Teatru

„O nostalgică afecțiune pentru sat, pentru lumea purtătoare de viață a celor ce au ținut suflul neîntrerupt al perpetuării neamului domină drama din Păsările tinereţii noastre. Este, de fapt, coordonata ideatică pe care Ion Druță își așază conflictualitatea factologică în care sunt angajați eroii săi, reflectând asupra nevoii de suflet în tot ce se întreprinde actualmente acolo, subsumând întregul univers rural firului intim al istoricității sale.” (Constantin CUBLEȘEAN)

Capodoperele nu ne cer să le iubim, dar cu siguranță ne cer să le citim. Vă recomandăm seria „100 DE ANI DE CARTE ROMÂNEASCĂ“, lansată în anul în care editura noastră împlinește 100 de ani. Lectură plăcută, dragi cititori! - Nicolae Manolescu

Postfață de Lia Bugnar

Ilustrații de Mihail Coșuletu

O abordare inedită a celebrului proces din 1926: actul judecătoresc de naștere al artei moderne

„Procesul intentat de Brâncuși sistemului vamal american acum 100 de ani e considerat actul de naștere al artei moderne. În zilele noastre, capătă neașteptate și iroice înțelesuri... Dincolo de ele, aceasta e povestea mea cu Brâncuși, uitată și regăsită.“ — TATIANA NICULESCU

Să dai senzaţia realităţii, măcar atâta cât natura ne-o dă nouă, fără să reproduci sau să imiţi: asta e problema cea mai importantă a artei din zilele noastre. Să creezi un obiect care să dea, prin propria formă, ceea ce natura a dat în organizarea ei eternă – acesta e scopul pe care-și propune arta să-l atingă. Şi, ca să faci asta, trebuie să intri în spiritul universal al lucrurilor. Tu comprends, Vera?

Două scenarii de filme polițiste Vă invit să pășiți în aceste povești cu simțurile deschise. Să vă lăsați purtați nu doar de intrigi și mister, ci și de întrebările pe care le deschid. Să-l urmați pe Jean Sima în încercarea lui de a repara istoria și pe Dominic în încercarea lui de a nu se pierde într-o lume unde până și martorii sunt, uneori, nu doar miopi, ci mitologici. Iar dacă, pe parcursul lecturii, veți simți că realitatea se fisurează puțin sub picioarele voastre, nu vă temeți. Înseamnă doar că scenariile și-au făcut treaba. - Andrei Redinciuc

Despre această comedie s-au scris, în scurta ei existență, atât de multe lucruri favorabile și nefavorabile, încât autorilor le este greu să mai adauge ceva acestui concert confuz și cu multe voci. Se pare că este „o satiră senzațională despre dragoste, bogăție și război”, dar și „o dramă urâtă, cinică și pesimistă, căreia îi lipsește adevărul” (Christian Science Monitor), „o piesă de Ioan Botezătorul” (Freethinker) și „o bucată crudă, murdară de simbolism” (Sheffield Daily Telegraph), „un deschizător de ochi pentru spectatorii frivoli” și „o parabolă scufundată”. „Omorâți-i”, a scris un critic berlinez despre autori, în timp ce Kerr a întâmpinat cu inima deschisă „prima pereche de frați” și așa mai departe. Ar fi prea amănunțit să alegem toate stafidele din prăjiturile critice coapte acasă și în altă parte.

Drama unei povești nu se ascunde în ceea ce se întâmplă în ea, ci în ceea ce se întâmplă în afara ei. Acel, „cear fi fost dacă…”. Știi de ce te-am adus în Piața Romană?

Aici e una din zonele cele mai aglomerate din București, aici au început cele mai multe povești și aici s-au terminat, aici autobuzele care intră în stație au venit cu cineva și au plecat cu altcineva, apoi au revenit iar, dar… cu alții, mereu alții.

E ca un dans perpetuu, un dans bolnav, dansul umanității risipite în povești.

Și pentru că aici București mi-a dat și tot aici București mi-a luat… Iar astăzi vreau să îți vorbesc despre reîntoarceri, despre momentul pe care fiecare îl trăiește întro zi, acela în care își amintește și retrăiește.

Ai vrea să te întorci, dar nu o faci, la ce bun?

Însă unii o fac, inconștienți, disperați, obligați poate, ajung la punctul de plecare, dar acolo nu mai e nimeni, sau e altcineva, sau e cel pe care vor cu ardoare să-l regăsească, însă nu întâlnesc decât o epavă a acestuia, un personaj semănând vag cu cel pe care și-l amintesc, un străin, adică o poveste.

Ediție coordonată de George Volceanov și Nicoleta Cinpoieș

Volumul al treilea al integralei Marlowe reunește două piese ce au făcut senzație la vremea lor și continuă să fie jucate și în zilele noastre. Este vorba de Evreul din Malta – mult mai populară în epoca elisabetană decât Negustorul din Veneția – și Tamerlan cel Mare, Partea întâi, cea dintâi piesă care, în urma succesului de public, a generat o continuare, inaugurând în istoria teatrului o modă ce avea să fie preluată, peste secole, și de industria filmului.

„Evreul din Malta este o farsă plină de umor englezesc autentic, acel umor teribil de serios, chiar brutal.” – T. S. Eliot

„Evreul din Malta prezintă relațiile internaționale parcă glorificând banditismul, rețeaua vastă a crimei organizate din domeniul taxei de protecție, în care turcii solicită tribut creștinilor, creștinii își însușesc banii evreilor, iar ordinele religioase își dispută convertirea adepților înstăriți.” – Stephen Greenblatt

„Barabas este geamănul malefic și precursorul malițios al lui Shylock (…) modelat după figura alegorică a Viciului, arhetipul ticăloșiei moștenit din reprezentarea diavolilor în teatrul religios, dezvoltat în piesele-moralități ale secolului al XVI-lea.” – Julia Reinhard Lupton

„Tamerlan este o mașinărie, una mânată de dorințe ce generează violență și moarte – odată pusă în mișcare, ea nici nu poate fi încetinită, nici nu-și poate schimba cursul; se mișcă într un ritm frenetic până când, în cele din urmă, se oprește pentru totdeauna. (…) Este arogant și blasfemator, râvnește puterea, își trădează aliații, răstoarnă conducătorii legitimi și îi amenință pe zei.” – Stephen Greenblatt

„Tamerlan este o dovadă a măiestriei strălucite ce juxtapune imaginilor scenice o compoziție alcătuită din cuvinte plasate într-o melodie în perpetuă schimbare.” – Jill Levenson

„Tamerlan cel Mare destabilizează toate doctrinele elisabetane referitoare la limbă, clasele sociale și etnicitate, punând sub semnul întrebării noțiuni precum identitatea și autoritatea.” – Mark Thornton Burnett

Prin percutanța teatrală a replicii sale aforistice, de o mare densitate ideatică, prin paradoxala „sinceritate” a personajelor, în afirmarea orgolioasă a propriei lor ticăloșii, dezvăluind o îngrijorătoare falsificare a zonelor afectivității umane, prin esențializarea viziunii satirice globale asupra inautenticității de orice fel, ca și prin libertățile formale pe care și le asumă noile sale structuri dramatice, Mazilu a exercitat și va exercita în continuare una dintre cele mai puternice influențe asupra dezvoltării dramaturgiei originale, consolidându-i vocația satirică în numele unui „moralism” justițiar, de o superioară elevație spirituală.(…) Șansa de a cunoaște lumea lui Mazilu e șansa de a ne cunoaște mai bine pe noi înșine.
Victor Parhon

Personajele sunt consecvent inspirate din oameni reali. Inainte de publicare, am organizat o sesiune de lectura la masa, pentru a testa impactul comic al cuvintelor scrise, nu doar in mintea mea, ci si la o prima citire. Pentru aceasta actiune nu am invitat oameni la intamplare, ci chiar zece dintre cei treisprezece oameni care, prin personalitatile lor, fara sa stie, au influentat conturarea personajelor din aceasta piesa de teatru. Toti cei de la masa se cunosteau intre ei, in viata reala, asadar cunosteau si personajele din piesa. Nu le-am dat nicio indicatie referitoare la roluri. Le-am spus doar: "Fiti voi insiva!". Lectura pe personaje a durat mult, foarte mult, pentru ca s-a ras cu toata paleta emotionala: cu timiditate, cu jena, cu nervi, in pufnituri, cu gura pana la urechi, cu lacrimi. Am inteles atunci ca am scris ceva ce merita publicat. Experimentul a fost cu atat mai interesant din perspectiva celor care refuzau sa se regaseasca in personajele pe care le interpretau, adica in ei insisi, pentru ca imaginea lor de sine era distorsionata de o varianta proprie, cosmetizata.

Ai neamului român sfinţi mucenici!
Voi aţi căḑut! — Idea se înalţă! (GHIȚĂ POPP)

Conflictul fundamental pe care piesa îl reliefează, cu tensiunea dramatică cuvenită, era menit să resusciteze la nivelul sfârșitului de secol XIX o nouă atitudine luptătoare, ale cărei rădăcini mergeau în timp până la răzmirița pusă la cale de acest brav și neînfricat produs al Munților Apuseni, anticipând lupta de mai târziu a lui Avram Iancu. Imaginea de martir a curajosului luptător, cu sfârșit atât de tragic și de înălțător, reprezintă un fel de merinde sfântă, un viaticum transformat într-un simbol esențial al luptei românilor pentru drepturi, prin readucerea în actualitate a cauzei pentru care el și-a dat viața de martir. Implicarea activă, curajoasă și fără compromisuri, era mesajul nobil al piesei, pe care ea îl transmitea luptătorilor politici ai vremii, chemați să redescopere o dimensiune sublimă, de un tragism copleșitor, identificată în acțiunea lui Horia și a tovarășilor săi, Cloșca și Crișan, care și-au asumat lupta, chiar dacă aceasta presupunea riscul suprem. În orizontul eforturilor politice pentru dreptatea socială și națională ale elitelor românești conduse de PNR, drama Horia a lui Ghiță Popp înscrie una dintre cele mai importante reacții publice vizavi de moștenirea testamentară pe care marele martir de la 1784 a lăsat-o postumității. (MIRCEA POPA)

Romeo si Julieta, probabil cea mai populara poveste de dragoste din istoria lumii, scrisa in anul 1594 este o tragedie in cinci acte, care are la baza o poveste reala, petrecuta in secolul al XIV-lea.

Cele doua familii importante ale Veronei erau Capulet si Montague. Neintelegerile dintre cele doua familii erau atat de mari si durau de atat de mult timp, incat nu era posibil ca un servitor al casei Capulet sa se intalneasca cu un servitor al casei Montague, fara ca din aceasta sa iasa o cearta.  

William Shakespeare (1564-1616), dramaturg si poet englez, este unul dintre numele cele mai importante al literaturii universale. Actor, apoi proprietar asociat al teatrului Globe, Shakespeare a devenit celebru in epoca prin piesele sale si s-a retras in plina glorie, la Stratford-upon-Avon, orasul sau natal.

La intersectia dintre fascinatie si exasperare, criticii l-au tratat pe Hamlet cu pasiunea si uneori cu vehementa de care el insusi da dovada in piesa. Pentru romantici, Hamlet este un suflet delicat, poet al fiintei chemat spre o actiune pe care nu poate sa o implineasca (Goethe), geniu contemplativ, print al filozofilor (Schlegel, Hazlitt, Hugo), un Prometeu al ezitarii si al interiorizarii (Hugo) - simtiti crescendo-ul. Ideea unui "geniu intelectual", purtata in secolul XX de marele critic al tragediei shakespeariene A. C. Bradley, rasuna pana la Harold Bloom, care vorbeste despre "geniul constiintei occidentale". - Adrian Papahagi 

Volumul Teatru, de ION LUCA CARAGIALE, face parte din colectia de Bibliografie scolara recomandata, coordonata de prof. MARIANA BADEA. Utila pentru cunoasterea principalelor opere literare studiate la scoala, colectia se remarca printr-o atenta ingrijire a textului, astfel incat copiii carora li se adreseaza aceste titluri sa beneficieze de o experienta a lecturii folositoare, menita sa accentueze aplecarea spre literatura romana si scriitorii care au marcat diversele perioade si curente.

Dramaturg, nuvelist, pamfletar, poet, director de teatru, comentator politic si ziarist, ION LUCA CARAGIALE (1852-1912) a lasat literaturii romane o opera complexa si originala, fiind considerat de criticul George Calinescu drept cel mai mare dramaturg roman si unul dintre cei mai importanti scriitori ai literaturii nationale. Opera sa cuprinde opt comedii si o drama, Caragiale fiind considerat nu numai intemeietorul teatrului comic din Romania, ci si unul dintre principalii fondatori ai teatrului national. Scrierile sale, in special comediile, sunt exemple excelente ale realismului critic romanesc. Fie ca vorbim despre piese de teatru, momente sau schite, Caragiale a demonstrat un exceptional apetit pentru satira, ridiculizand cu fler si cu umor societatea romaneasca de la sfarsitul secolului al XIX-lea si inceputul secolului XX. Volumul sau de Teatru, cu o prefata semnata de Titu Maiorescu, a aparut in 1890.

Numeroase premii i-au răsplătit activitatea lui Matei Vișniec, începînd cu Premiul pentru poezie acordat de Uniunea Scriitorilor din România, în 1984, pentru volumul Înțeleptul la ora de ceai. El a mai obținut Premiul Academiei Române, precum și premiul pentru întreaga activitate a Uniunii Teatrale din România (UNITER). În Franța i-a fost decernat de mai multe ori Premiul presei la Festivalul internațional de teatru de la Avignon, Premiul european acordat de Societatea Autorilor și Compozitorilor Dramatici (SACD), precum și Premiul de literatură europeană „Jean Monnet” pentru romanul Negustorul de începuturi de roman. Piesele lui Matei Vișniec sunt traduse în peste 30 de limbi și s-au aflat pe afiș în numeroase țări. Unele dintre ele au fost montate în teatre importante din Europa: Teatrul Rond Point des Champs Elysées la Paris, Teatrul Stary din Cracovia, Teatrul Piccolo din Milano, Teatrul Regal din Stockholm, Teatrul Young Vic din Londra, Teatrul Național din Istanbul, Teatrul Maxim Gorki din Berlin, Teatrul Național din Sofia, Teatro Stabile din Torino, Teatrul Amalia din Salonic…

Prefata (V. I. Popa si piesele sale) si referinte critice de Oana Soare

Fisa biobliografica de Lucian Pricop

Muscata din fereastra (premiera in 1929, la Teatrul National) este o comedie sentimentala care exploateaza o tema si un scenariu recurent in opera lui Victor Ion Popa: conflictul intre generatii, intre parinți si copii, proiectat in cadru matrimonial. In aceasta piesa, divergentele apar si in urma involutiei sufletesti a genitorilor, care la timpul lor isi contrariasera familia casatorindu-se unul cu altul, dar care, mai tarziu, se complac intr-o viziune de un patriarhalism exagerat.

In Take, Ianke si Cadir (premiera la teatrul „Maria Ventura“, 1932), V.I. Popa aseaza conflictul interetnic, cu dilemele si prejudecatile aferente, in liniile scenariului amoros patentat in Muscata din fereastra. Scriitorul opteaza pentru specia reconfortanta a comediei sentimentale, usor condimentata melodramatic. In fapt, de la primele replici ale bonomilor Take sau Ianke, cititorul si spectatorul pot sta linistiti: in lumea in culori rozalii a dramaturgului totul e bine cand se termina cu bine.

Nimeni nu are de suferit in aceasta piesa si, in fapt, nimeni nu se sacrifica pe sine si nici nu face compromisuri de la propriile idei. Pe de alta parte, V.I. Popa iese din binomul tipologic evreu/roman si din tandemul idiosincratic semitism/antisemitism prin inventarea unui tert savuros: alaturi de romanul Take si de evreul Ianke, al treilea personaj central din piesa, poate cel mai reusit, este turcul Cadir. Din pacate, pledoaria pentru toleranta etnica facuta de scriitor prin intermediul personajului sau nu va gasi prea mare ecou in epoca.

Alaturi de trama comediei sentimentale, pitorescul (inclusiv stilistic) personajului Cadir reprezinta doua elemente care au asigurat succesul de public al piesei. Pentru ca acesta este, daca vrem, paradoxul dramaturgiei lui V.I. Popa: desi respinse de critica literara, aceste piese au avut un mare ecou la fiecare noua reprezentare. Oana Soare

 

Autoarea volumului de față, dramaturga Elise Wilk, se înscrie ferm în prima linie a acestui „teatru al vocilor feminine”, care este în același timp un extrem de necesar „teatru al memoriei”, unde recuperarea istoriei „cu i mic” poate fi considerată un act feminist în sine. În piesele ei, nucleul familial explodat își împrăștie schijele pe scena istoriei, de-a lungul mai multor generații, spunând povești personale care ajung să reconstituie, din fragmente, Istoria cu I mare. - Cristina Modreanu

Am fost intrebat, de multe ori, daca personajele din Titanic Vals si subiectul piesei au existat in realitate sau au vreo inrudire directa cu oameni si fapte petrecute aievea. Da, au existat, si tot ce se intampla in Titanic Vals s-a intamplat in realitate, si chiar la Campulung. Ce nazuinte pot avea membrii familiei modeste a unui functionar oarecare? Paradoxal, unele dintre cele mai indraznete, fiindca desi Spirache este un om „compus din: familie, slujba si cumsecadenie“, rudele sale nu ii seamana de fel. Chiar daca mijloacele lor sunt umile, au visuri inalte si vointa infocata. Soacra e o femeie hotarata, la curent cu tainele viitorului. Sotia e ambitioasa si descurcareata. Copiii vin si ei cu ce au mai bun... Gena este modesta, dar schioapa, Decebal este un pusti prea nazdravan, Traian un tanar cu un caracter prea fin ca sa isi gaseasca un serviciu, iar Miza o fata de maritat, care asteapta un copil.

Peisajul divers ca problematică, univers uman și stil se deschide generos nu doar gusturilor diferite ale cititorilor, ci și scenei teatrale, către care orice autor, și cu atât mai mult un regizor, aspiră. Primul care va trebui să opteze este Radu Băieșu însuși. - Doina Papp

„Am scris Jacques și stăpânul său pentru plăcerea mea personală și, poate, cu speranța vagă că într-o zi va putea fi jucată într-un teatru cehesc, sub un alt nume. În loc de semnătură, am răspândit în text (un alt joc, o altă variațiune!) câteva amintiri ale lucrărilor mele precedente: perechea Jacques și Stăpânul e o evocare a celor doi prieteni din Mărul de aur al dorinței eterne (Iubiri caraghioase); există o aluzie la Viața e în altă parte și o alta la Valsul de adio. Da, erau amintiri; toată piesa era un adio adresat vieții mele de scriitor, «un adio în formă de divertisment». Valsul de adio, romanul pe care l-am terminat cam în aceeași perioadă, urma să fie ultimul meu roman. Cu toate acestea, am trăit acele timpuri fără gustul amar al unui eșec personal, fiindcă despărțirea personală se confunda cu o alta, imensă, care mă depășea: în fața eternei nopți rusești, am trăit la Praga sfârșitul violent al culturii occidentale, așa cum fusese ea concepută în zorii Epocii Moderne, fondată pe individ și pe rațiunea lui, pe pluralismul gândirii și pe toleranță. Am trăit, într-o țară mică occidentală, sfârșitul Occidentului.“ — MILAN  KUNDERA

O scrisoare pierdută este, fără îndoială, capodopera absolută a neegalatului Ion Luca Caragiale. Iar când este transpusă pentru teatru radiofonic de Sică Alexandrescu şi se bucură de o distribuţie de-a dreptul mitică, cu actori români de teatru care au făcut istorie, atunci pare, fără umbre, că genialul dramaturg şi-a întâlnit interpreţi pe măsură. O scrisoare pierdută poate fi ascultată în această transpunere radiofonică din 1952. Şi poate fi şi citită în volumul ce însoţeşte CD-ul. O restituire completă – audiţie şi lectură.

Printre titlurile dramaturgiei lui I. L. Caragiale – şi, lărgind cadrul, românească – D-ale carnavalului rămâne, peste timpuri, o referinţă clasică. Inspiraţia lui Caragiale îşi dă măsura şi în această piesă în mod strălucit. Textul clasic – aici reprodus în carte – îşi întâlneşte intrepretarea (ideală?) în montarea radiofonică a lui Sică Alexandrescu din 1951, unde actorii străluciţi ai scenei româneşti îşi dau întreaga măsură (pe CD).

O noapte furtunoasă, prima capodoperă dramaturgică a nemuritorului I. L. Caragiale, este reeditată pe CD de Editura Casa Radio, după fulminanta epuizare, în urmă cu ani, a tirajului primei ediţii. CD-ul este însoţit acum, la această nouă ediţie, şi de cartea cu textul comediei. Interpretarea actoricească este memorabilă, de legendă. În 1952, sub direcţia lui Sică Alexandrescu, o echipă extraordinară de actori se reunea spre a monta radiofonic O noapte furtunoasă: Alexandru Giugariu, Marcel Anghelescu, Niky Atanasiu, Radu Beligan, Silvia Dumitrescu-Timică, Victoria Mierlescu, Horia Şerbănescu, Ion Ciprian şi alţii. Caragiale însuşi, probabil, nu ar fi putut spera la mai mult.

Volumul reunește trei comedii ce ne vor purta în Italia, Ilyria (Dalmația de azi) și legendara cetate a Troiei, iar Caterina, Viola și Cresida ne prezintă trei fațete ale eternului feminin plasate în contexte dintre cele mai diferite, în lumi marcate de interese mercantile, rațiune versus visare, împlinire versus deziluzie; trei piese care ni-l prezintă pe Shakespeare, cum ar spune englezii, at his best.

Cuvânt înainte de Cezar Petrescu

Omagiu editorial Eroului deplin al națiunii române, la 200 de ani de la naștere, sub egida Centrului Cultural „Lucian Blaga” Sebeș

Volum memorial publicat la 90 de ani de la naștere și la doi ani de la moartea scriitorului Mircea Tomuș (n. 9 ianuarie 1934, Mociu, Cluj – d. 28 martie 2022, Sibiu)

Ilustrația copertei și a siglei „Avram Iancu 200”: Teodor Bogoi

Cartea lui Mircea Tomuș dedicată lui Avram Iancu, scrisă sub forma unui „scenariu dramatic în 5 acte”, având titlul Glonțul de argint sau Adevărata moarte a lui Avram Iancu. Teatru, capătă aspectul unui adevărat testament literar, rostit cu limbă de moarte urmaşilor. De unde şi aureola tragică cu care înconjoară figura memorabilă a lui Iancu, pe care scriitorul l‑a readus în fața conaționalilor săi, invitându‑l la o spovedanie liminară, din care reiese războiul purtat de el, în numele unor înaintaşi ca Doja şi Horea, şi a confraților săi moți din Munții Apuseni pentru emanciparea din jugul robiei a unui popor uitat de soartă în negura ingrată a timpurilor feudale. (MIRCEA POPA)

Această ediţie cuprinde toate piesele de teatru scrise de Ion Luca Caragiale. Intenţia editorilor a fost să ofere cititorului o imagine asupra diversităţii aspectelor sociale, a moravurilor şi a epocii, a originalităţii limbajului.

Volum distins cu Premiul Uniunii Scriitorilor din România - Filiala Cluj la Secțiunea Carte pentru copii și tineret (2004) Cartea aceasta se adresează înainte de toate dascălilor. Lor le este folositoare, căci e o „carte practică”. Ea s-a scris din necesitate. În primul rând, după o nu tocmai scurtă și calmă experiență didactică, căci mi-a fost dat să predau în cătune, în sate și în orașe, la clase normale sau simultane, mi-am dat seama că există părți ale personalității copilului pe care nu le poți cunoaște „la clasă”. Aptitudini, talente, tipuri de caracter și temperament sunt sortite să stea ascunse ani de zile ori să se înăbușe și să nu mai apară niciodată la suprafață. (ANA MUREȘAN)

Poet, dramaturg, romancier, jurnalist, Matei Vişniec s-a născut pe 29 ianuarie 1956 la Rădăuţi, în judeţul Suceava. A debutat cu poezie în 1972 în revista Luceafărul, pe cînd era elev. Mai tîrziu, stabilit la Bucureşti unde a făcut studii de filosofie şi istorie, s-a numărat printre fondatorii Cenaclului de luni condus de criticul Nicolae Manolescu. A crezut în rezistenţa culturală şi în capacitatea literaturii de a demola totalitarismul, prostia şi răutatea. Mai crede şi astăzi că teatrul, poezia şi romanul pot atenua spălarea pe creier operată de societatea de consum, de mode, de industria de divertisment şi de noile tehnologii care însingurează omul. A debutat în volum în 1980, la Editura Albatros, cu o culegere de poeme intitulată La noapte va ninge. Matei Vişniec este autorul mai multor volume de poezie, a şase romane, a unei culegeri de nuvele şi a peste 50 de piese de teatru. În 1987, cînd căderea comunismului părea imposibilă, Matei Vişniec a cerut azil politic în Franţa. Între 1990 şi 2022 a lucrat ca jurnalist la Paris la Radio France Internationale. Piesele sale scrise în franceză au apărut la editurile Lansman, Actes-Sud Papiers, Non Lieu, L’œil du Prince.

Acest nou volum din seria „Contemporanii lui Shakespeare” își propune să aducă în atenția oamenilor de teatru din România un crâmpei din opera dramatică a lui George Peele și a lui Robert Greene – doi autori cu un impact profund asupra creației shakespeariene. Peele și Greene i-au oferit Marelui Will modele de urmat, la nivelul limbajului, al caracterizării personajelor și al construcției dramatice, cu numeroase ecouri detectabile în piesele shakespeariene.

Iar o dovadă a strânsei legături dintre cei trei autori este și prezența lui Peele și Greene înăuntrul canonului shakespearian, în piesele Titus Andronicus și trilogia Henric al VI-lea. Regele Ioan de Shakespeare este o rescriere a unei piese a lui George Peele, iar Poveste de iarnă este dramatizarea unui roman de mare succes, Pandosto (1588), semnat de Robert Greene. Doar dispariția prematură a lui Greene (1592), Marlowe (1593), Kyd (1594) și Peele (1596) i-a asigurat lui Shakespeare poziția de lider între dramaturgii londonezi ai anilor 1590. În condițiile în care Mucedorus de Peele a fost piesa de cel mai mare succes din întreaga Renaștere engleză, iar Locrine de Greene a repurtat un succes comparabil cu cel al marilor tragedii shakespeariene, ne întrebăm cum s-ar fi scris istoria dramaturgiei engleze dacă acești corifei ar fi fost la fel de longevivi ca actorul-dramaturg din Stratford.