţa multe despre noi înşine şi despre cum ne lăsăm uneori prea uşor înghiţiţi de nebunia lumii.“ — MATEI VIŞNIEC

Matei Vișniec crede în rezistența culturală, în forța cuvântului, în capacitatea literaturii de a capta mai bine decât orice altă disciplină contradicțiile ființei umane şi ale lumii în care trăim. Între două țări, între două culturi, între limba română şi cea franceză, între Bucovina sa natală şi Festivalul de teatru de la Avignon, Matei Vişniec circulă, practică jurnalismul cultural, trece de la un gen literar la altul, caută şi experimentează cuvântul sub semnul unui ideal care ține de umanism, de frumos şi de spiritul critic.

O piesă despre blocajele identitare pe care le purtăm în noi fără să știm, despre traumele transmise la nivel intim și politic de la o generație la alta, despre tensiunile pe care le avem cu România și, în același timp, despre imposibilitatea de a ne rupe definitiv în momentul în care decidem să plecăm, despre nevoia de libertate, incapacitatea de adaptare, neputințe, lașități, iubiri sufocate de contextul social-politic, familii destrămate, familii care înăbușă autenticitatea celor care ies din tipar, despre lupta continuă de a te desprinde de tot acest bagaj și de a trăi în acord cu tine într-o societate care îți interzice să o faci.

„În teatrul lui Mihail Sebastian nu poți vedea nimic din ceea ce ar fi menit să dea clasicitate, spirit și autenticitate durabilă literaturii noastre dramatice; dar poate că nimeni nu s-a gândit să le caute acolo unde era altceva de aflat: în aceste comedii simple și juste, scrise de un condei salubru și fermecător, nădăjduiești cu modestă ambiție să găsești repertoriul meritoriu al spectacolelor comune.” Ion NEGOIȚESCU

„Fără să pună probleme de mare gravitate intelectuală, teatrul lui Sebastian nu cade nici în ușurătatea teatrului searbăd, convenţională a teatrului comic bulevardier. După teatrul mitic al lui Lucian Blaga, după teatrul de problematică a cunoașterii experimentat în diverse forme de Camil Petrescu, teatrul evazionist de esenţă lirică al lui Mihail Sebastian, alături de piesele lui G. Ciprian și G.M. Zamfirescu, reprezintă o contribuţie esenţială la configurarea dramaturgiei noastre dintre cele două războaie.” Cornelia ȘTEFĂNESCU

Referindu-se la Pescăruşul într-o scrisoare din octombrie 1895, Cehov nota, între altele: „Scriu o piesă pe care probabil nu o voi termina pâna la sfârșitul lui noiembrie. O scriu nu fără plăcere, deși mă tem de convențiile scenei.

Cel mai bun prieten și cel mai aprig rival al lui Shakespeare din intervalul 1596–1616 a fost, neîndoielnic, Ben Jonson, cel dintâi purtător al titlului de „Poet Laureat” al regatului englez și cel dintâi dictator literar din istoria literaturii engleze. Autor de spectacole cu măști, tragedii, satire, poeme și eseuri, Jonson rămâne, în primul rând, un mare comedian, unul care i-a făcut o concurență serioasă Marelui Will la acest capitol. Seria „Contemporanii lui Shakespeare” le propune cititorilor români o selecție de cinci comedii de mare succes, dintre care două (Volpone și Alchimistul) sunt incluse în volumul de față.

Perso­najul principal al dramei este Stefan cel Mare, surprins intr-un moment crucial, inainte de a muri. Personajul este introdus prin prezentarile celorlalte personaje, accentuandu-se latura lui legendara, de voievod neinfrant. Curtea domneasca este cuprinsa de jale pentru ca Stefan este bolnav, iar doctorii sunt neputinciosi in fata bolii sale. Personajul este preocupat sa prega­teasca urcarea pe tron a fiului sau, Bogdan. El stie ca dupa moartea sa vor incepe lupte crancene pentru putere si de aceea hotaraste sa-l inscauneze pe Bogdan inainte ca tara sa ramana fara voievod, ceea ce contravine traditiei..

Ideea acestei cărți s-a născut cumva firesc, la sugestia unor prieteni, în vreme ce lucram la corecturile și redactarea finală ale celui de-al treilea volum din Teatru în diorame. Discursul criticii teatrale în comunism. În formule diferite, ei remarcaseră faptul că, în cazul fiecărei etape investigate în proiectul trilogiei, ultimul capitol se apleca asupra felului în care cronicile de întâmpinare și sintezele tematice restituie peste decenii nu doar informații asupra felului în care arăta spectacolul, ori asupra intențiilor de semnificație ale realizatorilor lui, ci și asupra atmosferei, modului în care spectacolul a fost receptat și asupra manierei în care el se înscria pe harta națională și internațională a mișcării teatrale din epocă. Unora, aceste capitole le-au stârnit atât de tare interesul încât m-au îndemnat, nu o dată, să pornesc o cercetare de sine stătătoare, menită să recupereze, pe cât se poate, câteva „spectacole din cuvinte”, care s-ar putea astfel întoarce către cititorii de azi, fie ei oameni de teatru, universitari, studenți sau simpli iubitori de teatru din toate generațiile. Studiile reunite în acest volum se doresc mai mult decât microantologii ale unor cronici dramatice de întâmpinare: fără pretenții de exhaustivitate, ele își propun să recompună nu doar spectacolele ca atare, ci și climatul în care ele au apărut, repoziționându-le, atunci când e cazul, în raport cu canonul esteticii teatrale coagulate până la 1989, ori semnalând mugurii unor noi direcții.

Hamlet nu este doar una dintre cele mai mari piese ale lui Shakespeare, ci și tragedia care pune cele mai fascinante probleme din literatura lumii. Este o dramă despre răzbunare, plină de contraste și conflicte. Violența alternează cu introspecția, melancolia cu umorul, iar subtilitatea cu spectacolul. Prințul Hamlet este descris drept un caracter complex, introspectiv, sfâșiat de contradicții lăuntrice. Reflecțiile sale asupra morții, dilemelor morale și naturii umane fac din el „primul om modern“.

Primul volum de dramaturgie publicat de Black Button Books, „Trilogia Sensibilă. The Protocols, Rafina, Amortals” documentează și susține Arta Activă – metodă creată și implementată de către Bogdan Georgescu prin proiecte locale și internaționale în ultimii 15 ani – și arta politică în mediul cultural românesc și internațional. „Trilogia sensibiă” este un volum bilingv. în limba română și limba engleză.