Teatru

    "Hranit din impletirea magica a realului cu imaginarul si populat nu de putine ori cu accente suprarealiste sau onirice, textul cred ca isi aproprie meritele individualitatii si ale modernitatii tocmai prin farmecul cu care reuseste sa „ascunda” aceasta vibratie, aceasta luciditate amara, inspirata de ipostazele „statului totalitar-politienesc” si de „sistemul diabolic”, precum o veritabila „amintire despre viitor”, sau ca un pericol in fata democratiilor fragile, la inceputul celui de-al treilea mileniu, confruntat tot mai des cu tragice premonitii." - Ion Parhon

    Ioana Gavrilovici (n. 14.03.1986, Cluj-Napoca) a absolvit Facultatea de Psihologie la Universitatea „Babes–Bolyai” in 2008. In 2010 a fost nominalizata de UNITER pentru concursul „Cea mai buna piesa de teatru a anului” cu piesa „Trei persoane imbracate in galben si cu palarii negre”. In 2013, aceeasi piesa este nominalizata in cadrul concursului de dramaturgie „Dramaturgi clujeni”, iar in 2016 participa in cadrul festivalului de teatru, poezie si film „The Po Fi” desfasurat la Versailles.

    Fragment din volumul "Trei persoane imbracate in galben si cu palarii negre" de Ioana Gavrilovici:

    „Domnul Dimitov vorbeste pe un ton calm, rece si imperturbabil. Domnul Ceho e mai tot timpul agitat, se balbaie, e speriat, creand prin atitudinea sa impresia ca este vinovat.

    DOMNUL DIMITOV (Dupa un moment de tacere incordata, domnul Dimitov se ridica face cativa pasi apasati.): Domnul Ceho se afla aici si nu stie de ce.
    DOMNUL CEHO: Nu, domnule... Am fost luat de pe strada in timp ce ma indreptam spre autobuz. E o intamplare absolut fara sens.
    DOMNUL DIMITOV: Noi traim intr-un stat totalitar. Statul nostru totalitar este bine pus la punct. El are cunostinta de tot. Si are imputernicitii sai, care-l informeaza despre toti cetatenii. Toti. Chiar si cei mai obisnuiti... (Intrerupt.)
    DOMNUL CEHO: Eu sunt un tip aparte!
    DOMNUL DIMITOV: De aceea va si aflati aici.
    DOMNUL CEHO: Dar, in realitate, sunt cu totul si cu totul obisnuit. (Intrerupt.)
    DOMNUL DIMITOV: Statul nostru totalitar e un stat bine pus la punct, la curent cu tot ce se intampla si cu orice ar urma sa se intample. Statul nostru controleaza totul, in asa fel incat cetateanul sa nu aiba ce controla. Sa fie un om relaxat. Cetateanul e un om relaxat pentru ca statul isi face treaba bine. Treaba de a mentine ordinea publica. Si nu e un secret ca politia secreta se ocupa de asta. Dumneavoastra sunteti un suspect.
    DOMNUL CEHO: De ce?!
    DOMNUL DIMITOV: De tulburarea ordinii publice. Aseara, insa, ati fost depistat.
    DOMNUL CEHO: Domnule, e o confuzie... Poate e vorba de vecinul. Vecinul e un om suspect, sa stiti!
    DOMNUL DIMITOV: Vecinul e informator, domnule.
    DOMNUL CEHO: Vai de mine! Nu se poate, domnule! Nu se poate! Eu insumi l-am vazut facand chestii, chestii... stridente la adresa statului. Chestii inadmisibile, ma rog... A editat un articol pe care l-a pus la afisier, la intrarea in bloc. Ca sa vedeti! Si scria: „Statul e un pervers!" Ce ziceti?
    DOMNUL DIMITOV: Zic ca dumneavoastra o luati razna intentionat. De cand ati fost adus aici, v-am auzit spunand numai bazaconii. Una dintre ele, cea mai reusita, e ca va aflati aici pentru a sustine nu stiu ce prelegere despre destinul omului in Univers.”

Volumul incepe cu memorabila poveste a lui Peter Pan. Opera aceasta a fost montata la Opera Nationala din Bucuresti unde s-a jucat 8 stagiuni cu un succes incontestabil. Era o bucurie nemarginita ca in fiecare duminica dimineata, la orele 11, sa vezi sala operei plina cu copii de la parter pana la galeria a treia, participand cu sufletul la gura la actiunea de pe scena. Opera aceasta s-a montat si la Craiova si la Iasi.

O intamplare amuzanta s-a petrecut atunci cand am trimis, eu ca autor, o partitura completa a unei noi opere dupa „O faclie de pasti” de I.L. Caragiale, la Metropolitan Opera din New York, unde am aflat ca este corepetitor un roman pe nume Vlad Iftinca, din Iasi. Vorbind la telefon cu Iftinca acesta imi spune cu glas timid: ”Eu va cunosc pe dumneavoastra...  am jucat la Iasi in opera dumneavoastra „Peter Pan”...eu eram Michael!

Fara cuvinte.

A doua lucrare „Aventuri de vacanta” inca nu a vazut lumina rampei cu toate ca muzica este gata, iar lucrarea are un potential artistic remarcabil. Ea este jucata de copii pentru copii, dar sufera de aceeasi pedeapsa de netrecut in fata unei directii de teatru... are prea multe personaje, iar teatrul nu are atatia angajati.

Stop cadru.

A treia lucrare este o lucrare virgina. Nimeni nu a incercat, inca, sa compuna ceva pe versurile ei, cu toate ca are mari sorti de izbanda fiind adversara marelui succes al lui Lloyd Weber „Pisicile”. Ideea este minunata si isi asteapta realizatorul.

Oricum, a o citi e un prilej de mare satisfactie.

Succes!

  Volumul cuprinde 7 scenarii de film, 7 povesti bune de citit, povesti pline de informatii, povesti presarate cu pilde bune de retinut, povesti atractioase care va vor lasa o amintire frumoasa despre o lectura placuta. Volumul „7 scenarii pentru 8 filme” se adreseaza in egala masura specialistilor din industria cinematografica cat si marelui public cititor, tuturor iubitorilor de film si nu numai.

Primul scenariu care da si titlul volumului se intituleaza „Filiera Brancusi”. Scenariul descrie aventura fantastica a unor lucrari principale ale lui Brancusi, inca necunoscute, lucrari care isi cer dreptul la viata. Fascinant dialog, fascinanta dezvoltare si mai ales... fascinant sfarsit.

Al doilea scenariu este un scenariu de actiune, scenariu inspirat din activitatea politiei economice de la Moscova.

Din „Fura si fugi” veti afla multe lucruri necunoscute pana acum, veti intalni oameni si fapte care seamana cu ceea ce se intampla,d e prea multi ani, si pe la noi. Veti avea bucuria ca invinge, ca in orice film de actiune, binele, iar raul va fi pedepsit.

Al treilea scenariu „Sub Ursa Mare” este o placere a imbinarii normalului zilnic cu paranormalul existent in noi si printre noi. Traim intr-o tara frumoasa, bogata, cu oameni frumosi si creativi, oameni care incearca sa lase gneratiilor viitoare tot ceea ce au acumulat ei mai bun in viata noastra pamanteasca. Am afirmat mai sus ca acest scenariu este o placere, o placere pe care nu trebuie sa o ratati.

Al patrulea scenariu cuprinde vesnica poveste a lui Peter Pan, poveste pe care o cunosc toti copiii din lume. Ea nu va avea sfasit niciodata, deoarece dorinta de a ramane copil salasluieste in fiecare dintre noi.

            Al cincilea scenariu „Marele impas” este o poveste stiintifico-fantastica, de anticipatie politico-sociala, o poveste care ridica  in dialogul personajelor multe probleme asupra carora incercam sa ne aplecam chiar si in zilele noastre. Am fost, suntem si, mai ales, vom fi intr-un mare impas... Numai noi putem sa-l rezolvam.

            Al saselea scenariu „Compozitie pentru doi” ridica problema tradarii intre parteneri... si pune intrebarea: ”Rezolva razbunarea aceasta situatie?” Cititi si aflati raspunsul!

            Al saptelea scenariu „Pianistul” are un subiect care se intalneste foarte des in multe familii unde copii nu sunt lasati sa isi aleaga singuri viitoarea meserie. Parintele, mai ales tatal, vrea sa isi impuna punctul sau de vedere, punct de vedere care se dovedeste de cele mai multe ori gresit. Cititi si nu faceti ca acesti parinti!

            Al optulea scenariu ar putea fi povestea ulterioara publicarii  acestor 7 povesti.

            Lectura placuta!

Personajele:

Sultanul Saladin
Sittah, sora acestuia
Nathan, un evreu bogat din Ierusalim
Recha, fiica adoptiva a acestuia
Daja, o crestina, aflata insa in casa evreului ca insotitoare a Rechai
Un tanar templier
Un dervis
Un patriarh din Ierusalim
Un calugar
Un emir
Pe langa acestia diversi mameluci ai lui Saladin.

Actiunea se petrece in Ierusalim.

Cel mai important dramaturg roman de azi, al doilea care a reusit, dupa Eugen Ionescu, sa se impuna in lumea larga, Matei Visniec isi „recapituleaza” opera teatrala intr-o editie ampla, proiectata in opt volume. Sumarele vor ordona cronologic piesele, reconstituind traseul parcurs de la primele texte scrise pentru scena de catre tanarul poet de succes care era pe-atunci Matei Visniec si pana la cele mai recente, compuse de catre autorul romano-francez de notorietate internationala, stabilit din 1987 la Paris, in continuare si poet, devenit intre timp un dramaturg de larga recunoastere, de asemenea eseist si jurnalist, afirmat in ultima perioada si ca un romancier de mare forta.

In volumul inaugural al seriei – primele piese ale lui Matei Visniec, de la Sufleorul fricii la Groapa din tavan. De la inceput mature in formula lor de teatru simbolic, parabolic, absurd sau „post-absurd”…- Ion Bogdan Lefter

Fragment din carte:

"BRUNO: Da, domnule, dumneavoastra! V-am intuit din primul moment. Mai rau si mai perfid decat mine nu poate fi decat omul care ma asculta. Mai diabolic si mai periculos decat mine nu poate fi decat cel care ma priveste cu atentie si ma provoaca, discret si subtil, sa spun totul. Dumneavoastra, omul cinstit care vine sa bea o bere, sunteti adevaratul autor al raului. Dumneavoastra, care uneori priviti in gol, iar alteori ma fixati cu un zambet discret, sunteti adevaratul vinovat, raul insusi, perfidia insasi, marele scamator si principalul vinovat al macelului, marea mana criminala, insasi lipsa de scrupule si pervertirea insasi. Sunteti, da, marele vinovat, autorul tuturor crimelor, marsaviilor, sunteti, dincolo de minciuna si dezmat, cauza minciunii si a dezmatului. Da! Dumneavoastra, care ma priviti chiar in acest moment in ochi, sunteti cauza fundamentala a dramei. Sunteti fructul care produce otrava, sunteti insasi otrava care patrunde prin toate mintile, care sufoca idealurile si perverteste spiritele si specia purtatoare de spirit. Sunteti raul in persoana, uratul in persoana, frica in persoana, urletul de durere al omului haituit si surasul sadic al celui care traieste din urlete. Dumneavoastra, chiar dumneavoastra, sunteti mai mult decat un asasin, sunteti cel care a inventat crima. Sunteti crima insasi. Sunteti insusi sangele siroind din rani, sunteti sinteza tuturor ranilor care nu se inchid niciodata, spiritul raului si esenta raului, sunteti punctul demonic in care se intalnesc uratul si crima, minciuna si lasitatea, cruzimea si incestul, ura si hohotul de ras. Da, domnule. V-am recunoscut din prima clipa. Aveti aceasta infatisare de om cinstit care nu ma poate insela. Dumneavoastra, omul care tace, sunteti la radacina prabusirii. Si mai sunteti si provocatorul acestei discutii, sunteti acela care a provocat-o, desi o cunostea pe de rost inainte ca ea sa aiba loc. As putea spune ca sunteti chiar cel care a vorbit. Pentru ca eu, domnule, nefiind decat instrumentul, n-am facut altceva decat sa va rostesc gandurile... "

Dupa primele sase piese ale lui Matei Visniec, cuprinse in volumul de start al acestei editii complete a operei sale dramaturgice, tomul al 2-lea reuneste celelalte unsprezece texte de gen scrise inainte de plecarea, in 1987, din Romania. In Omul care vorbeste singur, Dintii, Apa de Havel si restul setului, pana la Paianjenul din rana, registrul de lucru se extinde, formulele se diversifica, fantezia se misca din ce in ce mai liber in teritoriul pe care autorul si-l delimitase deja, mai intai in „scenetele” sale parabolice in versuri, apoi in primele piese de teatru. La finele etapei romanesti, inaintea exilului, Matei Visniec e un dramaturg puternic, cu o opera de pe-acum consistenta, perfect pregatit pentru… decolarea internationala! - Ion Bogdan Lefter

Fragment din carte:

"Caii la fereastra

De aceasta piesa se leaga foarte strans momentul plecarii mele in Franta. A fost textul cu care era sa debutez in toamna anului 1987 la Teatrul „Nottara", datorita tenacitatii regizorului Nicolae Scarlat. Timp de aproape doi ani, Nicolae Scarlat a facut atunci eforturi pentru a-l convinge pe directorul teatrului, scriitorul Ion Brad, sa accepte doua dintre textele mele care urmau sa fie asociate intr-un spectacol coup. Una dintre piese era Caii la fereastra. A doua se numea Chiparosul pitic, dar de fapt niciodata nu mi-a placut prea mult si nu am inclus-o in nicio antologie si in niciun volum. (Am incercat ulterior sa o rescriu in Franta, dar nici acolo nu am fost multumit de rezultat.) 
Distributia spectacolului se anunta fabuloasa: Alexandru Repan, Margareta Pogonat si Victor Strengaru. Spectacolul era presimtit ca un eveniment, numai ca... in vara anului 1987 mi-a iesit, ca prin minune, si pasaportul. A fost momentul cand trebuia sa iau de fapt o decizie importanta, sa aleg intre debutul meu (care se anunta stralucit) pe o scena bucuresteana si plecarea in Occident. Marturisesc ca nu am ezitat, desi stiu ca i-am ranit pe acei oameni minunati care se luptau sa ma aduca in fata publicului ca dramaturg... Pe 23 septembrie 1987 am plecat la Paris, iar la sfarsitul lui septembrie am aflat ca repetitiile de la „Nottara" fusesera sistate, directia teatrului asteptand bineinteles intoarcerea mea. Eu insa am preferat sa cer azil politic in Franta si sa incep oarecum totul de la zero. 
Intamplarea face ca in Franta tot Caii la fereastra mi-au dat tarcoale... Daca, la Bucuresti, debutul meu cu aceasta piesa nu a fost posibil (si imi asum partea de vina), el s-a concretizat ceva mai tarziu, in 1992, la Lyon, spectacolul fiind creat de o companie independenta din Avignon, Tliatre le Jodel, in regia lui Pascal Papini. Spectacolul continea alte trei piese scurte: Omul care vorbeste singur, Paianjenul in rana si Ultimul Godot. 
Povestea acestui debut a inceput cu participarea mea la un festival-concurs de lecturi, Les journees des Auteurs, in 1991, la Theatre des Celestins din Lyon. Festivalul exista si astazi, fiind organizat de principalul teatru al orasului. "

„Mi-am intitulat comediile «antipiese», «drame comice», iar dramele mele – «pseudodrame» sau «farse tragice», căci, mi se pare, comicul este tragic, iar tragedia omului e vrednică de luat în râs. Pentru spiritul critic modern, nimic nu poate fi luat pe de-a-ntregul în serios, nimic pe de-a-ntregul în râs. Am încercat, în Victimele datoriei, să înec comicul în tragic.
Amedeu e, înainte de toate, drama cuplului. O dramă realistă, dar tratată cu mijloace neobișnuite, cu elemente insolite, precum acest personaj monstruos care, aflat între două personaje, e întruchiparea unui duh neînduplecat: neputința lor de a iubi provoacă, fără îndoială, un soi de pasivitate latentă.
Tabloul ar putea fi o poveste cu zâne și cu bătrâne vrăjitoare. Poate fi o ilustrare a miracolelor științei medicale (succese ale tratamentelor de întinerire, de grefe, implantări de organe și membre care lipsesc etc.) și ale chirurgiei estetice. Dacă e altceva, spectatorii își vor da seama. Comicul nu e bun decât dacă e îngroșat; trag nădejde că e așa. Și comicul nu e comic decât dacă e puțin înspăimântător. Al meu este oare așa?“ (Eugène IONESCO)

„Faptul că lumea îmi pare absolut ireală naște în mine sentimentul grotescului, al deriziunii. Dar lumea asta prea ușoară, prea goală, poate oprima, sufoca. Obiectele se amestecă, proliferează la nesfârșit invadând totul; refuzul condiției umane îl va conduce, pas cu pas, pe Jacques la supunerea cea mai desăvârșită. El, cel ce refuzase să se cufunde într-o lume decăzută, va sfârși prin a se lăsa prins în capcana existenței, se va mulțumi cu o anume liniște biologică.
Scaunele sosind cu toată viteza, din ce în ce mai repede, constituiau imaginea centrală, aceasta exprima pentru mine vidul ontologic, un soi de vârtej al vidului. Pe această imagine inițială, pe această primă obsesie s-a grefat o povestire, cea a celor doi bătrâni care sunt, ei înșiși, pe buza neantului, care au avut necazuri întreaga lor viață. Însă povestea lor e destinată numai să susțină imaginea inițială, fundamentală, care dă semnificație piesei.“ (Eugène IONESCO)

„Personajele din Cântăreața cheală vorbeau, spuneau lucruri banale. Dar nu ca să critic banalitatea spuselor lor am scris această piesă, nu, deloc. Ceea ce spuneau ele nu mi se părea banal, ci uimitor și extraordinar în cel mai înalt grad.
Să împingi burlescul la extrema lui limită. Ici un ușor bobârnac, o alunecare imperceptibilă, și te regăsești în tragic. E o scamatorie. Trecerea de la burlesc la tragic trebuie să se facă fără ca publicul să-și dea seama. E ceea ce am încercat în Lecția.“ (Eugène IONESCO)

In anul tetracentenarului mondial Shakespeare (comemorarea a patru sute de ani de la moartea Marelui Will), Editura Tracus Arte publica primele trei titluri din ciclul de piese istorice denumite de specialisti „a doua tetralogie istorica", respectiv Richard al II-lea si Henric al IV-lea.

Volumul reuneste, asadar, o selectie de titluri remarcabile, situate la varful creatiei dramatice shakespeariene, piesa-poem Richard al II-lea, stralucita prin limbajul ei metaforic, profunzimea analizei psihologice, filosofice, morale si politice, si cele doua piese in care Shakespeare a explorat ca nimeni altul raporturile dintre putere si opozitie, descinzand totodata in lumea interlopa londoneza, populata de „neimitatul si inimitabilul Falstaff", companionul fascinantului print mostenitor (Hal), care ulterior se va reinventa in ipostaza de monarh intelept si erou.

„JOSEPH K (Adresându-se publicului.): Să vă fac totuşi o mărturisire: v-am minţit când v-am spus că nu înţeleg rostul acestui prolog, îl înţeleg foarte bine. Autorul l-a scris ca să-şi bată joc de voi. (Rumoare în sală.) Da, domnilor, ca să-şi bată joc de voi şi să vă facă să credeți că piesa asta e doar o glumă, o prostioară postmodernistă sau o melodramă de bulevard, când ea e de fapt judecata noastră din urmă, a mea şi a dumneavoastră. O piesă care nu e o judecată din urmă nu face două parale şi nici nu merită să fie scrisă, domnilor spectatori, asta am vrut să spun. (Scurtă pauză.) Vă atrag în mod politicos atenţia că asupra mea ouăle clocite n-au nici un efect. (Iese cu demnitate.)” Octavian Soviany, Ultima piesă închipuită a lui Franz Kafka. Prolog

De la inceputul mileniului 21, pe scena internationala de teatru s-a inregistrat o revenire intensa a creatorilor care transcriu in spectacolele lor o atitudine fata de realitatea inconjuratoare, activand latura militanta a celei mai sociale dintre arte. 
In ultimul deceniu, la care se refera eseurile din volum, balanta s-a inclinat si in spectacologia romaneasca dinspre estetica inspre etica, ceea ce a dus la inscrierea teatrului romanesc intr-o tendinta globala. 
Pentru prima data dupa efervescenta anilor 90, prin teatrul politic se produce din nou o sincronizare a scenei romanesti cu circuitul ideatic aflat in avangarda scenei internationale. 
Desenele cunoscutului artist vizual Dan Perjovschi insotesc eseurile criticului de teatru Cristina Modreanu care se refera la creatiile unor creatori romani exponentiali pentru aceasta directie, sintetizand vizual tematica pe care aceste eseuri o trateaza.

Cristina Modreanu este critic de teatru, curatoare si experta in artele spectacolului, editoare a revistei Scena.ro. Doctor in teatru al Universitatii de Arta Teatrala si Cinematografica, ea este autoarea a mai multor carti despre teatrul romanesc si a numeroase articole in reviste de cultura din Romania si din strainatate. Cristina Modreanu a fost curatoarea unora dintre cele mai importante festivaluri de teatru de Romania, printre care si a Festivalului National de Teatru. Din 2014, este curatoarea Platformei Internationale de Teatru Bucuresti.

Dan Perjovschi traieste si lucreaza la Bucuresti si Sibiu. A participat la bienalele de la Venetia, Lyon, Moscova, Istanbul, Sydney, Sao Paolo si Jakarta. Expozitiile sale personale includ Naked Drawing la Ludwig Museum Cologne, What Happened to US? la MoMA New York sau Not over la Macro Roma. Dan Perjovschi a primit premiul George Maciunas in 2004 si Premiul Rose Shapire – Kunsthalle Hamburg.

“A doua zi dupa moartea cailor” este un volum de teatru care cuprinde trei piese cu tematici multiple, printre care lupta de clasa din perioada comunista sau repercursiunile unei lipse acute de comunicare intre oameni. Autoarea abordeaza mai multe planuri pe care le construieste cu iscusinta si prin care se intrevad nuante ale unei biografii transfigurate dramatic. 
Diana Turconi se arata o scriitoare priceputa care deghizeaza intre paginile de fictiune confesiuni, totul fiind regizat pana la ultimul detaliu.

Diana Turconi (n. 11 august 1955) este diplomata, scriitoare si ziarista. A absolvit Facultatea de Limbi si Literaturi Straine din cadrul Universitatii din Bucuresti. A urmat cursuri de specializare la Sorbona, Paris si are un masterat in geopolitica. A lucrat la ICE Romtrans. 
A lucrat ca reporter, apoi ca redactor specializat in problematica sociala la Revista 22 si a colaborat cu Dilema Veche si cu alte publicatii. In 1998 a intrat in diplomatie, ocupand, prin concurs, un post la Ministerul Afacerilor Externe. A fost director al Directiei Relatii Culturale, Educationale si Stiintifice si a activat in misiunile diplomatice ale Romaniei, ajungand la gradul de ministru plenipotentiar. In semn de recunoastere a activitatii sale, Sfantul Scaun, prin Papa Ioan Paul al II-lea, a decorat-o cu Ordinul „Sf. Grigore cel Mare“, in grad de comandor cu placa, iar ordinul Suveran Militar de Malta i-a decernat Crucea cu Coroana a Ordinului Pro Merito Melitensi, asimilabila tot gradului de comandor. 
A publicat volumele “Una si aceeasi iubire” , “Legati-va centurile de siguranta”, “Eu sunt tinta. Geo Bogza in dialog cu Diana Turconi”  , “Mica pravalie cu orori. 11 romane” si numeroase articole.  Din 1990 este membru al Uniunii Scriitorilor din Romania. 

B. Petriceicu-Hasdeu a fost un geniu universal si se poate afirma ca a reusit in toate. "Razvan si Vidra" este una din cele mai bune drame din literatura romana.

Intreaga operă a marelui scriitor vădeşte aceeaşi pătrunzătoare luciditate de analiză a lumii şi mobilelor lăuntrice ale personajelor, ca şi o pătimaşă „râvnă de perfecţiune”, dar teatrul a fost şi a rămas pasiunea vieţii şi carierei literare a lui Camil Petrescu, astfel încât „La început a fost teatrul ar putea fi un aforism, egal în semnificaţie celui biblic, ce s-ar potrivi de minune nu numai autorului dramatic, ci şi cronicarului, regizorului, teoreticianului şi directorului de teatru, ce Camil Petrescu a fost rând pe rînd, cu egală strălucire şi mai ales cu aceeaşi totală dăruire de sine.” (Perpessicius)

Noile traduceri semnate în acest volum de Violeta Popa, George Volceanov şi, nu în ultimul rând, Horia Gârbea rămân fidele angajamentului asumat de iniţiatorii proiectului editorial "Un Shakespeare pentru mileniul trei", propunând soluţii interpretative noi, echivalând fără inhibiţii cuvinte şi expresii (auto-)cenzurate în mai vechile versiuni şi încercând să redea textului shakespearian funcţia sa originară: aceea de text conceput pentru scenă.

Iar dacă în tragedii, personajele feminine se lasă dominate de bărbaţi şi rămân sclavele mentalităţilor patriarhale, ingeniozitatea Violei şi a Mariei, tăria de caracter şi tenacitatea Fiicei Temnicerului, onestitatea, umorul şi isteţimea doamnelor Ford şi Page, emanciparea tinerei Anne Page - tot atâtea femei care işi iau destinul în propriile mâini - demonstrează că, cel puţin în comedie, eroinele shakespeariene sunt superioare sau cel puţin egale cu cei care fac legea într-o "lume a bărbaţilor".

Recuperarea lui Hamlet cu stadiile lui succesive, "aşa cum a fost scris de Shakespeare", le oferă regizorilor români de teatru ocazia de a compara situaţiile dramatice şi indicaţiile scenice diferite, ce pot genera noi piste interpretative şi noi soluţii regizorale, care să confirme, încă o dată, perenitatea geniului shakespearian. 

Primul volum reuneşte Sonetele - în traducerea inspirată a Violetei Popa, un pas înainte în fidelitatea faţă de original şi în modernizarea discursului poetic, dar şi conservarea ambiguităţii lirice shakespeariene, care a iscat atâtea controverse peste secole - şi, nu întâmplător, comedia Furtuna, piesa care la 1623 era aşezată în fruntea integralei / deschidea integrala Shakespeare publicată într-o primă ediţie in-folio.

„Cum o sa ne traim viata asta? Ce o sa ni se mai intimple? Cind le citesti in carti, toate ti se par invechite, de parca le-ai fi stiut de cind lumea, dar cind iubesti tu insuti, iti dai seama ca nimeni nu stie nimic! Ca fiecare trebuie sa hotarasca singur pentru el. Dragile mele... scumpele mele surioare... Acum v-am spus tot... acum o sa tac... Voi grai numai ca nebunul lui Gogol: Tacere, tacere!...” (A.P. Cehov)

„Piesele reunite în acest volum au în comun cel puţin un lucru: sunt hrănite toate patru, în mod abundent, din materia pe care o tratez zilnic în calitate de jurnalist, dar şi din angoasele acestei meserii. Este limpede că în adâncul meu, după 25 de ani de jurnalism, s-a produs o scindare profundă. Jurnalistul care locuieşte în mine a devenit cam pesimist şi îşi spune că umanitatea a deraiat, că omul rămâne profund iraţional, că progresul are chip de himeră şi că marea specialitate a omenirii este aceea de a repeta sistematic greşelile trecutului (eventual cu accente din ce în ce mai grave). Scriitorul din mine continuă însă să creadă în om, în capacitatea sa de a construi edificii morale luminoase, în puterea sa de a-şi depăşi limitele şi de a se ridica spre civilizaţie, în capacitatea sa de a-şi conştientiza contradicţiile şi de a ieşi învingător din lupta cu el însuşi. Iată deci cum trăiesc cei doi în adâncul meu, două personaje de fapt, poate două măşti (nu este teatrul simbolizat de o mască tristă şi de una veselă?).
Poate oare teatrul să contribuie la înţelegea unor astfel de evenimente care pregătesc profilul economic, etnic şi cultural al secolului următor? Personal sunt convins că literatura ne poate oferi răspunsuri mult mai nuanţate decât toate celelalte discipline ale spiritului când vine vorba despre enigma numită om.“ (Matei VIŞNIEC)

Și corbul, croncănind, a răgușit, 
Vestind că sorții fost au aruncați! 
Veniți! Veniți! Voi, duhuri, ce vegheați 
Pe gândurile morții, crunta zee! 
Și mă nvățați să nu mai fiu femeie! 
Mă umpleți, de la creștet pân’ la tălpi 
Cu o răutate neînduplecată!

The raven himself is hoarse 
That croaks the fatal entrance of Duncan 
Under my battlements. Come, you spirits 
That tend on mortal thoughts, unsex me here, 
And fill me from the crown to the toe top full 
Of direst cruelty!

Soţia mea, pe câte cred, mi a fost 
Cinstită. Poate acum e necinstită. 
Te cred om drept… dar nu mi e dovedită 
Părerea despre ea şi despre tine. 
Avea un nume fără de ruşine 
Şi chipul ei cu al Dianei semăna. 
Cum pot să cred că s ar putea schimba 
Deodată într un chip întunecat, 
Cum este acel cu care s înzestrat?


By the world, 
I think my wife be honest and think she is not; 
I think that thou art just and think thou art not. 
I’ll have some proof. Her name, that was as fresh 
As Dian’s visage, is now begrimed and black 
As mine own face.

„Oare cunoscutii si prietenii mei se poarta cu mine cum s-ar purta cu un om sanatos? «Ce mai scrii?» «Ce ne vei mai darui?» Mereu aceleasi cuvinte, aceleasi cuvinte! Si mi se pare ca toata atentia cunoscutilor, laudele si entuziasmul, toate sint numai inselaciune. Ma mint ca pe un bolnav, si uneori mi-e teama ca se vor apropia de mine pe furis, pe la spate, ca ma vor insfaca si ma vor duce ca pe Popriscin la balamuc!... Si asa mereu, pina la groapa, totul va fi dragut si scris cu talent; dragut si scris cu talent si nimic mai mult. Iar cind voi muri, cunoscutii mei, trecind pe linga mormintul meu, vor spune: «Aici odihneste Trigorin. A fost un scriitor bun, dar a scris mai prost decit Turgheniev».”

„Calderón nu a fost un filozof de profesie, dar modul său de a gândi invadează terenul filozofiei. Opera lui este plină de interogaţii şi continue subminări ale cotidianului, de-a lungul ei manifestându-se o necontenită excavare a vidului, a neantului, a insubstanţialităţii existenţei, drum croit printr-o analiză a proceselor psihice şi a limbajului care le fundamentează. Oare nu tocmai această experienţă care se întrupează în infinita capacitate de reflecţie a personajelor sale îl împinge să întreprindă saltul la credinţa în Revelaţie? Dacă am avea la dispoziţie doar dramele profane ale lui Calderón, l-am considera drept cel mai ateu dintre dramaturgi, iar dacă, dimpotrivă, ne-ar fi lăsat moştenire doar teatrul religios, l-am judeca drept cel mai catolic. Pare inevitabil, aşadar, ca imensitatea şi complexitatea operei sale să inducă o stare de perplexitate dacă nu ne refugiem în vreuna din numeroasele simplificări sau reţete pe care modernitatea noastră le are la îndemână pentru a rezolva asemenea cazuri incomode.“ (Antonio REGALADO)

„Viaţa e vis este un discurs dramatic filozofico-ontologic despre poziţia omului în lume şi despre libertatea lui, posibilă sau nu, într-un cosmos guvernat în mai mare sau mai mică măsură de legi care încearcă să intre în concurenţă cu supradeterminarea divină sau chiar să o înlocuiască. Este un joc dramatic despre «libertatea morală» şi «morala libertăţii».“ (Sorin MĂRCULESCU)

Fostul mare sportiv Brick se ține departe de soția lui și de restul familiei sale, înecându-și amarul în alcool. Laura, fata unei mame autoritare care încearcă să-și compenseze eșecurile proiectându-și asupra fiicei toate speranțele, se izolează în compania unor obiecte la fel de fragile ca ea. Camino Real pare să fie capătul lumii, locul unde fiecare personaj vorbește altă limbă. Cele trei piese reunite în acest volum reflectă, fiecare dintre ele, fețe diferite ale alienării, și îmbogățesc repertoriul clasic al marilor scene de pretutindeni. 

„Williams e interesat în primul rând de pasiune, de extaz, de crearea unei sinteze a sentimentelor sale contrare. Sigur, e foarte probabil ca un antropolog să observe cum că imaginea Sudului descris de Williams e nereprezentativă. Probabil că așa și e, dar intensitatea cu care simte ceea ce simte este atât de profundă, de mare, încât întrezărim o altfel de realitate; și anume, o realitate a spiritului, mai curând decât una a societății.”  (Arthur Miller)

„Poezia și compasiunea piesei (Menajeria de sticlă) o fac să sune mereu adevărată, cu pasaje care-ți taie inima ca un cuțit. (...) O capodoperă.”  (Daily Telegraph)

„Există oameni care consideră Camino Real drept cea mai bună piesă a lui Tennessee Williams, și probabil că au dreptate. Este o piesă care pare să fi fost smulsă dintr-un suflet de om, o poveste spusă de un idiot, ceea ce necesită totodată foarte multă suferință și foarte mult curaj.”  (The New York Times)

„Dificultatea operei lui James Joyce, cea invocata atat de des de criticii si de cititorii sai, este un rezultat al bogatiei fictiunii sale. Exilati, singura piesa de teatru publicata a lui James Joyce, nu face exceptie de la acest laitmotiv. Ecourile si dimensiunea prezentei propriei sale biografii in aceasta piesa pot fi cautate in corespondenta sa cu Nora, iar conexiunile literare, in teatrul lui Ibsen – in acest caz, este vorba despre ultima sa piesa, Cand noi, mortii, vom invia – ori in piesele lui Shakespeare si in multe alte opere, iar aceste cautari vor face deliciul oricarui cititor al acestei nedreptatite scrieri a lui James Joyce.“ (Dan Ciobanu)

Comedie. Teatru